Mircea Rusnac – O carte-document puţin cunoscută despre pemi

Fotografie de Hermann Heel

Lucrarea la care ne vom referi în continuare a fost publicată cu ocazia celei de-a 175-a aniversări a aşezării pemilor în Banat. Autorul ei este Valeriu F. Fabian.* Conform celor scrise de acesta în Cuvânt înainte, lucrarea „nu se voieşte a fi nici cronică şi nicio monografie clasică a localităţii Brebu Nou.” (p. 5) Cu toate acestea, ea acoperă numeroase aspecte ale vieţii pemilor în localităţile montane Brebu Nou şi Gărâna, devenite astăzi, după emigrarea celei mai mari părţi a populaţiei lor, aşezări turistice foarte căutate. Deci acum, când perioada vieţuirii pemilor în Banatul de munte aproape s-a încheiat, putem întreprinde o retrospectivă a traiului lor aici, în toate aspectele sale. În această privinţă, lucrarea lui Valeriu F.Fabian poate fi un foarte bun îndreptar.

Ea începe cu câteva capitole generale, prezentând situaţia existentă în Banat până la şi în timpul colonizărilor efectuate de austrieci. Este cazul capitolelor: Începuturile vieţii omeneşti în regiune, Condiţiile istorice şi premisele colonizării Banatului, Banatul la începutul colonizării lui de către Habsburgi. În capitolul intitulat Aşezarea localităţii, cadrul natural, date geologice şi hidrografice, condiţii climatice, ne-a reţinut atenţia menţionarea celor mai grele ierni cunoscute în istoria pemilor din Banat, în condiţiile în care aşezările lor, situate la altitudini de 800-1.100 m în Masivul Semenic, au parte aproape întotdeauna de sezoane cu zăpadă abundentă. Totuşi, în memoria localnicilor a rămas drept iarna cea mai grea aceea din anul 1945, urmată de cele din 1925 (când stratul de zăpadă a ajuns la 224 cm) şi din 1928 (148 cm). (p. 24)

Capitolul Informaţii de interes pentru vizitatori şi turişti conţine o serie de date interesante. Aflăm astfel că suprafaţa totală a comunei Brebu Nou (compusă din cele două sate) este de 2.897 ha, numărând peste 445 de imobile. Electrificarea a pătruns acolo în 1957-1958, racordarea la sistemul energetic naţional a fost făcută în 1969, există o reţea de telefonie, reţea de alimentare cu apă potabilă (din 1976 şi 1978), două şcoli şi două cămine culturale (acum din păcate nefolosite). (p. 27) Interesant este că la Gărâna se mai găseşte şi acum o moară construită în 1832, încă funcţională. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cele două dispensare medicale, lipsite complet de personal calificat. (p. 28) Cele două biserici romano-catolice sunt adevărate monumente, fiind construite în 1875 (cea din Brebu Nou) şi în 1879 (cea din Gărâna). (p. 31) Biserica din Lindenfeld a fost sfinţită la 10 ianuarie 1858.

Numeroase informaţii istorice se regăsesc în capitolul Mărturii despre trecutul localităţii şi al locuitorilor ei. Brebu Nou şi Gărâna au fost întemeiate în anul 1828, în vremea împăratului austriac Francisc I, prin colonizarea acolo a pemilor germani. (p. 37) Manipulantul de lemne Magyarlyn din Oraviţa a atras mai întâi în Banat o serie de familii din regiunile Klattau şi Pilsner, formându-se două colonii de pemi în apropiere de Moldova Nouă: Elisabethfeld (în 1823) şi Sfânta Elena (în 1824-1825). (p. 37) În luna mai 1826, comandantul regimentului de grăniceri din Caransebeş, Drasenovici, a decis colonizarea şi a altor zone nelocuite din Banatul montan, fiind susţinut în acest demers şi de comandantul general al Timişoarei, feldmareşalul-locotenent Schneller. (p. 38)

În consecinţă, în vara anului 1827 au venit în Banat doi reprezentanţi ai potenţialilor colonişti, Martin Drexler şi Michael Kangel, pentru a cerceta condiţiile existente în regiune. Ei au fost primiţi în audienţă de Drasenovici şi la întoarcere au prezentat în termeni favorabili situaţia întâlnită. (p. 38) Astfel că în primăvara anului 1828 au hotărât să plece 506 familii de pemi, formând şase grupuri care s-au îndreptat către Banat. (p. 38) Ei proveneau din regiunile Klattau, Boemia şi Bavaria, în special din localităţile: Wassersuppen, Heidt, Bernstein, Sankt Katarina, Linz, Bärenhof, Branbusch, Uchlin, Steinhof, Bucksberg, Halpach, Friedrichshof etc. (p. 39) Veneau aici pentru a popula zona montană şi pentru a servi în cele patru regimente de grăniceri existente în regiune.

