Mircea Rusnac – Un bănăţean campion mondial la fotbal

Una dintre cele mai mari surprize din istoria fotbalului universal s-a petrecut cu ocazia Campionatului Mondial din 1954 desfăşurat în Elveţia. În finala disputată la Berna în ziua de 4 iulie, puternica reprezentativă a Ungariei, neînvinsă de patru ani şi 33 de zile, pierdea în faţa nou încropitei selecţionate a Republicii Federale Germania, debutantă la un turneu final. Acel meci a rămas în istoria germanilor ca „minunea de la Berna”, fiind considerat drept momentul revenirii lor în rândul lumii la peste 9 ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, interval în care ei fuseseră trataţi ca nişte paria. Cei 11 eroi ai Germaniei se numeau, în ordinea aşezării clasice de tip WM: Turek – Posipal, Kohlmeyer – Eckel, Liebrich, Mai – Rahn, Morlock, Ottmar Walter, Fritz Walter, Schäfer, antrenor fiind vestitul Sepp Herberger. Germania cucerea primul titlu mondial din palmaresul său.

Singurul component al acelei echipe care se născuse în afara Germaniei occidentale era fundaşul dreapta, bănăţeanul Joseph (Jupp) Posipal. El s-a născut la Lugoj la 20 iunie 1927. Tot acolo a terminat liceul, iar la vârsta de 16 ani a plecat în Germania pentru a învăţa meseria de lăcătuş la o oţelărie din Hanovra. Ulterior a muncit într-o fabrică de armament, la o maşină de produs gloanţe, fapt care îl va marca profund. Aceasta se petrecea însă în toiul războiului.

Încă de la Lugoj începuse să joace fotbal, activitate pe care a continuat-o şi în Germania. La început a jucat la echipa „Weissen Adler”, care era formată exclusiv din est-europeni, apoi la cluburile TSV Badenstedt (în 1943) şi Linden 07. Deocamdată doar la nivel de amatori. După terminarea războiului însă, Posipal a primit o scrisoare de la mama sa, în care aceasta îi cerea să rămână în Germania şi să nu revină acasă, deoarece germanii din România erau deportaţi în Uniunea Sovietică şi persecutaţi în fel şi chip. Decizia pe care a luat-o, de a rămâne acolo, a fost oricum dureroasă pentru el, întrucât Posipal nu avea să-şi mai vadă niciodată mama.

În 1947 a semnat primul contract ca profesionist la echipa Arminia Hannover. După doi ani, antrenorul acesteia, Knöpfle, a fost solicitat de Hamburger SV. El însă a pus următoarea condiţie: „Vin la HSV dacă mi-l aduceţi şi pe Posipal.” Din acel moment s-a făcut intrarea lui Jupp Posipal în fotbalul de nivel înalt. Avea să joace la Hamburg 288 de meciuri, înscriind 58 de goluri, până în 1958, când şi-a încheiat cariera. Nu a reuşit totuşi să câştige niciun titlu de campion al Germaniei. Prezentarea care îi este făcută la muzeul existent la stadionul din Hamburg precizează: „A fost o piesă esenţială a echipei, a jucat întotdeauna la un nivel înalt, oriunde era nevoie de el. Este un model pentru orice libero sau mijlocaş defensiv modern. A cucerit suporterii când a refuzat oferta lui Real Madrid, pentru a rămâne la HSV, echipa vieţii lui. Se întâmpla în 1952.”

Pentru a putea fi convocat în proaspăt înfiinţata naţională a R.F.G., Posipal a primit cetăţenia germană în 1951. La 17 iunie acelaşi an debuta în naţională cu ocazia jocului de la Berlin R.F.G.-Turcia (1-2), care era abia al treilea disputat de aceasta. În continuare, a evoluat în reprezentativă, în special ca fundaş dreapta, de 32 de ori, înscriind o singură dată, la 4 mai 1952, primul gol al meciului R.F.G.-Irlanda (3-0), disputat la Köln. În 1953 a fost singurul german convocat în Echipa Lumii, care a jucat atunci împotriva Angliei pe Wembley. Cu acea ocazie, şi-a demonstrat din plin calităţile, anihilându-l practic pe celebrul Nat Lofthouse.

Punctul culminant al carierei sportive a lui Jupp Posipal, ca şi a celorlalţi 10 coechipieri ai săi, a fost Campionatul Mondial din 1954. În grupa preliminară, formaţia antrenată de Sepp Herberger, care a introdus însă multe rezerve, a fost zdrobită de invincibila Ungarie cu 8-3. Ea a trecut totuşi de această fază a competiţiei în urma unui joc de baraj suplimentar cu Turcia. Învingând apoi Iugoslavia şi Austria, R.F.G. s-a calificat în finala din 4 iulie, având de înfruntat din nou tăvălugul maghiar. Posipal era, ca de obicei, fundaş dreapta, şi singurul jucător care provenea de la Hamburger SV. Ca adversar direct îl avea pe atacantul maghiar Czibor Zoltan. Acesta îi fusese vecin şi coleg de şcoală la Lugoj, cei doi înfruntându-se acum ca adversari într-o finală de campionat mondial! În minutul 9, Ungaria conducea deja cu 2-0, însă atacurile ei nu slăbeau. Împreună cu colegii săi, Posipal avea de stăvilit teribila linie ofensivă formată din cvintetul Czibor-Kocsis-Hidegkuti-Puskas-Toth. El a respins mingi grele, uneori chiar de pe linia porţii. Şi în cele din urmă Germania a câştigat partida cu 3-2, primind Cupa „Jules Rimet”. Zecile de mii de suporteri veniţi la Berna pentru această partidă intonau cu convingere „Deutschland über alles”. După aproape un deceniu de umilinţe, Germania începea să revină pe locul cu care fusese obişnuită.

Participant de marcă la acest eveniment, Jupp Posipal se apropia însă de finalul carierei sale fotbalistice. La 15 septembrie 1956 evolua pentru ultima oară în naţională, în jocul R.F.G.-U.R.S.S. (1-2) de la Hanovra. În 1958, cu ocazia unui meci cu Sparta Praga, s-a retras într-un cadru festiv şi din echipa de club, Hamburger SV, rămânând pentru o vreme în conducerea acesteia. După cum spunea mai tânărul său coechipier Uwe Seeler, „Jupp Posipal a fost un exemplu de fair-play şi de calitate omenească, cu mult peste lumea sportului.”

Perioada ulterioară nu a fost însă una fericită pentru Posipal, deşi a fost urmat în carieră şi de fiul său. Cum am mai spus, el a avut toată viaţa remuşcări pentru că a muncit în tinereţe la producerea gloanţelor cu care oamenii se ucideau pe front. Cu timpul, a suferit de probleme psihice şi depresii, fiind supus unui tratament terapeutic intensiv. După ce a suferit un accident, nu a mai putut vorbi multă vreme. A murit la 21 februarie 1997 la spitalul din Eppendorf, în urma unor probleme cardiace. În acest fel îşi punea amprenta contextul istoric asupra vieţii şi activităţii unui sportiv de excepţie. Un sportiv din Banat care a fost nevoit să îşi exercite talentul pe alte meleaguri, mai prielnice în acea perioadă. Jupp Posipal este singura persoană provenind din Banat şi din România care a îmbrăcat tricoul de campion mondial la fotbal.

Mircea Rusnac – Reţetele culinare ale pemilor

Fotografie de Hermann Heel

Când am făcut recenzia cărţii lui Valeriu F. Fabian intitulată Brebu Nou (Gărâna) – vatră de istorie, oază de sănătate şi de recreere, am menţionat în treacăt existenţa capitolului Mâncăruri tradiţionale pemeşti, însă fără a detalia acest subiect. El a fost totuşi de natură a stârni curiozitatea unor reprezentante ale sexului frumos (şi probabil nu numai lor), aşa că vom prezenta acum în mod special acest capitol în întregimea sa. Sunt nişte reţete de alimentaţie sănătoasă, bazată pe produsele climatului alpin, atât de diferită de hrana tot mai artificială întâlnită astăzi în supermarket-uri. O alimentaţie asemănătoare cu cea a legendarilor păstori ai Arcadiei, însă să ne amintim din mitologie cât de fericiţi erau aceşti oameni simpli. Prin urmare, vom cita în continuare pe larg din paginile 103-106 ale lucrării lui Valeriu F. Fabian.

*

Supă de lapte pemească (Pemische Milch Suppe). Se pune la fiert 1/2 parte lapte şi 1/2 parte apă. Într-o cană se pun 2 linguri de făină, se dizolvă în apă şi se toarnă în laptele care fierbe, după care se lasă pe foc 10 minute. Se ia de pe foc preparatul şi se adaugă la el lapte acru, până devine acrişor. Laptele acru se mai poate înlocui cu brânză de vacă adăugată cu lingura, sub formă de găluşte. Se consumă cu cartofi fierţi în coajă.

Supă de lapte cu tarhană (Peiczl sau Ribedl Supn). Se prepară un aluat tare, dintr-un ou şi făină, la care se adaugă sare după gust. Se rade pe răzătoarea măruntă şi se pune la fiert, în lapte şi apă în cantităţi egale. La supa astfel preparată se adaugă după gust sare sau zahăr.

Varză acră ca la pemi (Pemische Kraut). Se pune la fiert varză acră tăiată mărunt, iar după ce a dat în clocot se toarnă de pe ea prima apă. Se pune din nou la fiert cu altă apă şi se adaugă în ea costiţă afumată. Când carnea este moale, se iau 2 cartofi cruzi care se rad pe răzătoarea măruntă, se amestecă cu 1-1 1/2 lingură de făină şi se adaugă în varză în loc de rântaş. Se căleşte apoi puţină ceapă, se adaugă la ea boia şi se pune peste varză când se serveşte la masă. Se consumă cu găluşte de cartofi.

Edel. Cartofii curăţaţi şi tăiaţi se fierb în apă sărată, iar după înmuierea lor şi scurgerea apei în care au fiert se păstrează şi se prepară din ei un piure, în care se adaugă un ou şi lapte. Când totul a fost bine amestecat, din piureul rezultat se modelează mici găluşte, care se dau prin pesmet şi se coc.

Dopuri de aluat cu cartofi (Stopl Ludl). Dintr-un aluat obişnuit de cartofi se fac suluri de grosimea degetului mare, din care se taie bucăţele lungi de 2-3 cm (cât un dop). Se aşează într-o tavă şi se dau la cuptor până se rumenesc. Se bat 2-3 ouă cu lapte şi se toarnă peste dopuri, după care se mai dau o dată la cuptor, până se întăreşte oul din amestec. Se consumă cu lapte acru.

Mâncare de brozbe (Stock Ruhm). Se curăţă brozbele de coajă şi se rad pe răzătoarea de mere. Se dinstuie cu puţină ceapă. Peste brozbele rase se pune apoi un ciolan crud sau carne de porc şi se dinstuie împreună până se înmoaie carnea. Se presară cu făină ca la ciuşpais, adăugându-se în mâncare după gust puţin piper măcinat şi se mai lasă pe foc aproximativ 10 minute. În mâncarea gata preparată, când este servită se mai poate adăuga smântână.

