Mircea Rusnac – Trecutul localităţii Cireşa de pe Valea Bistrei

Am aflat date interesante din istoria satului Cireşa din monografia pe care i-a dedicat-o recent Adrian Gerhard. Este un exemplu tipic pentru o veche aşezare bănăţeană, cu tradiţii care se întind pe o durată de peste două mii de ani. Nu este deloc de neglijat faptul că în apropierea acestei localităţi de pe Valea Bistrei au avut loc crâncenele lupte de la Tapae dintre daci şi romani, cu urmări atât de însemnate pentru istoria tuturor românilor. De asemenea, şi alte momente importante din viaţa localităţii au fost surprinse în această monografie, din care vom cita un nou fragment acum. Menţionăm că şi articolele referitoare la posibila localizare a bătăliilor de la Tapae şi la legendele istorice ale Văii Bistrei fac parte din aceeaşi lucrare. În continuare îi vom da cuvântul lui Adrian Gerhard, mulţumindu-i din nou pentru interesul său.

Soldaţi din Cireşa în primul război mondial (1917)

 Dacă la 1552 Banatul de Lugoj-Caransebeş nu este integrat Paşalâcului Timişoara, după un veac, mai precis în anul 1658, Akos (Acaţiu) Barcsai, care-i este ban, îl cedează turcilor drept mulţumire pentru ajutorul primit de a se înscăuna principe al Transilvaniei. În această perioadă populaţia scade dramatic. La Viena, Consiliul Aulic de Război dezbate cucerirea întregului Banat, ceea ce se întâmplă în 1688. Până la Pacea de la Požarevac (Passarowitz) din 21 iulie 1718, ţinutul bănăţean devine teatru de război, sacrificiul armatelor beligerante în morţi şi răniţi fiind considerabil. În toată această perioadă, spune Francesco Griselini, „locuitorii de aici (bănăţenii, n.n.) nu s-au bucurat întotdeauna de vremuri fericite, pentru a se înmulţi în aceeaşi proporţie în care sporeşte populaţia statelor care sub oblăduirea păcii se bucură de belşug şi bunăstare.”

Care sunt urmările acestei păci pentru românii bănăţeni? Aflăm că „populaţia era supusă la o mulţime de lucruri extrem de grele, iar produsele câmpului erau rechiziţionate fără nicio normă şi fără nicio despăgubire.” (Pr. Coriolan Buracu, Din istoria Banatului Severin, Caransebeş, 1932)

În anul 1772 Banatul este împărţit în 12 districte. Alături de alte 21 de localităţi, satul Cireşa va face parte din districtul Caransebeş, cercul Bistra.

Suferinţa este copleşitoare… La 1728 holera şi ciuma fac ravagii în satele bănăţene. Tot mai mulţi bănăţeni părăsesc locurile natale, refugiindu-se în Ţara Românească şi Moldova. Coroana imperială, conştientă de bogăţiile solulul şi subsolului bănăţean, elaborează un plan de exploatare a acestuia. Susţinerea vine din partea coloniştilor germani şi italieni, agricultori şi meşteşugari renumiţi, stăpâni pe noile tehnici de minerit, metalurgie şi manufactură. Supuşi şi disciplinaţi, aceşti colonişti satisfac interesul material al funcţionarilor vienezi, dornici să păstreze ceea ce armata a cucerit.

În patentele (legi) împărăteşti se specifică obligaţiile şi în mai mică măsură drepturile românilor bănăţeni. Pentru paza hotarelor sunt înregimentaţi refugiaţi din teritoriul ocupat de turci de dincolo de Dunăre.

Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc (1736-1739), Austria se alătură Rusiei. E un moment de cotitură pentru satele de sus ale Văii Bistrei, bănăţenii răzvrătindu-se şi luptând de partea turcilor sub comanda propriilor căpitani. Strategii austrieci plănuiesc pedepsirea acestora, momentul ales fiind în februarie 1738 (Patriciu Dragalina) – după alte surse ianuarie 1739 – când cei mai mulţi dintre răzvrătiţi se aflau la casele lor. Generalul Lentulus (acelaşi care a incendiat cetatea Jdioarei şi a capturat 50 de haiduci, pe care i-a împuşcat sub zidurile ei) pleacă de lângă Haţeg de la Grădişte cu 1.000 de cavalerişti germani şi 300 de călăreţi din miliţia naţională ardelenească spre a se întâlni la Caransebeş cu locotenent-colonelul Nisemschi, care la rândul său părăsise Timişoara cu 1.600 de infanterişti, 1.290 de cavalerişti şi 70 de voluntari de miliţie. Deoarece „locuitorii din Măru au tras cu foc împotriva patrulelor împărăteşti” (Patriciu Dragalina), satele Ohaba-Bistra, Mal, Crâjma, Măru, Marga şi Cireşa au fost transformate în cenuşă de către trupele generalului Lentulus. O pagină neagră în istoria satului Cireşa, care va duce la strămutarea locuitorilor săi pe actuala vatră.

Satul Cireşa nu a fost mare. În anul 1757 număra numai 42 de familii, aşezate în case răsfirate sub poalele dealurilor din apropiere. Tot aici găsim şi biserica din lemn, neîncăpătoare în zilele de sărbătoare. Locuinţele respectau anumite reguli de construcţie, asigurau un minim de confort, dar nu se ridicau la nivelul conferit de cele din cărămidă. Din curtea fiecărui gospodar nu lipseau uneltele casnice realizate cu măiestrie de meşterii locali: plugul, şâruitoarea, războiul de ţesut şi căzănelul de fiert răchie. Toată această simplitate se datorează şi faptului că din generaţie în generaţie viaţa românului bănăţean s-a intersectat cu stăpâni şi stăpâniri care nu au avut cele mai bune intenţii. Nu puţini au fost cei care, împotrivindu-se regimului imperial, au luat drumul munţilor. Odată prinşi, pedepsele erau din cele mai aspre: sfâşierea cu cleşti înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurătoarea. La 1773, cu ocazia vizitei în Transilvania şi Banat a viitorului împărat Iosif al II-lea, Maria Therezia cere guvernatorului transilvănean „să cureţe drumurile de cadavrele celor ucişi prin ştreang, roată şi ţeapă”, lăsate să putrezească spre spaima locuitorilor.

Viitorul împărat, interesat de militarizarea Banatului, inspectează formaţiunile militaro-grănicereşti constituite încă din 1768 la instrucţiunile baronului Papilla. Odată cu această ultimă vizită s-a definitivat organizarea Batalionului 1 Valah cu 4 companii, pentru ca doi ani mai târziu, în anul 1775, Consiliul Aulic de Război să hotărască contopirea batalionului român cu regimentul iliric într-o singură unitate: Regimentul româno-iliric cu sediul la Biserica Albă. Din 1804 sediul se va muta la Caransebeş, noul regiment fiind format din 16 companii a câte 240 de grăniceri recrutaţi din 99 de comune. În anul 1838 se hotărăşte scindarea acestuia, regimentul iliric-bănăţean transformându-se în Regimentul bănăţean nr. 13. Statul major va fi la Caransebeş. Cireşa va face parte din compania a 12-a cu sediul la Ohaba-Bistra.

Pe lângă imensul tezaur păstrător de obiceiuri şi datini, satul bănăţean îşi identifică parte din trecutul apropiat cu una din cele mai importante clădiri: Casa Grănicerească sau Straja.