Un prim popas în drumul lor a fost la Viena, unde s-au îmbarcat pe vapoare cu care au călătorit pe Dunăre până la Orşova. De acolo au fost transportaţi cu căruţele până la Slatina Timiş, fiind instalaţi în perioada iernii în casele localnicilor, deoarece încă nu erau terminate cele care le fuseseră destinate lor. Aceasta se va întâmpla abia în cursul primăverii următoare. (p. 39) Din totalul celor 276 de familii de colonişti sosite, au fost aşezate 67 de familii în Gărâna, 72 în Brebu Nou, 36 în Lindenfeld şi 44 în Sadova Veche. (p. 39) Ele erau scutite de serviciul militar pentru o perioadă de 10 ani pentru a avea timp să defrişeze pădurile şi să pregătească terenurile necesare locuirii şi de plata impozitelor pentru 5 ani, primind în mod gratuit materialul lemnos pentru construirea locuinţelor şi seminţele necesare culturilor. (p. 38)

Deşi iniţial se dorise mai mult, armata a oferit coloniştilor doar câte o vacă, un fierăstrău şi alte unelte din metal pentru fiecare familie, iar câte două gospodării primeau în folosinţă comună o pereche de boi, un plug şi o căruţă. (p. 40) Casele au fost terminate în 1829, costând câte 81 florini fiecare (suportaţi de comanda regimentului de grăniceri din Caransebeş). Ele erau din lemn, aveau 8 m lungime şi 5 m lăţime, erau fără fundaţie şi aveau câte o cameră şi o bucătărie. Grajdurile pentru animale au fost construite de colonişti tot din lemn. (p. 40) Totodată, a început defrişarea pădurilor şi construirea primelor drumuri. În acei primi ani, alimentele necesare locuitorilor erau cărate cu spatele din Văliug, iar recoltele obţinute pe noile terenuri erau slabe. (p. 42)

Fiind nemulţumiţi de condiţiile întâlnite, noii colonişti au primit la 14 septembrie 1833 din partea Vienei libertatea de a opta: se puteau întoarce în localităţile de origine sau se puteau răspândi în alte părţi ale Banatului. Un număr de 268 de familii au ales să plece în localităţi din Banat (Măureni, Lugoj, Bacova, Liebling, Ciacova, Niţchidorf, Jamu Mare, Darova). (p. 43) Însă şi acolo viaţa lor a continuat să fie la fel de grea. În consecinţă, după doi ani o parte a pemilor au hotărât să revină în localităţile părăsite din Semenic. Satul Wolfswiese nu a mai fost repopulat, locuitorii proveniţi de acolo alegând să se aşeze în celelalte localităţi. Astfel, la Gărâna s-au întors 35 de familii plus încă 18 din Wolfswiese, iar la Brebu Nou au revenit 29 de familii şi alte 17 din Wolfswiese. (p. 43)

Hotărâţi să se instaleze definitiv aici, pemii au construit o primărie, un grajd comunal şi un şopron şi au ales un consiliu comunal format din 12 membri. (p. 44) Ei au fost pentru multă vreme scutiţi de taxe, au primit gratuit terenuri pentru grădini şi culturi agricole, precum şi lemne pentru construcţii şi pentru foc. (p. 44) Principala lor ocupaţie era lucrul la pădure şi transportul lemnelor prin plutire până la locurile unde erau transformate în mangal pentru uzina din Reşiţa. (p. 44)