Ciulama (Heina Prii). Se pune la fiert o găină sau un pui mai mare tranşat, în apă cu sare, boabe de piper, foi de dafin, rădăcină şi frunză de pătrunjel şi 2-3 cartofi. Când carnea s-a muiat se face un rântaş cu ulei, ceapă şi făină, care se stinge cu puţină apă şi se toarnă peste carnea fiartă, după care pentru gust se pune puţin oţet şi smântână. În cazul în care ciulamaua este prea moale, se mai poate adăuga în ea puţină făină amestecată cu lapte. Se consumă cu găluşte de cartofi.

Maultaschn Ludl. Se pregăteşte un aluat de cartofi ca pentru găluşte cu prune. Din el se face apoi un sul gros cam cât o sticlă de bere, se taie în felii care se întind astfel încât să aibă mărimea unei farfurioare de cafea şi să fie suficient de subţiri. Acestea se umplu cu jumări de porc măcinate, amestecate cu puţină sare, se rulează, se aşează în tavă şi se coc în cuptor. Se consumă cu lapte acru.

Bastonaşe cu varză acră (Kraut Ludl). Se fierbe varza acră, se scurge şi se căleşte cu ceapă şi puţin piper. Dintr-un aluat cu cartofi se fac bastonaşe, care se fierb separat, se storc şi se pun peste varza călită. Se amestecă şi se consumă ca atare.

Ciuperci înăbuşite (Gedünstete Schwamerl). Se macină ciupercile şi se înăbuşe în ulei, împreună cu 2 cepe tocate mărunt. La ele se adaugă apoi cubuleţe de ardei gras, piper, sare, 2 ouă şi puţin lapte şi se continuă înăbuşirea lor lentă până mâncarea este gata. Se serveşte caldă.

Stercz. Se fierb cartofi în coajă, se curăţă şi se rad pe răzătoarea de mere. Se freacă cu puţină făină, se adaugă sare şi se pun la cuptor. Când s-au rumenit se stropesc cu ulei sau untură topită şi se mai lasă puţin în cuptor. Se consumă cu lapte acru.

Olbreinstercz. Se curăţă cartofii şi se fierb în apă cu sare. După ce sunt aproape fierţi, deasupra lor se presară făină şi se lasă în continuare pe foc, până ce adausurile sunt bine fierte. Se îndepărtează apoi apa care mai prisoseşte, iar conţinutul se pasează bine. După pasare, din amestecul rezultat se ia câte o lingură şi se aşează bucată cu bucată într-o tavă bine unsă, care după umplere se dă la cuptor sau găluştele se prăjesc în ulei încins. După ce găluştele astfel formate au fost rumenite pe ambele părţi, se scot şi se consumă împreună cu lapte acru sau varză murată.

Turtiţe (Livanczi). Dintr-un amestec format din făină, 1 ou, apă şi sare, se pregăteşte un aluat puţin mai gros, ca pentru clătite. Din el se ia câte un polonic potrivit ca mărime şi se toarnă într-o cratiţă cu ulei încins, formându-se mici turtiţe care sunt lăsate să se rumenească frumos.

Turtiţe cu cartofi fierţi (Jepfl Toch). În 1 1/2 litri de apă care clocoteşte se adaugă cartofi curăţaţi şi tăiaţi în cubuleţe, sare, şi se lasă să fiarbă până se înmoaie cartofii. Se terciuiesc în oală, se adaugă 2-3 ouă şi făină, astfel încât compoziţia rezultată să aibă consistenţa unei mămăligi. Se ia câte o lingură din compoziţie, se pune în ulei încins, se turteşte puţin şi se frige până la rumenire.

Altă variantă. Se rad cartofii cruzi pe răzătoarea mică, se aşează în strecurătorul de tăiţei să se scurgă zeama, se adaugă făină şi sare. Din compoziţia rezultată se ia cu lingura şi se fac turtiţe, care se frig în ulei fierbinte. Indiferent de modul de preparare, turtiţele se consumă cu lapte acru, salată verde sau compot.

Prăjitură cu mere (Epfel Toch). Se prepară un aluat frecat cu untură sau margarină, 1 ou, sare, zahăr şi lapte. Se întind două foi, între ele se aşează merele rase şi se pun la copt. Acelaşi aluat se poate întinde într-o singură foaie, pe care se aşează merele rase. Din aluatul astfel pregătit se face un sul, care se aşează în tavă şi se coace în cuptor.

Afinată. Pentru prepararea unui litru de afinată se folosesc 1/4 litri afine, deasupra cărora se pun 3-4 linguri de zahăr, întregul conţinut fiind pus şi ţinut la soare până se topeşte zahărul. La maceratul astfel obţinut se adaugă 100 gr. alcool rafinat, 100 gr. rom, 100 gr. coniac şi un plic cu zahăr vanilat. Se fierbe apoi în apă o lămâie întreagă cu zahăr, iar cu siropul astfel rezultat se umple sticla de 1 litru pe 3/4, restul cantităţii până la 1 litru completându-se cu alcool.

Mircea Rusnac – Aşezările locuite de români în Banatul sârbesc

Din suprafaţa totală a Banatului, de 28.526 kmp, aproximativ o treime (9.276 kmp) aparţine Serbiei. Pe acest teritoriu, pe lângă populaţia sârbească majoritară, au trăit dintotdeauna şi români, precum şi alte naţionalităţi. Românii, destul de reduşi numeric astăzi datorită asimilării şi emigrărilor, continuă să vieţuiască în vechile lor aşezări, chiar dacă în unele dintre ele nu mai deţin majoritatea populaţiei. În total, românii au locuit şi mai locuiesc în 42 de aşezări din Banatul sârbesc, în special la sate, însă şi în oraşele învecinate. Din punct de vedere geografic, localităţile care au şi populaţie românească, în proporţie mai mare sau mai mică, se pot împărţi în şase grupuri, acoperind practic întreaga suprafaţă a Banatului sârbesc.

Cel mai mare grup al localităţilor în care trăiesc români se află în zona oraşului Vârşeţ şi cuprinde 13 aşezări. Este vorba de oraşul Vârşeţ (Vršac) propriu-zis şi de aşezările rurale: Vlaicovăţ (Vlajkovac), Râtişor (Ritiševo), Coştei (Kuštilj), Voivodinţ (Vojvodinci), Iablanca (Jablanka), Mesici (Mesić), Sălciţa (Sočica), Marcovăţ (Markovac), Srediştea Mică (Malo Središte), Jamu Mic (Mali Žam), Mărghita (Margita) şi Sân Ianăş (Barice).

Urmează grupul celor 9 localităţi aflate în preajma oraşului Becicherecu Mare, cel mai important oraş din întregul Banat sârbesc. Pe lângă Becicherecu Mare (Zrenjanin), românii mai locuiesc în satele Ecica (Ečka), Uzdin (Uzdin), Sărcia (Sutjeska), Toracu Mare, Toracu Mic (reunite acum în localitatea Begejci), Clec (Klek), Iancahid (Jankov Most) şi Chisoroş (Rusko Selo).

În sud, în zona oraşului Panciova, se găseşte un alt grup de 6 aşezări în care locuiesc şi români, adică Panciova (Pančevo) şi comunele Iabuca (Jabuka), Glogoni (Glogonj), Ofcea (Ovča), Omoliţa (Omoljica) şi Satu Nou (Banatsko Novo Selo). Tot un grup de 6 localităţi este întâlnit în jurul vechiului centru românesc Alibunar. Acest grup este format din: Alibunar (Alibunar), Seleuş (Seleuš), Sân Mihai (Lokve), Nicolinţ (Nikolinci), Petrovasâla (Vladimirovac) şi Dobriţa (Dobrica).

În fine, mai există două grupuri de câte 4 aşezări. Primul dintre ele este în zona Cuvinului şi cuprinde aşezările Cuvin (Kovin), Doloave (Dulovo), Deliblata (Deliblato) şi Maramorac (Mramorak). Cel de-al doilea se află în preajma oraşului Biserica Albă. Acesta numără localităţile Biserica Albă (Bela Crkva), Grebenaţ (Grebenac), Straja (Straža) şi Oreşaţ (Orešac).

Categoriile prezentate corespund celor 6 despărţăminte ale „Astrei”, create în localităţile bănăţene în martie 1938 şi amintite în lucrarea lui Gligor Popi, Românii din Banatul iugoslav între cele două războaie (1918-1941), Timişoara, 1996, p. 242, cu precizarea autorului că ele „au cuprins toate localităţile în care trăiau români.”

În aceste oraşe şi sate trăiesc românii din Banatul sârbesc. Ei sunt foarte aproape geografic şi afectiv de noi şi de aceea este bine să cunoaştem mai multe lucruri despre ei. Cel puţin trebuie să fim familiarizaţi cu numele localităţilor lor, deoarece şi acestea fac parte din moştenirea Banatului istoric. Ei şi-au păstrat în mod admirabil limba, obiceiurile şi portul popular. Din toate aceste motive, merită astăzi tot respectul nostru.

Mircea Rusnac – O carte-document puţin cunoscută despre pemi

Fotografie de Hermann Heel

Lucrarea la care ne vom referi în continuare a fost publicată cu ocazia celei de-a 175-a aniversări a aşezării pemilor în Banat. Autorul ei este Valeriu F. Fabian.* Conform celor scrise de acesta în Cuvânt înainte, lucrarea „nu se voieşte a fi nici cronică şi nicio monografie clasică a localităţii Brebu Nou.” (p. 5) Cu toate acestea, ea acoperă numeroase aspecte ale vieţii pemilor în localităţile montane Brebu Nou şi Gărâna, devenite astăzi, după emigrarea celei mai mari părţi a populaţiei lor, aşezări turistice foarte căutate. Deci acum, când perioada vieţuirii pemilor în Banatul de munte aproape s-a încheiat, putem întreprinde o retrospectivă a traiului lor aici, în toate aspectele sale. În această privinţă, lucrarea lui Valeriu F.Fabian poate fi un foarte bun îndreptar.

Ea începe cu câteva capitole generale, prezentând situaţia existentă în Banat până la şi în timpul colonizărilor efectuate de austrieci. Este cazul capitolelor: Începuturile vieţii omeneşti în regiune, Condiţiile istorice şi premisele colonizării Banatului, Banatul la începutul colonizării lui de către Habsburgi. În capitolul intitulat Aşezarea localităţii, cadrul natural, date geologice şi hidrografice, condiţii climatice, ne-a reţinut atenţia menţionarea celor mai grele ierni cunoscute în istoria pemilor din Banat, în condiţiile în care aşezările lor, situate la altitudini de 800-1.100 m în Masivul Semenic, au parte aproape întotdeauna de sezoane cu zăpadă abundentă. Totuşi, în memoria localnicilor a rămas drept iarna cea mai grea aceea din anul 1945, urmată de cele din 1925 (când stratul de zăpadă a ajuns la 224 cm) şi din 1928 (148 cm). (p. 24)

Capitolul Informaţii de interes pentru vizitatori şi turişti conţine o serie de date interesante. Aflăm astfel că suprafaţa totală a comunei Brebu Nou (compusă din cele două sate) este de 2.897 ha, numărând peste 445 de imobile. Electrificarea a pătruns acolo în 1957-1958, racordarea la sistemul energetic naţional a fost făcută în 1969, există o reţea de telefonie, reţea de alimentare cu apă potabilă (din 1976 şi 1978), două şcoli şi două cămine culturale (acum din păcate nefolosite). (p. 27) Interesant este că la Gărâna se mai găseşte şi acum o moară construită în 1832, încă funcţională. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cele două dispensare medicale, lipsite complet de personal calificat. (p. 28) Cele două biserici romano-catolice sunt adevărate monumente, fiind construite în 1875 (cea din Brebu Nou) şi în 1879 (cea din Gărâna). (p. 31) Biserica din Lindenfeld a fost sfinţită la 10 ianuarie 1858.

