Mircea Rusnac – Iluminismul din Banat şi efectele sale

În anul 2016 ne-a părăsit istoricul bănăţean Nicolae Bocşan. El va rămâne însă în istoriografia regiunii printr-o serie de lucrări importante, detaşându-se în acest sens, în opinia noastră, cea din 1986, intitulată Contribuţii la istoria iluminismului românesc. Aceasta, împreună cu Monografia Mitropoliei Banatului a lui I.D. Suciu, pot constitui cea mai valoroasă înlocuire a unei unitare Istorii a Banatului, care încă nu a fost scrisă nici până astăzi.

În lucrarea amintită, Nicolae Bocşan prezenta situaţia generală a românilor bănăţeni în perioada cuprinsă aproximativ între 1770 şi 1848, marcată de apariţia şi larga răspândire în Imperiul habsburgic a ideilor iluministe, propagate chiar de la vârf, de împăraţi precum Maria Tereza şi Iosif II. În cazul românilor bănăţeni, perioada a fost una de intensă instruire şcolară şi ulterior de culturalizare, ducând la clarificarea şi promovarea idealurilor naţionale. În prima etapă, un rol important în acest sens l-a avut prezenţa în regiune a unui grup compact de nobili macedo-români, negustori la origine, care au patronat iniţiativele cu caracter naţional. Între ei se remarcau fraţii Constantin şi Naum Petrovici, zişi Mocioni, înnobilaţi în 1783, după achiziţionarea domeniului Foeni şi a unor părţi din alte patru domenii; Pavel Ioanovici Caliva, proprietarul domeniilor Dulău şi Valea Mare; fraţii Chiril şi Cristofor Naco, proprietarii domeniului Sânnicolau Mare din 1781, înnobilaţi în 1784; Atanasie Tiţu, înnobilat în 1798, după achiziţionarea domeniului Valeapai (familia se va numi Atanasievici); Mihai Duca, proprietar de Cadar şi Şipet din 1792, când a fost şi înnobilat; Constantin Emanuel Ghica, proprietar şi nobil din 1813; Ioan Damaschin, proprietar al domeniului Nemet, devenit Karatsony, proprietar la Beodra din 1781, ulterior şi la Banloc, Ofseniţa, Soca şi Partoş; doctorul Ilie Manassy, înnobilat în 1819; fraţii Atanasie şi Constantin Grabovschi din Pesta, proprietari la Apadia şi înnobilaţi în 1823; familiile Capra, Misici, Milencovici sau bogatul bancher vienez George Sina, cel mai mare proprietar particular din Banat. (p. 84-85)

De asemenea, după constituirea Graniţei Militare, începând cu anii 1790-1800, tot mai mulţi români au acces în funcţii de ofiţeri inferiori, iniţiindu-se astfel un fenomen de cristalizare a elitei militare. Cronica lui Nicolae Stoica îi menţiona pe căpitanii Todor Calo şi Cocea, pe locotenentul-major Pârvu Jumanca, pe locotenenţii Mihai Pele şi Ilie Armăşescu sau pe sublocotenentul Ioan Groza. Până în 1848, unii membri ai familiilor româneşti înnobilate, precum Duca sau Atanasievici, vor ajunge şi în grade de ofiţeri superiori. (p. 111)

În aceste condiţii, la conducerea imperiului erau promovate idei de luminare a populaţiei, care în societatea românilor bănăţeni erau foarte binevenite şi chiar necesare. În acest sens, cancelarul Kaunitz îi scria în 1766 lui Iosif II: „Mi se pare că izvorul principalelor vicii în această direcţie stă esenţial în educaţia publică, obiectul cel mai interesant al legislaţiei. A forma sufletul înainte de a-l folosi, a da moravuri cetăţeanului înainte de a-i cere serviciile, a-l lumina asupra îndatoririlor sale înainte de a-i cere îndeplinirea lor, sunt griji tot atât de indispensabile pe cât este a ara şi a însămânţa câmpurile, înainte de a le putea culege.” (p. 113) A început astfel un larg proces de alfabetizare a populaţiei prin deschiderea de şcoli în limba română, dotate cu cadre şi cu materialul didactic necesar. În 1787 de la Viena venea un ordin ca legislaţia în domeniu din perioada Mariei Tereza să fie menţinută, precizând facilităţile care erau acordate populaţiei: „pruncilor celor rumâneşti de vor pofti a învăţa vreo câţiva ani cărţile fără de bani li se vor da”, iar „care deosebi sârguinţa lor vor arăta de la an la an plată li se va da.” (p. 117) Era ordonată pedepsirea părinţilor care îşi împiedicau copiii să frecventeze şcoala, iar în funcţia de cnez nu mai puteau fi aleşi decât ştiutorii de carte.

În consecinţă, în Banat procesul de alfabetizare a avut un caracter intensiv, apărând în scurt timp o pătură instruită la nivelul minim (scris, citit), etapă necesară pentru a asigura o bază socială mai largă iniţiativelor reformismului. Dacă în 1768 erau 66 de şcoli ortodoxe, dintre care 43 sârbeşti şi 23 româneşti, în 1802 numărul lor crescuse la 408, dintre care 328 româneşti, 73 sârbeşti şi 7 româno-sârbeşti. În 1820 erau 425 de şcoli ortodoxe. (p. 120) În jumătate de secol, reţeaua şcolară sporise de 6,4 ori. Între 1768-1802, numărul şcolilor româneşti crescuse de 14,2 ori, pe când cel al celor sârbeşti de numai 1,7 ori, iar cel al şcolilor germane de 1,5 ori. (p. 120-121) La începutul secolului al XIX-lea, în Banat erau 520 de şcoli, revenind aproximativ câte o şcoală pentru fiecare localitate. (p. 121)

„Una dintre cele mai importante consecinţe ale reformismului a fost crearea şi stabilizarea unei reţele de şcoli elementare cu limba de predare română, cu învăţători şi cu o populaţie cuprinsă în sfera de acţiune a şcolii. Formarea acestei reţele consacră şcoala ca instituţie naţională românească, alături de biserică; împreună, vor patrona programul şi mişcarea de emancipare naţională, prin elita intelectuală ce gravita în jurul lor”, concluziona Nicolae Bocşan. (p. 122)

Situaţia s-a îmbunătăţit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după 1829, când în confiniu s-a introdus învăţământul obligatoriu, realizându-se frecvenţa şi şcolarizarea în proporţie de 100%. „Situaţia este excepţională, în comparaţie cu celelalte provincii româneşti, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei, frecvenţa era aproximativ aceeaşi ca în Banat; în Anglia şi Ţara Galilor, în preajma anului 1800, «frontiera alfabetizării» cuprinsese cca. 67%, în Scoţia 77-78%, în Franţa 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta, în interiorul fiecărei ţări.” (p. 124-125) Nu întâmplător, avântul economic al Banatului, cel industrial în primul rând, avea loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind legat direct de progresele alfabetizării populaţiei. „Preponderenţa bănăţenilor în ansamblul publicului cititor român din monarhie indică procentul mare al ştiutorilor de carte în provincie, rezultat al aceluiaşi proces de alfabetizare. Până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, frontiera alfabetizării s-a extins aici la un nivel comparabil cu nivelul mediu din ţările Europei occidentale sau din Prusia.” (p. 125)

În consecinţă, s-a format un grup compact, distinct, de slujitori ai şcolii (învăţători, cateheţi, profesori, mai târziu şi directori şcolari). Aceştia, împreună cu preoţii, vor avea în continuare un rol deosebit în propagarea Luminilor în mase. (p. 125) În 1816, în districtul şcolar al Timişoarei, din 162 de învăţători ortodocşi, 93 fuseseră pregătiţi la cursurile din capitala Banatului şi 69 erau absolvenţi ai Preparandiei din Arad. În acest fel, majoritatea învăţătorilor bănăţeni erau deja calificaţi în momentul respectiv. (p. 126)

Acum se trecea la etapa a doua a Luminilor, când a fost cristalizată o elită intelectuală, formată în şcolile medii şi superioare ale provinciei şi imperiului. „Situaţia materială superioară conaţionalilor din alte provincii, numărul mare al românilor de condiţie liberă, accesul mai uşor la învăţământul secundar şi superior, la funcţii al celor cu pregătire corespunzătoare, egalizarea statutului politic al ortodocşilor cu al celorlalte confesiuni, nu în ultimul rând dorinţa fiilor de preoţi, învăţători, ţarani sau militari de a-şi depăşi condiţia socială, explică numărul mare de români bănăţeni la studii medii şi superioare”, scria Nicolae Bocşan. (p. 128)