Bărbaţii plecau la pădure după terminarea lucrărilor agricole de primăvară. Acolo locuiau în colibe înjghebate de ei, în care stăteau câte patru. Tăiau şi stivuiau zilnic zeci de metri steri de lemn, indiferent de condiţiile climatice (ploaie, vânt, zloată sau ninsoare). Lucrau cu topoare şi joagăre, la care trăgeau câte patru oameni (doi la fiecare capăt). Îşi preparau zilnic găluşte cu cartofi. Dormeau pe laviţe suprapuse, acoperite cu câte o pătură adusă de acasă, iar la căpătâi îşi puneau o haină mai groasă, pe care o îmbrăcau când ieşeau la lucru. (p. 47) În aceste condiţii lucrau de luni până sâmbătă. Mai târziu au lucrat şi la întreţinerea şi repararea canalelor de colectare şi de aducţiune a apei, ca maşinişti, electricieni la staţiile de pompare, lucrători la drumuri sau pe şantierele de construcţii. (p. 47) În grădinile şi ogoarele proprii, pemii cultivau puţine produse, din cauza climei: cartofi, brozbe, ovăz, secară, aplicând încă de atunci rotirea culturilor. Aveau livezi de pruni şi meri şi culegeau afine, zmeură sau ciuperci. (p. 48)

Şi femeile erau extrem de ocupate. Ele făceau muncile din gospodărie, mânuind bine sapa şi coasa, creşteau copiii, îngrijeau animalele (10-12 capete). Pregăteau inul pentru a fi transformat în fire textile, îl torceau la maşină, separau smântâna, preparau brânza dulce de vacă şi băteau untul, făcând apoi zeci de kilometri pe jos până la Reşiţa pentru a-şi vinde produsele. Firele de in toarse le duceau la ţesătoriile locale, iar din pânza obţinută croiau cămăşi şi pantaloni. Mâncarea pe care o găteau se compunea în special din cartofi, lapte şi varză. (p. 48)

Cele două sate aveau propriile ateliere de tâmplărie, rotărie, fierărie, mori şi gatere, croitori, pietrari, dulgheri, zidari, şelari, căruţaşi. (p. 49) În 1938 erau amintiţi şi măcelarii şi comercianţii, în 1947 apăreau primii angajaţi la U.D.R., în 1949 lăcătuşi, în 1950 electricieni, iar în 1960 zidari industriali şi mecanici. (p. 49) Primul fierar din Gărâna fusese Georg Zangl. Mai târziu, în localitate a fost construit un atelier mai mare, deservind şi satele: Lindenfeld, Slatina Timiş, Verendin, Teregova, Văliug sau Poiana. (p. 49) În perioada 1970-1976 erau înregistraţi 29 de meseriaşi autorizaţi: 20 la Brebu Nou şi 9 la Gărâna. Dintre aceştia, 9 erau fierari-potcovari, 8 zidari, 5 circularişti, 3 tâmplari de mobilă, uşi şi ferestre, 2 rotari, 1 dulgher şi 1 zugrav. (p. 49)

Un rol important în evoluţia Gărânei l-a avut Jakob Weinfurter, care deţinea în perioada interbelică un complex de localuri (prăvălie, birt, restaurant, ştrand) şi singurul telefon din localitate, care făcea legătura cu Slatina Timiş. (p. 51) El a contribuit decisiv în promovarea Gărânei ca localitate turistică. În anul 1938, ea a fost vizitată de 4.260 de turişti în timpul verii şi de 1.200 în timpul iernii. Tot la Jakob bacsi petreceau de multe ori revelionul şi vacanţele conducătorii U.D.R.-ului Auschnitt şi Popp. Turiştii se puteau plimba cu sănii trase de cai sau cu schiuri trase tot de cai (strămoşul schiliftului!), la fel ca şi în Alpii elveţieni. (p. 51) Jakob bacsi a iniţiat organizarea găzduirii turiştilor, deschizând „liste de oaspeţi” care cuprindeau posibilităţile localnicilor de cazare a acestora în gospodăriile proprii, facilitând astfel primirea operativă a solicitanţilor de camere. (p. 52) Jakob Weinfurter era şi organist, cantor şi dirijor de cor. El a murit la 22 decembrie 1973, la vârsta de 77 de ani. Vechea sa cabană a fost preluată de Cooperaţia de consum, administrată în mod exemplar de Klara neni. (p. 52)

Alte localuri în Gărâna mai erau: birtul şi sala de dans ale lui Martin Köstner, birtul şi restaurantul lui Eisinger, restaurantul lui Papp şi birtul lui Adam. (p. 52) În Brebu Nou, primul proprietar de birt şi de sală de dans a fost Josef Heimerl, iar în 1869 era menţionat şi Thomas Meixensberger. (p. 53) Comercianţii de vite din satele pemilor le vindeau pe pieţele din Caransebeş, Reşiţa şi Mehadia, iar vara produsele lactate erau desfăcute şi la Băile Herculane. (p. 53)