Numeroase informaţii istorice se regăsesc în capitolul Mărturii despre trecutul localităţii şi al locuitorilor ei. Brebu Nou şi Gărâna au fost întemeiate în anul 1828, în vremea împăratului austriac Francisc I, prin colonizarea acolo a pemilor germani. (p. 37) Manipulantul de lemne Magyarlyn din Oraviţa a atras mai întâi în Banat o serie de familii din regiunile Klattau şi Pilsner, formându-se două colonii de pemi în apropiere de Moldova Nouă: Elisabethfeld (în 1823) şi Sfânta Elena (în 1824-1825). (p. 37) În luna mai 1826, comandantul regimentului de grăniceri din Caransebeş, Drasenovici, a decis colonizarea şi a altor zone nelocuite din Banatul montan, fiind susţinut în acest demers şi de comandantul general al Timişoarei, feldmareşalul-locotenent Schneller. (p. 38)

În consecinţă, în vara anului 1827 au venit în Banat doi reprezentanţi ai potenţialilor colonişti, Martin Drexler şi Michael Kangel, pentru a cerceta condiţiile existente în regiune. Ei au fost primiţi în audienţă de Drasenovici şi la întoarcere au prezentat în termeni favorabili situaţia întâlnită. (p. 38) Astfel că în primăvara anului 1828 au hotărât să plece 506 familii de pemi, formând şase grupuri care s-au îndreptat către Banat. (p. 38) Ei proveneau din regiunile Klattau, Boemia şi Bavaria, în special din localităţile: Wassersuppen, Heidt, Bernstein, Sankt Katarina, Linz, Bärenhof, Branbusch, Uchlin, Steinhof, Bucksberg, Halpach, Friedrichshof etc. (p. 39) Veneau aici pentru a popula zona montană şi pentru a servi în cele patru regimente de grăniceri existente în regiune.

Un prim popas în drumul lor a fost la Viena, unde s-au îmbarcat pe vapoare cu care au călătorit pe Dunăre până la Orşova. De acolo au fost transportaţi cu căruţele până la Slatina Timiş, fiind instalaţi în perioada iernii în casele localnicilor, deoarece încă nu erau terminate cele care le fuseseră destinate lor. Aceasta se va întâmpla abia în cursul primăverii următoare. (p. 39) Din totalul celor 276 de familii de colonişti sosite, au fost aşezate 67 de familii în Gărâna, 72 în Brebu Nou, 36 în Lindenfeld şi 44 în Sadova Veche. (p. 39) Ele erau scutite de serviciul militar pentru o perioadă de 10 ani pentru a avea timp să defrişeze pădurile şi să pregătească terenurile necesare locuirii şi de plata impozitelor pentru 5 ani, primind în mod gratuit materialul lemnos pentru construirea locuinţelor şi seminţele necesare culturilor. (p. 38)

Deşi iniţial se dorise mai mult, armata a oferit coloniştilor doar câte o vacă, un fierăstrău şi alte unelte din metal pentru fiecare familie, iar câte două gospodării primeau în folosinţă comună o pereche de boi, un plug şi o căruţă. (p. 40) Casele au fost terminate în 1829, costând câte 81 florini fiecare (suportaţi de comanda regimentului de grăniceri din Caransebeş). Ele erau din lemn, aveau 8 m lungime şi 5 m lăţime, erau fără fundaţie şi aveau câte o cameră şi o bucătărie. Grajdurile pentru animale au fost construite de colonişti tot din lemn. (p. 40) Totodată, a început defrişarea pădurilor şi construirea primelor drumuri. În acei primi ani, alimentele necesare locuitorilor erau cărate cu spatele din Văliug, iar recoltele obţinute pe noile terenuri erau slabe. (p. 42)

Fiind nemulţumiţi de condiţiile întâlnite, noii colonişti au primit la 14 septembrie 1833 din partea Vienei libertatea de a opta: se puteau întoarce în localităţile de origine sau se puteau răspândi în alte părţi ale Banatului. Un număr de 268 de familii au ales să plece în localităţi din Banat (Măureni, Lugoj, Bacova, Liebling, Ciacova, Niţchidorf, Jamu Mare, Darova). (p. 43) Însă şi acolo viaţa lor a continuat să fie la fel de grea. În consecinţă, după doi ani o parte a pemilor au hotărât să revină în localităţile părăsite din Semenic. Satul Wolfswiese nu a mai fost repopulat, locuitorii proveniţi de acolo alegând să se aşeze în celelalte localităţi. Astfel, la Gărâna s-au întors 35 de familii plus încă 18 din Wolfswiese, iar la Brebu Nou au revenit 29 de familii şi alte 17 din Wolfswiese. (p. 43)

Hotărâţi să se instaleze definitiv aici, pemii au construit o primărie, un grajd comunal şi un şopron şi au ales un consiliu comunal format din 12 membri. (p. 44) Ei au fost pentru multă vreme scutiţi de taxe, au primit gratuit terenuri pentru grădini şi culturi agricole, precum şi lemne pentru construcţii şi pentru foc. (p. 44) Principala lor ocupaţie era lucrul la pădure şi transportul lemnelor prin plutire până la locurile unde erau transformate în mangal pentru uzina din Reşiţa. (p. 44)

Bărbaţii plecau la pădure după terminarea lucrărilor agricole de primăvară. Acolo locuiau în colibe înjghebate de ei, în care stăteau câte patru. Tăiau şi stivuiau zilnic zeci de metri steri de lemn, indiferent de condiţiile climatice (ploaie, vânt, zloată sau ninsoare). Lucrau cu topoare şi joagăre, la care trăgeau câte patru oameni (doi la fiecare capăt). Îşi preparau zilnic găluşte cu cartofi. Dormeau pe laviţe suprapuse, acoperite cu câte o pătură adusă de acasă, iar la căpătâi îşi puneau o haină mai groasă, pe care o îmbrăcau când ieşeau la lucru. (p. 47) În aceste condiţii lucrau de luni până sâmbătă. Mai târziu au lucrat şi la întreţinerea şi repararea canalelor de colectare şi de aducţiune a apei, ca maşinişti, electricieni la staţiile de pompare, lucrători la drumuri sau pe şantierele de construcţii. (p. 47) În grădinile şi ogoarele proprii, pemii cultivau puţine produse, din cauza climei: cartofi, brozbe, ovăz, secară, aplicând încă de atunci rotirea culturilor. Aveau livezi de pruni şi meri şi culegeau afine, zmeură sau ciuperci. (p. 48)

Şi femeile erau extrem de ocupate. Ele făceau muncile din gospodărie, mânuind bine sapa şi coasa, creşteau copiii, îngrijeau animalele (10-12 capete). Pregăteau inul pentru a fi transformat în fire textile, îl torceau la maşină, separau smântâna, preparau brânza dulce de vacă şi băteau untul, făcând apoi zeci de kilometri pe jos până la Reşiţa pentru a-şi vinde produsele. Firele de in toarse le duceau la ţesătoriile locale, iar din pânza obţinută croiau cămăşi şi pantaloni. Mâncarea pe care o găteau se compunea în special din cartofi, lapte şi varză. (p. 48)

Cele două sate aveau propriile ateliere de tâmplărie, rotărie, fierărie, mori şi gatere, croitori, pietrari, dulgheri, zidari, şelari, căruţaşi. (p. 49) În 1938 erau amintiţi şi măcelarii şi comercianţii, în 1947 apăreau primii angajaţi la U.D.R., în 1949 lăcătuşi, în 1950 electricieni, iar în 1960 zidari industriali şi mecanici. (p. 49) Primul fierar din Gărâna fusese Georg Zangl. Mai târziu, în localitate a fost construit un atelier mai mare, deservind şi satele: Lindenfeld, Slatina Timiş, Verendin, Teregova, Văliug sau Poiana. (p. 49) În perioada 1970-1976 erau înregistraţi 29 de meseriaşi autorizaţi: 20 la Brebu Nou şi 9 la Gărâna. Dintre aceştia, 9 erau fierari-potcovari, 8 zidari, 5 circularişti, 3 tâmplari de mobilă, uşi şi ferestre, 2 rotari, 1 dulgher şi 1 zugrav. (p. 49)

Un rol important în evoluţia Gărânei l-a avut Jakob Weinfurter, care deţinea în perioada interbelică un complex de localuri (prăvălie, birt, restaurant, ştrand) şi singurul telefon din localitate, care făcea legătura cu Slatina Timiş. (p. 51) El a contribuit decisiv în promovarea Gărânei ca localitate turistică. În anul 1938, ea a fost vizitată de 4.260 de turişti în timpul verii şi de 1.200 în timpul iernii. Tot la Jakob bacsi petreceau de multe ori revelionul şi vacanţele conducătorii U.D.R.-ului Auschnitt şi Popp. Turiştii se puteau plimba cu sănii trase de cai sau cu schiuri trase tot de cai (strămoşul schiliftului!), la fel ca şi în Alpii elveţieni. (p. 51) Jakob bacsi a iniţiat organizarea găzduirii turiştilor, deschizând „liste de oaspeţi” care cuprindeau posibilităţile localnicilor de cazare a acestora în gospodăriile proprii, facilitând astfel primirea operativă a solicitanţilor de camere. (p. 52) Jakob Weinfurter era şi organist, cantor şi dirijor de cor. El a murit la 22 decembrie 1973, la vârsta de 77 de ani. Vechea sa cabană a fost preluată de Cooperaţia de consum, administrată în mod exemplar de Klara neni. (p. 52)

Alte localuri în Gărâna mai erau: birtul şi sala de dans ale lui Martin Köstner, birtul şi restaurantul lui Eisinger, restaurantul lui Papp şi birtul lui Adam. (p. 52) În Brebu Nou, primul proprietar de birt şi de sală de dans a fost Josef Heimerl, iar în 1869 era menţionat şi Thomas Meixensberger. (p. 53) Comercianţii de vite din satele pemilor le vindeau pe pieţele din Caransebeş, Reşiţa şi Mehadia, iar vara produsele lactate erau desfăcute şi la Băile Herculane. (p. 53)

La fel de interesante sunt şi datele cuprinse în capitolul Populaţia şi fondul locativ al comunei. În 1975, Gărâna număra 809 locuitori, iar întreaga comună avea 1.560. (p. 55) Însă curând după aceea au început plecările în Germania, culminând cu primii ani de după 1989, când s-a plecat în masă. În consecinţă, ambele localităţi mai erau populate în 2001 doar de 31 de pemi, la care se adăugau alte 61 de persoane instalate acolo între timp. (p. 56) În trecut, numele de familie cele mai des întâlnite erau: Köstner, Servi, Sutter, Eckert, Esterl, Tremmel, Pfaffl, Richer, Peschka, Scherbauer, Stuiber, Zangl, Altmann, Hausner sau Schmidt. (p. 56) Însă în ultimul deceniu dinainte de 2002 au mai avut loc numai două căsătorii şi două naşteri. (p. 57)