Un rol important în geneza intelectualităţii bănăţene l-a avut, cum am menţionat, Preparandia din Arad. Până în 1848, majoritatea absolvenţilor acesteia proveneau din Banat: 757 din 1.054 între anii 1814-1847, adică aproape 75%. În plus, pentru perfecţionarea dascălilor din graniţă a funcţionat o Preparandie şi la Caransebeş, înfiinţată din iniţiativa lui Ioan Tomici şi transferată de Constantin Diaconovici Loga la Biserica Albă, în timpul directoratului său în graniţă. (Ibidem.) În învăţământul mediu erau foarte frecventate de români gimnaziile piariste din Timişoara şi Lugoj, şcoala latină de la Oraviţa şi şcoala gramaticală de la Vârşeţ. La liceul piarist din Timişoara s-au format, de exemplu, Damaschin Bojincă, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, fraţii Vasici, Petru Cermena, Petru Lupulov etc. De asemenea, românii bănăţeni mai frecventau liceul piarist din Seghedin, liceele din Blaj, Beiuş şi Arad, şcolile din Principate. (p. 128-129)

În 1830, la Universitatea din Pesta erau aproximativ 40 de studenţi români, majoritatea lor fiind bănăţeni. S-au remarcat în acest sens Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Mihail Tomici, Andrei Mocioni, Pavel Vasici, Ioan Dobran, Ioan Raţ etc. Până în 1848, la Universităţile din Pesta şi Târnavia s-au format şapte doctori bănăţeni în medicină: Gheorghe Ciocârlan, Pavel Vasici, Ioan Piscovici, Dumitru Nedelcu, Atanasie Şandor, Ştefan Iorgovici şi A. Novac. În 1844, Gazeta de Transilvania, nr. 44, menţiona existenţa a zece avocaţi în Banat: Maxim Pascu, Eftimie Murgu, Andrei Vasici, G. de Fogaraşi, E. Gojdu, Mihai Cociuba, G. Arcoşi, G. Popovici, D. Vradin, Teodor Şerb. (p. 129)

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii G. Obradovici, I. Mihuţ, Constantin Diaconovici Loga sau D. Constantini au ajuns directori şcolari. La Preparandie şi la institutele teologice din Arad şi Vârşeţ predau profesori precum: Dimitrie Ţichindeal, Iosif Iorgovici, Alexandru Gavra, Ioan Tomici, Nicolae Tincu Velia, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, Gherasim Raţ, Patriciu Popescu etc. Alţii, precum Mihai Velceanu şi D. Turcu, şi-au desăvârşit pregătirea artistică la şcoli superioare din Germania, inclusiv la Academia de pictură din München, dobândind statutul de pictor profesionist. (p. 129-130)

În această perioadă, în Banat problema confesională era sub semnul privilegiilor ilire, care îi cuprindeau atât pe ortodocşii sârbi, cât şi pe cei români. „Într-o epocă în care religia ortodoxă n-a fost recunoscută în Transilvania şi Ungaria, iar naţiunea română era numai tolerată, românii bănăţeni, alături de sârbii şi grecii din Ungaria, beneficiau de o situaţie mai bună, asigurată de privilegii, sub scutul cărora şi-au putut conserva, cel puţin un timp, limba şi individualitatea, factori ce au favorizat ulterior evoluţia istoriei pe coordonate naţionale.” (p. 132) Care era motivaţia acordării acestor privilegii? „Statornicirea graniţei cu Imperiul otoman a obligat Viena să acorde populaţiilor ortodoxe din teritoriile nou achiziţionate un statut privilegiat, cel puţin la nivelul celui de care beneficiaseră în timpul stăpânirii turceşti, pentru a încuraja imigrarea în provinciile orientale şi a consolida stăpânirea recent instaurată.” (Ibidem)

Consecinţele au fost benefice. „Autonomia confesională statuată în Banat prin sistemul privilegiilor nu era îngrădită prin nicio legiuire ecleziastică, spre deosebire de Ungaria sau Transilvania. Conflictul dintre ierarhia clericală şi factorii politici din Ungaria caracterizează întregul secol XVIII, reclamând deseori arbitrajul Vienei, în timp ce în Banat, până la 1778-1779, biserica ortodoxă are de la începutul stăpânirii austriece un statut de largă toleranţă, o existenţă de drept, recunoscută prin diplomele imperiale şi, implicit, o mai mare libertate de acţiune.” (p. 135) Această toleranţă a menţinut unitatea românilor bănăţeni, evitându-se astfel manifestările de criză a conştiinţei, ca în Transilvania sau Partium. „Regimul de toleranţă al privilegiilor a mijlocit românilor din Banat accesul la drepturi de care populaţia română din Transilvania sau Ungaria a fost privată: intrarea în oraşe, accesul la meserii şi chiar la unele funcţii în administraţia locală până la un anumit nivel, determinante pentru cristalizarea unei elite burgheze şi birocratice.” (p. 136)

În perioada privilegiilor, punctul culminant l-a reprezentat Congresul ilir de la Timişoara din 1790, unde şi românii au avut o participare importantă. Cererile Congresului revendicau autonomia politico-teritorială, restaurarea privilegiilor din 1690, dreptul locuitorilor ortodocşi de a ocupa funcţii politice şi juridice, constituirea unui sistem de învăţământ secundar şi superior, astfel ca „naţiunea iliră să aibă în tot regatul aceleaşi drepturi şi avantaje pe care le au şi ungurii.” (p. 140)

Comparativ cu situaţia din Europa, în Banat apăreau o serie de particularităţi în privinţa apariţiei şi legitimării elitelor. Aici n-a funcţionat privilegiul de naştere pentru a statua această calitate, ci elitele s-au cristalizat după o serie de criterii aparţinând unei societăţi moderne: capacitate, talent, funcţii, venituri şi proprietate. (p. 149)

Cultura românească din Banat a avut un minus în absenţa unei tiparniţe localnice, fapt care va conduce la o circulaţie intensă a manuscriselor şi a cărţilor tipărite în alte zone. Banatul s-a remarcat în orice caz prin cantitatea mare de carte veche absorbită, ca număr de titluri şi de exemplare, difuzată în întreaga provincie, însă cu o intensitate diferită de la o zonă la alta. (p. 156) În zona sudică, până în 1848 au avut o preponderenţă absolută cărţile tipărite la Râmnic (Vâlcea), urmate de cele de la Bucureşti şi de la Blaj. (p. 158) Cărţile râmnicene acopereau întregul teritoriu al Banatului, având o frecvenţă mai mare în satele de pe Valea Begheiului, în jurul Făgetului, pe Valea Caraşului şi în jurul Oraviţei. (p. 159) Treptat, creştea şi numărul celor care făceau însemnări pe cărţi, începând cu preoţii şi dascălii, dar continuând şi cu elitele locale şi cu oamenii de rând. (p. 162)

De obicei, cărţile ajungeau în Banat la un an-doi de la apariţie, difuzarea lor fiind însă inegală, în funcţie de interes, de starea materială şi de posibilităţile de comunicaţie cu celelalte provincii. Centre puternice s-au conturat pe Valea Caraşului, în jurul Oraviţei, la Cacova, Vărădia, Ticvaniu Mare, de asemenea în jurul Caransebeşului şi în teritoriile grănicereşti. (p. 167)

Începând de prin 1790, cartea a devenit instrumentul principal de educaţie şi cultivare, difuzarea ei realizându-se într-o manieră explozivă datorită mişcării iluministe româneşti din Banat. Dacă între 1791-1800 la Buda s-au tipărit nouă titluri, între 1816-1820 au apărut 95. Între 1804-1824, la Buda s-au tipărit 167 de cărţi româneşti, iar între 1825-1840, 71 de cărţi. Dintre acestea, 75 de titluri erau scrise pentru Banat sau de bănăţeni. În privinţa cumpărării cărţii, Banatul ocupa în spaţiul românesc locul doi după Muntenia, cu 3.346 de volume, dar cu incomparabil mai multe localităţi: 40. Banatul deţinea primul loc în achiziţionarea cărţii ştiinţifice sau a manualelor (35%), a literaturii filozofice, pedagogice şi moralnice (39%). Până în 1829, Banatul a fost provincia cea mai activă în materie de prenumerare, cu 35% înainte de 1820 şi cu 37% între 1820-1829. (p. 169)