La fel de interesante sunt şi datele cuprinse în capitolul Populaţia şi fondul locativ al comunei. În 1975, Gărâna număra 809 locuitori, iar întreaga comună avea 1.560. (p. 55) Însă curând după aceea au început plecările în Germania, culminând cu primii ani de după 1989, când s-a plecat în masă. În consecinţă, ambele localităţi mai erau populate în 2001 doar de 31 de pemi, la care se adăugau alte 61 de persoane instalate acolo între timp. (p. 56) În trecut, numele de familie cele mai des întâlnite erau: Köstner, Servi, Sutter, Eckert, Esterl, Tremmel, Pfaffl, Richer, Peschka, Scherbauer, Stuiber, Zangl, Altmann, Hausner sau Schmidt. (p. 56) Însă în ultimul deceniu dinainte de 2002 au mai avut loc numai două căsătorii şi două naşteri. (p. 57)

Până în anul 1874, iluminatul caselor era făcut cu lumânări, iar din acest an au fost introduse lămpile cu petrol. (p. 58) În Brebu Nou, prima casă mai mare a fost cea a lui Georg Brunner din 1848. Casele începeau să fie construite din cărămidă crudă sau arsă, cu fundaţii din piatră, pardoseală din scânduri şi acoperiş cu ţiglă. Ele cuprindeau două camere, bucătărie, cămară, beci, în curte aflându-se diverse acareturi (grajd, fânar acoperit, şoproane pentru depozitarea lemnelor). Toate faţadele caselor erau zugrăvite în alb, iar soclurile erau negre sau gri, aspectul lor fiind unitar, îngrijit şi plăcut vederii. (p. 58)

Curentul electric a fost introdus întâi prin mijloace locale în 1958 la Gărâna şi în 1964 la Brebu Nou. Apoi au început să apară treptat radioul, televizorul, frigiderul, separatorul de smântână, acestea aducând un plus de confort locuitorilor. (p. 61) În 1971 a fost asfaltat drumul Reşiţa-Văliug, iar în 1972-1973 şoseaua Văliug-Prislop-Gărâna-Trei Ape. (p. 61)

Cea mai mare natalitate în cele două aşezări a fost consemnată în deceniul 1931-1940: 605 născuţi vii. (p. 62) Însă mortalitatea infantilă a fost multă vreme foarte ridicată. Ea se datora unei serii de factori: condiţii vitrege de climă, autoizolarea comunităţilor, asistenţa medicală precară, ignoranţa şi lipsa cunoştinţelor elementare de păstrare a sănătăţii şi de prevenire a îmbolnăvirilor. (p. 63) Cel mai dramatic an din viaţa pemilor a fost 1905, când s-au consemnat 67 de decese ale unor copii, majoritatea având vârste cuprinse între doi şi patru ani. În acel an rezultă că murea în medie câte un copil la fiecare 4 zile şi jumătate. (p. 63) În intervalul 1895-1900, numărul copiilor decedaţi reprezenta 67,6% din totalul deceselor, în 1910 – 70,7%, în 1940 – 63,6%. (p. 63) Numai ulterior situaţia s-a îmbunătăţit, odată cu apariţia asistenţei medicale în comună, astfel că în anul 1980 nu a mai murit niciun copil. (p. 63-64) În acel moment existau deja dispensarele medicale, era acordată asistenţa calificată, iar gradul de instruire a populaţiei în general devenise mai ridicat. (p. 64)

În capitolul Agricultura şi creşterea animalelor ni se precizează că aceasta era ocupaţia de bază a pemilor. În 1975, 70% din populaţia activă era ocupată în agricultură şi 30% în industrie, construcţii sau silvicultură. (p. 65) În 1985, locuitorii comunei deţineau în total 2.040 de capete taurine, 1.430 de capete porcine şi 6.300 de păsări ouătoare. (p. 65) După emigrarea pemilor aceste cifre au scăzut în mod dramatic. Dacă suprafaţa totală a terenului agricol fusese de 2.595 ha în 1985, în 2002 ea scăzuse la 55 ha, iar numărul total de vite mai era de 12 în 2001. (p. 66) În trecut, bovinele precum Bălţata românească sau Siementhal erau foarte numeroase, comuna Brebu Nou fiind întotdeauna o sursă sigură de aprovizionare a localităţilor urbane din judeţ cu produse alimentare de origine animală. (p. 66) Suprafaţa împădurită a comunei este de 96 ha (3,38% din teritoriul total), predominând fagul şi coniferele, păşunile au 1.012 ha, iar fâneţele 1.485 ha. (p. 66)

