Mircea Rusnac – Cetatea Bocşa, martora unei zbuciumate istorii

Fotografii de imaRESITA

O foarte importantă cetate medievală din sudul Banatului a fost cea de la Bocşa, situată la o înălţime de 125 m deasupra Bârzavei, în partea nordică, în dreptul fostei localităţi Vasiova. Acolo, pe dealul Buza Turcului, se mai păstrează ruinele unui castel nobiliar cu plan poligonal, care multă vreme fusese reşedinţa unei familii de nobili români. (1) Începuturile sale însă se pierd în negura timpurilor.

Pentru apărarea intrării înspre valea Bârzavei existase un grup de cetăţi care dominau zona şi care administrau câte un domeniu, precum cele de la Caraşova, Bocşa şi Borzafew (Obârşia Bârzavei). Ultima, situată în zona Reşiţei sau mai în amonte pe Bârzava, nu a fost identificată nici până în prezent, deşi Coriolan Cocora încercase să o plaseze în punctul Ogăşele din cartierul Moroasa, unde se văd ruinele unei biserici. (2) În schimb, celelalte două îşi etalează rămăşiţele seculare pe înălţimile din regiune. Este foarte posibil ca pe lângă ele să mai fi existat şi alte cetăţi, cărora li s-a mai păstrat numele în documente, însă nu li se mai găsesc urmele după atâta timp. (3)

Aceste cetăţi în prima lor formă au fost întemeiate încă de romani, unele păstrându-şi numele latin, fiind apoi refăcute de români ca sedii ale diferiţilor cnezi. Când ungurii au pătruns în Banat cetăţile existau, astfel încât niciun izvor maghiar nu menţiona nimic despre construirea lor, ci numai despre faptul că ele se aflau în regiune. (4) Din perioada feudalismului timpuriu (secolele XI-XIV) a fost identificată o aşezare în preajma Bocşei, la punctul Gruniul Cetăţii, precum şi o fortificaţie din pământ. (5)

Bocşa era amintită documentar pentru prima oară într-un tablou de zeciuială papală din 1333, când aparţinea de protopopiatul catolic de Caraşova. (6) Apoi timp de două secole nu s-a mai spus nimic despre ea. Este perioada în care era des menţionată cetatea Cuieşti, fapt care a determinat pe unii istorici să le considere ca fiind una şi aceeaşi. Discuţia însă pe această temă este departe de a se fi încheiat.

Primul district privilegiat bănăţean atestat documentar, în 1341, apoi în anii 1349-1351, a fost Cuieşti (districtus Kuest), pe care Vasile V. Muntean îl localiza la Găvojdia. (7) Peste câţiva ani, în 1370, era menţionat şi Radul vayvoda comes de Kuesd, unul dintre cnezii şi voievozii locali. (8) Cetatea Cuieşti sau „Cetatea Pietroasă” (din maghiarul „köves” – pietros) era amintită odată cu cnezii din districtul aparţinător în 1376 (kenezius de districtu castri Kuesd) şi în 1395 (castrum Kwesd), (9) însă pentru Ilie Uzum localizarea acesteia nu putea fi făcută în mod sigur. (10) Ea a fost plasată la Bocşa începând din 1964 de către Pavel Binder, urmat apoi de alţii. (11) Ţinând cont de absenţa menţionării Bocşei în acest interval şi de nedescoperirea unor urme sigure ale cetăţii Cuieşti, acestea pot fi în mod provizoriu considerate drept identice, însă orice element nou apărut ar putea modifica această teorie.

Bocşa reapărea în documente în anul 1534, când cetatea era stăpânită de trei fraţi nobili români (Petru, Martin şi Ladislau Racoviţă), care au făcut legământ cu alt nobil român, George Vrabie, să o păstreze în composesorat, apărându-se reciproc şi fără să uneltească unul împotriva altuia pentru a se scoate din dreptul de posesiune a cetăţii (ex castro Bokcha). (12) Iar în 1552 George Racovsky (probabil un Racoviţă maghiarizat) raporta regelui Ferdinand al Ungariei despre situaţia comunelor Jdioara şi Bocşa (Baczka), aflate atunci în posesia sebeşenilor (Caransebeş) şi a lugojenilor şi aparţinând Timişoarei. El amintea că de la Bocşa s-ar fi putut administra foarte bine Banatul Severinului, căci acolo se găseau şi mine de aur. (13) De altfel, încă dintr-un document emis de regele ungur Sigismund la 14 februarie 1395 era pomenită existenţa mai multor sate locuite de lucrători minieri şi a minelor de fier care aparţineau cetăţii Cuieşti din comitatul Caraş. (14) Mineritul avea puternice tradiţii în regiune. În 1594 era menţionată o aşezare de mineri numită Bokkhiara. (15) O serie de obiecte de fier, unelte de minerit şi urme ale cuptoarelor de redus minereul de fier din secolele XVI-XVII au fost descoperite chiar în teritoriul oraşului Bocşa, pe valea Bichiştinului. (16)