La Cireşa, spre deosebire de alte aşezări ale Companiei a 12-a, această clădire s-a păstrat până în zilele noastre. Povestea ei, mai mult sau mai puţin cunoscută, începe după anul 1768, odată cu Ordinul Imperial al Curţii de la Viena de „mutare la drum”. Respectând acest ordin, dar şi pentru unele avantaje, nu mai puţin de şapte familii părăsesc vatra veche a satului (Satul Bătrân) pentru a-şi ridica case noi din piatră şi cărămidă pe actuala vatră, în locul numit Ostlaje (actuala stradă „1 Mai”). Dintre aceste familii cele mai cunoscute sunt Boldea şi Măgariu.

În perioada aceea se construieşte prima Casă Grănicerească. Este din lemn, mai mică (dispunea de o singură încăpere), fiind acoperită, cum se obişnuia pe atunci, cu şindrilă – prăşchilă. Când procesul de strămutare este definitivat, se începe construcţia la actuala biserică, casa parohială şi la noua Casă Grănicerească. Piatra de stâncă dură este spartă din dealul Siminicului şi cărată cu căruţele peste Bistra. Clădirea nou construită are două camere mari dispuse lateral intrării principale şi una de mai mici dimensiuni între cele două, ce pare a fi, din cele povestite de bătrânii satului, încăperea „dezertorilor” sau arestul. Zidurile sunt groase şi au fost tencuite atât interior, cât şi exterior. Dacă la terminarea casei s-a folosit la acoperit şindrila, după anul 1900 (nu se cunoaşte data exactă) se va folosi cunoscuta ţiglă „solzi de peşte”.

După desfiinţarea Confiniului Militar Bănăţean (1872), Casa Grănicerească de la Cireşa va avea mai multe întrebuinţări: post de jandarmi, primărie, bibliotecă sătească, dispensar medical sătesc şi în cele din urmă, după 1970, centru de achiziţie a hârtiei şi a deşeurilor textile.

Iosif al II-lea promite grănicerilor un trai mai liniştit. Legea din 1807 le înlocuieşte pe cele mai vechi. Ca urmare, deşi autoritatea militară creşte, nu se poate nega factorul pozitiv al acestei perioade, Banatul bucurându-se de o dezvoltare economică ce se răsfrânge şi în traiul de zi cu zi al românilor din regiune. Păstrându-şi graiul, portul, obiceiurile şi datinile străvechi, cunoscători de carte (în anul 1806 în cele 86 de comune grănicereşti au funcţionat 67 de şcoli frecventate de 1.615 elevi), sentimentele viitoarelor generaţii vor lăsa să se întrevadă o judecată nobilă pusă în slujba neamului românesc.

Din cele povestite de bătrâni, strămutarea satului Cireşa pe actuala vatră s-a realizat treptat. Cum am mai spus, ca urmare a Ordinului Imperial, Curtea de la Viena obligă locuitorii satelor bănăţene răsfirate pe văi şi dealuri de a se „muta la drum”. Primele case au fost construite în jurul bisericii şi aparţineau preotului şi familiilor de grăniceri. Casele respectau anumite reguli de construcţie impuse de autorităţi, dar păstrau şi elemente arhaice moştenite de la străbuni. Din această perioadă s-a împământenit obiceiul de a se construi porţi masive cu scopul de a ascunde trecătorului secretele gospodăriei, obicei păstrat şi azi…

Cu timpul, vatra veche a satului devine islaz. Grădinile de altădată, despărţite între ele de un „maur” – zid de piatră, locuinţele din lemn, cunoscutele „sălaşe” – rămân peste timp imaginea pitorească, plină de taină, a unui sat născut şi renăscut la poalele dealurilor din preajmă. Nu se ştie cu certitudine ce s-a întâmplat cu biserica din lemn. Deşi se cunoaşte locul unde a fost amplasată (se observă o denivelare a solului şi în imediata apropiere se află „progagea” – vechiul cimitir), se prea poate ca cireşenii, odată cu inevitabila strămutare, să hotărască demolarea ei pentru a o reconstrui pe actualul loc.

La 1830, când se începe construcţia la noua biserică cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, Cireşa a fost un sat închegat care număra până la 300 de credincioşi. Ridicată din piatră de stâncă în stil baroc vienez şi acoperită cu şindrilă, biserica are 17 m lungime şi 9 lăţime. Lucrările au fost terminate după trei ani. Pictura murală datează din anul 1867.

De-a lungul timpului preotul satului şi-a îndemnat credincioşii la smerenie, împărtăşindu-le învăţătura Cărţii Sfinte. O învăţătură de suflet, bine însuşită, care îl făcea pe Francesco Griselini să spună că „una din cele mai frumoase trăsături ale acestui popor este faptul că nu iau cu uşurinţă în deşert numele lui Dumnezeu.”

În anul 1899 se ridică turnul bisericii. Este acoperit cu tablă, are 27 m înălţime şi 5 clopote. Este sfinţit de către protopopul Andrei Ghidiu în anul 1900. Din 1932 au rămas numai două, trei fiind împărţite la alte biserici.

Pictura este refăcută în 1938 de Dumitru Velici din Băseşti-Mehedinţi şi se păstrează şi azi după cele două spălări din 1965 şi 1997. Târnosirea bisericii şi resfinţirea picturii s-au făcut în anul 2006 de către Preasfinţitul Episcop Lucian. Iconostasul este zidit din cărămidă arsă. Mobilierul de acum este executat în 2004 şi este din lemn de frasin. În 2008 se restaurează interiorul bisericii. La praznicul „Intrării în biserică a Maicii Domnului” (21 noiembrie) se săvârşeşte resfinţirea exteriorului.

Preoţii de care am cunoştinţă că au păstorit la Cireşa au fost:

Andrei Adamovici 1794-1800

Gheorghe Popovici 1800-1862

Maghiaru 1860-1900

Grozăvescu 1900-1907

Ioan Popovici 1907-1908

Ioan Turcan senior 1908-1941

Ioan Turcan junior 1934-1981

Liviu Drăgan 1979-1999

Ioan Negrei din 1999

Ca în fiecare comună grănicerească, şi la Cireşa a funcţionat o şcoală naţional-grănicerească cu două clase, denumită după 1872 şcoală „poporală”. Limba de predare a fost româna. Desfăşurarea întregului proces de învăţământ era urmărită de comandantul companiei. Ştiinţa de carte şi dorinţa de cunoaştere fac ca pe Valea Bistrei să circule, pe lângă Foaia Diecezană (organul de presă al Episcopiei), ziarele Lumina, Albina şi Telegraful român. Sunt ani de descătuşare, în care s-a clădit temelia idealului românesc în spiritul tradiţiei împământenite din generaţie în generaţie. De remarcat că ziarul Albina apărea sub deviza „Daco-România morală, culturală, una şi indivizibilă”, pronunţându-se împotriva dualismului austro-ungar.

În anul 1873 învăţător la Cireşa era Ilie Ambruş din Iaz. Între 1873 şi 1894 a strâns folclor şi datini de pe Valea Bistrei. După acest inimos învăţător vor urma absolvenţii Preparandiei Pedagogice, deschisă la 1876 la Caransebeş („Şcoala Normală Ioan Popasu” de mai târziu). La 1902 învăţător este Mihail Bobiciu, care îndeamnă locuitorii din Cireşa să meargă la biserica greco-catolică din Băuţar pentru unele avantaje privind căsătoria civilă.