Informaţii importante găsim şi în capitolul următor, Învăţământul, viaţa spirituală şi culturală a pemilor. Deja în primii ani după colonizare, la Brebu Nou era învăţătorul Josef Scherbauer, apoi în anii 1836-1838 erau Johann Irlweg şi Franz Stuiber. (p. 69) La Gărâna în 1844 era învăţător Franz Folge, în 1921 erau doi învăţători, iar din 1936 erau trei. (p. 69) Printre primii învăţători menţionaţi acolo se aflau: Josef şi Michael Stuiber, Josef Kotwa, Karl Belinta, Antonia Friedrich, Maria Mathe şi Gisela Bach. (p. 69) În 1952, la Brebu Nou a fost construită o nouă şcoală, iar vechea clădire a şcolii din Gărâna a fost mărită prin etajare în 1971-1972, fiind îmbunătăţită şi dotarea cu mobilier şi cu material didactic. (p. 70)

Primii preoţi numiţi în cele două localităţi au fost Johann Brandis la Brebu Nou (în 1855) şi Eduard Eisele la Gărâna (în 1876). Până atunci slujbele erau oficiate de preoţi veniţi din parohiile Văliug şi Slatina Timiş. (p. 73) De-a lungul anilor au mai slujit în cele două sate preoţii Karl Baner, Karol Belinda, Ludwig Tenner, Johann Imhof, Josef Schmidt, Konrad Gröger sau Ludwig Parvi. Ultimii au fost Hermann Hauser la Brebu Nou şi Eduard Kandler la Gărâna. (p. 73)

Şi manifestările cultural-artistice ale pemilor erau destul de bogate. În cursul timpului au activat acolo câteva formaţii vocal-instrumentale, o trupă de teatru amator formată din tineri şi elevi, o echipă de dansatori şi un cor mixt. O foarte apreciată trupă de instrumentişti a fost la Gărâna cea condusă de Erik Köstner, ultimul concert al acesteia având loc în 1981. (p. 75) Ele contribuiau la păstrarea nealterată şi la perpetuarea în timp a valorilor autentice ale obiceiurilor şi tradiţiilor pemilor. (p. 75)

Acelaşi rol îl jucau şi cele analizate în capitolul Sărbătorile, obiceiurile şi portul localnicilor. Pemii erau foarte credincioşi şi ţineau sărbătorile religioase cu multă sfinţenie. Cele mai importante erau: Boboteaza (Dreikönigfest), Arătarea Domnului (Lichtmestage), Blagoveştenia (Mariaverkündigung), Paştele (Osterfeier), Înălţarea Domnului (Himmelfahrt), Rusaliile (Pfingsten), Crăciunul (Heiligenacht – Weihnachten), Sfinţii Petru şi Pavel, Sfânta Ana sau seara de 31 decembrie (Silwester Danksagung), când se oficia slujba de mulţumire pentru darurile primite în cursul anului. (p. 77) Totodată, aveau loc pelerinaje anuale (Wallfahrten) între satele pemeşti, pentru ca locuitorii să se poată întâlni, să poată dialoga şi schimba impresii şi amintiri. La 2 iulie (de Maria Heimsuchung), pemii din Sadova Veche şi din Brebu Nou porneau în procesiune sub steagurile bisericeşti la Gărâna, unde luau parte la liturghia de dimineaţă şi apoi mergeau pe la rude şi prieteni. (p. 77) În săptămâna următoare, la ziua numită Inima lui Isus (Hertzjesu), toţi se adunau la Brebu Nou, după acelaşi ritual, iar în ziua Sfintei Treimi (Dreifatigkeitssonntag) gazde deveneau cei din Sadova Veche. (p. 78) Însă cea mai importantă sărbătoare rămânea Crăciunul, când Kriskindel (Moş Crăciun) aducea copiilor păpuşi artizanale, leagăne, cuptoare de tinichea sau căluţi din lemn. (p. 78)

