Posts Tagged ‘armata franceză’

Mircea Rusnac – Vizita generalului Franchet d’Espèrey la Timişoara (iunie 1919)

26 octombrie 2011

După ce a vizitat Lugojul, generalul Franchet d’Espèrey, comandantul armatei sudice franceze, a ajuns la Timişoara la 27 iunie 1919, unde a rămas timp de trei ore. Conform relatării apărute în nr. 62 din 3 iulie al ziarului Drapelul, scopul sosirii sale a fost acela de a se informa asupra demontării maşinilor din fabricile din oraş. La gară el a fost întâmpinat de conducătorii militari sârbi Lontkiević, comandant de divizie, şi Veliković, comandantul pieţei. Franchet d’Espèrey a mers direct la fabrica de ghete „Turul”, unde i-a întâlnit pe Benedict Norbert şi pe comisarul guvernamental Rojković.

Acolo, generalul francez s-a informat personal asupra situaţiei, cercetând fabrica timp de o oră. În continuare s-a interesat şi de alte fabrici timişorene. În fine, după o discuţie mai îndelungată cu maiorul Lontkiević, a părăsit Timişoara în direcţia Seghedin. Vizita sa reprezenta, conform ziarului citat, semnul sigur că trupele sârbeşti au primit ordinul de a evacua Timişoara: „În raport cu despoierile acestea am primit azi vestea că sârbii au luat în stăpânire şi arhiva comitatului şi cară de acolo toate hârtiile. Gimnaziul real e total despoiat şi alte edificii.”

După informaţiile ziarului Drapelul, trupele sârbeşti, care „sub evacuare înţeleg şi despoierea, adecă: «golire în toată forma»”, solicitaseră încă un răgaz de 6-7 zile sau 6-7 săptămâni, pe care l-ar fi primit. Pe de altă parte, mulţi proprietari de imobile din Timişoara le ofereau spre vânzare, pregătindu-se să părăsească definitiv oraşul. Ziarul lugojean prelua din Temesvári Hirlap din 28 iunie 1919 ştirea că 17 palate, hoteluri şi locuinţe situate atât în oraş, cât şi la periferie, se aflau în această postură. La fel, se vindeau moşii cu suprafeţe între 50 şi 360 de iugăre aflate în zonele Vârşeţ, Birda sau Deta.

Cum continua ironic ziarul: „În sfârşit, o moară cu etaj, alt hotel, un «institut cosmetic» cu aranjament complet şi în sfârşit alt palat cu etaj. Nu ne putem explica semnele. Fug stăpânii de răutatea oamenilor? de dorul emigrării? ori de vitregimea vremurilor. Oricum, ştim că cei ce ne părăsesc nu-s de-ai noştri (…).” Toate aceste semne, logic amintite odată cu vizita generalului francez, arătau că situaţia tulbure din Banat se îndrepta către un deznodământ. Iminenţa instaurării autorităţilor româneşti însemna o clarificare a situaţiei din regiune, atât de disputată şi de nesigură după terminarea primului război mondial.

Mircea Rusnac – Vizita generalului Franchet d’Espèrey la Lugoj (iunie 1919)

10 octombrie 2011

Generalul Franchet d’Espèrey, comandantul armatei sudice franceze, a efectuat o scurtă vizită la Lugoj începând cu data de 27 iunie 1919. Puţin după ora 16, trenul special care îl aducea pe importantul oaspete a intrat în gara din localitate. Acolo, generalul era aşteptat de autorităţile judeţene şi orăşeneşti, de corurile „Vidu” şi „Lira”, precum şi de un public numeros, în ciuda ploii dese din acel moment. A fost dat onorul atât de trupele franceze aflate la Lugoj, cât şi de jandarmii români.

Au rostit discursuri de bun venit prefectul judeţului, dr. G. Dobrin, şi protopopul dr. G. Popoviciu, care au cerut ca linia de demarcaţie între trupele româneşti şi cele sârbeşti să fie modificată, pentru ca în sfârşit Timişoara să poată reveni României. De asemenea, ei au cerut păstrarea integrităţii Banatului sub autoritatea română. Răspunzând, generalul francez a promis soluţionarea tuturor acestor probleme, apoi a efectuat o vizită în oraş, însoţit de uralele locuitorilor.

