La exact cinci ani după revoluţia din 1989, la Reşiţa a izbucnit o puternică mişcare de protest faţă de situaţia existentă, întrucât starea economică a oraşului se înrăutăţea tot mai mult. Vechile uzine, care din 1771 reprezentaseră gloria Reşiţei şi a Banatului, intraseră în agonie, şomajul era în creştere, salariile nu erau plătite la timp, condiţiile de lucru erau tot mai proaste. Faptul că în preajma sărbătorilor de iarnă angajaţii de la Uzina Constructoare de Maşini nu şi-au primit salariile a reprezentat picătura care a umplut paharul. A urmat o manifestaţie-maraton de peste o săptămână, care a reprezentat o ultimă încercare de a salva tradiţia industrială a Reşiţei. Privind de la distanţa atâtor ani scurşi de atunci, putem afirma că şi această mişcare, în ciuda solidarităţii de care au dat dovadă locuitorii oraşului, s-a soldat cu un eşec.
La 6 decembrie 1994, peste 4.000 de muncitori de la U.C.M.R. s-au adunat pe platoul dn faţa Prefecturii pentru a protesta împotriva situaţiei disperate în care se aflau. De la început a fost remarcabilă unitatea tuturor confederaţiilor sindicale care aveau filiale în judeţul Caraş-Severin. Participanţii la protest solicitau demisia guvernului şi a primului ministru Nicolae Văcăroiu. Liderii sindicali s-au aflat tot timpul zilei în balconul Prefecturii, făcând apel la coeziune şi acţiune comună a tuturor participanţilor. Aceştia deveneau tot mai numeroşi, provenind, pe lângă U.C.M.R., de la Combinatul Siderurgic, Crosi şi Recons şi protestând împotriva politicii falimentare a guvernului, „incapabil de alternative pentru ieşirea din criză”. Iniţial, manifestaţia a fost spontană, dar de la ora 12 mitingul a fost autorizat de Primărie şi Poliţie.
Cei de la U.C.M.R. cereau recuperarea banilor de la regiile autonome, reeşalonarea datoriilor faţă de stat, o protecţie reală a produselor româneşti. Mai cereau să li se încredinţeze lor reparaţia capitală a hidrocentralei de la Porţile de Fier II, ale cărei turbine fuseseră fabricate la această uzină.
Deşi dimineaţa mitingul se desfăşurase fără autorizaţie, se considera că nici revoluţia din decembrie 1989 nu fusese autorizată. Prefectul Traian Zamfir, presat de participanţi, a încercat să ia legătura telefonică cu primul ministru, însă fără rezultat. Imediat au început să se intereseze de situaţie redacţii de ziare centrale şi posturi de radio străine. La ora 13,30, lui Văcăroiu i s-a cerut să apară la postul naţional de televiziune pentru a preciza data sosirii sale la Reşiţa, însă nu mai târziu de 12 decembrie. În caz contrar, se afirma că demonstranţii vor trece la alte forme de luptă sindicală, precum blocarea Prefecturii, a căilor de acces în oraş şi greva foamei a mai multor lideri sindicali. La ora 14, un telefon primit de la guvern anunţa că premierul va veni la Reşiţa după 15 ianuarie 1995. Demonstranţii au primit informaţia, evident, cu vehemente dezaprobări. La ora 15 numărul lor era de peste 3.000, însă la ora 16 în piaţă nu mai era nimeni.
În 7 decembrie, pe ploaie şi frig, 7.000 de muncitori au reluat protestele. Guvernul a comunicat la televiziune prin purtătorul său de cuvânt că pentru U.C.M.R. urma să se vireze în prima tranşă 694 milioane lei, iar în a doua 290 milioane, în contul contractului cu Uzin Export Import pentru obiectivul de la Krivoi Rog. Însă aceste soluţii au fost considerate de sindicalişti ca fiind unele de compromis, ele neputând rezolva esenţa problemelor ridicate de ei. Se aprecia în luările de cuvânt că se urmărea de fapt distrugerea industriei reşiţene. Era atacat inclusiv prefectul Zamfir, care avea partea sa de vină. Când a apărut în balcon, el a fost etichetat drept mincinos şi i s-a cerut demisia.