Alte sărbători desfăşurate în familie erau: Sfântul Nicolae (Niklotag) şi Paştele (Oster). Moş Nicolae aducea copiilor poame uscate, figurine din turtă dulce, mere, nuci, uneori nuieluşe. Iepuraşul aducea şi el ouă roşii, mieluţi sau iepuraşi din zahăr. (p. 78) De Anul Nou, pemii mergeau la rude şi cunoscuţi cu urări de An Nou fericit şi de viaţă lungă. (p. 78) Foarte importantă era şi Săptămâna Patimilor dinaintea Paştelui. Din Joia Verde (Gründonnerstag) nu se mai trăgeau clopotele bisericilor, doar copiii umblau pe străzi cu „ratschbaum” (racinuri, nişte scârţâitori din lemn), înlocuind sunetul acestora la fel ca şi toaca la ortodocşi. În Sâmbăta Paştelui copiii primeau ouă şi bani de la locuitori pentru munca lor. (p. 79) În Vinerea Mare bisericile se umpleau cu aproape întreaga populaţie, ţinându-se totodată post strict. Sâmbăta erau pregătite bunătăţile pentru Paşte, iar seara întreaga suflare lua parte la slujba de Înviere. La procesiune luau parte şi oficialităţile locale, pompierii şi muzicanţii din localitate, statuia Învierii fiind purtată de însuşi primarul. În ferestrele caselor ardeau lumânări, iar pe stradă se trăgeau salve de salut. (p. 80) În Duminica Paştelui, vitele erau duse la râu pentru a fi ferite de boli, fetele se spălau tot la râu pentru a deveni mai frumoase, iar copiii găseau ouă prin cuiburi de iarbă şi le ciocneau. (p. 80)

În Săptămâna Mare, pemii ţineau Heiligezeit (Timpul sfânt), perioadă în care în fiecare seară întreaga familie rostea rugăciunea Rozarul şi toţi membrii familiei, îngenuncheaţi, citeau Patimile Domnului. (p. 80) La sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie era Sărbătoarea recoltei (Kornmännerbal), cu ocazia începerii secerişului secarei. (p. 80) În duminica respectivă avea loc o petrecere de mulţumire pentru roadele muncii depuse. (p. 82) Baluri se mai ţineau de Sfânta Ecaterina (Katreinbal), de Sfântul Silvestru (Silwesterbal), la Rusalii sau după Paşti. (p. 82) Alte petreceri frumoase erau: Puschnbal (la care luau parte numai băieţi şi fete), Männerbal (numai bărbaţi şi femei), Feuerwehrbal (balul pompierilor, când erau colectaţi şi bani pentru procurarea materialelor necesare acestora) şi Jägerbal (balul vânătorilor, ţinut împreună cu pădurarii şi cu notabilităţile comunei). Cu aceste prilejuri erau interpretate melodiile tradiţionale: zepperlpolka, trompeten ländler, zigeinerpolka, blitzpolka, marienpolka, stramplpolka, polka, valsul şi csardas-ul. (p. 82)

Cu ocazia nunţilor, pe porţile celor invitaţi era desenată câte o inimă, în interiorul căreia era scris numărul de persoane invitate sau cuvântul „alle” (toţi). (p. 82) Nunţile ţineau câte două zile. Deja de vineri seara, rudele apropiate ale mirilor se adunau în casa miresei, fiind servite cu mâncare şi băutură. Sâmbătă dimineaţa se făceau invitaţiile, iar alaiul cu muzică mergea la casa miresei, unde se servea masa de dimineaţă. La prânz, alaiul cu mirii în frunte mergea la biserică pentru oficierea cununiei religioase, apoi la localul dinainte rezervat, unde avea loc dansul. După amiază, nuntaşii se adunau din nou la casa miresei, unde serveau masa principală, apoi continuau petrecerea la local până spre ziuă. În a treia zi, petrecerea era reluată la casa miresei, dar numai în prezenţa rudelor apropiate ale celor doi miri. (p. 85)

Mireasa primea ca zestre două scaune, o bancă cu spetează, un dulap pentru veselă, o torcătoare, vase, farfurii, o vacă, 2-3 gâşte şi găini. (p. 85) Prin tradiţie, primul copil născut, dacă era băiat, primea prenumele bunicului. În acest fel, se ajunsese la un moment dat ca 30 de bărbaţi din Gărâna să poarte numele de Georg Köstner! (p. 86) Primul drum pe care îl făcea noua mamă cu copilul era la biserică. Când copilul avea 6-7 luni, era legat într-o basma mare, care se înfăşura în jurul mamei, lăsându-i acesteia mâinile libere pentru treburile gospodăreşti. (p. 86)