La 1905 îl aflăm învăţător pe Dumitru Secoşan. Acesta are deosebitul rol de a înfiinţa şi conduce primul cor din Cireşa şi prin „Despărţământul Caransebeş al Asociaţiunii ASTRA” a creării în anul 1906 a bibliotecii săteşti. Până la cel de-al doilea război mondial au mai fost învăţători Ion Fiat şi Romulus Bocu, cel din urmă plecat la Lugoj. Preotul Ion Turcan senior şi soţia Magdalena au predat religia.

Sfârşitul secolului XIX, cu toate schimbările care au avut loc, află ţăranii cireşeni între dorinţă şi statornicie. Agricultura şi creşterea animalelor rămân pe mai departe principalele lor îndeletniciri. Actul de partaj din 28 ianuarie 1880 repartizează pentru Cireşa următoarele terenuri:

pădure 2.452 iugăre

poieni-păşuni 21 iugăre

teren neproductiv 32 iugăre

total 2.505 iugăre

Sunt numiţi prim codreni grănicerii Gheorghe Boldea şi Ovidiu Măgariu.

Un rol deosebit de important în dezvoltarea zonei o are apariţia primelor ateliere de prelucrare a fierului (1796) pe malul drept al Bistrei, în locul numit Ferdinandsberg – Dealul lui Ferdinand. Între proprietari şi colonişti s-a încheiat o convenţie, prin care se atribuie terenuri şi credite pentru construirea de locuinţe. Astfel ia naştere localitatea Ferdinandsberg (1804), nucleul oraşului de mai târziu Oţelu Roşu. Din punct de vedere administrativ, din 1895 până în 1937 de Ferdinandsberg vor depinde satele Văii Bistrei: Cireşa, Mal, Crâjma, Măru, Valea Bistrei şi Zăvoi.

În urma recensămintelor care au avut loc periodic, populaţia satului Cireşa a evoluat după cum urmează:

1830 circa 300 de locuitori

1871   301

1886   404            205 bărbaţi        199 femei

1900   538

1916    573

1920   580

1925   549

1935   619

2002   775

Înlănţuirea evenimentelor până la unirea de la 1 Decembrie a însemnat pentru românii bănăţeni momente de adevărată încercare. Cu înţelepciunea strămoşilor în sânge, cu ochii şi sufletul alături de românii întrupaţi într-o singură ţară, bănăţenii îşi intensifică lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, aşteptând cu nădejde clipa reîntregirii. Cu toate acestea, în mare parte, urmaşii celor dintâi grăniceri au respectat ordinele de la Viena. Au luptat pentru împărat şi au plătit cu viaţa. S-au contopit cu ţărâna Europei, lăsând în urma lor durerea neîntoarcerii în lacrimile celor rămaşi acasă.

Fotografii primite de la Adrian Gerhard

Relaţiile social-politice şi nu în ultimul rând ideile progresiste promovează în rândul locuitorilor de la oraşe şi sate, peste tot în Banat, o elită care nu ezită să se pună în slujba neamului. Ca urmare, în anul 1899 la Caransebeş, sub preşedinţia protopopului A. Ghidiu, se constituie „Despărţământul Severin al Asociaţiunii ASTRA”.

Coriolan Buracu, în lucrarea Din istoria Banatului Severin, spune: „Pe durata războiului mondial din anii 1914-1918 (urmaşii vechilor grăniceri, n.n.) au luptat cu eroism pe frontul sârbesc, rusesc şi italian, sângerând din belşug.”

Înrolaţi în Regimentul 43 Caransebeş, respectându-şi jurământul militar, 15 tineri din Cireşa nu s-au mai întors acasă. Aceştia au fost:

Ion Cherlea

Ion Popovici

Ion Moisescu

Ion Boldea

Ion Tuştean

Opruţ Boldea

Simeon Boldea

Lampu Boldea

Gheorghe Boldea

Ştefan Iacob

Antanase Boldea

Simeon Avrămuţi

Samson Covaci

R. Giamperlic

Avram Măgărin

Victoria Antantei, din care a făcut parte şi România, întăreşte dorinţa de unire a românilor din Banat şi Transilvania cu ţara mamă. Imediat după încheierea ostilităţilor se constituie Gărzile Naţionale, cu rolul de susţinere a ordinii. La Cireşa a fost ales preşedinte Ion Bob. Într-o adunare ţinută la Ohaba-Bistra în 4 noiembrie 1918 participă şi fruntaşii cireşeni, care depun jurământul de credinţă faţă de poporul român. Sunt momente de mare încărcătură emoţională, dar şi de incertitudine. Armata regală sârbă ocupă Banatul, în vreme ce guvernul instaurat la Budapesta, condus de contele Karolyi, ia decizia ca armata maghiară să se organizeze şi să se pregătească de luptă. Împotriva acestei nelegiuiri, peste 100.000 de români se vor aduna în prima duminică a începutului de decembrie la Alba Iulia, unde au cerut într-un glas, cu orice preţ, la fel ca fraţii basarabeni, bucovineni şi ardeleni, unirea. Din cei 1.228 de delegaţi oficiali, satul Cireşa a fost reprezentat prin: Iosif Aldea, Damian Boldea, Simion Cherlea, Gheorghe Moisescu, Dumitru Popovici, Antanasie Preda, Alexandru Ştiopu, Florea Ştiopu şi Alexandru Ţuican.

Evenimentele care s-au derulat ulterior vor duce la împlinirea acestui deziderat. La 22 iulie 1919 armata română, în frunte cu generalul Bucur Bădescu, intră în Caransebeş şi pe Valea Bistrei, pentru ca mai apoi contraofensiva începută în 27 iulie de întreaga armată română să ducă la înfrângerea definitivă a Ungariei.

În Anuarul Socec al României Mari din 1924-1925, din plasa Caransebeş se arată: comuna rurală Cireşa avea 549 locuitori. Primar era Andronie Popovici, notar Dumitru Maniu, învăţător Romulus Bocu, iar preot Ion Turcan senior. Exista un fierăstrău pe apă, proprietar Ioan Azzola, un mic atelier de fier – „La Ciocane” -, proprietar Anton Halmer. Ion Friedman producea apă gazoasă, Ferdinand Horvath era cârciumar, iar Friedrich Buzzi deţinea un magazin cu articole mixte. Giuseppe Guidi era proprietarul unei fabrici de mosoare. De remarcat că înainte de 1918 Fabrica de chibrituri din Timişoara, sucursală a Societăţii Anonime „Solo” din Viena, pe lângă materialele necesare la fabricarea chibriturilor, care se procurau direct din Germania şi Sicilia, folosea lemnul de beţişoare de la Cireşa. Este perioada de consolidare a activităţii private, de îmbinare a tradiţiei cu noul; un pas necesar spre o viaţă mai bună, mai liniştită. Dacă la Uzina de Fier din Ferdinand munca a fost grea, pe alocuri istovitoare, truditorul pământului din Cireşa avea parte de aceeaşi soartă. Pentru un câştig suplimentar, acesta făcea cărăuşie; transporta lemn pentru gaterele din zonă şi marmură de la Ruschiţa până la gara din Voislova. Temporar, pe timp de vară, era plătit cu ziua pentru a curăţa „teich”-ul. O altă îndeletnicire a fost creşterea viermilor de mătase. În acest scop s-a amenajat în locul numit „La Stelian”, pe „Uliţa Oarbă”, o pepinieră de frăgari.