Până în anul 1874, iluminatul caselor era făcut cu lumânări, iar din acest an au fost introduse lămpile cu petrol. (p. 58) În Brebu Nou, prima casă mai mare a fost cea a lui Georg Brunner din 1848. Casele începeau să fie construite din cărămidă crudă sau arsă, cu fundaţii din piatră, pardoseală din scânduri şi acoperiş cu ţiglă. Ele cuprindeau două camere, bucătărie, cămară, beci, în curte aflându-se diverse acareturi (grajd, fânar acoperit, şoproane pentru depozitarea lemnelor). Toate faţadele caselor erau zugrăvite în alb, iar soclurile erau negre sau gri, aspectul lor fiind unitar, îngrijit şi plăcut vederii. (p. 58)

Curentul electric a fost introdus întâi prin mijloace locale în 1958 la Gărâna şi în 1964 la Brebu Nou. Apoi au început să apară treptat radioul, televizorul, frigiderul, separatorul de smântână, acestea aducând un plus de confort locuitorilor. (p. 61) În 1971 a fost asfaltat drumul Reşiţa-Văliug, iar în 1972-1973 şoseaua Văliug-Prislop-Gărâna-Trei Ape. (p. 61)

Cea mai mare natalitate în cele două aşezări a fost consemnată în deceniul 1931-1940: 605 născuţi vii. (p. 62) Însă mortalitatea infantilă a fost multă vreme foarte ridicată. Ea se datora unei serii de factori: condiţii vitrege de climă, autoizolarea comunităţilor, asistenţa medicală precară, ignoranţa şi lipsa cunoştinţelor elementare de păstrare a sănătăţii şi de prevenire a îmbolnăvirilor. (p. 63) Cel mai dramatic an din viaţa pemilor a fost 1905, când s-au consemnat 67 de decese ale unor copii, majoritatea având vârste cuprinse între doi şi patru ani. În acel an rezultă că murea în medie câte un copil la fiecare 4 zile şi jumătate. (p. 63) În intervalul 1895-1900, numărul copiilor decedaţi reprezenta 67,6% din totalul deceselor, în 1910 – 70,7%, în 1940 – 63,6%. (p. 63) Numai ulterior situaţia s-a îmbunătăţit, odată cu apariţia asistenţei medicale în comună, astfel că în anul 1980 nu a mai murit niciun copil. (p. 63-64) În acel moment existau deja dispensarele medicale, era acordată asistenţa calificată, iar gradul de instruire a populaţiei în general devenise mai ridicat. (p. 64)

În capitolul Agricultura şi creşterea animalelor ni se precizează că aceasta era ocupaţia de bază a pemilor. În 1975, 70% din populaţia activă era ocupată în agricultură şi 30% în industrie, construcţii sau silvicultură. (p. 65) În 1985, locuitorii comunei deţineau în total 2.040 de capete taurine, 1.430 de capete porcine şi 6.300 de păsări ouătoare. (p. 65) După emigrarea pemilor aceste cifre au scăzut în mod dramatic. Dacă suprafaţa totală a terenului agricol fusese de 2.595 ha în 1985, în 2002 ea scăzuse la 55 ha, iar numărul total de vite mai era de 12 în 2001. (p. 66) În trecut, bovinele precum Bălţata românească sau Siementhal erau foarte numeroase, comuna Brebu Nou fiind întotdeauna o sursă sigură de aprovizionare a localităţilor urbane din judeţ cu produse alimentare de origine animală. (p. 66) Suprafaţa împădurită a comunei este de 96 ha (3,38% din teritoriul total), predominând fagul şi coniferele, păşunile au 1.012 ha, iar fâneţele 1.485 ha. (p. 66)

Informaţii importante găsim şi în capitolul următor, Învăţământul, viaţa spirituală şi culturală a pemilor. Deja în primii ani după colonizare, la Brebu Nou era învăţătorul Josef Scherbauer, apoi în anii 1836-1838 erau Johann Irlweg şi Franz Stuiber. (p. 69) La Gărâna în 1844 era învăţător Franz Folge, în 1921 erau doi învăţători, iar din 1936 erau trei. (p. 69) Printre primii învăţători menţionaţi acolo se aflau: Josef şi Michael Stuiber, Josef Kotwa, Karl Belinta, Antonia Friedrich, Maria Mathe şi Gisela Bach. (p. 69) În 1952, la Brebu Nou a fost construită o nouă şcoală, iar vechea clădire a şcolii din Gărâna a fost mărită prin etajare în 1971-1972, fiind îmbunătăţită şi dotarea cu mobilier şi cu material didactic. (p. 70)

Primii preoţi numiţi în cele două localităţi au fost Johann Brandis la Brebu Nou (în 1855) şi Eduard Eisele la Gărâna (în 1876). Până atunci slujbele erau oficiate de preoţi veniţi din parohiile Văliug şi Slatina Timiş. (p. 73) De-a lungul anilor au mai slujit în cele două sate preoţii Karl Baner, Karol Belinda, Ludwig Tenner, Johann Imhof, Josef Schmidt, Konrad Gröger sau Ludwig Parvi. Ultimii au fost Hermann Hauser la Brebu Nou şi Eduard Kandler la Gărâna. (p. 73)

Şi manifestările cultural-artistice ale pemilor erau destul de bogate. În cursul timpului au activat acolo câteva formaţii vocal-instrumentale, o trupă de teatru amator formată din tineri şi elevi, o echipă de dansatori şi un cor mixt. O foarte apreciată trupă de instrumentişti a fost la Gărâna cea condusă de Erik Köstner, ultimul concert al acesteia având loc în 1981. (p. 75) Ele contribuiau la păstrarea nealterată şi la perpetuarea în timp a valorilor autentice ale obiceiurilor şi tradiţiilor pemilor. (p. 75)

Acelaşi rol îl jucau şi cele analizate în capitolul Sărbătorile, obiceiurile şi portul localnicilor. Pemii erau foarte credincioşi şi ţineau sărbătorile religioase cu multă sfinţenie. Cele mai importante erau: Boboteaza (Dreikönigfest), Arătarea Domnului (Lichtmestage), Blagoveştenia (Mariaverkündigung), Paştele (Osterfeier), Înălţarea Domnului (Himmelfahrt), Rusaliile (Pfingsten), Crăciunul (Heiligenacht – Weihnachten), Sfinţii Petru şi Pavel, Sfânta Ana sau seara de 31 decembrie (Silwester Danksagung), când se oficia slujba de mulţumire pentru darurile primite în cursul anului. (p. 77) Totodată, aveau loc pelerinaje anuale (Wallfahrten) între satele pemeşti, pentru ca locuitorii să se poată întâlni, să poată dialoga şi schimba impresii şi amintiri. La 2 iulie (de Maria Heimsuchung), pemii din Sadova Veche şi din Brebu Nou porneau în procesiune sub steagurile bisericeşti la Gărâna, unde luau parte la liturghia de dimineaţă şi apoi mergeau pe la rude şi prieteni. (p. 77) În săptămâna următoare, la ziua numită Inima lui Isus (Hertzjesu), toţi se adunau la Brebu Nou, după acelaşi ritual, iar în ziua Sfintei Treimi (Dreifatigkeitssonntag) gazde deveneau cei din Sadova Veche. (p. 78) Însă cea mai importantă sărbătoare rămânea Crăciunul, când Kriskindel (Moş Crăciun) aducea copiilor păpuşi artizanale, leagăne, cuptoare de tinichea sau căluţi din lemn. (p. 78)

Alte sărbători desfăşurate în familie erau: Sfântul Nicolae (Niklotag) şi Paştele (Oster). Moş Nicolae aducea copiilor poame uscate, figurine din turtă dulce, mere, nuci, uneori nuieluşe. Iepuraşul aducea şi el ouă roşii, mieluţi sau iepuraşi din zahăr. (p. 78) De Anul Nou, pemii mergeau la rude şi cunoscuţi cu urări de An Nou fericit şi de viaţă lungă. (p. 78) Foarte importantă era şi Săptămâna Patimilor dinaintea Paştelui. Din Joia Verde (Gründonnerstag) nu se mai trăgeau clopotele bisericilor, doar copiii umblau pe străzi cu „ratschbaum” (racinuri, nişte scârţâitori din lemn), înlocuind sunetul acestora la fel ca şi toaca la ortodocşi. În Sâmbăta Paştelui copiii primeau ouă şi bani de la locuitori pentru munca lor. (p. 79) În Vinerea Mare bisericile se umpleau cu aproape întreaga populaţie, ţinându-se totodată post strict. Sâmbăta erau pregătite bunătăţile pentru Paşte, iar seara întreaga suflare lua parte la slujba de Înviere. La procesiune luau parte şi oficialităţile locale, pompierii şi muzicanţii din localitate, statuia Învierii fiind purtată de însuşi primarul. În ferestrele caselor ardeau lumânări, iar pe stradă se trăgeau salve de salut. (p. 80) În Duminica Paştelui, vitele erau duse la râu pentru a fi ferite de boli, fetele se spălau tot la râu pentru a deveni mai frumoase, iar copiii găseau ouă prin cuiburi de iarbă şi le ciocneau. (p. 80)

În Săptămâna Mare, pemii ţineau Heiligezeit (Timpul sfânt), perioadă în care în fiecare seară întreaga familie rostea rugăciunea Rozarul şi toţi membrii familiei, îngenuncheaţi, citeau Patimile Domnului. (p. 80) La sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie era Sărbătoarea recoltei (Kornmännerbal), cu ocazia începerii secerişului secarei. (p. 80) În duminica respectivă avea loc o petrecere de mulţumire pentru roadele muncii depuse. (p. 82) Baluri se mai ţineau de Sfânta Ecaterina (Katreinbal), de Sfântul Silvestru (Silwesterbal), la Rusalii sau după Paşti. (p. 82) Alte petreceri frumoase erau: Puschnbal (la care luau parte numai băieţi şi fete), Männerbal (numai bărbaţi şi femei), Feuerwehrbal (balul pompierilor, când erau colectaţi şi bani pentru procurarea materialelor necesare acestora) şi Jägerbal (balul vânătorilor, ţinut împreună cu pădurarii şi cu notabilităţile comunei). Cu aceste prilejuri erau interpretate melodiile tradiţionale: zepperlpolka, trompeten ländler, zigeinerpolka, blitzpolka, marienpolka, stramplpolka, polka, valsul şi csardas-ul. (p. 82)

Cu ocazia nunţilor, pe porţile celor invitaţi era desenată câte o inimă, în interiorul căreia era scris numărul de persoane invitate sau cuvântul „alle” (toţi). (p. 82) Nunţile ţineau câte două zile. Deja de vineri seara, rudele apropiate ale mirilor se adunau în casa miresei, fiind servite cu mâncare şi băutură. Sâmbătă dimineaţa se făceau invitaţiile, iar alaiul cu muzică mergea la casa miresei, unde se servea masa de dimineaţă. La prânz, alaiul cu mirii în frunte mergea la biserică pentru oficierea cununiei religioase, apoi la localul dinainte rezervat, unde avea loc dansul. După amiază, nuntaşii se adunau din nou la casa miresei, unde serveau masa principală, apoi continuau petrecerea la local până spre ziuă. În a treia zi, petrecerea era reluată la casa miresei, dar numai în prezenţa rudelor apropiate ale celor doi miri. (p. 85)