Kirchweih (hramul bisericii) ţinea trei zile, în apropierea zilei de 15 octombrie. Atunci era ales un brad impunător, care era împodobit cu panglici multicolore. Duminică dimineaţa, fetele îmbrăcate în portul tradiţional duceau la biserică felurite roade ale pământului, care erau binecuvântate de preot. După slujbă era adus bradul de către feciori. Alaiul era însoţit cu muzică. Bradul (Kirchweihpam) era ridicat, adăugându-i-se o pălărie, un batic şi o sticlă cu băutură. Apoi se încingea o horă în jurul lui şi se dansa până la prânz. (p. 86) După amiaza cântau formaţiile locale şi cele invitate, apoi urmau petrecere şi dans. În dimineaţa celei de-a treia zile, tinerii însoţiţi de muzicanţi colindau casele şi prindeau păsări din curţi pentru cină. (p. 87)

Portul tradiţional al bărbaţilor era relativ simplu şi sobru, fiind format dintr-un costum din stofă verde închis, o cămaşă albă, o pălărie de culoarea costumului şi pantofi negri. (p. 87-88) În schimb, portul femeilor era de o mare bogăţie coloristică. Femeile mature aveau o cămaşă albă cu dantele la mâneci, ilic scurt şi strâns, din caşmir negru cu floricele colorate, subfustă albă, creaţă şi cu danteluţă în partea de jos, fustă albastră cu pătrăţele sau roşie cu buline albe, bluză din acelaşi material cu fusta, şorţ roşu, verde, albastru sau gri cu dantelă în partea de jos, ciorapi tricotaţi în casă cu dungi de diferite culori şi pantofi negri. (p. 88) Fetele aveau aceleaşi haine, cu unele deosebiri. Fusta lor era roz, roşie sau bleu deschis, şorţul era alb sau roz, baticul avea culoarea şorţului, dar era înflorat. Cămaşa lor era albă, cu dantelă la mâneci şi la gât, aveau 2-3 subfuste albe cu dantelă şi foarte apretate, fustă albă, roşie cu buline albe, roz sau albastru deschis, şorţ alb cu danteluţă, ilic din caşmir negru cu flori roşii, roz, galbene şi frunzuliţe verzi, paspoalul ilicului era roşu, roz sau albastru. (p. 88) La gât purtau un batic alb cu ghirlande de flori roz, albastre sau verzi, două guleraşe din dantelă în formă de volan, 2-3 şiraguri de mărgele albe, legate la spate cu o panglică roşie, roz, albastră sau verde în formă de fontiţe, încălţau ciorapi albi şi pantofi negri. (p. 88-91) La dans, fetele mergeau pieptănate cu codiţe adunate în formă de cuib, în jurul capului îşi legau o panglică neagră de catifea cu fontă în faţă, iar în spate aveau un pieptene în păr. (p. 91)

Capitolul Evenimente şi întâmplări din viaţa comunităţii face referire la un moment impresionant: la 9 noiembrie 1928, la Gărâna a izbucnit un mare incendiu, care a distrus 12 gospodării şi 12 anexe. El a putut fi stins numai de pompierii sosiţi de la Reşiţa. În urma lui, situaţia era foarte grea pentru cele 12 familii din sat, rămase fără acoperiş în pragul iernii. Dar la îndemnul lui Georg Köstner, toţi locuitorii satului, într-un deosebit spirit de solidaritate, au ajutat la refacerea caselor, în aşa fel încât până la căderea primei zăpezi, cele 12 locuinţe au fost reconstruite. (p. 92-95) Sinistraţii au primit ajutoare şi de la locuitorii din Sadova Veche, Reşiţa, Direcţiunea U.D.R., Văliug şi Teregova. (p. 95) Un incendiu asemănător se produsese şi la Brebu Nou la 4 octombrie 1901, când au ars cinci gospodării cu anexele lor, ocazie cu care se manifestase aceeaşi solidaritate din partea întregii comunităţi. (p. 95)