Mircea Rusnac – Banatul pe marile artere feroviare europene: linia Seghedin-Timişoara-Baziaş

Linia Timişoara-Baziaş prin Parcul Scudier la 8 august 1932. Sursa: Arhivele Naţionale Timiş

Prima cale ferată din România actuală, cea dintre Oraviţa şi Baziaş, a fost urmată la scurt timp de o altă linie, mult mai importantă pentru dezvoltarea economică a Banatului: magistrala Seghedin-Timişoara-Baziaş, dată în folosinţă în anii 1857-1858. Constructorul acesteia, ca şi al majorităţii liniilor bănăţene, a fost St.E.G.

La 15 noiembrie 1857 erau inauguraţi cei 113,9 km ai tronsonului Seghedin-Jimbolia-Timişoara (dintre aceştia, numai 39 km se află în România de astăzi). Primele locomotive utilizate pe această cale ferată au fost aduse până la Timişoara cu ambarcaţiuni pe canalul Bega. Ele se numeau KOMÁROM, AUSTRIA, HONT şi PESTH, fiind construite în anii 1845-1846 la fabrica belgiană John Cockerill din Seraing după model american. (Şerban Lacriţeanu, Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii feroviare din România, vol. I, Bucureşti, 2003, p. 70.) În luna iulie 1858 depoul Timişoara a primit locomotivele WARTBERG şi LUGOS pentru tracţiunea trenurilor de călători. Este interesant modul în care ziarul Temesvarer Zeitung descria sosirea primului tren la Timişoara: „Când auzim zgomotul venit din depărtare al trăsurii cu aburi, când observăm coşul înalt şi vărsător de fum negru al trenului e ca şi cum am fi fermecaţi. Iar când trece pe dinaintea noastră, aproape ne uimim că noi înşine stăm încă în acelaşi loc.” (p. 71) În acest mod începea istoria circulaţiei feroviare şi în capitala Banatului.

În acelaşi timp se lucra şi la celălalt tronson, de 94 km, dintre Timişoara-Jebel-Voiteg-Stamora Moraviţa-Vârşeţ-Iasenova, unde se făcea legătura cu linia Oraviţa-Baziaş. Lucrările au fost conduse de inginerul Ludwig Meyer şi au început la 10 decembrie 1856 la Vârşeţ şi la 27 decembrie 1856 la Iasenova şi Şag. (p. 71) Pentru construirea numeroaselor poduri şi podeţe de pe traseu a fost folosit cimentul obţinut în urma arderii pietrei de calcar extrase la Oraviţa, precum şi circa 7,5 milioane de cărămizi produse în şapte cărămidării amplasate de-a lungul traseului. (p. 71-72)

Primul tren de călători pe relaţia Timişoara-Iasenova-Baziaş a circulat la 2o iulie 1858, tractat de locomotiva nr. 111 WARTBERG şi având 11 vagoane de călători şi unul de bagaje. Mecanicul Pedl, care a condus acel tren, avea să îşi amintească ulterior: „Acoperiş pentru a proteja pe mecanic nu avea, astfel încât, pe timp ploios, mecanicul îşi conducea maşina ţinându-şi deasupra o umbrelă.” (p. 72)

Multe dintre locomotivele folosite pe aceste vechi căi ferate purtau denumiri ale unor localităţi bănăţene (în variante germane şi maghiare). Este cazul locomotivelor denumite HATZFELD şi LUGOS (fabricate la Viena în 1854), NAGY KIKINDA, BÁZIÁS, KOMLÓS, MOKRIN (fabricate la Viena în 1856), ANINA, NÉRA, OROSZLÁMOS, SZÖREGH, SZT. ENDRE (fabricate la Viena în 1863), TEMESVAR, WEISSKIRCHEN, JASENOVO (produse la Viena în 1852), TORONTÁL, SZT. MÁRTON, MEHADIA (produse la Viena în 1853), RESICZA, ORAVITZA (fabricate la Viena în 1854), BEGA, ORSOVA, VERSECZ, MENES, NEUSATZ, TITEL, BECSKEREK, PANCSOVA (fabricate la Viena în 1856), STEYERDORF, SEMLIN, RAKASDIA, DETTA, JÁM, ZSEBELY (produse la Viena în 1859). (p. 78-82)

Linia Seghedin-Timişoara-Baziaş a conectat Banatul la marile rute feroviare europene, aici făcându-se o perioadă legătura între acestea şi transportul fluvial pe Dunăre. Punctul terminus al căii ferate, Baziaşul, reprezenta totodată începutul unei călătorii fluviale şi apoi maritime de mare interes pentru oamenii însetaţi de nou ai secolului al XIX-lea. Conform „Mersului trenurilor” din 6 mai 1861 al reţelei de sud-est a St.E.G., între Viena şi Baziaş circula de două ori pe săptămână o pereche de trenuri accelerate, care parcurgeau întreaga distanţă de 86 de mile austriece în 28 de ore şi 18 minute. Distanţa Pesta-Baziaş era străbătută în 11 ore şi 18 minute, iar Timişoara-Baziaş în 3 ore şi 6 minute. (p. 83) Trenurile de la Viena soseau la Baziaş în zilele de marţi şi vineri, călătoria fiind continuată de acolo cu ajutorul vapoarelor Societăţii D.D.S.G. către Orşova, Giurgiu, Cernavoda, Odessa şi Constantinopol. (p. 84) Mersul acestor vapoare era conectat cu cel al trenurilor Societăţii St.E.G. Vapoarele rapide plecau din Baziaş marţea şi vinerea la ora 8.30, iar cele de pasageri joia la 11.30. Importanţa liniei Timişoara-Iasenova-Baziaş în cadrul circuitului marilor relaţii de transporturi internaţionale a fost menţinută timp de două decenii, până în momentul inaugurării, la 10 iunie 1879, a liniei Timişoara-Caransebeş-Orşova-Vârciorova. (p. 87) Această nouă cale ferată, făcând legătura cu cele din România de atunci, oferea posibilitatea continuării călătoriei feroviare până în Orient.

În perioada sa de glorie de până atunci, Baziaşul fusese conectat, prin Viena, chiar şi cu Parisul şi cu alte mari centre europene. El se afla situat pe artera Paris-Constantinopol, călătoria între aceste metropole durând şase zile (prin Strasbourg, Karlsruhe, Stuttgart, München, cu variantele Köln, Hanovra, Leipzig, Dresda, Praga, apoi Viena, Baziaş, Cernavoda, Constanţa). (p. 87) Vapoarele parcurgeau distanţa Baziaş-Cernavoda în 36 de ore şi 30 de minute, iar înapoi în 54 de ore. (p. 87) Linia Viena-Baziaş era denumită pe bună dreptate, din aceste motive, „calea spre Orient”. (p. 88) Anii 1858-1879 au reprezentat perioada de maximă înflorire a Baziaşului, când el a constituit unul dintre cele mai importante puncte de legătură între estul şi vestul Europei.

Mircea Rusnac – Prezenţele reşiţenilor în Divizia A de fotbal în 1992-1993 şi 1997-2000

După retrogradarea echipei F.C.M. Reşiţa din Divizia A în 1978 au urmat 14 ani lungi de anonimat. Numele său a redevenit C.S.M. (Clubul Sportiv Muncitoresc), însă fără vreun efect asupra evoluţiilor din Divizia B, deşi promovarea era un obiectiv mereu afirmat. Un suflu nou a adus în oraş doar echipa de juniori a clubului în anul 1988. Antrenată de Francisc Varga, ea a câştigat fără drept de apel una dintre cele 12 serii ale campionatului republican cu zece victorii şi o egalitate şi cu golaverajul de 45-1! Majoritatea victoriilor obţinute în seria bănăţeană fuseseră la scoruri categorice: 4-0 în deplasare cu Progresul Timişoara, 11-0 cu C.S.Ş. Jimbolia, 4-1 cu Politehnica Timişoara, 4-0 cu U.T. Arad, 8-0 în deplasare cu C.S.Ş. Reşiţa, 4-0 cu C.S.Ş. Timişoara etc. Faza a doua a calificărilor s-a desfăşurat în şase grupe de câte patru echipe, câştigătoarele urmând să evolueze în două grupe semifinale.