În anul 1563, cetatea era denumită Castellum Turcarum Bokchija, ajunsă în posesia otomanilor după căderea Timişoarei şi capitularea cetăţilor Lipova, Caransebeş şi Lugoj. Turcii au predat aceste oraşe principelui Transilvaniei Ioan Sigismund, însă Bocşa au păstrat-o în stăpânirea lor ca aparţinând districtului Timişoarei. (17) În 8 iulie 1595 banul Caransebeşului, românul George Borbely, a atacat cetatea cu 27 de tunuri mici, cucerind-o şi ucigând garnizoana turcească. Apoi cetatea a fost cumpărată cu 3.000 de fiorini de către nobilul Fodor Francisc din Caransebeş. (18)

În 1597 Sigismund Bathory a donat cetatea, împreună cu comunele Doclin şi Biniş, lui Nicolae Negul din Caransebeş. Dar în acelaşi an principele a dăruit-o şi lui Andrei Barcsay, care însă nu a putut-o lua în stăpânire deoarece era revendicată şi de Ana Pubek, născută Racoviţă, urmaşa vechilor proprietari. (19) În 1604 a ajuns din nou sub stăpânire turcească, dar în acelaşi an a fost dăruită de Sigismund Rakoczy lui Ştefan Trâmbiţaş din Lugoj. În 1658 sau la începutul anului următor, cetatea Bocşa a fost aruncată în aer pentru a nu cădea sub stăpânire turcească, însă ulterior a fost reconstruită. (20) În 1694 era pentru scurt timp în stăpânirea turcilor, însă după izgonirea lor cetatea nu a mai fost reclădită. (21) Din ea se mai păstrează relativ bine un singur turn.

În conscripţia lui Marsigli din 1690-1700 erau amintite satele Ezeriş, Târnova, Reşiţa, Câlnic, Vasiova, Doclin, Ramna, Fizeş, Jidovin (Berzovia), Şoşdea, Gătaia, Semlac, Butin şi Moraviţa (Ocna de Fier) ca aparţinând de districtul Bocşa (Bokcsény – Bocceni). (22) Iar pe harta întocmită de generalul Mercy în 1723 figura cu numele Poksan, cu menţiunea „Schloss”, drept nouă comună germană, situată lângă „Vasiova Eisenhammer” din districtul Vârşeţului. (23) Odată cu stăpânirea austriacă, Bocşa şi Banatul intrau în faza dezvoltării industriale, care marca începutul epocii moderne în regiunea noastră. Zbuciumata istorie a cetăţii Bocşa, ale cărei ruine pot fi admirate pe dealul Buza Turcului, a rămas în urmă, împreună cu vremurile tulburi cărora a trebuit să le facă faţă.

Note:

1 Judeţele patriei. Caraş-Severin, Bucureşti, 1981, p. 306.

2 Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reşiţa, Reşiţa, 1938.

3 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 59.

4 Ibidem.

5 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa (1771-1971), vol. I, Reşiţa, 1971, p. 32.

6 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

7 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 95.

8 Ibidem.

9 200 ani…, vol. I, p. 39.

10 Ibidem; Judeţele patriei…, p. 68.

11 Pavel Binder, Localizarea districtului român bănăţean Cuieşti, o veche organizaţie a populaţiei băştinaşe, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, VII, 1964, p. 321.

12 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

13 Ibidem.

14 200 ani…, vol. I, p. 45.

15 Ibidem, p. 46.

16 Ibidem, p. 47.

17 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

18 Ibidem, p. 59-60.

19 Ibidem, p. 60.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 200 ani…, vol. I, p. 44.

23 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 60.

Mircea Rusnac – Două personalităţi uitate ale Banatului: Julius şi Ladislaus Horvath

În cele ce urmează vom urmări pe scurt biografia unor oameni care ar fi trebuit să reprezinte nişte mândrii pentru Reşiţa şi pentru Banat, dar care, datorită vremurilor pe care le-au trăit, au rămas în anonimat. Acum îi putem face cunoscuţi cititorilor prin grija lui Anton Schulz, prieten statornic al blogului nostru. Datele i-au fost oferite de bocşanul de origine Octavian Vasiliu, domiciliat acum în Austria, amândoi fiind legaţi prin pasiunea comună pentru filatelie. Pentru informaţiile oferite le mulţumim amândurora.

Primul specialist menţionat, Julius Horvath, s-a născut în 8 ianuarie 1886 la Somogyvar, actualmente în Ungaria. A învăţat de tânăr meseria de lăcătuş la fabrica „Fraţii Solymos” din Arad, apoi a lucrat, în intervalul 1904-1917, ca lăcătuş, controlor şi maistru provizoriu la Fabrica de maşini agricole din Bocşa, care pe atunci aparţinea de St.E.G. Tot acolo s-a căsătorit cu Emilia Sörös, sora bunicii lui Octavian Vasiliu, având un fiu. Între 1917 şi 1929 a fost maistru la Forja U.D.R. de la Reşiţa, devenind apoi prim-maistru, adică un fel de şef de secţie, la Forjă, până în data de 1 noiembrie 1940. Din acel moment, destinul său a cunoscut o întorsătură bruscă.