Această scurtă relatare a vizitei lui Franchet d’Espèrey a apărut în ziarul Drapelul de a doua zi, an. XIX, nr. 60, din 28 iunie 1919. Tot acolo era publicat şi discursul ţinut de prefectul George Dobrin la întâmpinarea generalului francez. După urările de bun venit, acesta spunea: „Vă rog să interveniţi la locurile competente, ca luând în considerare imensele jertfe aduse de poporul român pentru cauza comună a înalţilor aliaţi şi apreciind momentele geografice, etnice şi economice, să se accepteze închegarea neamului românesc cu înglobarea întreg Banatului în România unită, făcută deja pe bazele principiilor wilsoniene de autodeterminaţiune. Iar şi până când se va decide definitiv soartea Banatului, să dispuneţi acum de urgenţă ca linia demarcaţională ce există azi în Banat să se rectifice astfel, ca împingându-se mai spre vest şi eliberându-se Timişoara, să ni se deschidă comunicaţia spre Arad, Bocşa, Reciţa şi Anina, Oraviţa, căci locurile acestea de prezent sufer din greu şi sunt periclitate în existenţa lor.”

Era al doilea important vizitator francez în Banat după generalul Berthelot. El a pregătit terenul pentru aşezarea noilor stări de lucruri după încheierea primului război mondial. De la Lugoj a plecat la Timişoara, unde a pus la punct graficul retragerii trupelor sârbeşti din oraş. În acest mod, lucrurile începeau să reintre în normal în Banat, după o lungă perioadă de nesiguranţă generată de transformările istorice care se produceau.

Mircea Rusnac – Regimul ocupaţiei militare franceze în Banat (1919)

20 august 2011

Spre sfârşitul primului război mondial, după destrămarea Austro-Ungariei, Banatul a fost ocupat de trupe sârbeşti. Prin această acţiune, conducerea Serbiei spera să poată pune statele prezente la Conferinţa de pace în faţa unui fapt împlinit, iar acestea să recunoască apartenenţa întregului Banat la ţara slavilor de sud. Însă realitatea etnică a Banatului din acel moment era departe de a îndreptăţi un asemenea gest. Conform celui mai recent recensământ efectuat până atunci în regiune, respectiv cel maghiar din 1910, ponderea principalelor naţionalităţi ale Banatului era următoarea: români 37%, germani 24,5%, sârbi 18% şi maghiari 14%. În acest mod, nicio etnie nu deţinea majoritatea absolută a populaţiei, iar sârbii erau abia pe locul al treilea.

În aceste condiţii, puterile Antantei au impus Serbiei să îşi retragă trupele din părţile de est şi de nord ale Banatului, unde românii erau majoritari, urmând ca ele să rămână doar în regiunea de sud-vest, care în cele din urmă a fost atribuită Serbiei. Pentru a se evita unele incidente nedorite între armata sârbească în retragere din cea mai mare parte a Banatului şi cea românească aflată în înaintare, s-a creat o zonă-tampon între acestea. Temporar, ea a fost administrată de trupe franceze, care ulterior au predat-o românilor.

Detalii amănunţite asupra zonei rezervate ocupaţiei franceze şi a regimului existent acolo aflăm din ordonanţa nr. 418/2 a Comandamentului Diviziei 11 coloniale, apărută la începutul lunii aprilie 1919. Zona era delimitată astfel: spre est, hotarul judeţului Caraş-Severin de la Orşova până la Mureş; spre nord, râul Mureş până la 4 km vest de Aradu Nou; spre vest, din acest punct către sud, pe o linie ce trecea la vest de localităţile: Aradu Nou, Cruceni, Firiteaz, Nadăş, Herneacova, Recaş, Hitiaş, Buziaş, Silagiu, Vermeş, Valeapai, Bărbosu, Moniom, Lupac, Clocotici, Gârlişte, Steierdorf, Anina, Ilidia, Macovişte, Slatina Nera, Sasca Română, Sasca Montană, Ştinăpari, Cărbunari, Gârnic, Sicheviţa, Gornea, Liubcova; spre sud, Dunărea de la Liborajdea până la Orşova.