Una dintre cele şase grupe desfăşurate tip turneu a avut loc chiar la Reşiţa, juniorii gazdă urmând să întâlnească pe Steaua Bucureşti, Viitorul Craiova şi F.C. Bihor Oradea. După un 3-3 în deschidere contra Stelei, ajutată serios de arbitri (reşiţenii conduseseră cu 2-0 şi 3-1 prin golurile lui Panduru şi Szijj de două ori), câştigătoarea grupei urma să se decidă la golaveraj. Învingând cu 3-1 în faţa Craiovei şi cu 8-0 în faţa Bihorului, reşiţenii au eliminat Steaua şi au mers la Braşov pentru grupa semifinală. Acolo au învins cu 2-0 pe Ceahlăul Piatra-Neamţ, însă au pierdut cu 0-3 în faţa campioanei en titre Dinamo Bucureşti. Debusolaţi, reşiţenii au pierdut şi „finala mică” în faţa Braşovului (2-3), obţinând locul 4 pe ţară.

În scurt timp, cea mai mare parte a componenţilor acestei echipe au fost promovaţi în lotul mare (portarul Ianu, fundaşii Cojocaru, Lupu, Calofir, mijlocaşii Doană, Panduru, Puşcaş, Bica, atacantul Szijj), iar rezultatele au început să se vadă. În 1992 aceşti jucători, care aveau cu toţii vârsta de 21-22 de ani, au terminat pe locul 3 în seria a III-a a Diviziei B, în urma echipelor U.T. Arad şi Unirea Alba Iulia. Dar printr-un aranjament extrasportiv dintre primele două echipe, cunoscut sub numele de „afacerea haina de blană”, ele au fost drastic depunctate de federaţie, C.S.M. Reşiţa promovând în Divizia A de pe locul 3! Era într-un fel un rezultat frumos pentru tinerii jucători, dar contactul cu prima divizie a fost prematur. Se adăugau la aceasta dificultăţile materiale şi plecarea bruscă a antrenorului Carol Oţil.

Sub conducerea lui Ion Copăceanu, adus de la grupele de copii, C.S.M. Reşiţa a făcut o repriză foarte bună în prima etapă, la 16 august 1992, împotriva lui Inter Sibiu: 3-0 la pauză, prin golurile lui Cristian Alexandru, Petrescu şi Szijj. Lipsa de pregătire fizică s-a văzut însă în partea a doua, când sibienii au revenit la 3-2 prin golurile lui Majearu şi au dominat clar. A fost totuşi o primă victorie. Au jucat: Popa – Cepoi, Lupu, Uţiu, Calofir – Boltaşiu, Sandu Rocco, Potocianu, Cristian Alexandru – Szijj (86 Mărgineanţu), Petrescu (56 Puşcaş).

Turul acelui campionat avea să fie însă de coşmar, echipa nemaiobţinând altă victorie până în etapa a 11-a. S-a pierdut în deplasare cu 0-3 la Constanţa, 0-4 la Braşov, 0-9 la Steaua, acasă remizându-se cu Gloria Bistriţa şi Rapid, apoi pierzându-se jocurile cu Oţelul Galaţi (1-2) şi Universitatea Cluj (0-2). În etapa a 10-a, după înfrângerea de la Bacău (0-1) în faţa ultimei clasate, C.S.M. Reşiţa prelua „lanterna roşie” a campionatului. Antrenorii Dudu Georgescu şi apoi Dan Firiţeanu nu au schimbat mersul echipei, care avea în primul rând mari carenţe fizice, dar şi o totală lipsă de experienţă, practic toţi jucătorii fiind debutanţi în Divizia A.

Un rezultat oarecum diferit în tur a fost doar cel din etapa a 11-a, 4-0 cu altă nou promovată, Progresul Bucureşti, prin autogolul lui Mirea şi reuşitele lui Petrescu, Puşcaş şi Szijj. În jocul următor, deşi au condus la pauză cu 2-1 la Craiova prin golurile lui Puşcaş şi Ianu, reşiţenii vor pierde în final cu 3-2, rămânând tot pe ultimul loc. După alte înfrângeri, inclusiv una acasă (1-2 cu Dinamo) şi un singur egal, tot acasă (1-1 cu Poli Timişoara, gol Szijj), bilanţul turului era catastrofal: două victorii, trei egalităţi şi 12 înfrângeri, 7 puncte şi un golaveraj de 15-39!

Sosirea în iarnă a antrenorului Silviu Stănescu a mai redresat situaţia, însă retrogradarea nu mai putea fi evitată. Şi în retur au fost pierdute toate jocurile din deplasare, chiar dacă în prima etapă, la Sibiu, reşiţenii reveniseră de la 0-2 la 2-2 datorită lui Puşcaş şi Szijj, dar partida avea să fie pierdută din nou pe final cu 2-3. Au urmat un 0-3 acasă cu Farul Constanţa şi un nou 0-3 la Bistriţa. Etapa a 21-a a adus o victorie cu mari emoţii în faţa lui F.C. Braşov (4-2), după ce scorul fusese 0-2 şi apoi portarul Popa a mai apărat două penalty-uri! Au marcat Petrescu, Alexandru (din penalty), Sandu şi Szijj. Însă meciul de glorie al acelui campionat avea să se joace în etapa a 23-a, când Steaua, neînvinsă până atunci, pierdea la Reşiţa cu 2-0 prin golurile lui Puşcaş (în minutul 27) şi Alexandru (în minutul 62). Au jucat: Boşca – Cojocaru, Lupu, Potocianu, Panescu – Stroia, Ianu, Puşcaş, Alexandru – Szijj, Petrescu (88 Marcă). Victoria a făcut senzaţie şi a marcat în mintea multora prezenţa Reşiţei în acel campionat de Divizia A.

Pe final, când echipa nu mai avea ce pierde, au fost obţinute şi alte victorii, semn că tinerii jucători începuseră să se rodeze. La 25 aprilie, în etapa XXV, era învinsă F.C. Ploieşti cu 2-1 (Stroia în minutul 23 şi Petrescu în minutul 29). Urmau F.C. Bacău (2-0 prin Panescu şi Cepoi din penalty), însă un nou meci cu scandal, ca şi cu mulţi ani în urmă, acasă cu Universitatea Craiova (pierdut cu 1-2) a determinat suspendarea terenului şi disputarea a două jocuri la Anina. Ambele aveau să fie câştigate, 2-0 cu Electroputere Craiova (Szijj şi Stroia) şi 1-0 cu Sportul Studenţesc (Petrescu). După două înfrângeri categorice în deplasare, 0-6 la Dinamo şi 0-5 la Timişoara, jocul de adio de la Reşiţa cu Dacia Unirea Brăila a fost câştigat cu 2-0 prin golurile lui Marcă din 11 m şi Panescu. În acea perioadă Ovidiu Ioaniţoaia remarcase în Sportul românesc deplina sportivitate a echipei reşiţene, care, deşi nu mai avea nimic de pierdut, fiind retrogradată practic încă din turul campionatului, învinsese toate echipele aflate în zona periculoasă (Braşov, Ploieşti, Bacău), apărându-şi corect şansele până la capăt.