Mireasa primea ca zestre două scaune, o bancă cu spetează, un dulap pentru veselă, o torcătoare, vase, farfurii, o vacă, 2-3 gâşte şi găini. (p. 85) Prin tradiţie, primul copil născut, dacă era băiat, primea prenumele bunicului. În acest fel, se ajunsese la un moment dat ca 30 de bărbaţi din Gărâna să poarte numele de Georg Köstner! (p. 86) Primul drum pe care îl făcea noua mamă cu copilul era la biserică. Când copilul avea 6-7 luni, era legat într-o basma mare, care se înfăşura în jurul mamei, lăsându-i acesteia mâinile libere pentru treburile gospodăreşti. (p. 86)

Kirchweih (hramul bisericii) ţinea trei zile, în apropierea zilei de 15 octombrie. Atunci era ales un brad impunător, care era împodobit cu panglici multicolore. Duminică dimineaţa, fetele îmbrăcate în portul tradiţional duceau la biserică felurite roade ale pământului, care erau binecuvântate de preot. După slujbă era adus bradul de către feciori. Alaiul era însoţit cu muzică. Bradul (Kirchweihpam) era ridicat, adăugându-i-se o pălărie, un batic şi o sticlă cu băutură. Apoi se încingea o horă în jurul lui şi se dansa până la prânz. (p. 86) După amiaza cântau formaţiile locale şi cele invitate, apoi urmau petrecere şi dans. În dimineaţa celei de-a treia zile, tinerii însoţiţi de muzicanţi colindau casele şi prindeau păsări din curţi pentru cină. (p. 87)

Portul tradiţional al bărbaţilor era relativ simplu şi sobru, fiind format dintr-un costum din stofă verde închis, o cămaşă albă, o pălărie de culoarea costumului şi pantofi negri. (p. 87-88) În schimb, portul femeilor era de o mare bogăţie coloristică. Femeile mature aveau o cămaşă albă cu dantele la mâneci, ilic scurt şi strâns, din caşmir negru cu floricele colorate, subfustă albă, creaţă şi cu danteluţă în partea de jos, fustă albastră cu pătrăţele sau roşie cu buline albe, bluză din acelaşi material cu fusta, şorţ roşu, verde, albastru sau gri cu dantelă în partea de jos, ciorapi tricotaţi în casă cu dungi de diferite culori şi pantofi negri. (p. 88) Fetele aveau aceleaşi haine, cu unele deosebiri. Fusta lor era roz, roşie sau bleu deschis, şorţul era alb sau roz, baticul avea culoarea şorţului, dar era înflorat. Cămaşa lor era albă, cu dantelă la mâneci şi la gât, aveau 2-3 subfuste albe cu dantelă şi foarte apretate, fustă albă, roşie cu buline albe, roz sau albastru deschis, şorţ alb cu danteluţă, ilic din caşmir negru cu flori roşii, roz, galbene şi frunzuliţe verzi, paspoalul ilicului era roşu, roz sau albastru. (p. 88) La gât purtau un batic alb cu ghirlande de flori roz, albastre sau verzi, două guleraşe din dantelă în formă de volan, 2-3 şiraguri de mărgele albe, legate la spate cu o panglică roşie, roz, albastră sau verde în formă de fontiţe, încălţau ciorapi albi şi pantofi negri. (p. 88-91) La dans, fetele mergeau pieptănate cu codiţe adunate în formă de cuib, în jurul capului îşi legau o panglică neagră de catifea cu fontă în faţă, iar în spate aveau un pieptene în păr. (p. 91)

Capitolul Evenimente şi întâmplări din viaţa comunităţii face referire la un moment impresionant: la 9 noiembrie 1928, la Gărâna a izbucnit un mare incendiu, care a distrus 12 gospodării şi 12 anexe. El a putut fi stins numai de pompierii sosiţi de la Reşiţa. În urma lui, situaţia era foarte grea pentru cele 12 familii din sat, rămase fără acoperiş în pragul iernii. Dar la îndemnul lui Georg Köstner, toţi locuitorii satului, într-un deosebit spirit de solidaritate, au ajutat la refacerea caselor, în aşa fel încât până la căderea primei zăpezi, cele 12 locuinţe au fost reconstruite. (p. 92-95) Sinistraţii au primit ajutoare şi de la locuitorii din Sadova Veche, Reşiţa, Direcţiunea U.D.R., Văliug şi Teregova. (p. 95) Un incendiu asemănător se produsese şi la Brebu Nou la 4 octombrie 1901, când au ars cinci gospodării cu anexele lor, ocazie cu care se manifestase aceeaşi solidaritate din partea întregii comunităţi. (p. 95)

Un episod inedit s-a petrecut în 1872, când Johann Tremmel din Gărâna, dorind să facă cunoscută localitatea, a mers din proprie iniţiativă la expoziţia internaţională de la Viena, unde a prezentat unele produse artizanale: o greblă, o lopată, o bucată de şindrilă sau o cofă pentru apă, toate fiind făcute din lemn. (p. 96-97) Un alt om deosebit a fost Karl Rüdel din Brebu Nou în anii 1840. A fost concomitent pantofar, învăţător, crescător de vite, sanitar, zidar, călător în Grecia şi Turcia, iubitor de copii, flori şi natură. (p. 97) Printre evenimentele nefericite din trecutul pemilor s-a numărat epidemia de difterie şi de scarlatină din 1936-1937, când nu exista un medic propriu. În câteva luni au murit 40 de copii. (p. 97) Alte asemenea epidemii s-au produs şi mai devreme, precum cea de pojar din Brebu Nou în 1839, când au murit mai mulţi copii, urmată de varicelă, cu alte victime în rândul copiilor, şi de holeră, cu 6 victime în 4 zile. (p. 98)

Alte evenimente au fost determinate de contextul geopolitic al aşezării pemilor, prezentate special în capitolul Războaiele, calvarul deportărilor şi urmările lor. Pemii au fost colonizaţi şi în scopul păzirii hotarelor răsăritene ale Imperiului austriac, astfel încât au luat parte la toate bătăliile purtate de atunci. La revoluţia din 1848 ei au înregistrat 18 victime, în războiul cu Italia din 1859 au avut 11 morţi, iar în cele cu Danemarca şi cu Prusia din 1864-1866 au fost din nou 18 victime. (p. 99) De pe fronturile primului război mondial au mai revenit acasă 38 de locuitori din Brebu Nou şi 35 din Gărâna. (p. 99) În cel de-al doilea război mondial au fost înrolaţi 138 de bărbaţi din Gărâna şi 158 din Brebu Nou în armatele română şi germană. Ei au luptat până în Caucaz, în Crimeea, la Leningrad, în Franţa şi Grecia, apoi în Munţii Tatra. Dintre cei 158 din Brebu Nou s-au mai întors doar 46, alţi 74 rămânând în Germania, Austria sau Anglia şi 38 murind în război. Dintre cei 138 din Gărâna s-au întors 76, 22 murind pe front şi 40 rămânând în Germania. (p. 99) Prizonierii din U.R.S.S. au mai putut reveni acasă numai la zece ani de la terminarea războiului.

A urmat deportarea germanilor în Uniunea Sovietică, cuprinzând peste 250 de locuitori din Gărâna (între care 132 de femei) şi 185 din Brebu Nou. În noaptea de 13-14 ianuarie 1945, cele două sate au fost înconjurate de soldaţi români şi sovietici. Au fost luaţi pemi din aproape fiecare casă, fiind duşi la muncă forţată. Unele femei erau însărcinate şi vor naşte în timpul transportării către lagărele de muncă. De acolo, unii au revenit acasă abia peste şase ani. 24 de bărbaţi şi 4 femei din Gărâna, ca şi 25 de persoane din Brebu Nou, au murit la Berezovskaia, Iss şi Juravlinsk. (p. 100)

Cei ridicaţi din case au fost duşi pe jos, în condiţiile celei mai grele ierni din câte au cunoscut pemii în satele lor, până la gara Slatina Timiş, unde au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă şi transportaţi timp de 42 de zile. În lagărele sovietice locuiau câte 30-40 într-o baracă, fără curent electric, hrana zilnică fiind compusă din pâine, zahăr, cartofi, supă de varză sau de ciuperci. Cei care nu-şi realizau norma de lucru în pădure sau în mină erau lipsiţi şi de acea raţie de mizerie. (p. 100) Au revenit acasă 149 de deportaţi la Brebu Nou şi 228 la Gărâna, însă mulţi dintre ei au decedat în scurt timp din cauza bolilor şi a subalimentării. (p. 100-101)

Lucrarea lui Valeriu F. Fabian se încheie cu capitolele Mâncăruri tradiţionale pemeşti, Gărâna – muză inspiratoare (cuprinzând poezii ale autorului), Speranţe şi perspective, Epilog şi Sumar. Există şi două scurte traduceri în limba germană. În total, acestea formează o lucrare cuprinzătoare, acoperind numeroase aspecte ale vieţii şi trecutului pemilor germani. O lucrare despre o comunitate care a trăit timp de aproape două secole în munţii Banatului şi din care în scurt timp nu va mai rămâne decât amintirea.

*Valeriu F. Fabian, Brebu Nou (Gărâna) – vatră de istorie, oază de sănătate şi de recreere, Editura Pardon, Gărâna, 2002, 141 p.

Precizare: Această carte, din păcate, nu se mai găseşte de cumpărat, căci a apărut cu destul timp în urmă şi în exemplare puţine.

Mircea Rusnac – Portretul unei doamne: Gudrun Winkler

Cu ocazia documentării noastre privind mişcările anticomuniste din Banat desfăşurate în timpul revoluţiei maghiare din 1956, am avut prilejul să o contactăm pe Gudrun Winkler, participantă la acele mişcări şi care apoi a avut multe de îndurat din partea autorităţilor pentru curajul său. Recent, ea a acceptat cu multă amabilitate să ne facă cunoscută biografia sa, deşi nu îi face nicio plăcere să îşi aducă aminte de momentele dureroase prin care a trecut. Tocmai de aceea, îi mulţumim călduros încă o dată că a acceptat să ne relateze faptele de mai jos.

Gudrun Helene Michels s-a născut în 1937 la Câmpina, fiind prima dintre cei trei copii ai unei familii aparţinând minorităţii germane din România. În perioada 1945-1948 a urmat o şcoală confesională romano-catolică în limba germană din Timişoara. În 1948 însă, autorităţile comuniste au închis toate şcolile confesionale, astfel încât a urmat în continuare o şcoală elementară de limba germană din Timişoara, unde a terminat primele şapte clase. În 1954 a absolvit Liceul german din acelaşi oraş, iar în toamnă a fost admisă la Facultatea de mecanică de la Institutul politehnic din Timişoara. Era în anul III când a avut loc revoluţia anticomunistă din Ungaria din toamna anului 1956. La fel ca şi alte mii de studenţi timişoreni, Gudrun Michels a participat la adunarea din 30 octombrie, când s-a cerut respectarea drepturilor omului şi plecarea trupelor sovietice din România. Ca urmare, în ianuarie 1957 a fost exmatriculată, din nou împreună cu numeroşi alţi studenţi, asistenţi şi profesori. Această exmatriculare din motive politice a reprezentat o puternică lovitură pentru viaţa unei tinere, viitorul fiindu-i grav periclitat. În plus, din acel moment, atât Gudrun Michels, cât şi întreaga sa familie, s-au aflat sub permanenta supraveghere din partea Securităţii.