Prima generaţie a Luminilor cuprindea relativ puţini cărturari: Mihail Roşu, Nicolae Stoica de Haţeg, D. Eustatievici, Daniel Marginai Lazarini, arhimandritul Feldvari, iosefinişti în concepţie. (p. 178) Generaţia a doua, a luminătorilor, a acţionat mai solidar, având legături şi cu exponenţii Luminilor din Transilvania. Se remarcau acum: Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal, Constantin Diaconovici Loga, Grigore Obradovici, Ioan Mihuţ, Iosif Iorgovici, Ioan Tomici, Moise Nicoară, Alexandru şi Ioan Teodorovici, Vasile Georgevici, Naum Petrovici, Moise Bota, D. Tincovici, M. Tomici sau macedo-românul Gheorghe Roja. În plus, acum îşi continuau activitatea Nicolae Stoica şi M. Roşu din prima etapă. Cei mai mulţi gravitau în jurul Preparandiei arădene, înfiinţate în 1812, transformând-o într-un focar de difuzare a iluminismului şi centru al vieţii culturale româneşti pentru Banat şi părţile vestice. (p. 179) În sfârşit, generaţia lui Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Pavel Vasici, Nicolae Tincu Velia, D. şi I. Constantini, P. Lupulov, Alexandru Gavra, Atanasie Şandor, Meletie Drăghici, D. Petrovici Stoichescu etc., care a debutat sub semnul Luminilor, a parcurs rapid drumul spre romantism, având o activitate culturală de înaltă ţinută, cu audienţă în toată spiritualitatea românească. (p. 180)

În acest context, debutul mişcării naţionale româneşti s-a plasat în cadrul rezistenţei comune româno-sârbe faţă de încercările regimului maghiar de anihilare a autonomiei ilire. La Congresul ilir de la Timişoara din 1790, majoritatea deputaţilor a susţinut autonomia Banatului, prin ieşirea din sistemul politic al Regatului maghiar şi trecerea sub directa subordonare a Vienei, consolidarea autonomiei prin garantarea libertăţilor şi a instituţiilor care o reprezentau. (p. 320) Deputaţii români, care după estimarea lui I.D. Suciu reprezentau 30% din numărul participanţilor la Congres, au susţinut cererile cu caracter politic ale Congresului: autonomia provinciei, tratament egal în faţa legii, recunoaşterea egalităţii în drepturi cu celelalte confesiuni şi naţiuni, crearea unor instituţii menite să garanteze autonomia revendicată. (p. 320-321) În consecinţă, majoritatea Congresului a cerut ieşirea Banatului din Ungaria şi autonomia provinciei sub autoritatea nemijlocită a Vienei, singura în măsură să conserve privilegiile ilire. (p. 321)

În continuarea mişcării naţionale, se remarcă Supplex-ul din 1804, a cărui ultimă parte era consacrată Banatului. Secţiunea finală a fost redactată în mod sigur de un bănăţean, după cum o dovedesc regionalismele specifice zonei. Autorul cerea ca împăratul să trimită „în Ţara Banatului” un „milostiv rescript” pentru rezolvarea problemelor. (p. 327)

Înfiinţarea Preparandiei din Arad în 1812 a fost salutată de întreaga opinie publică românească, ea fiind prima şcoală de nivel superior pentru românii din zonă. (p. 329)

Alt succes al mişcării naţionale a fost numirea românului Nestor Ioanovici ca episcop de Arad la sfârşitul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea. (p. 347)

Concluzionând aceste prezentări, Nicolae Bocşan aprecia: „Începutul şi afirmarea acţiunilor româneşti în sistemul politic al monarhiei a fost opera Luminilor. Integrarea succesivă a categoriilor elitare în lupta pentru emancipare reflectă gradul şi nivelul de asimilare a ideologiei iluministe, activizarea politică a categoriilor respective în numele şi în spiritul Luminilor. Iniţiată de protopopi, preoţi şi învăţători, mişcarea rămâne în cea mai mare parte a epocii apanajul acestor categorii elitare, purtătoare ale unui crez iluminist.” (p. 355) Mişcarea naţională va fi continuată cu revoluţia de la 1848-1849 şi cu alte manifestări pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.

Publicitate

Mircea Rusnac – La Lindenfeld, după patru ani

Am revăzut la 29 august 2015, în compania celor de la proiectul Lindenfeld. Satul părăsit, fosta localitate devenită atracţie turistică. Drumul de acces a fost între timp îmbunătăţit întrucâtva, fiind lărgit astfel încât o maşină condusă cu precauţie să îl poată străbate.

O bună impresie face biserica, al cărei exterior a fost renovat a doua oară vara aceasta, după mai bine de un deceniu, de acelaşi Helmuth Kierer, pe cheltuială proprie. Din 2014 a apărut în biserică un caiet de impresii, în care vizitatorii consemnează cele văzute.

Acoperişul casei nr. 10 s-a distrus complet. Clădirea, păstrată relativ întreagă până acum, se va deteriora iremediabil. A dispărut şi tăbliţa cu nr. 10 de pe perete, mai păstrându-se acum doar cea veche cu nr. 7. Celelalte ruine arată cam tot cum le ştiam.

Se mai ţine cu greu pe picioare casa nr. 34 de pe strada dinspre Gărâna. Vara ea este locuită de un cuplu de bătrâni din Poiana, crescători de animale. Vizitându-i interiorul, am descoperit că se păstrează vechiul mobilier al pemilor, folosit acum de noii locatari. Peste drum se află un izvor cu apă foarte bună, mai ales într-o zi călduroasă de vară.

Pomii fructiferi din Lindenfeld rodesc mai departe, iar în împrejurimi erau mure coapte. O excursie la Lindenfeld are mereu darul de a energiza şi a reîncărca bateriile celor doritori de o ieşire în natură.

Mircea Rusnac – O carte veche despre fostele ruine din cartierul Moroasa (Reşiţa)

Am primit recent, prin bunăvoinţa mai multor prieteni (colonelul Gheorghe Popoviciu, Anton Schulz, Horst Krucso), cartea scrisă în 1938 de învăţătorul reşiţean Coriolan Cocora despre ruinele care mai puteau fi văzute până foarte curând în punctul Ogăşele de lângă Ateneul Tineretului.* În acea vreme, locul respectiv era în proprietatea lui Moise Sârbu din Reşiţa Română. Acolo existau urme ale unor vechi ziduri, iar la distanţă de circa 50 m era o ridicătură scobită în interior. Întregului ansamblu, populaţia din Reşiţa Română îi spunea „biserica turcească” sau „cetatea turcească”. (p. 1)

Unii istorici mai vechi (Pesti Frigyes, Alexander Mihalik) opinaseră că ele ar fi fost urmele unei aşezări medievale maghiare, însă fără o bază documentară în acest sens. (p. 1-2) Locul este situat între dealurile Faţa Berzaviţei şi Târnovei de o parte şi Munţii Semenic de alta. (p. 2) În această zonă era menţionată în documentele editate de adunările comitatului Caraş începând cu anul 1370 localitatea Borzafew, însemnând Capul Bârzavei. (p. 2-3) Ea reapărea sub aceeaşi formă sau ca Borzwafeu în documente din anii 1400, 1418, 1421 şi 1437. (p. 3) În 1451, Borzafew era menţionat ca district românesc privilegiat într-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara, iar în 1457 într-una a regelui Ladislau V. În 1500, de districtul Borzafew aparţineau comunele Târnova, Bratova şi Micolţ. (p. 3) Ultimul document cunoscut despre acest district data din 30 iunie 1597: atunci Sigismund Bathory dăruia lui Nicolae şi Petru de Ţerova şi lui Nicolae Petheö comunele Târnova, Ţerova, Bratova, Sincova, Feyerviz (Râul Alb?), Ţeroviţa şi Valle, care aparţineau de districtul Borzafew. (p. 3)

După această dată Borzafew a dispărut din istorie, fără a se cunoaşte cu exactitate locul în care se situase. Cert este că se afla în zona râului Bârzava, care era menţionat în documentele timpului sub diverse denumiri: Borza, Burzua, Burzna, Borzva, Borsova, Borzova. (p. 3) După Atanasie Marienescu, numele acesta ar fi de origine celtică (Ber însemnând deal, iar Bârzava – apa care înconjoară dealul), care ar corespunde în bună măsură situaţiei de la faţa locului. (p. 3) De la celţi, romanii ar fi preluat termenul sub forma Berzobis sau Berzovia. (p. 4)