Au urmat alţi patru ani de anonimat. Apariţia altor jucători talentaţi, proveniţi din judeţ (Ciocoi, Ciucur, Căprariu, Marinescu) şi activitatea antrenorului Mircea Chivu, care a lucrat mult la pregătirea fizică a echipei, au avut rezultate bune. La finalul turului 1996-1997 C.S.M. Reşiţa era pe primul loc în seria a III-a, după ce în etapa a 17-a a învins-o la Reşiţa pe contracandidata Extensiv Craiova cu 1-0 prin golul lui Szijj. În acea iarnă prefectul judeţului, Iosif Hilofsky, a făcut un apel la susţinerea materială a echipei, care dovedise bune aptitudini sportive. Susţinută în special de Combinatul Siderurgic şi de Uzina Constructoare de Maşini, C.S.M. Reşiţa a început returul cu antrenorii Victor Roşca şi Mircea Chivu, primul aducând dorinţa de a câştiga toate partidele, atât acasă cât şi în deplasare, iar celălalt având meritul de a fi pregătit excelent jucătorii din punct de vedere fizic, după ce el însuşi evoluase un timp ca jucător în Germania.

Returul a fost deosebit: 13 victorii şi doar 4 înfrângeri, promovare obţinută în ultima etapă chiar pe terenul contracandidatei. Între 8 martie şi 3 mai 1997 au fost obţinute 9 victorii consecutive, atât acasă, cât şi în deplasare, după dorinţa antrenorului Roşca. În acelaşi timp, Extensiv, finanţată de fraţii Mihăilescu, obţinea rezultate dubioase şi stimula financiar adversarii Reşiţei, fapt care a contribuit la creşterea calitativă a echipei. Înaintea ultimei etape, C.S.M. Reşiţa avea 70 de puncte, iar Extensiv 67. Regulamentul prevedea ca în caz de egalitate de puncte promovarea să fie decisă în urma rezultatelor directe. În tur reşiţenii învinseseră cu 1-0. În ultima etapă peste 1.000 de suporteri însoţeau echipa la Craiova. Deşi gazdele au deschis repede scorul, reşiţenii au egalat rapid prin Ciucur. Arbitrat ireproşabil de Sorin Corpodean, meciul se va încheia cu scorul de 2-1 pentru craioveni printr-un gol marcat în final, însă reşiţenii au promovat datorită golului reuşit în deplasare. Au urmat revenirea în triumf de la Craiova şi baia suporterilor în fântâna arteziană din centrul Reşiţei.

Chiar dacă în vară au plecat antrenorul Roşca şi liderul echipei Marinescu, reşiţenii se prezentau în 1997 mult mai pregătiţi să joace în Divizia A decât fuseseră în 1992. Jucătorii rămaşi de atunci erau mult mai maturi şi pregătirea echipei era corespunzătoare. Noul antrenor Ioan Sdrobiş, ajutat tot de Mircea Chivu, a menţinut nivelul ridicat pe care l-a găsit la echipă. Dacă în 1992-1993 lipsa pregătirii fizice făcuse ca multe jocuri să fie pierdute pe final, în 1997 situaţia era inversă. Echipele de A cedau fizic şi reşiţenii câştigau în ultima jumătate de oră. În prima etapă, la 2 august, Petrolul Ploieşti era învins cu 2-0 (Ciocoi în minutul 47, Claudiu Balaci în minutul 73). Au jucat: Popa – Căprariu, Sandu, Panescu, Ciocoi – Ciucur, Dincă (46 Mutică), Doană, Jilavu – Szijj, Stoica (59 Balaci). În etapa a doua Ibric egala în minutul 86 la Constanţa (1-1) la 6 august, iar peste trei zile era învins Sportul Studenţesc cu 2-1(0-1), prin golurile noilor veniţi Mutică şi Jilavu. Au urmat înfrângeri la scor (1-4 la Bistriţa şi 1-5 la Steaua), dar şi victorii acasă (2-0 cu Universitatea Cluj şi 4-1 cu Jiul Petroşani). După alte rezultate normale, la 15 octombrie se obţinea prima victorie în deplasare, 1-0 la Bacău prin golul lui Doană din minutul 60. Au jucat: Boşca – Căprariu, Sandu (76 Bica), Bătrânu, Panescu, Chivu – Mutică, Doană, Ciocoi (89 Perşa), Ciucur – Szijj (81 Balaci). C.S.M. Reşiţa se afla pe locul 7.

După victoria cu 2-0 asupra Forestei Fălticeni şi egalul de la Craiova (1-1, gol Perşa), a urmat la 1 noiembrie, în etapa a 14-a, un meci de pomină cu Rapidul la Reşiţa. La pauză era 1-1, după ce oaspeţii au deschis scorul, iar Claudiu Balaci a egalat. La reluare Rapidul a înscris din nou. La un fault în careu asupra lui Balaci, arbitrul Corpodean i-a arătat acestuia cartonaşul galben pentru simulare. Fiind al doilea, Balaci a fost eliminat. În inferioritate, reşiţenii au încasat gol după gol, jocul încheindu-se cu scorul de 1-6. Au fost de vină şi arbitrajul, dar şi depunerea completă a armelor de către jucătorii echipei gazdă. Au evoluat: Boşca – Căprariu, Sandu, Bătrânu, Ibric, Ciocoi – Ciucur, Doană (81 Dincă), Bica (46 Perşa) – Szijj, Balaci.

La 8 noiembrie reşiţenii au obţinut însă un nesperat 1-1 în deplasare cu Dinamo prin golul aceluiaşi Sansiro Ciocoi, devenit vedetă în presa bucureşteană. Turul era terminat pe locul 8, însă înainte de sfârşitul anului 1997 s-au jucat şi trei etape din retur pentru că echipa naţională urma să evolueze în vară la Campionatul Mondial din Franţa. În ultimul joc al anului, la 13 decembrie, reşiţenii câştigau net în deplasare, 4-1 cu Sportul Studenţesc, prin golurile aceluiaşi Ciocoi în minutul 19 şi ale lui Szijj în minutele 51, 59 şi 90. Au jucat: Boşca (86 Combei) – Căprariu, Sandu, Ibric, Chivu (84 Bica) – Ciucur, Mutică, Doană, Ciocoi – Szijj, Balaci (57 Perşa). Reşiţenii încheiau sezonul pe locul 6, fiind revelaţia campionatului. În echipă se remarca Cristian Chivu de 17 ani, fiul antrenorului secund, care apoi a devenit jucător celebru la Ajax Amsterdam şi Internazionale Milano.

În iarnă, cu două zile înaintea începerii mini-returului, antrenorul Sdrobiş a părăsit brusc echipa. Pentru meciul din 28 februarie 1998 cu Gloria Bistriţa, secundul Mircea Chivu, aflat în stare gravă la spital, a venit pe bancă pentru a conduce formaţia, gest de mare ataşament faţă de culorile acesteia. Partida a fost câştigată cu 3-1 (Ciocoi în minutul 25 din 11 m, Doană în minutul 44 şi iarăşi Ciocoi în minutul 85). Ultimul 11 aliniat de Mircea Chivu a fost acesta: Boşca – Căprariu (57 Trăistaru), Sandu Rocco (69 Panescu), Bătrânu, Chivu – Ciucur, Mutică, Doană, Ciocoi – Szijj, Balaci (65 Jilavu). A doua zi a fost adus Silviu Stănescu.