La ora 11 a acestei zile au sosit în piaţă şi muncitorii siderurgişti, ca o dovadă a solidarităţii sindicaliştilor reşiţeni. Se scandau lozinci precum „Reşiţa, Reşiţa!” sau „Timişoara nu uita, noi am fost de partea ta!”, aşteptându-se şi o susţinere din partea timişorenilor, care în acea perioadă mai ţinuseră dese mitinguri de protest. Peste câteva zile, la 16 decembrie, urma să se aniverseze cinci ani de la izbucnirea revoluţiei din 1989, când era de aşteptat ca şi timişorenii să se alăture protestelor de la Reşiţa. Se şi scanda, de altfel: „De aici, din Banat, revoluţia a plecat!” Prefectul a fost înştiinţat că, dacă Văcăroiu nu va sosi la Reşiţa până pe 8 decembrie dimineaţa, se va trece la blocarea Prefecturii, a căilor de acces în oraş, inclusiv a trenului accelerat către Bucureşti. S-a făcut în consecinţă apel la unitatea tuturor reşiţenilor. La ora 14 s-a anunţat de la guvern că va veni la Reşiţa o comisie formată din membri provenind de la diverse ministere. Participanţii au protestat din nou, solicitând numai prezenţa premierului, care nu dăduse încă nici măcar un telefon la Prefectură. Se scanda: „Ultima soluţie, încă o revoluţie!” şi „Văcăroiu a uitat revoluţia din Banat!”
La 8 decembrie, începând de la ora 8 au venit 12.000 de participanţi de la U.C.M.R., C.S.R., Recons, Crosi, Poşta Română, Case S.A., Confecţii, Universal S.A. etc. La 8,30 s-a spus rugăciunea „Tatăl nostru”. Erau prezenţi şi copii cu ghiozdanele în spate. Intervenţiile aveau loc tot din balconul Prefecturii, la fel ca şi la revoluţie, având drept lait-motiv situaţia disperată în care se afla industria reşiţeană. S-a făcut mereu apel la unitate. Au venit şi sindicalişti de la Socomet Oţelu Roşu, de la Fabrica de Şuruburi Anina, de la U.M. Timişoara, mineri din Valea Jiului, muncitori de la Hunedoara. Pe la prânz, un camion a adus batoane demonstranţilor, care cereau mereu prezenţa primului ministru. Prefectul era permanent huiduit, cerându-i-se demisia. La ora 12, liderii sindicali i-au dat prefectului un ultimatum, solicitându-se demisia sa şi a lui Văcăroiu şi declinându-se orice responsabilitate faţă de consecinţe dacă în două ore nu va ajunge la Reşiţa un partener de dialog valabil. La ora 13,10, preşedintele Ion Iliescu a telefonat la Prefectură, discutând cu Dumitru Costin, preşedintele Blocului Naţional Sindical. El a promis că Văcăroiu ca sosi cât de curând la Reşiţa. Manifestaţia s-a încheiat în acea zi la ora 17.
La 9 decembrie, manifestanţilor li s-au alăturat pensionari şi elevi, numărul lor ajungând la 15.000. De la ora 9 au început să sosească reprezentanţi ai tuturor sindicatelor reşiţene, sub lozinca „Unitate!” Din nou a fost huiduit prefectul Zamfir. S-a cerut iarăşi ajutorul Timişoarei, care a trimis numai o delegaţie de la Confederaţia din Vest a Sindicatelor din România. Această delegaţie a adus şi un trombon, „instrumentul la care cântă guvernul”. Din partea delegaţiei guvernamentale aflată la Reşiţa, secretarul de stat Dan Ioan Popescu a fost şi el huiduit când s-a adresat manifestanţilor.