A reuşit totuşi să se angajeze în vara anului 1957 ca muncitoare la Întreprinderea „Bela Breiner” din Timişoara, unde colegii de servici o denumeau „prinţesa în mizerie”. A lucrat în aceeaşi întreprindere până în vara lui 1963. În acelaşi timp, a încercat să îşi continue studiile întrerupte, fiind admisă ca studentă la fără frecvenţă la Braşov. Însă în 1959 a fost pentru a doua oară exmatriculată, motivele fiind aceleaşi ca şi la Timişoara. Stigmatul de adversar politic, cum o considera regimul comunist, nu putea fi şters.

Tot în 1957, Gudrun Michels l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Stefan Winkler, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, membru al Uniunii Compozitorilor şi cetăţean german. În cele din urmă, faptul că era şi cetăţean străin i-a atras acestuia mari dificultăţi din partea autorităţilor comuniste româneşti. Ca urmare, în 1959 el şi-a pierdut locul de muncă şi până în 1963 nu şi-a mai putut găsi altul. Evident, din momentul în care au hotărât să se căsătorească, presiunile autorităţilor au fost sporite şi asupra familiei Michels. În cele din urmă, după numeroase încercări, Stefan Winkler a putut să se înregistreze numai drept cetăţean al Republicii Democrate Germane, autorităţile acestui stat dându-şi relativ repede acordul pentru căsătoria lor.

Căsătoria a avut loc în iunie 1962, după care soţii Winkler au început demersurile pentru a putea pleca împreună definitiv în R.D. Germană. În consecinţă, lui Gudrun Winkler i-a fost retrasă cetăţenia română. Au părăsit România la 10 decembrie 1963, lăsând în urma lor familia, prietenii şi locuinţa. Gudrun Winkler era însărcinată. Ca o ultimă şicană sau dintr-o neglijenţă a autorităţilor comuniste, cei doi soţi au fost nevoiţi să călătorească separat la plecarea din România: Stefan a ieşit din ţară prin gara Arad, iar Gudrun prin gara Oradea!

La 12 decembrie au ajuns în sfârşit în R.D. Germană, fiind instalaţi în localitatea Fürstenwalde. În anii următori li s-au născut trei copii: Heino (1964), Heidelind (1967) şi Gernot (1969). Gudrun Winkler a lucrat din 1964 ca tehnolog, apoi ca inginer într-o întreprindere de stat din Fürstenwalde. Din februarie 1966 şi-a putut relua studiile întrerupte de două ori în România, la Universitatea tehnică din Dresda ca studentă la fără frecvenţă. În octombrie 1969 a devenit dipl. ing. pentru construcţii de maşini, iar în anii următori a îndeplinit şi alte specializări şi cariere postuniversitare. Nu a fost nicicând membră a vreunui partid politic şi nu a îndeplinit niciun fel de funcţie pe linie politică.

În acest moment, Gudrun Winkler nu nutreşte resentimente pentru cele ce i s-au întâmplat în tinereţea trăită în România, care pentru ea a fost cea mai grea perioadă din viaţă. A fost foarte dificil pentru ea aici, însă în noua sa viaţă din Germania este fericită şi împlinită. Este şi acesta un nou caz al unui om deosebit, care în România a avut de suferit nenumărate umilinţe şi prigoniri, putându-se în schimb realiza fără probleme pe alte meleaguri. După cazurile lui Anatol Musceleanu şi Ioan Holender, prezentate de noi anterior, Gudrun Winkler reprezintă o nouă confirmare a faptului că nişte oameni de excepţie nu au putut contribui pe măsura capacităţii lor la dezvoltarea economică şi socială a României, fiind pur şi simplu eliminaţi din motive politico-ideologice. În cele din urmă, ţara noastră a avut enorm de pierdut în urma acestui comportament aberant.

Încă o dată, sincerele noastre mulţumiri pentru Gudrun Winkler.

Mircea Rusnac – Amenajările hidrotehnice efectuate în Masivul Semenic

Barajul Breazova

Construirea în 1771 a instalaţiilor industriale reşiţene a avut în timp un efect deosebit asupra mediului natural din regiunea înconjurătoare. Marele consum de materie primă lemnoasă a determinat o exploatare de lungă durată a pădurilor din Masivul Semenic, iar utilizarea forţei hidraulice a condus la amenajarea în acest scop a bogatelor rezerve de apă din aceeaşi zonă, cu precădere a bazinului hidrografic al râului Bârzava. S-a ajuns astfel ca acesta să devină „unul din râurile cele mai amenajate din România.” (1) Dezvoltarea industrială a zonei a făcut ca şi intervenţia omului asupra naturii, exercitată cu rigoare şi competenţă, să aibă efecte benefice. În lucrarea sa intitulată Pitorescul României (1939), Ion Simionescu îşi exprima în mod deschis admiraţia: „Ce minunată grădina ar deveni România dacă parte măcar din râurile ei bogate în apă ar fi domesticite, captate, canalizate cum e Bârzava.” (2)

Întreaga hidroamenajare realizată de-a lungul timpului cuprinde un număr de patru baraje şi un total de 65 km de canale, apeducte şi tuneluri. (3) Pentru rezolvarea problemei transporturilor, s-a folosit de timpuriu calea apei. Astfel, cursul principal al Bârzavei, precum şi cel al numeroaselor pârâuri din bazinul hidrografic al acesteia, au fost completate cu o reţea de 10 canale, înzestrate cu baraje deversoare, baraje rezervoare, tuneluri, apeducte, castele de apă şi conducte forţate. (4) Trebuie precizat însă că toate aceste lucrări au fost efectuate în amonte de Reşiţa. Lungimea totală a râului Bârzava este de 158,31 km, dintre care 111,1 km în România, adunând apele de pe o suprafaţă totală de 1.159,2 kmp. (5)

În dificila muncă de documentare pentru acest subiect ne-a fost de mare folos o lucrare în manuscris a inginerului Ioan Cornel Chira, întocmită în 1996 şi intitulată Istoricul hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară (59 pagini). Îi mulţumim în mod deosebit pentru că ne-a făcut-o cunoscută. De asemenea, am mai folosit lucrări publicate de Ion Păsărică şi Rudolf Gräf, ca şi un serial de trei episoade, foarte interesante, tipărit în ziarul reşiţean Prisma de inginer Rodica Brebenariu, intitulat Sistemul hidroenergetic Complex Nera – Timiş superior – Bârzava superioară. Elemente de patrimoniu industrial (2006). Însă cea mai completă dintre aceste lucrări rămâne cea a lui Ioan Cornel Chira, astfel încât pe baza ei ne vom redacta relatarea în mod special.

Încă din 1783, s-a hotărât amenajarea cursului Bârzavei pentru transportul buştenilor tăiaţi în pădurile de pe Semenic şi care erau intens utilizaţi pe atunci pentru fabricarea mangalului. În 1783-1784 au fost construite diguri, greble, lacuri de depozitare. S-au ridicat cinci stăvilare pentru plutărit: cele principale erau la Crivaia (construirea lui costând 8.000 guldeni) şi la Izvoru Mare (4.000 guldeni), iar cele secundare la Izvoru Mic (3.000 guldeni), Gozna (6.000 guldeni) şi Ceresna (4.500 guldeni), preţul lor total ridicându-se la 25.500 guldeni. (6) Totodată, s-au construit pe Bârzava şi trei greble pentru scoaterea din apă a lemnelor. Acestea se aflau la Reşiţa (în valoare de 4.000 guldeni), la Câlnic pentru Dognecea (4.000 guldeni) şi la Bocşa (5.000 guldeni), costurile lor totale atingând 13.000 guldeni. (7) Toate aceste prime lucrări de amenajare au fost conduse de maistrul silvic al Reşiţei, Franz Loidl. (8) Din păcate, astăzi nu mai există niciun vestigiu din acele timpuri.

În consecinţă, plutăritul lemnelor pe Bârzava a putut începe din anul 1785. Această modalitate de transport a fost utilizată până în 1803, fiind plutăriţi în total 179.682 clafteri-cub de buşteni, dintre care: 51.137 pentru Reşiţa, 57.414 pentru Dognecea şi 71.131 pentru Bocşa. Un clafter-cub reprezenta 6,822 mc. Cheltuielile totale cu plutăritul lemnelor au fost de 612.770 guldeni vienezi, revenind în medie câte 3 guldeni şi 27 creiţari pentru fiecare clafter-cub. (9)

Din cauza cheltuielilor mari de întreţinere şi reparaţii ale acestor amenajări şi a debitului variabil al Bârzavei, în 1803 plutăritul a fost abandonat. S-a hotărât înlocuirea acestuia cu transportul cu carele al mangalului, astfel încât în 1806 a fost construită şoseaua Reşiţa-Văliug în acest scop. Timp de aproximativ jumătate de secol, calea apei a fost ocolită. Însă au urmat două evenimente importante, care au făcut ca ea să fie reluată.

Astfel, prin eliberarea din iobăgie a ţăranilor, survenită în urma revoluţiei din 1848, aceştia nu mai puteau fi obligaţi să efectueze transporturi pentru uzina din Reşiţa, în acest mod transporturile cu căruţele devenind costisitoare şi ineficiente. Iar preluarea uzinei de către St.E.G. în 1855 a însemnat o revenire hotărâtă la utilizarea factorului hidrografic, specialiştii Societăţii dovedind în timp o mare preocupare pentru amenajările Bârzavei şi afluenţilor săi.

Începând din 1858, s-au construit scocuri umede şi uscate, şine de lemn pentru vagoneţi cu cădere liberă, un funicular, apoi şi o cale ferată cu lungime de 4,096 km. Această linie a fost dotată cu opt vagoneţi care urcau traşi de cai şi coborau cu ajutorul unui sistem de frânare acţionat manual. (11) Ea a funcţionat până în 1872, când au fost epuizate pădurile Crivaia Mare şi Crivaia Mică.