Un episod inedit s-a petrecut în 1872, când Johann Tremmel din Gărâna, dorind să facă cunoscută localitatea, a mers din proprie iniţiativă la expoziţia internaţională de la Viena, unde a prezentat unele produse artizanale: o greblă, o lopată, o bucată de şindrilă sau o cofă pentru apă, toate fiind făcute din lemn. (p. 96-97) Un alt om deosebit a fost Karl Rüdel din Brebu Nou în anii 1840. A fost concomitent pantofar, învăţător, crescător de vite, sanitar, zidar, călător în Grecia şi Turcia, iubitor de copii, flori şi natură. (p. 97) Printre evenimentele nefericite din trecutul pemilor s-a numărat epidemia de difterie şi de scarlatină din 1936-1937, când nu exista un medic propriu. În câteva luni au murit 40 de copii. (p. 97) Alte asemenea epidemii s-au produs şi mai devreme, precum cea de pojar din Brebu Nou în 1839, când au murit mai mulţi copii, urmată de varicelă, cu alte victime în rândul copiilor, şi de holeră, cu 6 victime în 4 zile. (p. 98)

Alte evenimente au fost determinate de contextul geopolitic al aşezării pemilor, prezentate special în capitolul Războaiele, calvarul deportărilor şi urmările lor. Pemii au fost colonizaţi şi în scopul păzirii hotarelor răsăritene ale Imperiului austriac, astfel încât au luat parte la toate bătăliile purtate de atunci. La revoluţia din 1848 ei au înregistrat 18 victime, în războiul cu Italia din 1859 au avut 11 morţi, iar în cele cu Danemarca şi cu Prusia din 1864-1866 au fost din nou 18 victime. (p. 99) De pe fronturile primului război mondial au mai revenit acasă 38 de locuitori din Brebu Nou şi 35 din Gărâna. (p. 99) În cel de-al doilea război mondial au fost înrolaţi 138 de bărbaţi din Gărâna şi 158 din Brebu Nou în armatele română şi germană. Ei au luptat până în Caucaz, în Crimeea, la Leningrad, în Franţa şi Grecia, apoi în Munţii Tatra. Dintre cei 158 din Brebu Nou s-au mai întors doar 46, alţi 74 rămânând în Germania, Austria sau Anglia şi 38 murind în război. Dintre cei 138 din Gărâna s-au întors 76, 22 murind pe front şi 40 rămânând în Germania. (p. 99) Prizonierii din U.R.S.S. au mai putut reveni acasă numai la zece ani de la terminarea războiului.

A urmat deportarea germanilor în Uniunea Sovietică, cuprinzând peste 250 de locuitori din Gărâna (între care 132 de femei) şi 185 din Brebu Nou. În noaptea de 13-14 ianuarie 1945, cele două sate au fost înconjurate de soldaţi români şi sovietici. Au fost luaţi pemi din aproape fiecare casă, fiind duşi la muncă forţată. Unele femei erau însărcinate şi vor naşte în timpul transportării către lagărele de muncă. De acolo, unii au revenit acasă abia peste şase ani. 24 de bărbaţi şi 4 femei din Gărâna, ca şi 25 de persoane din Brebu Nou, au murit la Berezovskaia, Iss şi Juravlinsk. (p. 100)

Cei ridicaţi din case au fost duşi pe jos, în condiţiile celei mai grele ierni din câte au cunoscut pemii în satele lor, până la gara Slatina Timiş, unde au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă şi transportaţi timp de 42 de zile. În lagărele sovietice locuiau câte 30-40 într-o baracă, fără curent electric, hrana zilnică fiind compusă din pâine, zahăr, cartofi, supă de varză sau de ciuperci. Cei care nu-şi realizau norma de lucru în pădure sau în mină erau lipsiţi şi de acea raţie de mizerie. (p. 100) Au revenit acasă 149 de deportaţi la Brebu Nou şi 228 la Gărâna, însă mulţi dintre ei au decedat în scurt timp din cauza bolilor şi a subalimentării. (p. 100-101)

Lucrarea lui Valeriu F. Fabian se încheie cu capitolele Mâncăruri tradiţionale pemeşti, Gărâna – muză inspiratoare (cuprinzând poezii ale autorului), Speranţe şi perspective, Epilog şi Sumar. Există şi două scurte traduceri în limba germană. În total, acestea formează o lucrare cuprinzătoare, acoperind numeroase aspecte ale vieţii şi trecutului pemilor germani. O lucrare despre o comunitate care a trăit timp de aproape două secole în munţii Banatului şi din care în scurt timp nu va mai rămâne decât amintirea.

*Valeriu F. Fabian, Brebu Nou (Gărâna) – vatră de istorie, oază de sănătate şi de recreere, Editura Pardon, Gărâna, 2002, 141 p.

Precizare: Această carte, din păcate, nu se mai găseşte de cumpărat, căci a apărut cu destul timp în urmă şi în exemplare puţine.