Numărul acestora avea să scadă sâmbătă, 10 decembrie, la 7.000. Ei scandau: „Trezeşte-te, Bucureşti!” Sindicalista bucureşteancă Rodica Almaş a recunoscut de la tribună: „Iată că tonul îl dă tot Banatul.” Solicitările principale ale manifestanţilor erau: venirea premierului la Reşiţa, destituirea prefectului, întocmirea unui program de protecţie socială reală pentru judeţul Caraş-Severin. Cererile mai vizau greva generală şi alegerile anticipate.
Corneliu Vadim Tudor a apreciat că cei „1.000” de protestatari, organizaţi în pichete, împing starea conflictuală până la limita dincolo de care începe anarhia forţelor stihinice, că asta nu mai este o grevă, „ci o tentativă de răsturnare a ordinii de stat” şi că „avem indicii că unele forţe specializate în asemenea diversiuni doresc să transforme Reşiţa într-o nouă Timişoară.” În consecinţă, birourile filialelor sindicale judeţene au publicat un comunicat în care se spunea: „Corneliu Vadim Tudor se declară persona non grata în judeţul nostru. I se interzice dreptul de a mai pune piciorul în Caraş-Severin. Cine îl va întâlni în judeţ are obligaţia de a-l preda la secţia de boli nervoase a Spitalului Judeţean.”
A plouat întreaga zi. Organizatorii au făcut mereu apel la calm şi luciditate, manifestaţia păstrându-şi caracterul paşnic. Au primit pâine caldă şi batoane de la Mopar. Copiii au primit dulciuri. Secretarul general al guvernului, Viorel Hrebenciuc, a telefonat liderilor sindicali, recunoscând victoria acestora şi rugându-i să retragă oamenii din piaţă. Văcăroiu se temea de un atentat în cazul venirii la Reşiţa!
Duminică 11 decembrie, preotul Ioan Lăpuşte a oficiat din balconul Prefecturii o slujbă religioasă pentru muncitorii reşiţeni. S-au cântat şi colinde, s-au aprins lumânări. La ora 11, cele două filiale sindicale judeţene au dat un comunicat de presă, în care se spunea: locul unde se rezolvă problemele manifestanţilor este Reşiţa şi nu Bucureşti; niciun reprezentant sindical nu va participa la o întâlnire la sediul guvernului. Peste 12.000 de participanţi au jurat să rămână împreună până când revendicările lor vor fi îndeplinite. Deşi adunarea din acea zi trebuia încheiată la ora 15, mii de oameni se mai aflau atunci în piaţă.
La 12 decembrie s-a înregistrat cel mai mare număr de protestatari de până atunci: aproape 20.000. Au venit şi din judeţ, de la Oţelu Roşu, Moldova Nouă, Anina, Caransebeş. Se scanda: „Văcăroiu, în Banat, n-a venit că a fost beat!” şi „Noi de-aicea nu plecăm.” Era un frig pătrunzător. De la Preşedinţie şi guvern nu a mai dat telefon nimeni în această zi. Dar la ora 13 s-a transmis la Radio comunicatul Preşedinţiei, care transfera responsabilitatea stării de lucruri pe umerii organelor locale şi a Fondului Proprietăţii de Stat şi a Fondului Proprietăţii Private. Toţi aceştia au fost făcuţi mincinoşi de către manifestanţi şi li s-a cerut demisia. Filialele din Caraş-Severin ale C.N.S. Cartel Alfa şi ale B.N.S. au solicitat, într-un comunicat comun, preşedintelui Iliescu să îl demită pe premierul Văcăroiu.
Pe lângă mass-media românească, manifestaţia de la Reşiţa a stârnit şi interesul Agenţiei Reuter, al B.B.C.-ului, Europei Libere, iar presa naţională o considera evenimentul numărul 1 al anului în viaţa social-politică a României. În numele lui Văcăroiu s-au făcut declaraţii oficiale la postul naţional de Radio, unde era pusă întrebarea: cine îi plăteşte pe demonstranţi, care stau de şapte zile în piaţă? Liderii sindicali au răspuns la ora 15 într-o conferinţă de presă că aceştia nu erau plătiţi de cinci ani, iar în stradă i-au scos nevoile. Dacă Văcăroiu continua să nu vină, urma blocarea nodului de cale ferată de la Caransebeş, iar cei 37 de lideri sindicali vor intra în greva foamei.