În 1864-1865 a fost ridicat un baraj la 8,5 km sud de Văliug, într-un loc denumit de atunci Klaus. Acest termen provine din cuvântul german „Klause”, însemnând „baraj, stăvilar”. El avea rolul de a regla debitul de apă de pe Bârzava în vederea transportării lemnelor prin plutărit. Era construit din buşteni de brad ciopliţi cu umplutură de piatră, cu o înălţime de 11,5 m, o lungime de 76 m şi o grosime de 26 m. Volumul total al lacului era de 140.000 mc, apa acumulată astfel permiţând transportarea a 4.000-10.000 mc de lemne. Sezonul de plutărit dura de la mijlocul lunii martie până în luna august a fiecărui an. (12)

Costul total al acestor lucrări de amenajare, inclusiv al barajului Klaus, a fost de 128.074,72 guldeni, lucrările extinzându-se pe perioada 1864-1869. (13) Prin urmare, încă din 1865 a reînceput plutăritul lemnelor pe Bârzava pe o distanţă de 38,8 km, de la barajul Klaus până în Länd, cu o diferenţă de nivel de 458 m. Traseul era parcurs în şase ore. (14) În acelaşi an a fost amenajată şi instalaţia de pregătire a mangalului din Länd, situată la circa 4 km în amonte pe Bârzava faţă de uzină. Ea cuprindea stavile şi greble pentru scoaterea lemnelor din apa râului. Acolo erau uscate prin stivuire, apoi erau aşezate în bocşe pentru a fi transformate în mangal. Se amenajau concomitent câte 20-30 de bocşe mari, având diametrul de câte 12-16 m şi cuprinzând câte 100-160 mc de lemne fiecare. Arderea mangalului era efectuată mai ales în lunile de toamnă şi de iarnă. (15)

În 1892-1893 a fost construit un funicular pentru transportul lemnelor tăiate în pădurile Semenicului. Acesta acoperea o distanţă de 5.576 m între Prislop şi râul Bârzava, cu o diferenţă de nivel de 500 m. În perioada verii, acesta putea transporta circa 60.000 mc de lemne. Până la funicular, lemnele erau aduse prin scocuri umede şi uscate. Funicularul a funcţionat până în 1904, când transportul lemnelor a început să fie făcut prin intermediul canalelor de plutire. (16) Iar în 1894 a fost reparat barajul de la Klaus, fiind acum construit din pământ compactat cu lăzi suprapuse umplute cu piatră. Acesta a funcţionat până în 1917. (17)

Între primăvara anului 1902 şi toamna lui 1904, St.E.G. a construit un grandios sistem hidroenergetic pe Bârzava superioară, aflat în funcţiune în mare parte şi astăzi. Acesta avea un scop dublu: producerea de energie electrică pentru uzinele din Reşiţa şi transportul pe apă al lemnelor. Ideea a aparţinut directorului de domenii al Societăţii, Anton Martinek, iar proiectul a fost executat în principal de inspectorul Johann Pohl. Construcţiile şi apeductele din fier au fost proiectate de inginerul de poduri Robert Toth, fiind executate la Fabrica de poduri din Reşiţa. (18) Amenajarea se compunea din: canalul Zănoaga, pârâul Murgila, canalul Semenic, jilipul Prislop-Izvoru Rău, canalul Gozna (Şafra), apoi în aval de Văliug: Canalul Superior până la Breazova, Canalul Principal de la Văliug la Ranchina, jilipul de ocol din valea Sodolului, canalele colectoare Breazova-Gropos şi Crainic, canalul de rezervă de la Ranchina şi conductele forţate de la Ranchina până la centrala Grebla. Aceste lucrări cuprindeau şi un număr de 10 tuneluri cu o lungime totală de 5.341 m, cinci apeducte de poduri de fier cumulând o lungime de 704 m şi 11 apeducte din zidărie cu o lungime totală de 216 m. (19)

Canalul Zănoaga, de 4,7 km, captează apa de la cota 1.295 m şi o varsă în pârâul Murgila. El a fost construit din pământ, iar la încrucişarea cu alte pâraie legătura era făcută prin canale din lemn. Este în funcţiune şi astăzi. (20) Canalul Semenic (23,3 km) porneşte de la cota 1.036 m, fiind săpat în pământ şi căptuşit cu scânduri, iar pe o porţiune de 120 m fiind betonat. De la Prislop, lemnele erau dirijate spre acest canal prin jilipul Prislop-Izvoru Rău. (21)

Canalul Gozna sau Şafra, în lungime de 9,7 km, este construit din pământ şi parţial din scânduri, fiind betonat pe ultima secţiune. El pleacă de la pârâul Panaloveţ şi se varsă în jilipul Prislop-Izvoru Rău la cota 860,5 m. (22) La rândul lui, jilipul Prislop-Izvoru Rău are două pante: prima la Prislop, iar a doua de la captarea canalului Gozna până la Canalul Superior. Lungimea sa este de 3,7 km, fiind construit din lemne, iar pe ultima secţiune a fost betonat. (23)

Canalul Superior preia apa Bârzavei printr-un baraj deversor situat în aval de Văliug. El are o lungime de 3,6 km. Este construit din zidărie de piatră brută căptuşită cu beton şi tencuit cu ciment. O parte a debitului său era folosită pentru transportarea lemnelor printr-un jilip căptuşit cu tablă care debuşează în Canalul Inferior, iar cea mai mare cantitate de apă este uzinată la centrala Breazova, de unde se varsă direct în Canalul Inferior. Pe Canalul Superior sunt situate patru tuneluri, care străbat formaţiuni de gneis: Crăinicel (112 m), Izvoru Rău (53 m), Izvoru Mic (62 m) şi Cleanţu Sârbului (114 m). De asemenea, are şi trei apeducte în lungime totală de 151 m, construite din bolţi din zidărie de piatră tencuite cu ciment. Acest canal preia la Izvoru Rău şi apa adusă de jilipul Prislop-Izvoru Rău. (24)

Barajul deversor a fost construit pe Bârzava în dreptul actualei centrale Crăinicel, din beton cu interior de zidărie. Are o înălţime de 2,6 m şi o lungime de 17 m. Apa captată aici era dirijată spre Canalul Superior. De la capătul Canalului Superior pleacă o conductă forţată din fier forjat şi nituit având diametrul de 500 mm, care ajunge până la centrala Breazova. Acolo o turbină Francis de 400 CP alimenta cu energie electrică maşinile de la minele Secu. (25) Canalul Inferior preia la rândul său apa din barajul Văliug, trecând pe sub centrala Breazova. El duce apa uzinată la Canalul Superior şi face parte din Canalul Principal. (26) Are 14,2 km lungime, fiind săpat în pământ şi având zidărie betonată. În el se varsă canalul colector Crainic (1,05 km), în amonte de Breazova, şi canalul colector Gropos-Bogat (10 km lungime). 33% din lungimea Canalului Inferior sunt reprezentaţi de tuneluri săpate în stâncă, unele fiind betonate, altele zidite în cărămidă, iar altele fiind în stare naturală. Acestea sunt: Liscov-Barni (1.761 m), Coziuţa (825 m), Cozia (792 m), Secu (382 m), Teiuş (820 m) şi Ranchina (591 m). Cu excepţia ultimului, celelalte erau străbătute şi de o cale ferată îngustă. O proporţie de 5% din lungimea canalului sunt apeducte din fier, care traversează văile. Acestea sunt: podul-apeduct Văran (138 m), Stârnic (28 m), Râul Alb (95 m), Secu (216 m) şi Cuptoare (226 m). Pe lângă ele mai sunt şi opt apeducte înzidite, având o lungime totală de 65 m. Umpluturile de văi şi porţiunile de canal care trec pe rambleu au o lungime totală de 1,1 km. (27)

Canalul colector Crainic are 1,05 km, fiind construit din zidărie. El aduce apa pârâului Crainic, străbate un apeduct de 68 m şi se varsă în Canalul Inferior în amonte de centrala Breazova. (28) Canalul colector Gropos-Bogat (10 km) începe de la pârâul Gropos, apoi colectează apa provenind din mai multe pâraie mici (Gropos, Cerna, Trepuşin, Bogat, Breazova) şi se varsă în Canalul Principal în amonte de apeductul Văran. Pe traseul său se întâlnesc 8 tuneluri mici în lungime totală de 300 m şi un apeduct din fier de 68 m lungime. (29)

Jilipul Sodol începe de la Curmătură, unde se desparte de Canalul Principal. El este săpat în pământ şi căptuşit cu scânduri. De asemenea, la Ranchina există şi un canal lateral de rezervă în lungime de 1,5 km pentru a crea o rezervă de apă pentru centrala Grebla. (30) Camera de încărcare Ranchina, situată la cota 460,8 m, este construită din stâlpi de beton şi piatră brută şi are trei conducte de 900 mm diametru, care duc la uzina hidroelectrică Grebla, care este situată cu 216 m mai jos. Materialele necesare construirii camerei de încărcare au fost transportate cu un funicular în lungime de 750 m. Conductele forţate au o lungime de 600 m, fiind compuse din tronsoane de câte 20 m din fier forjat şi nituit, al căror transport s-a făcut pe rampă. (31)

Pentru construirea tuturor acestor canale, materialele întrebuinţate au fost gneisul şi ardezia, care erau aduse din carierele aflate în apropierea traseului acestora, celelalte materiale de zidărie fiind aduse cu ajutorul unei căi ferate construite în acest scop. Nisipul necesar era adus tot din cariere sau era scos din albia Bârzavei şi transportat cu un funicular. (32) Locul de debarcare a lemnelor transportate prin acest sistem era în dreptul Societăţii „Distileria Lemnului” din Reşiţa, cartierul Margina, cu care St.E.G. încheiase un contract în acest sens. (33)

Centrala hidroelectrică Grebla a fost dată în folosinţă în anul 1905. Ea este zidită din beton, piatră brută şi parţial din cărămidă, având la acoperiş şarpantă de fier. În interiorul său au fost montate trei turbine Pelton, având încă două turbine Pelton pentru serviciile interne ale centralei şi una pentru iluminat. (34) Energia electrică produsă aici era utilizată la centrala Ilgner pentru antrenarea laminoarelor reversibile şi de tablă. (35)

Centrala Breazova a fost pusă în funcţiune în 1916, după ce au fost construite camera de încărcare şi conducta forţată de la Canalul Superior. A fost construită din piatră brută cu mortar de ciment, servind şi ca decantor. Conducta forţată are diametrul de 500 mm, fiind făcută din fier forjat şi nituit şi ducând apa la turbina Francis aflată cu 38 m mai jos. Aceasta antrenează un generator, care furniza energie electrică minei Secu printr-un cablu lung de 5 km. (36)

În acea vreme, o lucrare de mare anvergură a fost construcţia barajului de la Văliug (Breazova). Proiectul său a fost întocmit în 1903 de către inginerul Otmar Marcselenyi de la St.E.G., deoarece s-a constatat că debitul natural al Canalului Principal scădea mult pe timpul toamnei şi al iernii. La început se recursese pentru ajutor la maşini cu abur, însă aceasta era o soluţie foarte costisitoare. Atunci s-a hotărât regularizarea debitului Bârzavei prin intermediul unor rezervoare artificiale. (37) În 1904, proiectul a fost avizat de prof. univ. dr. Otto Intze de la Aachen şi de prof. univ. Dezideriu Nagy, astfel încât lucrările au putut începe. În curând însă ele vor fi întrerupte, încercându-se mai întâi utilizarea gazelor de la cuptoare pentru producerea unei părţi a energiei electrice necesare uzinei. Centrala de gaz a fost construită în 1905, dar curând s-a constatat că nici ea nu era prea rentabilă, întrucât cărbunele folosit era scump. Ca atare, a fost reluat lucrul la Breazova. (38) De data aceasta a fost cerut avizul inginerului Gheorghe Rupcic şi al prof. univ. Holz de la Aachen, iar noul proiect a aparţinut profesorului universitar Czako Adolf şi delegatului Johann Dieter. (39) Au mai contribuit şi consilierii St.E.G. Adalbert Veith, Gustav Tavi şi şeful inspector silvic Kuhanyi Andras.