De-a lungul timpului s-a încercat plasarea lui Borzafew între Târnova, Văliug şi Reşiţa sau la izvoarele Bârzavei. În acest sens, în apropiere de Văliug se găseşte un loc denumit Grădişte, aşa cum numeau românii zonele întărite ale fostelor cetăţi, însă acolo nu a fost descoperită nicio urmă. (p. 4) După părerea lui Cocora, numele de Capul Bârzavei nu înseamnă că localitatea era neapărat către izvorul acesteia, după cum nici Crasswofew (Cetatea Caraşova) nu se află la izvoarele Caraşului. În trecut, Reşiţa Română era ultima aşezare situată în amonte pe cursul Bârzavei. (p. 4) Mai departe era greu de pătruns pe valea râului. Pe locul Reşiţei Montane, până în 1771 se aflau mlaştini, iar mai sus s-a construit ulterior cu greutate un drum prin tăieri de stâncă. Văliugul a apărut şi mai târziu. (p. 4-5) Din aceste motive, Cocora nega şi presupusa existenţă a unui drum roman pe valea Bârzavei, care ar fi traversat Munţii Semenic, coborând în valea Timişului prin dreptul actualei localităţi Slatina-Timiş. În consecinţa acestei demonstraţii, Borzafew n-ar fi putut fi pe cursul Bârzavei mai sus de Reşiţa. Presupusa cetate de la Ogăşele se afla amplasată în centrul natural al localităţilor menţionate în documentele medievale şi care există şi acum. Cetăţile în acele vremuri erau zidite pentru apărarea unui întreg ţinut şi a locuitorilor acestuia, iar aşezările erau ridicate în jurul cetăţilor tocmai pentru ca locuitorii să îşi poată găsi adăpost acolo în caz de primejdie. De aceea, concluziona Coriolan Cocora, Borzafew nu putea fi nici la izvoarele Bârzavei, nici pe dealurile din jurul Groposului, cum susţineau unii. (p. 5)

De la Ogăşele poate fi văzută o panoramă deosebită în jur: văile Bârzavei, Mociur, Ţerovei, Domanului, dealurile Golului, Budinic, Crucii cu coasta Cămenic şi Cioara. Doar către apus se interpune dealul Faţa Berzăviţei, oprind vederea către Câlnic. La poale se află Lunca Pomostului. Locul are o formă rotundă, fiind despărţit de colinele dimprejur prin nişte şanţuri. (p. 6) Către apus, un pârâu a săpat încă un şanţ. (p. 7) De aceea, credea Cocora, dacă în acel loc s-a aflat o cetate, era foarte probabil ca ea să fi fost chiar Borzafew, Cetatea Bârzavei cea mult căutată. De acolo ar fi putut fi apărate strategic văile Bârzavei, Ţerovei şi Domanului, iar în caz extrem, apărătorii cetăţii s-ar fi putut retrage în pădurile mari care acopereau dealurile aflate în spate. Unii locuitori bătrâni din Reşiţa Română îi şi spuneau acelui loc „cetate”. (p. 7)

Problema este că lipseau cu desăvârşire zidurile unei asemenea cetăţi. Dealul respectiv nu este stâncos, ci este format din pământ argilos şi nisipos, propriu pentru cultură. Timp de peste trei secole de la probabila dărâmare a cetăţii (de când nu a mai fost niciunde menţionată), locuitorii din zonă se pare că au folosit piatra de acolo la zidirea caselor, acareturilor şi sălaşelor dimprejur. În zonă lipsind piatra, ei ar fi preferat să o ia din ruinele cetăţii, decât să o care de pe dealurile Crucii sau Golului. În 1938 mai existau numai două vestigii: una a unei biserici cu dimensiunile de 12×5 m, iar la 50 m către sud-vest, în locul cel mai înalt al colinei, se afla o formă perfect rotundă cu diametrul de 9 m, care putuse fi temelia unui turn de observaţie sau a unei fântâni. În perioada comunistă, chiar în acel loc s-au făcut construcţii, aşa încât şi acest vestigiu a dispărut definitiv, rămânând până de curând numai fundaţiile bisericii de tip sală. Către estul acesteia se mai putea vedea o ridicătură de pământ care dădea bisericii aspectul unui loc întărit. În 1938 acolo erau deja vizibile urmele căutătorilor de comori. (p. 8 )

Satul existent în mod cert în apropierea acestor ruine putea fi unul din cele dispărute, menţionate din plin de documentele medievale: Ţeroviţa, Feyerviz, Sincova, Valle… Conform lui Cocora, dintre acestea, Feyerviz s-ar fi putut afla la vărsarea Râului Alb în Bârzava, iar Ţeroviţa era logic să fi fost în apropierea Ţerovei. Ar mai rămâne neelucidată aşezarea pentru Sincova şi Valle (p. 9), dar şi pentru alte sate menţionate cu diverse ocazii: Maycho, Berzaviţa (p. 9), Baci, Berzi, Micolţ, Mailat. (p. 10) Iesenovaţ, pe care Cocora nu îl putea localiza (p. 9-10), este actualmente înglobat în satul Clocotici.

Toate aceste aşezări aveau un număr foarte mic de locuitori şi foarte puţine case. În perioada invaziilor turceşti, locuitorii lor erau deseori siliţi să-şi părăsească căminele, care rămâneau pradă armatelor regulate şi apoi bandelor de hoţi. (p. 10) Locuitorii se retrăgeau în munţii şi în pădurile din apropiere, inclusiv în peşteri. Un exemplu în acest sens era peştera de la Sodol, la gura căreia existau şi urme ale unor ziduri de întăritură. (p. 11) După retragerea turcilor, populaţia îşi găsea aşezările nimicite şi căuta să îşi întemeieze altele noi, în locuri mai ferite. În acest mod au apărut şi au dispărut atâtea localităţi în această zonă. (p. 11) Nici Reşiţa Română nu a fost dintotdeauna pe locul cunoscut astăzi. Bătrânii povesteau că înainte ea era în preajma Izvorului rece, într-un loc foarte strâmt şi accidentat, unde ar fi încăput foarte puţine case. (p. 12)

Însă Ogăşele este înconjurat de dealuri mult mai înalte, care ar fi fost mai potrivite pentru construirea unei cetăţi. Din acest motiv, Cocora credea că ea nici nu a fost o cetate propriu-zisă, aşa cum erau la Bocşa şi la Caraşova, ci numai o localitate întărită. Acolo nici nu au existat ziduri de cetate, ci numai o biserică din piatră. Aceasta era oarecum o raritate în acele vremuri, când doar la câte patru-cinci sate se găsea o biserică din lemn, unde se adunau duminica şi de sărbători toţi credincioşii din jur (ca în cazul bisericilor din Secaş sau Vărădia). Deci biserica aceasta nu a fost românească, ortodoxă, ci ori turcească (moschee), cum rămăsese în tradiţia populară, ori ungurească (catolică), cum scrisese Pesti Frigyes. Oricum, în vorbirea populară, termenul „turcesc” putea însemna străin, iar în Banat nu au existat moschei turceşti. Eventual ruina rotundă, ulterior distrusă, de la Ogăşele, ar fi putut fi un minaret. De altfel, la Reşiţa şi la Ţerova puteau fi întâlnite şi unele nume de familie de provenienţă turcească, precum Uzum. (p. 13) Însă nici aşezări stabile ungureşti nu au existat în aceste locuri. Putea totuşi să fi fost o biserică catolică, denumită şi acum de români drept biserică nemţească sau ungurească. Ea putea să fi fost zidită de seniorul ungur de religie romano-catolică care stăpânea acel district, sau chiar de cavalerii teutoni în perioada 1430-1435, când era şi des menţionată Borzafew. Ei aveau obiceiul ca peste tot pe unde treceau să ridice întărituri şi biserici din piatră. Existenţa bisericii catolice confirma faptul că acolo s-a aflat reşedinţa unui district românesc privilegiat denumit Borzafew, susţinea Cocora, deoarece în acel loc era sediul conducătorului districtului, împreună cu suita sa, cu armata şi cu personalul. (p. 14)

În apropiere mai existau şi alte puncte de veghe, cu care se putea comunica ziua prin coloane groase de fum, iar noaptea prin focuri. Dincolo de Târnova, pe la Măgura Mare şi Tâlva Bobului, se afla un loc numit „Straja”, care surprindea cele ce se petreceau pe valea Pogonişului sau către Caransebeş. Înspre Semenic, pe la Cracu Roşu, unele informaţii spuneau că ar fi fost temeliile altei biserici din piatră. De acolo se putea observa valea Nerei şi până către Teregova. (p. 15) Multe informaţii în acest sens a primit Coriolan Cocora de la bătrânii din Reşiţa Română, între care Ion Vida Lăpădatu avea 83 de ani în 1938. El le ştia la rândul său de la bunica sa, care murise la vârsta de peste 80 de ani.