Au urmat rezultate nefaste: 1-3 la Cluj, 0-2 acasă cu Steaua, doar 1-1 la Petroşani, unde câştigase aproape toată lumea. O uşoară redresare a fost în etapa XXV, 3-0 cu Oţelul Galaţi (goluri Mutică şi Szijj de două ori). În noaptea dinaintea jocului cu Ceahlăul Piatra-Neamţ, Mircea Chivu a decedat la doar 43 de ani. Meciul s-a jucat totuşi la 1 aprilie, reşiţenii învingând cu 5-1. Golul al treilea, din penalty, a fost marcat de Cristian Chivu, fiul celui decedat (a fost primul său gol în Divizia A). Ultimul gol, tot din penalty, l-a înscris portarul Boşca. Dar peste doar trei zile se reuşea numai un 1-1 acasă cu F.C.M. Bacău (gol Szijj). După un nou egal pe teren propriu cu Dinamo (0-0) şi alte înfrângeri în deplasare, campionatul a fost încheiat cu o victorie categorică, 6-1 cu Chindia Târgovişte, care în cazul unui rezultat pozitiv ar fi evitat retrogradarea. Au marcat: Perşa (minutul 7), Szijj (minutele 26 şi 54), Doană (minutul 62), Jilavu (minutul 79) şi Panescu (minutul 89). Au jucat: Boşca – Dobre (74 Sandu), Ibric, Bătrânu, Ciocoi (80 Panescu) – Ciucur, Mutică, Doană, Chivu – Szijj (65 Jilavu), Perşa. Campionatul era terminat, meritoriu, pe locul 7.

Marcatorii acestei ediţii au fost: Szijj (de 11 ori), Ciocoi şi Doană (câte 9), Mutică (6), Balaci şi Perşa (câte 4), Chivu, Ibric, Jilavu şi Panescu (câte 2), Sandu, Ciucur, Bătrânu şi Boşca (câte 1). Ciucur şi Szijj au evoluat în toate jocurile, fiind urmaţi de Ciocoi, Doană, Mutică (câte 32), Căprariu (31) şi Boşca (30). A fost un campionat foarte promiţător pentru o nouă promovată, însă plin de neprevăzut şi de evenimente nedorite şi tragice.

Ediţia 1998-1999 a fost mult mai puţin reuşită. La 1 august ea debuta cu un 0-0 la Universitatea Cluj, în formula: Boşca – Dobre, Căprariu, Bătrânu, Ibric, Ciocoi – Szijj, Huza (49 Sandu), Doană, Perşa (75 Jilavu) – Frunză (38 Balaci). Însă după un alt 0-0 acasă cu F.C. Argeş şi 0-5 la F.C. Oneşti, antrenorul Stănescu a fost schimbat din nou cu Ioan Sdrobiş. Această mutare nu a putut împiedica înfrângerea acasă (1-2) în faţa Rapidului, dar s-a obţinut prima victorie abia în etapa a 5-a, 3-2 cu Farul Constanţa (autogol Macavei în minutul 6, goluri Ciocoi şi Balaci în minutele 47 şi 90). După alte înfrângeri în deplasare şi două egaluri acasă (2-2 cu Ceahlăul Piatra-Neamţ şi 0-0 cu F.C.M. Bacău), a doua victorie s-a obţinut în etapa a 11-a: 2-0 cu Gloria Bistriţa, datorită lui Frunză şi Nica. Au jucat: Boşca – Căprariu, Ibric, Bătrânu, Brehui – Szijj (46 Ciucur), Nica, Doană, Ciocoi (68 Dianu) – Jilavu, Frunză (89 Balaci). Peste o săptămână s-a produs însă un dezastru, 0-7 la Dinamo, apoi de două ori 1-1 acasă cu Foresta Fălticeni şi Olimpia Satu Mare, înfrângeri de neprezentare afară: 0-3 la F.C. Naţional şi Astra Ploieşti. După jocul de la Naţional antrenorul Sdrobiş a fost demis, rămânând pentru ultimele trei etape ale turului doar secunzii Aurel Şunda şi Ion Ilieş. La 5 decembrie, în etapa a 17-a, se obţinea a treia victorie, 3-2 cu Universitatea Craiova (Savu în minutul 26, Doană în minutul 58 şi Szijj în minutul 65). Turul era încheiat pe locul 15, cu 3 victorii, 6 egaluri şi 8 înfrângeri, golaveraj 13-36.

Pentru salvarea echipei de la retrogradare a fost readus în iarnă antrenorul Victor Roşca, cel care o şi promovase cu doi ani înainte. În etapa a 18-a, la 6 martie 1999, era învinsă codaşa Universitatea Cluj cu 3-0, goluri Szijj, Balaci şi Pogăcean. La debutul său în A, antrenorul Roşca a folosit formaţia: Urai – Zotincă (69 Ibric), Pelici, Bătrânu, Dianu – Ciucur, Nica, Doană, Pogăcean – Szijj (76 Kovacs), Balaci (81 Frunză). Au urmat însă trei înfrângeri la rând, inclusiv 0-2 acasă cu F.C. Oneşti, până la 3 aprilie, când s-a smuls un 0-0 la Constanţa. La 9 aprilie, după ce fusese 2-0 pentru Steaua la Reşiţa, C.S.M. reuşea egalarea în ultimele 9 minute prin Zotincă şi Vali Ştefan. Au jucat: Urai – Radu David, Pelici, Bătrânu, Dianu – Savu (80 Perşa), Vali Ştefan, Doană (70 Zotincă), Nica, Pogăcean (65 Priseceanu) – Szijj.

După o nouă victorie izolată cu Petrolul (2-1), s-au produs alte înfrângeri, inclusiv 2-3 acasă cu Oţelul Galaţi. Totul părea pierdut, căci mai erau 7 etape. Echipa avea până atunci 5 victorii, 8 egaluri, 14 înfrângeri, golaveraj 23-53! Însă aceste 7 etape vor marca o neaşteptată revenire, cu 3 victorii, 3 egaluri şi un singur insucces. La 8 mai era obţinut un 2-2 la Bistriţa (goluri Jilavu şi Perşa), urmat de un răsunător 1-1 acasă cu Dinamo, care astfel pierdea titlul. A egalat Szijj în minutul 82 şi au jucat: Urai – Căprariu, David, Ibric, Dianu, Brehui – Ciucur (70 Kovacs), Savu, Priseceanu (67 Pogăcean), Jilavu (73 Szijj) – Perşa. Meciul cheie pentru evitarea retrogradării s-a jucat la 15 mai, reuşindu-se un 0-0 eroic în deplasare cu Foresta Fălticeni. Din acel moment tensiunea a dispărut, obţinându-se două victorii clare, 4-1 acasă cu F.C. Naţional şi 3-1 la Satu Mare. Deşi în penultima etapă Astra Ploieşti învingea la Reşiţa cu 1-0, campionatul era terminat cu victoria de la Craiova, 1-0 prin golul lui Jilavu din minutul 17. Au jucat în ultima etapă: Urai – David, Ciucur, Ibric, Dianu, Brehui – Kovacs (77 Păuna), Priseceanu (52 Savu), Nica, Jilavu (68 Benga) – Perşa. Finalmente se termina pe locul 15, primul de peste linie.