La 13 decembrie participanţii intonau imnul pieţei: „În Piaţa din Reşiţa cântă sindicatu’, / Văcăroiu şi ai lui să se ducă dracu’.” Se scanda „Reşiţa, Reşiţa!”, dar şi „Toată ţara, toată ţara!” Erau prezenţi peste 25.000 de oameni. În după-amiaza acestei zile, premierul Nicolae Văcăroiu a sosit la Reşiţa, însoţit de un staff în frunte cu secretarul general al guvernului, Viorel Hrebenciuc. Un prim dialog a avut loc la sediul U.C.M.R., apoi delegaţia s-a deplasat la Prefectură pentru a purta discuţii cu liderii sindicali. La cererea acestora, prefectul Traian Zamfir şi-a dat demisia, care a fost aprobată de Hrebenciuc. După ce el a părăsit sala, negocierile s-au putut desfăşura în linişte. În final s-a încheiat un protocol care prevedea demiterea prefectului, achitarea datoriilor către U.C.M.R., promovarea unor contracte pentru U.C.M.R. la Porţile de Fier şi Electroputere Craiova, îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, reeşalonarea datoriilor C.S.R., credit de 35 milioane dolari pentru un cuptor electric şi o instalaţie de turnare continuă la C.S.R., livrare de fier vechi din partea S.N.C.F.R. etc. Semnau acest protocol: Dumitru Popescu, ministrul Industriilor; Viorel Hrebenciuc, secretar general al guvernului; Dan Ioan Popescu, secretar de stat la Ministerul Industriilor; Dumitru Constantin, director general al F.P.S., şi Marian Sârbu, secretar de stat la Ministerul Muncii. De asemenea, semnau liderii sindicali: Trandafir Ostoia (U.C.M.R.), Nicolae Drăgan (B.N.S.), Matei Mircioane (C.S.R.) şi Marian Apostol (Cartel Alfa). A doua zi, protocolul a fost prezentat celor din piaţă, iar liderii sindicali s-au declarat mulţumiţi de prevederile sale. Numai sindicatul Reşiţa 1771 a hotărât să continue mişcarea de protest, deoarece nu a fost destituit şi directorul U.C.M.R., Ioan Tudora.
După opt zile şi jumătate de demonstraţii în Piaţa Prefecturii, „pentru salvarea Reşiţei”, mulţi manifestanţi se considerau înşelaţi şi chiar trădaţi de liderii sindicali. Revolta s-a mutat în faţa şi în interiorul clădirii administrative a U.C.M.R. Sindicatul Reşiţa 1771, precum şi muncitori din alte sindicate, conduşi de Adrian Ciofu, au cerut demisia directorului general Tudora. La 15 decembrie au început negocieri între conducerea U.C.M.R. şi o mare masă de manifestanţi. Sala arhiplină părea sub stare de asediu. Se cerea demisia întregii echipe din administraţia uzinală, acuzată de incompetenţă managerială, abuzuri şi că nu a făcut nimic esenţial şi hotărâtor pentru salvarea uzinei. Lucrul acesta nu se va întâmpla însă decât în februarie 1995, după alte mişcări violente, când sindicaliştii au pătruns în biroul directorului.
Către sfârşitul lunii decembrie 1994 a fost depusă şi discutată în Parlament şi o moţiune de cenzură intitulată „Reşiţa”, însă problemele oraşului nu au fost amintite aproape deloc în cadrul dezbaterilor. Moţiunea a fost respinsă şi guvernul şi-a continuat activitatea. Astfel s-a încheiat acea furtunoasă lună, care a însemnat o încercare disperată de a mai salva ceva din tradiţia unui vechi centru industrial.
Pentru întocmirea acestui articol au fost utilizate atât presa locală reşiţeană din luna decembrie 1994, cât şi serialul lui Eugen Cotarcea intitulat Sindromul Reşiţa, apărut în ziarul Express de Banat în intervalul martie-aprilie 2017.
Istoria Banatului 