Din aceeaşi sursă se mai ştia că pe Cămenic în perioada otomană se cultivase viţă de vie, iar potecii care ducea acolo i se spunea din această cauză „Poteca Turcului”. Satele făceau pe rând de strajă în timp de noapte, în grupuri de câte 12 oameni, care la apropierea turcilor se împrăştiau strigând: „Fugiţi, mă! Vin turcii, mă!” În asemenea cazuri, toată lumea fugea să se ascundă pe valea Domanului, însă uneori aveau loc şi lupte cu turcii. (p. 16)

Acestea erau mărturiile culese de Coriolan Cocora de la bătrânii timpului său. Coroborate cu informaţiile documentare existente, ele au putut fi închegate într-o demonstraţie destul de logică. Dacă a fost sau nu misterioasa Borzafew la Ogăşele rămâne încă de discutat. Însă este sigur că aceasta a fost o aşezare importantă a timpului şi că, în cazul în care nu s-a numit Borzafew, ar fi destul de greu de găsit o alternativă credibilă într-un spaţiu geografic atât de restrâns.

Trebuie să mai menţionăm în încheiere faptul, deosebit de dureros, că ruinele bisericii de la Ogăşele au fost rase de pe faţa pământului cu lama buldozerului în anul de graţie 2010. Am verificat personal pe teren. Acum nu se mai găseşte nicio urmă.

*Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reciţa, Ed. Gazetei Reşiţa, 1938, 19 p.

Mircea Rusnac – Din nou la Lindenfeld

La 29 octombrie 2011, însoţit de Cristian Ion Popescu, am revăzut Lindenfeldul, după mai mult de un an de la prima vizită. Spre deosebire de perioada verii, acum ruinele satului erau aproape pustii, cu excepţia câtorva muncitori care lucrau la ridicarea unei case peste drum de biserică. Drumul de acces dinspre Poiana a fost lărgit şi mult îmbunătăţit de Primăria comunei Buchin, sperând că nu peste multă vreme va putea fi şi asfaltat. În acel moment, Lindenfeld ar putea fi integrat pe deplin în circuitul turistic din zona Munţilor Semenic.

În liniştea existentă peste tot, Cristian Ion Popescu s-a îngrijit să aprindă o candelă în biserica din Lindenfeld, în semn de respect faţă de viaţa de altădată a satului de pemi. Biserica a apărut mai degradată decât în 2010, o grindă căzută din clopotniţă perforând bolta zidită de deasupra intrării. Am vizitat de asemenea casa de pe strada care urcă de la biserică şi care încă mai stă în picioare. În capătul aceleiaşi străzi, izvorul care înainte alimenta satul cu apă potabilă este practic inaccesibil, fiind betonat, însă printr-o mică deschizătură s-au putut observa jos la apă câteva broaşte, din cauza lipsei de îngrijire. Am străbătut şi strada dinspre Gărâna, evitată vara trecută datorită câinilor, unde de asemenea se mai află o casă relativ întreagă. Casa cu nr. 10, vizitată şi anul trecut, este mai degradată şi cu acoperişul aproape distrus. De asemenea, vechiul generator de curent a dispărut, mai putând fi observat doar locul în care se găsea înainte.

Am identificat totodată cimitirul din sat, acum asemănător cu un câmp cu iarbă. Câteva cruci răsturnate au fost puse în picioare de Cristian Ion Popescu, însă nu au mai putut fi găsite mormintele de care aparţineau. Singurul mormânt din tot cimitirul care mai este intact este cel al fetiţei Hilde Grenzner (12 octombrie 1942 – 11 ianuarie 1945), pe care de asemenea a fost lăsată de noi o candelă aprinsă, în amintirea tuturor pemilor rămaşi pentru vecie acolo. Dintre crucile masive de fontă care se mai găsesc acolo, pe trei este trecut numele Schwirzenbeck şi pe una Weiss (scris incorect Vais!).

După ce ne-am aprovizionat din belşug cu pere aflate în pomii fructiferi care încă mai rodesc după atâţia ani de la plecarea pemilor, am întâlnit pe drumul de întoarcere către Poiana un cioban din Gărâna (Georg Tremmel), care cunoştea foarte bine Lindenfeldul, unde a şi locuit o perioadă. De la el am aflat următoarele lucruri: registrele bisericii din Lindenfeld se află acum la biserica catolică din Caransebeş; casa refăcută la intrarea în sat, ca şi vila de la ieşirea din Poiana, aparţin unui militar în retragere din acelaşi oraş; casa care se construieşte în faţa bisericii este a unui cetăţean german ai cărui strămoşi erau din Lindenfeld; casa de pe strada dinsus de biserică nu a aparţinut lui Paul Schwirzenbeck, cum am fost înclinaţi să credem (se afla mai sus pe aceeaşi stradă), ci soacrei primarului din Gărâna; Paul Schwirzenbeck a murit la Caransebeş, unde se afla în vizită nu la fiica lui (aceasta era deja plecată în Germania la acea dată), ci la un cunoscut originar din Poiana. El a fost îngropat la Caransebeş, deşi locuise ani de zile singur la Lindenfeld cu dorinţa de a-şi sfârşi zilele acolo, însă aceasta nu i s-a îndeplinit.

Cu aceasta am părăsit veritabilul muzeu în aer liber în singurătatea sa din pragul iernii 2011-2012. În această perioadă ea este foarte rar tulburată de turişti. Liniştea domneşte imperială acolo, peste ruinele din ce în ce mai greu vizibile ale vechii aşezări. Doar două luminiţe au rămas în urma noastră, în biserică şi în cimitir, care probabil au mai ars până a doua zi. Pentru a ne reaminti în final cum fusese cândva la Lindenfeld, vom reda un pasaj edificator din amintirile unui martor direct, preluate de pe site-ul (dispărut ulterior) http://poli.timisoara.ro/com/forum:

„…în ’80 făceam practică cu doctorul… şi eram la vaccinat animale la Lindenfeld. Nu voi uita niciodată imaginea pe care am avut-o în faţa ochilor seara, când grupuri de pemi coborau de pe dealuri, de la strânsul fânului.  Ele (pemoaicele), cu grebla sau furca pe umeri, îmbrăcate cu costumele lor specifice, lungi, râdeau şi glumeau, părând întruchiparea mulţumirii şi liniştii sufleteşti pentru lucrul bine făcut. Dar ce m-a frapat şi nu voi uita niciodată a fost albul strălucitor al poalelor şi cămăşilor lor, atât de curate încât îţi venea să crezi că atunci, de fapt, se duc şi nu vin de la lucru. Am înnoptat acolo, într-o casă mică dar curată, am primit mâncare de la gazdă şi am mâncat cu măsură şi ruşine doar atât cât să ne astâmpărăm foamea, ştiind că ei nu au obiceiul de a ne îmbia a doua oară. Am dormit în paturi nefiresc de înalte îmbrăcate în cearceafuri groase şi pe perini de pene. Am mulţumit gazdei noastre primitoare a doua zi dimineaţa şi am fost poftiţi să mai venim şi altădată.
…peste un an nu mai era nimeni în Lindenfeld…”

Cristian Ion Popescu sau un oltean la Lindenfeld

Mircea Rusnac – Şcoala greco-catolică din Reşiţa în 1884-1885

Biserica greco-catolică nu a avut nicicând prea mulţi credincioşi la Reşiţa, ca de altfel nici în Banat. Totuşi, ea a jucat şi aici un rol important în educarea şi în luminarea maselor, desfăşurând o activitate demnă de laudă în domeniile cultural şi patriotic. La Reşiţa, biserica greco-catolică (actualul Protopopiat ortodox) a fost construită în 1864, însă un serviciu religios greco-catolic şi un cimitir existau încă din 1837. (Josef Windhager, Gründung und Gestaltung Reschitza’s, Reşiţa, 1940, p. 47.) Conform aceleiaşi surse, pe lângă biserica greco-catolică a funcţionat din 1937-1938 o şcoală populară cu mai multe clase. (Ibidem.) Este vorba de viitoarea Şcoală nr. 3, aflată peste drum de biserică.

Însă, după cum rezultă din două documente pe care ni le-a semnalat Anton Schulz, la Reşiţa a existat o şcoală greco-catolică cu mult înainte de 1937-1938. Primul document se intitulează Consemnarea pruncilor insinuaţi spre a frecventa şcoala gr. cath. din comuna Resitia romana pre anulu scolasticu 1884-5, întocmită de Nicolae Gonţeanu, „docinte gr. cath.”, la 13 septembrie 1884. Tabelul cuprinde nr. curent, numărul casei, numele elevilor, anul naşterii, genul, religia şi naţionalitatea fiecăruia. Datele cuprinse în el pot duce la concluzii foarte interesante.