Au fost utilizaţi în acest campionat 33 de jucători, cele mai multe meciuri adunându-le Ibric (28), Bătrânu şi Szijj (câte 26), Doană (24). Marcatorii echipei au fost: Ciocoi şi Szijj (câte 5 goluri), Jilavu, Savu şi Perşa (câte 3), Balaci, Doană şi Pogăcean (câte 2), Frunză, Nica, Zotincă, Ştefan, Priseceanu, Ciucur, Dianu şi Kovacs (câte 1), precum şi un autogol. Însă imediat după terminarea campionatului, Victor Roşca a fost demis, fiind apoi înlocuit cu Gabriel Stan.

Campionatul retrogradării, 1999-2000, a plasat din start echipa C.S.M. Reşiţa pe locurile codaşe ale clasamentului. După doar două etape antrenorul Stan părăsea formaţia, care a rămas alte două jocuri sub conducerea lui Viorel Vişan şi Ion Ilieş. Aceste patru etape au însemnat două egaluri (1-1 cu Farul acasă şi 2-2 la Craiova) şi două înfrângeri, între care un catastrofal 0-6 acasă cu Dinamo, care se răzbuna astfel pentru titlul pierdut. Au jucat în acel meci din 4 august 1999: Tufişi – Zotincă, Ibric (56 Căprariu), Cazangiu, Dobre, Brehui – Kovacs (78 Antal), Savu, Doană (56 Nica), Priseceanu – Szijj. După instalarea noului antrenor Dan Firiţeanu, era pierdut acasă cu 2-5 şi meciul cu Astra Ploieşti, echipa ajungând după cinci etape pe ultimul loc. Înfrângerile au continuat, din nou acasă, 1-3 cu Ceahlăul Piatra-Neamţ, într-un joc care a trebuit să se dispute fără public, apoi 0-5 la Steaua. După 9 etape se realizaseră trei puncte (din trei egalităţi), golaverajul fiind de 7-25. În etapa a 10-a se va obţine, surprinzător, prima victorie, 2-1 în deplasare cu Oţelul Galaţi, prin golurile lui Nica (minutul 55) şi Stanciu (minutul 78). Au jucat: Urai – Căprariu, Dobre, Necula, Călugăriţa, Dianu – Nica (82 Savu), Doană, Ciocoi – Stanciu (86 Balaci), Szijj (74 Ciucur). Pentru o etapă a fost părăsit ultimul loc.

A fost un simplu foc de paie. Abia către sfârşitul turului s-au mai reuşit două victorii acasă, 3-1 cu F.C. Braşov în etapa a 15-a (Sasu, Nica, Stanciu) şi 1-0 cu F.C. Naţional (Stanciu) în etapa a 17-a, turul fiind încheiat pe penultimul loc cu doar 14 puncte. S-au disputat din nou trei etape ale returului înaintea pauzei de iarnă, căci echipa naţională urma să evolueze în vara anului 2000 la Campionatul European din Belgia şi Olanda. În etapa a 18-a, la 20 noiembrie, C.S.M. Reşiţa zdrobea pe F.C. Oneşti cu 6-1 prin golurile lui Stanciu (în minutele 7 din 11 m şi 48), Dianu (38), Doană (56), Nica (69) şi Ciucur (80). Au jucat: Tufişi – Dobre (46 Ibric), Căprariu, Necula, Dianu – Stanciu, Doană (61 Szekely), Nica, Ciocoi (69 Ciucur) – Sasu, Szijj. Dar după alte două înfrângeri afară, sezonul era încheiat pe locul 17.

Anul 2000 era început la 4 martie cu 0-0 acasă cu Universitatea Craiova, urmat de alte trei înfrângeri, între care 1-2 acasă cu F.C.M. Bacău. Retrogradarea începea să devină inevitabilă, chiar dacă la 26 martie a fost învinsă Steaua cu 2-0 datorită lui Stanciu (minutul 81 din penalty) şi Perşa (minutul 90). Au jucat: Tufişi – Dobre, Boerean, Căprariu, Călugăriţa, Dianu – Ciucur, Nica (62 Perşa), Doană (69 Lupaşcu), Szekely – Stanciu (90 Tudor). După un egal smuls in extremis la F.C. Argeş (Ciucur din penalty în minutul 88), au revenit înfrângerile, făcând ca antrenorul Firiţeanu să fie demis după retrogradarea matematică a echipei. Rămaşi până la finalul campionatului, foştii secunzi Vişan şi Ilieş au mai reuşit un singur punct, 0-0 acasă cu Extensiv Craiova în etapa XXIX (pe tot parcursul returului a mai fost şi un director tehnic la echipă: Ion V. Ionescu). Au evoluat în acel egal: Tufişi – Ibric, Boerean, Necula, Bădăluţă (46 Perşa), Dianu – Ciucur, Doană (61 Lupaşcu), Nica (80 Tudor), Bercsenyi – Stanciu.

Ultimele etape au însemnat tot atâtea înfrângeri: 2-4 la Petrolul Ploieşti, 0-1 acasă cu Rocar Bucureşti, 0-4 la Braşov, 0-1 acasă cu Rapid şi 1-5 la F.C. Naţional. În acest ultim joc în Divizia A, la 10 mai 2000, când Doană a deschis scorul în minutul 2, au evoluat: Tufişi – Dobre, Călugăriţa, Necula, Boerean (46 Ibric), Dianu – Bercsenyi, Doană, Savu (59 Tudor) – Lupaşcu, Păuna (69 Bădăluţă). Linia finală arăta locul 17, cu 5 victorii, 8 egaluri şi 21 de înfrângeri, golaveraj 35-73. Marcatorii acelui campionat au fost: Stanciu (12 goluri), Nica (6), Szijj, Doană şi Ciucur (câte 3), Sasu (2), Priseceanu, Zotincă, Antal, Dianu, Lupaşcu şi Perşa (câte 1). Cele mai multe jocuri au adunat Doană (32), Dobre (31), Nica (28), Căprariu, Ciucur şi Stanciu (câte 27).

Pe ansamblul celor trei campionate 1997-2000, marcatorii echipei au fost 27: Szijj (19 goluri), Ciocoi şi Doană (câte 14), Stanciu (12), Perşa (8), Nica (7), Mutică şi Balaci (câte 6), Jilavu şi Ciucur (câte 5), Savu (3), Chivu, Ibric, Panescu, Pogăcean, Zotincă, Priseceanu, Dianu şi Sasu (câte 2), Sandu, Bătrânu, Boşca, Frunză, Ştefan, Kovacs, Antal şi Lupaşcu (câte 1), precum şi autogolul unui adversar. Cele mai multe partide au jucat Doană (88), Ciucur (83), Szijj (80), Căprariu (77), Ciocoi şi Ibric (câte 65), fiind utilizaţi în total 56 de jucători. Pe ansamblu s-au disputat 102 meciuri, între care 28 de victorii, 25 de egaluri şi 49 de înfrângeri, golaveraj 124-181. Bilanţul de acasă şi de afară era următorul:

Total          Jocuri         Victorii      Egaluri      Înfrângeri    Golaveraj        Puncte

Acasă             51                   23                15                 13                86-64                84

Afară              51                     5                 10                 36               38-117              25

Aceasta a fost ultima prezenţă de până acum a Reşiţei în Divizia A. Dincolo de rezultatele predominant nefavorabile (cu excepţia campionatului 1997-1998), ea a lăsat o amintire frumoasă prin sportivitate, corectitudine şi prin entuziasmul publicului şi al galeriei, aceasta ajungând să fie cunoscută pretutindeni în ţară. A fost poate cea mai semnificativă prezenţă a Reşiţei la nivel naţional în acei ani marcaţi de profunde frământări pe toate planurile.