Teritoriul acesta era supus conducerii generalului Léon Farret, comandantul Diviziei 11 coloniale franceze. Până la decizia finală a Conferinţei de pace de la Paris, Banatul ocupat era considerat pe mai departe drept aparţinând Ungariei, iar autorităţile civile din timpul regimului maghiar erau menţinute. (Punctul III al ordonanţei.) Toate organele Poliţiei şi Jandarmeriei ungureşti erau subordonate comandantului zonei franceze. (Punctul IV.)

Imagine din Lugoj

O serie de dispoziţii speciale ale ordonanţei menţionau că teritoriul ocupat de francezi era considerat drept „judeţul Lugojului”, divizat în 15 districte şi două oraşe (Lugoj şi Caransebeş). Districtele erau: Bega, Bozovici, Buziaş, Făget, Caransebeş, Lipova, Lugoj, Mureş, Orşova, Reşiţa, Steierdorf-Anina, Timiş, Recaş, Teregova şi Aradu Nou. Lângă fiecare prim-pretor era numit câte un ofiţer francez, cu titlul de „comandantul districtului (respectiv oraşului)”. Întregul teritoriu se împărţea în patru cercuri, în fruntea cărora se afla câte un ofiţer de stat major sau căpitan cu titlul de „comandant cercual”. Cercul Lipovei era condus de vicecolonelul Guespereau, comandantul regimentului de spahii marocani, cuprinzând districtele Lipova, Mureş şi Aradu Nou. Cercul Reşiţei, comandat de căpitanul Serrard, conducătorul regimentului de artilerie de munte, cuprindea districtele Reşiţa Montană şi Steierdorf-Anina. Cercul Orşova, sub conducerea vicecolonelului Lemoigne, comandantul regimentului de infanterie colonială nr. 35, cuprindea districtele Orşova, Teregova şi Bozovici. Iar cercul Lugoj, condus de maiorul Papillon, comandantul detaşamentului de artilerie nr. 21, conţinea districtele Lugoj, Buziaş, Făget, Bega, Timiş, Caransebeş, Recaş şi oraşul Caransebeş.

Conform punctului III al dispoziţiilor speciale, guvernul maghiar nu putea numi sau destitui niciun funcţionar fără acordul generalului francez. Gărzile naţionale ale tuturor naţionalităţilor bănăţene urmau a fi dezarmate. (Punctul VII.) La fel, era interzisă şi purtarea cocardelor naţionale. (Punctul VIII.) Se oprea arborarea oricărui drapel de către particulari, cu excepţia drapelelor maghiare, care puteau fi puse pe instituţiile publice. (Punctul IX.) Marşurile şi mitingurile erau şi ele interzise, controlul asupra dreptului de întrunire şi asociere subordonându-se comenduirii franceze. (Punctul X.) Ziarele erau cenzurate. (Punctul XI.) Judecătoriile ungureşti continuau să funcţioneze, iar infracţiunile la adresa militarilor francezi şi propaganda bolşevică erau judecate de Curtea Marţială franceză. (Punctul XII.) Valuta care circula în zona franceză era atât coroana ştampilată (ca şi în zona sârbească), cât şi coroana neştampilată. (Punctul XIV.)

Acestea erau cele mai importante prevederi ale ordonanţei armatei franceze din Banat. Ele au creat bazele pentru un regim de tranziţie, care păstra încă multe elemente ale fostei administraţii maghiare, dar acestea urmau a fi înlocuite la un moment dat de cele româneşti. Acest lucru se va întâmpla pe parcursul verii lui 1919. Între timp însă, Banatul a fost nevoit să cunoască regimul ocupaţiei franceze, una cu totul inedită pentru regiunea noastră.