Era vorba de un număr de 83 de elevi, dintre care 46 de băieţi şi 37 de fete. Dintre aceştia, numai 16 erau greco-catolici! Rezultă în mod clar că şcoala aceasta nu avea un caracter exclusivist, ci primea în grija ei elevi de orice religie şi naţionalitate, în intenţia de a le da o educaţie şi a le ghida primii paşi în viaţă. Predominau romano-catolicii (51), urmaţi de ortodocşi (11), israeliţi (3) şi calvini (1). Eleva Maria Sieg nu avea trecută nicio religie! După naţionalitate, cei 83 de copii se împărţeau astfel: 47 germani, 25 români, 5 cehi, 3 maghiari şi 3 evrei.

Ei erau născuţi între 1872 şi 1878. Printre germani se întâlneau nume ca Werlein, Schiefer, Ritz, Tripscha, Pischel, Korb, Stohl, Beiser, Schwartz, Tendl, Tremmel, Pasterniczky, Schmutzer, Oberst, Wolf, Rieger, Sprihal, Mellinger, Szerbul, Sieg, Lendl, Rottermann, Breitenhoffer, Gerber etc. Românii se numeau: Mogos, Zsurca, Gonţeanu, Isverniceanu, Ivascu, Bradescu, German, Miklea, Albu, Tököly, Uzum, Szabo, Cipu, Marian, Bărlea, Calinu, Laboda etc. Cehi erau Zagorszky, Izu, Springl sau Bastius, unguri erau Szép şi Kollar, iar evrei Goldstein şi Kohn (unele nume se întâlneau la mai mulţi elevi).

Însă buna intenţie a duhovnicilor greco-catolici nu a fost înţeleasă, din diferite motive, la fel de bine de toţi cei care şi-au trimis iniţial copiii la şcoală, după cum rezulta dintr-o însemnare adăugată de Nicolae Gonţeanu, adresându-se Ordinariatului Episcopal. În anul 1883, din 56 de „prunci” care fuseseră înscrişi, doar 42 au rămas până la terminarea cursurilor. În 1884 situaţia era şi mai rea, căci din 83 de elevi au mai rămas numai 46.

Situaţia acestor 46 era prezentată în documentul celălalt, intitulat Conspectu despre starea şcolii, cercetarea şi progresulu scolariloru din Classa I, a II şi a III-a pre anulu scolasticu 1884-5, având acelaşi autor. Cei 46 de elevi se împărţeau în 30 de băieţi şi 16 fete. După religie, erau 29 romano-catolici, 9 greco-catolici, 6 ortodocşi şi 2 israeliţi. Dar chiar şi cu aceştia fuseseră probleme, căci numai 18 dintre ei au „cercetat” şcoala în mod regulat. 14 au avut întreruperi „prin morbu” (pe caz de boală), 7 din cauza sărăciei şi alţi 7 „fără causă scusabilă”. 7 primiseră calificativul „foarte bun”, 17 „bun”, 16 „suficient” şi 6 „insuficient”. În clasa I se aflaseră 27 de copii, în clasa a doua 11 şi în clasa a treia 8. Conspectul purta data de 27 iunie 1885.

Nu erau vremuri uşoare, iar abandonurile şcolare pe motiv de boală sau sărăcie erau încă foarte frecvente. Dincolo de aceste lucruri, merită subliniat efortul şcolii şi al bisericii greco-catolice pentru educarea populaţiei, care era foarte importantă în drumul către o viaţă trăită în mod demn şi conştient. Faptul că la această şcoală s-au înscris elevi de cele mai diferite naţionalităţi şi religii dovedeşte că ea avea o bună reputaţie şi că strădaniile promotorilor săi aveau efect în rândul populaţiei. Tendinţa către educaţie şi progres a fost una definitorie pentru sfârşitul secolului al XIX-lea.

Mircea Rusnac – Trecutul localităţii Cireşa de pe Valea Bistrei

Am aflat date interesante din istoria satului Cireşa din monografia pe care i-a dedicat-o recent Adrian Gerhard. Este un exemplu tipic pentru o veche aşezare bănăţeană, cu tradiţii care se întind pe o durată de peste două mii de ani. Nu este deloc de neglijat faptul că în apropierea acestei localităţi de pe Valea Bistrei au avut loc crâncenele lupte de la Tapae dintre daci şi romani, cu urmări atât de însemnate pentru istoria tuturor românilor. De asemenea, şi alte momente importante din viaţa localităţii au fost surprinse în această monografie, din care vom cita un nou fragment acum. Menţionăm că şi articolele referitoare la posibila localizare a bătăliilor de la Tapae şi la legendele istorice ale Văii Bistrei fac parte din aceeaşi lucrare. În continuare îi vom da cuvântul lui Adrian Gerhard, mulţumindu-i din nou pentru interesul său.

Soldaţi din Cireşa în primul război mondial (1917)

 Dacă la 1552 Banatul de Lugoj-Caransebeş nu este integrat Paşalâcului Timişoara, după un veac, mai precis în anul 1658, Akos (Acaţiu) Barcsai, care-i este ban, îl cedează turcilor drept mulţumire pentru ajutorul primit de a se înscăuna principe al Transilvaniei. În această perioadă populaţia scade dramatic. La Viena, Consiliul Aulic de Război dezbate cucerirea întregului Banat, ceea ce se întâmplă în 1688. Până la Pacea de la Požarevac (Passarowitz) din 21 iulie 1718, ţinutul bănăţean devine teatru de război, sacrificiul armatelor beligerante în morţi şi răniţi fiind considerabil. În toată această perioadă, spune Francesco Griselini, „locuitorii de aici (bănăţenii, n.n.) nu s-au bucurat întotdeauna de vremuri fericite, pentru a se înmulţi în aceeaşi proporţie în care sporeşte populaţia statelor care sub oblăduirea păcii se bucură de belşug şi bunăstare.”

Care sunt urmările acestei păci pentru românii bănăţeni? Aflăm că „populaţia era supusă la o mulţime de lucruri extrem de grele, iar produsele câmpului erau rechiziţionate fără nicio normă şi fără nicio despăgubire.” (Pr. Coriolan Buracu, Din istoria Banatului Severin, Caransebeş, 1932)

În anul 1772 Banatul este împărţit în 12 districte. Alături de alte 21 de localităţi, satul Cireşa va face parte din districtul Caransebeş, cercul Bistra.

Suferinţa este copleşitoare… La 1728 holera şi ciuma fac ravagii în satele bănăţene. Tot mai mulţi bănăţeni părăsesc locurile natale, refugiindu-se în Ţara Românească şi Moldova. Coroana imperială, conştientă de bogăţiile solulul şi subsolului bănăţean, elaborează un plan de exploatare a acestuia. Susţinerea vine din partea coloniştilor germani şi italieni, agricultori şi meşteşugari renumiţi, stăpâni pe noile tehnici de minerit, metalurgie şi manufactură. Supuşi şi disciplinaţi, aceşti colonişti satisfac interesul material al funcţionarilor vienezi, dornici să păstreze ceea ce armata a cucerit.

În patentele (legi) împărăteşti se specifică obligaţiile şi în mai mică măsură drepturile românilor bănăţeni. Pentru paza hotarelor sunt înregimentaţi refugiaţi din teritoriul ocupat de turci de dincolo de Dunăre.

Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc (1736-1739), Austria se alătură Rusiei. E un moment de cotitură pentru satele de sus ale Văii Bistrei, bănăţenii răzvrătindu-se şi luptând de partea turcilor sub comanda propriilor căpitani. Strategii austrieci plănuiesc pedepsirea acestora, momentul ales fiind în februarie 1738 (Patriciu Dragalina) – după alte surse ianuarie 1739 – când cei mai mulţi dintre răzvrătiţi se aflau la casele lor. Generalul Lentulus (acelaşi care a incendiat cetatea Jdioarei şi a capturat 50 de haiduci, pe care i-a împuşcat sub zidurile ei) pleacă de lângă Haţeg de la Grădişte cu 1.000 de cavalerişti germani şi 300 de călăreţi din miliţia naţională ardelenească spre a se întâlni la Caransebeş cu locotenent-colonelul Nisemschi, care la rândul său părăsise Timişoara cu 1.600 de infanterişti, 1.290 de cavalerişti şi 70 de voluntari de miliţie. Deoarece „locuitorii din Măru au tras cu foc împotriva patrulelor împărăteşti” (Patriciu Dragalina), satele Ohaba-Bistra, Mal, Crâjma, Măru, Marga şi Cireşa au fost transformate în cenuşă de către trupele generalului Lentulus. O pagină neagră în istoria satului Cireşa, care va duce la strămutarea locuitorilor săi pe actuala vatră.