Barajul a fost amplasat la 3,4 km distanţă de Văliug şi la 200 m în amonte de gura Canalului Inferior, având o înălţime de 27 m şi un dig de completare în dreapta insulei care face parte din barajul propriu-zis. Lungimea lacului de acumulare este de 1,95 km, iar suprafaţa lui este de 12,06 ha. Zidurile sunt realizate din piatră brută cu mortar de ciment Portland şi var. Lucrările au început în luna septembrie 1907. În martie 1908 a fost finalizat tunelul de deviere a apei Bârzavei, care ocolea amplasamentul lucrării. Barajul are forma unui arc de cerc cu raza de 120 m. (40) Digul de completare are 110,12 m lungime şi 12 m înălţime. Construirea barajului a fost efectuată de firma Lenarduzzi şi a durat 11 luni. Lucrările au fost oprite în timpul iernii 1908-1909, fiind finalizate la 6 august 1909. Din noiembrie acelaşi an a început şi umplerea barajului. Costul total al lucrărilor a fost de 680.000 coroane aur, fiind considerat ca foarte redus pentru acea vreme. (41)

Cu aceasta s-a încheiat o nouă etapă a lucrărilor de amenajare hidrotehnică din zona Bârzavei superioare. Alte lucrări de amploare se vor desfăşura după cel de-al doilea război mondial, când au mai fost construite încă trei mari baraje. Încă din timpul războiului, consilierul U.D.R. prof. univ. dr. doc. ing. Dorin Pavel a condus un colectiv care a întocmit studii şi proiecte pentru mărirea debitului de apă şi a producţiei de energie electrică. Imediat după război, sub conducerea lui Dorin Pavel şi a inginerului Florin Constantinescu, au început lucrările la centrala Crăinicel, la canalul Semenic şi Canalul Principal. (42)

În 1949 au fost puse în funcţiune căderile Semenic şi Şafra. Canalul Semenic a fost betonat între Şaua Cireş şi Prislop, camera de încărcare Semenic a fost construită din beton, iar de acolo pornea o conductă forţată cu diametrul de 600 mm până la centrala Crăinicel. Acolo s-a pus în funcţiune primul agregat fabricat în România, chiar la Reşiţa, care era antrenat de o turbină Pelton care avea pe acelaşi ax două rotoare de dimensiuni diferite. Primul era pentru căderea Semenic, iar celălalt pentru căderea Şafra. Totodată a fost modernizat şi canalul colector Şafra, care a fost parţial betonat. (43)

Construirea barajului Gozna de lângă Văliug a durat până în 1954. Turbinele, generatorii şi anexele centralei au fost proiectate şi executate la uzinele din Reşiţa. În 1951 a fost pus în funcţiune şi canalul colector Nera-Coşava, în lungime de 6,5 km, pentru suplimentarea debitelor Bârzavei superioare cu apă captată din bazinul superior al râului Nera. (44) Acesta are două tuneluri, unul de 1.000 m, iar celălalt de 750 m. (45) Barajul Gozna are înălţimea de 48 m, iar suprafaţa lacului Văliug este de 59,6 ha. (46)

Din cauza faptului că, în ciuda tuturor acestor măsuri, s-a dovedit că şi în continuare viiturile puteau crea mari probleme, iar anii secetoşi afectau uzina şi oraşul, în 1963 a fost pus în funcţiune şi barajul Secu. Atunci s-a abandonat întreţinerea canalelor colectoare Crainic şi Bogat, apa deversându-se în Bârzava şi fiind recuperată la noul baraj. (47) Acesta a fost proiectat de un colectiv condus de inginerul Florin Constantinescu şi are o înălţime de 40 m. (48)

Iar în 1970 s-a terminat de construit barajul Trei Ape de pe Timişul superior, care colectează afluenţii acestui râu: Semenic, Grădiştea şi Brebu. Acest baraj reprezintă o premieră la nivel naţional, fiind construit din anrocamente, cu nucleu de argilă. A fost proiectat de un colectiv coordonat de aceiaşi specialişti Dorin Pavel şi Florin Constantinescu. (49) Barajul are înălţimea de 30 m, iar lacul de acumulare are suprafaţa de 45 ha. (50) El dirijează apa în canalul colector Semenic în dreptul cantonului Şaua Cireş, pentru valorificarea centralelor Crăinicel şi Grebla. (51)

În luna decembrie 1956, sistemul electroenergetic de la Combinatul Metalurgic Reşiţa a fost conectat la sistemul electroenergetic naţional. (52) În încheiere trebuie precizat faptul că fiecare baraj construit aici este de alt tip şi de fiecare dată ele au reprezentat câte o premieră pentru România. (53) Apele lor deservesc hidrocentralele Crăinicel I şi II, Breazova şi Grebla. Acest fapt asigură aproape 80% din necesarul Societăţii T.M.K. la un preţ foarte scăzut. (54)

Aceste valoroase lucrări de amenajare din Masivul Semenic, provenind din diverse etape istorice, au marcat profund evoluţia industrială a regiunii, punându-şi din plin amprenta şi asupra mediului natural. Pe lângă importanţa economică, lacurile de acumulare Văliug, Secu şi Trei Ape reprezintă şi zone turistice cu un mare potenţial. Multe generaţii de reşiţeni, timişoreni şi nu numai ei au petrecut zile de neuitat în aceste locuri. În acest mod, se poate aprecia că intervenţia omului asupra naturii în Masivul Semenic a fost una cu efecte pozitive, fiind în măsură să contribuie la progresul regiunii. În acele locuri s-au îmbinat mereu utilul cu plăcutul. Sistemul hidroenergetic de pe Bârzava superioară este unul dintre cele mai interesante din ţară.

Note:

1 Ioan Cornel Chira, Istoricul hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară, ms., 1996, p. 3.

2 Ibidem.

3 Ibidem, p. 4.

4 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 59.

5 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 4.

6 Rudolf Gräf, Amenajări hidrotehnice din judeţul Caraş-Severin în sec. XVIII-XX, în Banatica, 8, Reşiţa, 1985, p. 285.

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Ibidem, p. 287.

10 Ibidem.

11 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 20.

12 Ibidem; Rudolf Gräf, op. cit., p. 287-288.

13 Ibidem, p. 287.

14 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 20.

15 Ibidem.

16 Ibidem, p. 21; Rudolf Gräf, op. cit., p. 290.

17 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 21.

18 Ibidem.

19 Ibidem; Ion Păsărică, op. cit., p. 59.

20 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 22.

21 Ibidem.

22 Ibidem.

23 Ibidem.

24 Ibidem.

25 Ibidem.

26 Ibidem, p. 23.

27 Ibidem.

28 Ibidem.

29 Ibidem, p. 24.

30 Ibidem.

31 Ibidem.

32 Rudolf Gräf, op. cit., p. 292.

33 Ion Păsărică, op. cit., p. 59.

34 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 24.

35 Ibidem, p. 25.

36 Ibidem.

37 Ibidem.

38 Ibidem.

39 Ibidem, p. 26.

40 Ibidem.

41 Ibidem, p. 27.

42 Ibidem, p. 29.

43 Ibidem.

44 Ibidem.

45 Ibidem, p. 33.

46 Ibidem.

47 Ibidem, p. 30.

48 Ibidem, p. 37.

49 Rodica Brebenariu, Sistemul hidroenergetic Complex Nera – Timiş superior – Bârzava superioară. Elemente de patrimoniu industrial, în Prisma, Reşiţa, an. XI, nr. 24, 6-12 iulie 2006, p. 3.

50 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 42.

51 Ibidem, p. 30.

52 Ibidem.

53 Ibidem, p. 46.

54 Ibidem, p. 47.

Un film realizat de colonelul Gheorghe Popoviciu cu ocazia vizitării acestor amenajări poate fi văzut aici.

Lucrarea integrală a lui Ioan Cornel Chira poate fi citită la adresa: http://ioancornelchira.wordpress.com .

Mircea Rusnac – Bănăţeanul Johnny Weissmüller

Johnny Weissmüller a fost cunoscut de generaţii de cinefili din întreaga lume datorită rolului jucat în seria de filme Tarzan. Însă, pe cât de adevărat este faptul că numele lui este celebru pe întreaga planetă, tot atât de reală este şi originea sa bănăţeană. Datorită faptului că a trăit aproape toată viaţa departe de locul său natal şi că, din interes profesional, a ascuns realitatea că se născuse în afara Americii, foarte puţini ştiu că Weissmüller este până acum cel mai celebru bănăţean pe plan mondial din toate timpurile. Chiar şi destul de puţini bănăţeni cunosc acest lucru.

Adevărul este că Johann Weissmüller, cum îl chema în realitate, s-a născut la 2 iunie 1904 în localitatea bănăţeană Freidorf din apropierea Timişoarei (astăzi cartier al acesteia). Dar pe când avea numai şase luni, familia sa a emigrat în Statele Unite. Acolo, tatăl său Peter a lucrat mai întâi ca miner, apoi s-au stabilit la Chicago în 1906. În 1905, soţilor Weissmüller li se născuse, pe pământ american, cel de-al doilea fiu, numit tot Peter, ca şi tatăl său. Iar în 1907 mama lor, însoţită de ambii copii, în vârstă de 3 şi 2 ani, au vizitat-o în Banat pe bunica rămasă la Freidorf.

Nu peste mult timp, tatăl celor doi băieţi a divorţat de soţia sa şi şi-a părăsit familia, astfel încât Johann (devenit Johnny în America) a trebuit să îşi întrerupă şcoala şi să muncească pentru a-şi putea întreţine mama şi fratele. În acelaşi timp, Johnny şi Peter practicau de timpuriu înotul pe plajele lacului Michigan. Mai târziu, Johnny a activat la clubul Illinois Athletic, câştigând toate competiţiile nautice pentru amatori şi fiind desemnat să participe ca reprezentant al Statelor Unite la Olimpiada de la Paris din 1924.

Acolo avea să fie vedeta competiţiei, iar numele îi va deveni celebru. A cucerit în total cinci titluri olimpice în 1924, la Paris, şi în 1928, la Amsterdam, stabilind în aceeaşi perioadă 67 de recorduri mondiale. A obţinut de asemenea nenumărate succese pe plan intern în America, fiind neînvins multă vreme.

Din anul 1932 a devenit vedetă de film, fiind primul Tarzan din filmele sonore şi cel mai bun din toate ecranizările cărţilor lui Edgar Rice Burroughs. Prin urmare, numele său a devenit şi mai cunoscut în lume decât datorită înotului. Cariera sa cinematografică a fost şi mai îndelungată decât cea sportivă, extinzându-se până în 1956. A mai trăit ulterior până la 20 ianuarie 1984, decedând la Acapulco, în Mexic.

Numele său şi al eroului pe care l-a jucat mulţi ani a rămas în memoria spectatorilor de film de pretutindeni. Fiul şvabilor bănăţeni din Freidorf a creat un adevărat mit în istoria cinematografiei. Dar dacă el, din dorinţa de a nu-şi pierde cetăţenia, şi-a ascuns în timpul vieţii originea sau cel puţin locul naşterii, bănăţenii trebuie să ştie că a fost totuşi unul de-al lor. Este cel mai cunoscut bănăţean.