Satul Cireşa nu a fost mare. În anul 1757 număra numai 42 de familii, aşezate în case răsfirate sub poalele dealurilor din apropiere. Tot aici găsim şi biserica din lemn, neîncăpătoare în zilele de sărbătoare. Locuinţele respectau anumite reguli de construcţie, asigurau un minim de confort, dar nu se ridicau la nivelul conferit de cele din cărămidă. Din curtea fiecărui gospodar nu lipseau uneltele casnice realizate cu măiestrie de meşterii locali: plugul, şâruitoarea, războiul de ţesut şi căzănelul de fiert răchie. Toată această simplitate se datorează şi faptului că din generaţie în generaţie viaţa românului bănăţean s-a intersectat cu stăpâni şi stăpâniri care nu au avut cele mai bune intenţii. Nu puţini au fost cei care, împotrivindu-se regimului imperial, au luat drumul munţilor. Odată prinşi, pedepsele erau din cele mai aspre: sfâşierea cu cleşti înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurătoarea. La 1773, cu ocazia vizitei în Transilvania şi Banat a viitorului împărat Iosif al II-lea, Maria Therezia cere guvernatorului transilvănean „să cureţe drumurile de cadavrele celor ucişi prin ştreang, roată şi ţeapă”, lăsate să putrezească spre spaima locuitorilor.

Viitorul împărat, interesat de militarizarea Banatului, inspectează formaţiunile militaro-grănicereşti constituite încă din 1768 la instrucţiunile baronului Papilla. Odată cu această ultimă vizită s-a definitivat organizarea Batalionului 1 Valah cu 4 companii, pentru ca doi ani mai târziu, în anul 1775, Consiliul Aulic de Război să hotărască contopirea batalionului român cu regimentul iliric într-o singură unitate: Regimentul româno-iliric cu sediul la Biserica Albă. Din 1804 sediul se va muta la Caransebeş, noul regiment fiind format din 16 companii a câte 240 de grăniceri recrutaţi din 99 de comune. În anul 1838 se hotărăşte scindarea acestuia, regimentul iliric-bănăţean transformându-se în Regimentul bănăţean nr. 13. Statul major va fi la Caransebeş. Cireşa va face parte din compania a 12-a cu sediul la Ohaba-Bistra.

Pe lângă imensul tezaur păstrător de obiceiuri şi datini, satul bănăţean îşi identifică parte din trecutul apropiat cu una din cele mai importante clădiri: Casa Grănicerească sau Straja.

La Cireşa, spre deosebire de alte aşezări ale Companiei a 12-a, această clădire s-a păstrat până în zilele noastre. Povestea ei, mai mult sau mai puţin cunoscută, începe după anul 1768, odată cu Ordinul Imperial al Curţii de la Viena de „mutare la drum”. Respectând acest ordin, dar şi pentru unele avantaje, nu mai puţin de şapte familii părăsesc vatra veche a satului (Satul Bătrân) pentru a-şi ridica case noi din piatră şi cărămidă pe actuala vatră, în locul numit Ostlaje (actuala stradă „1 Mai”). Dintre aceste familii cele mai cunoscute sunt Boldea şi Măgariu.

În perioada aceea se construieşte prima Casă Grănicerească. Este din lemn, mai mică (dispunea de o singură încăpere), fiind acoperită, cum se obişnuia pe atunci, cu şindrilă – prăşchilă. Când procesul de strămutare este definitivat, se începe construcţia la actuala biserică, casa parohială şi la noua Casă Grănicerească. Piatra de stâncă dură este spartă din dealul Siminicului şi cărată cu căruţele peste Bistra. Clădirea nou construită are două camere mari dispuse lateral intrării principale şi una de mai mici dimensiuni între cele două, ce pare a fi, din cele povestite de bătrânii satului, încăperea „dezertorilor” sau arestul. Zidurile sunt groase şi au fost tencuite atât interior, cât şi exterior. Dacă la terminarea casei s-a folosit la acoperit şindrila, după anul 1900 (nu se cunoaşte data exactă) se va folosi cunoscuta ţiglă „solzi de peşte”.

După desfiinţarea Confiniului Militar Bănăţean (1872), Casa Grănicerească de la Cireşa va avea mai multe întrebuinţări: post de jandarmi, primărie, bibliotecă sătească, dispensar medical sătesc şi în cele din urmă, după 1970, centru de achiziţie a hârtiei şi a deşeurilor textile.

Iosif al II-lea promite grănicerilor un trai mai liniştit. Legea din 1807 le înlocuieşte pe cele mai vechi. Ca urmare, deşi autoritatea militară creşte, nu se poate nega factorul pozitiv al acestei perioade, Banatul bucurându-se de o dezvoltare economică ce se răsfrânge şi în traiul de zi cu zi al românilor din regiune. Păstrându-şi graiul, portul, obiceiurile şi datinile străvechi, cunoscători de carte (în anul 1806 în cele 86 de comune grănicereşti au funcţionat 67 de şcoli frecventate de 1.615 elevi), sentimentele viitoarelor generaţii vor lăsa să se întrevadă o judecată nobilă pusă în slujba neamului românesc.

Din cele povestite de bătrâni, strămutarea satului Cireşa pe actuala vatră s-a realizat treptat. Cum am mai spus, ca urmare a Ordinului Imperial, Curtea de la Viena obligă locuitorii satelor bănăţene răsfirate pe văi şi dealuri de a se „muta la drum”. Primele case au fost construite în jurul bisericii şi aparţineau preotului şi familiilor de grăniceri. Casele respectau anumite reguli de construcţie impuse de autorităţi, dar păstrau şi elemente arhaice moştenite de la străbuni. Din această perioadă s-a împământenit obiceiul de a se construi porţi masive cu scopul de a ascunde trecătorului secretele gospodăriei, obicei păstrat şi azi…

Cu timpul, vatra veche a satului devine islaz. Grădinile de altădată, despărţite între ele de un „maur” – zid de piatră, locuinţele din lemn, cunoscutele „sălaşe” – rămân peste timp imaginea pitorească, plină de taină, a unui sat născut şi renăscut la poalele dealurilor din preajmă. Nu se ştie cu certitudine ce s-a întâmplat cu biserica din lemn. Deşi se cunoaşte locul unde a fost amplasată (se observă o denivelare a solului şi în imediata apropiere se află „progagea” – vechiul cimitir), se prea poate ca cireşenii, odată cu inevitabila strămutare, să hotărască demolarea ei pentru a o reconstrui pe actualul loc.

La 1830, când se începe construcţia la noua biserică cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, Cireşa a fost un sat închegat care număra până la 300 de credincioşi. Ridicată din piatră de stâncă în stil baroc vienez şi acoperită cu şindrilă, biserica are 17 m lungime şi 9 lăţime. Lucrările au fost terminate după trei ani. Pictura murală datează din anul 1867.

De-a lungul timpului preotul satului şi-a îndemnat credincioşii la smerenie, împărtăşindu-le învăţătura Cărţii Sfinte. O învăţătură de suflet, bine însuşită, care îl făcea pe Francesco Griselini să spună că „una din cele mai frumoase trăsături ale acestui popor este faptul că nu iau cu uşurinţă în deşert numele lui Dumnezeu.”

În anul 1899 se ridică turnul bisericii. Este acoperit cu tablă, are 27 m înălţime şi 5 clopote. Este sfinţit de către protopopul Andrei Ghidiu în anul 1900. Din 1932 au rămas numai două, trei fiind împărţite la alte biserici.

Pictura este refăcută în 1938 de Dumitru Velici din Băseşti-Mehedinţi şi se păstrează şi azi după cele două spălări din 1965 şi 1997. Târnosirea bisericii şi resfinţirea picturii s-au făcut în anul 2006 de către Preasfinţitul Episcop Lucian. Iconostasul este zidit din cărămidă arsă. Mobilierul de acum este executat în 2004 şi este din lemn de frasin. În 2008 se restaurează interiorul bisericii. La praznicul „Intrării în biserică a Maicii Domnului” (21 noiembrie) se săvârşeşte resfinţirea exteriorului.

Preoţii de care am cunoştinţă că au păstorit la Cireşa au fost:

Andrei Adamovici 1794-1800

Gheorghe Popovici 1800-1862

Maghiaru 1860-1900

Grozăvescu 1900-1907

Ioan Popovici 1907-1908

Ioan Turcan senior 1908-1941

Ioan Turcan junior 1934-1981

Liviu Drăgan 1979-1999

Ioan Negrei din 1999

Ca în fiecare comună grănicerească, şi la Cireşa a funcţionat o şcoală naţional-grănicerească cu două clase, denumită după 1872 şcoală „poporală”. Limba de predare a fost româna. Desfăşurarea întregului proces de învăţământ era urmărită de comandantul companiei. Ştiinţa de carte şi dorinţa de cunoaştere fac ca pe Valea Bistrei să circule, pe lângă Foaia Diecezană (organul de presă al Episcopiei), ziarele Lumina, Albina şi Telegraful român. Sunt ani de descătuşare, în care s-a clădit temelia idealului românesc în spiritul tradiţiei împământenite din generaţie în generaţie. De remarcat că ziarul Albina apărea sub deviza „Daco-România morală, culturală, una şi indivizibilă”, pronunţându-se împotriva dualismului austro-ungar.

În anul 1873 învăţător la Cireşa era Ilie Ambruş din Iaz. Între 1873 şi 1894 a strâns folclor şi datini de pe Valea Bistrei. După acest inimos învăţător vor urma absolvenţii Preparandiei Pedagogice, deschisă la 1876 la Caransebeş („Şcoala Normală Ioan Popasu” de mai târziu). La 1902 învăţător este Mihail Bobiciu, care îndeamnă locuitorii din Cireşa să meargă la biserica greco-catolică din Băuţar pentru unele avantaje privind căsătoria civilă.

La 1905 îl aflăm învăţător pe Dumitru Secoşan. Acesta are deosebitul rol de a înfiinţa şi conduce primul cor din Cireşa şi prin „Despărţământul Caransebeş al Asociaţiunii ASTRA” a creării în anul 1906 a bibliotecii săteşti. Până la cel de-al doilea război mondial au mai fost învăţători Ion Fiat şi Romulus Bocu, cel din urmă plecat la Lugoj. Preotul Ion Turcan senior şi soţia Magdalena au predat religia.

Sfârşitul secolului XIX, cu toate schimbările care au avut loc, află ţăranii cireşeni între dorinţă şi statornicie. Agricultura şi creşterea animalelor rămân pe mai departe principalele lor îndeletniciri. Actul de partaj din 28 ianuarie 1880 repartizează pentru Cireşa următoarele terenuri:

pădure 2.452 iugăre

poieni-păşuni 21 iugăre

teren neproductiv 32 iugăre

total 2.505 iugăre

Sunt numiţi prim codreni grănicerii Gheorghe Boldea şi Ovidiu Măgariu.

Un rol deosebit de important în dezvoltarea zonei o are apariţia primelor ateliere de prelucrare a fierului (1796) pe malul drept al Bistrei, în locul numit Ferdinandsberg – Dealul lui Ferdinand. Între proprietari şi colonişti s-a încheiat o convenţie, prin care se atribuie terenuri şi credite pentru construirea de locuinţe. Astfel ia naştere localitatea Ferdinandsberg (1804), nucleul oraşului de mai târziu Oţelu Roşu. Din punct de vedere administrativ, din 1895 până în 1937 de Ferdinandsberg vor depinde satele Văii Bistrei: Cireşa, Mal, Crâjma, Măru, Valea Bistrei şi Zăvoi.

În urma recensămintelor care au avut loc periodic, populaţia satului Cireşa a evoluat după cum urmează:

1830 circa 300 de locuitori

1871   301

1886   404            205 bărbaţi        199 femei

1900   538

1916    573

1920   580

1925   549

1935   619

2002   775

Înlănţuirea evenimentelor până la unirea de la 1 Decembrie a însemnat pentru românii bănăţeni momente de adevărată încercare. Cu înţelepciunea strămoşilor în sânge, cu ochii şi sufletul alături de românii întrupaţi într-o singură ţară, bănăţenii îşi intensifică lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, aşteptând cu nădejde clipa reîntregirii. Cu toate acestea, în mare parte, urmaşii celor dintâi grăniceri au respectat ordinele de la Viena. Au luptat pentru împărat şi au plătit cu viaţa. S-au contopit cu ţărâna Europei, lăsând în urma lor durerea neîntoarcerii în lacrimile celor rămaşi acasă.

Fotografii primite de la Adrian Gerhard

Relaţiile social-politice şi nu în ultimul rând ideile progresiste promovează în rândul locuitorilor de la oraşe şi sate, peste tot în Banat, o elită care nu ezită să se pună în slujba neamului. Ca urmare, în anul 1899 la Caransebeş, sub preşedinţia protopopului A. Ghidiu, se constituie „Despărţământul Severin al Asociaţiunii ASTRA”.

Coriolan Buracu, în lucrarea Din istoria Banatului Severin, spune: „Pe durata războiului mondial din anii 1914-1918 (urmaşii vechilor grăniceri, n.n.) au luptat cu eroism pe frontul sârbesc, rusesc şi italian, sângerând din belşug.”

Înrolaţi în Regimentul 43 Caransebeş, respectându-şi jurământul militar, 15 tineri din Cireşa nu s-au mai întors acasă. Aceştia au fost:

Ion Cherlea

Ion Popovici

Ion Moisescu

Ion Boldea

Ion Tuştean

Opruţ Boldea

Simeon Boldea

Lampu Boldea

Gheorghe Boldea

Ştefan Iacob

Antanase Boldea

Simeon Avrămuţi

Samson Covaci

R. Giamperlic

Avram Măgărin

Victoria Antantei, din care a făcut parte şi România, întăreşte dorinţa de unire a românilor din Banat şi Transilvania cu ţara mamă. Imediat după încheierea ostilităţilor se constituie Gărzile Naţionale, cu rolul de susţinere a ordinii. La Cireşa a fost ales preşedinte Ion Bob. Într-o adunare ţinută la Ohaba-Bistra în 4 noiembrie 1918 participă şi fruntaşii cireşeni, care depun jurământul de credinţă faţă de poporul român. Sunt momente de mare încărcătură emoţională, dar şi de incertitudine. Armata regală sârbă ocupă Banatul, în vreme ce guvernul instaurat la Budapesta, condus de contele Karolyi, ia decizia ca armata maghiară să se organizeze şi să se pregătească de luptă. Împotriva acestei nelegiuiri, peste 100.000 de români se vor aduna în prima duminică a începutului de decembrie la Alba Iulia, unde au cerut într-un glas, cu orice preţ, la fel ca fraţii basarabeni, bucovineni şi ardeleni, unirea. Din cei 1.228 de delegaţi oficiali, satul Cireşa a fost reprezentat prin: Iosif Aldea, Damian Boldea, Simion Cherlea, Gheorghe Moisescu, Dumitru Popovici, Antanasie Preda, Alexandru Ştiopu, Florea Ştiopu şi Alexandru Ţuican.

Evenimentele care s-au derulat ulterior vor duce la împlinirea acestui deziderat. La 22 iulie 1919 armata română, în frunte cu generalul Bucur Bădescu, intră în Caransebeş şi pe Valea Bistrei, pentru ca mai apoi contraofensiva începută în 27 iulie de întreaga armată română să ducă la înfrângerea definitivă a Ungariei.

În Anuarul Socec al României Mari din 1924-1925, din plasa Caransebeş se arată: comuna rurală Cireşa avea 549 locuitori. Primar era Andronie Popovici, notar Dumitru Maniu, învăţător Romulus Bocu, iar preot Ion Turcan senior. Exista un fierăstrău pe apă, proprietar Ioan Azzola, un mic atelier de fier – „La Ciocane” -, proprietar Anton Halmer. Ion Friedman producea apă gazoasă, Ferdinand Horvath era cârciumar, iar Friedrich Buzzi deţinea un magazin cu articole mixte. Giuseppe Guidi era proprietarul unei fabrici de mosoare. De remarcat că înainte de 1918 Fabrica de chibrituri din Timişoara, sucursală a Societăţii Anonime „Solo” din Viena, pe lângă materialele necesare la fabricarea chibriturilor, care se procurau direct din Germania şi Sicilia, folosea lemnul de beţişoare de la Cireşa. Este perioada de consolidare a activităţii private, de îmbinare a tradiţiei cu noul; un pas necesar spre o viaţă mai bună, mai liniştită. Dacă la Uzina de Fier din Ferdinand munca a fost grea, pe alocuri istovitoare, truditorul pământului din Cireşa avea parte de aceeaşi soartă. Pentru un câştig suplimentar, acesta făcea cărăuşie; transporta lemn pentru gaterele din zonă şi marmură de la Ruschiţa până la gara din Voislova. Temporar, pe timp de vară, era plătit cu ziua pentru a curăţa „teich”-ul. O altă îndeletnicire a fost creşterea viermilor de mătase. În acest scop s-a amenajat în locul numit „La Stelian”, pe „Uliţa Oarbă”, o pepinieră de frăgari.