Prin adresa U.D.R. nr. 81.764 din 25 octombrie 1940 era înştiinţat scurt că i-a fost desfăcut contractul de muncă: „Întrucât dv. aţi luat parte la acţiuni politice contrare intereselor statului, vă denunţăm angajamentul pe data de 1 noiembrie 1940, fără preaviz (subl. n.).” Pe document se găseşte şi răspunsul manuscris al lui Julius Horvath: „Rezervându-mi dreptul de preaviz de un an ce mi se cuvine după 38 ani de serviciu cinstit şi toate celelalte drepturi.” SCAN0001[1]

Pentru a înţelege mai bine această situaţie, trebuie să precizăm că în acel moment România era sub conducerea generalului Antonescu şi a legionarilor, care nu tolerau atitudini politice contrare mişcării lor. Iar conducerea U.D.R. din acea perioadă, când o importantă parte din acţiuni era deţinută de capitalul german, nu putea decât să se conformeze situaţiei existente. Din acest motiv, printre victimele colaterale s-au aflat şi unii buni specialişti, cu o mare vechime în domeniul în care munceau, precum a fost şi cazul lui Julius Horvath.

După lovitura primită în felul acesta, cu toate că mai târziu a făcut contestaţie, el nu a mai lucrat nicăieri. În scurtă vreme s-a îmbolnăvit de tromboză şi nu a mai putut ieşi din casă. În acea perioadă a şi devenit filatelist, de la el învăţând această preocupare şi Octavian Vasiliu. Horvath a murit la Bocşa, pe Str. Teilor, în anul 1967.

Un destin nefericit a avut şi fiul său, Ladislaus Horvath, care se născuse tot la Bocşa, la 6 februarie 1911. El a făcut studii de medicină la Universităţile din Tübingen şi Viena, carnetul său de student de la Tübingen fiind acesta: SCAN0002[1] A murit însă la doar 30 de ani, la 31 iulie 1941, de septicemie, la spitalul din Dej, unde profesase şi ca medic. Este înmormântat la cimitirul catolic din Bocşa Montană.

Acestea au fost pe scurt vieţile a doi oameni strâns legaţi de trecutul Banatului, fiind dintre aceia care au ilustrat perioada glorioasă a acestuia. Însă unele tragice împrejurări i-au împiedicat să dea întreaga măsură a valorii lor şi evenimentele ulterioare i-au lăsat în anonimat. De aceea este datoria istoricilor să scoată la lumină evenimente şi personalităţi uitate, care merită să fie cunoscute acum de fiecare dintre noi.

Mircea Rusnac – Cândva, Bocşa a fost staţiune climaterică

                        Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost una foarte prielnică pentru localitatea Bocşa Montană, aflată la circa 20 km de Reşiţa pe drumul către Timişoara. Fiind aşezată la altitudinea de 189 m peste nivelul mării şi beneficiind de un aer curat şi sănătos, ea a fost declarată staţiune climaterică prin decizia Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale nr. 46.713 din 25 iulie 1931.

                        Cu 786 de case şi locuită de numeroase etnii, Bocşa Montană era reşedinţă de plasă. Ea dispunea în acei ani de hotelul „Cerbul de Aur”, situat în centru şi având 30 de camere, restaurant, cafenea, cazinou, grădină de vară cu popicărie şi sală de dans cu scenă; de restaurantul „Unirea”, fost cinematograf, care avea o sală de dans şi o bibliotecă; de restaurantele „Becher” şi „Lupu”; de ştrandul şi restaurantul „Paradis”, care avea şi o pescărie pentru crapi, popicărie, arenă de tenis şi un parc al rozelor cu muzică de salon şi de jazz. Ştrandul era într-un bazin din beton cu apă curgătoare.

                        La aproximativ 1 km distanţă de comună se afla restaurantul „Bocşa Izvor” sau „Bründl”, cu popicărie şi instalaţii de gimnastică şi canotaj. Lângă el era atelierul fotografic „I. Dreher”. Fiind o zonă de vilegiatură, tot acolo se găsea platoul „Maier”, înconjurat de pădure bine întreţinută, cu o arenă sportivă şi cu locul unde a fost organizată prima tabără bănăţeană de cercetaşi.

                        La 1,5 km către est se aflau cele mai mari cuptoare de var din ţară, de la Colţan, zonă în care erau şi două peşteri mari, dintre care una avea, potrivit unei variante, nu mai puţin de 48 km lungime. Alte frumoase locuri de excursie în zona Bocşei mai erau: „Valea Medreşului”, unde vara erau organizate petreceri în aer liber, „Capela Calvariei”, de pe care în zilele senine se putea vedea până la Dunăre, „Smida”, pădurea de brazi de la „Măgura”, mina străveche de la „Buza Turcului” sau mânăstirea „Godinova”. Toate acestea se situau în locuri puternic împădurite.

                        Un rol important l-a jucat atunci sanatoriul „Dr. Velicsek”, pus la dispoziţia bolnavilor de nervi, anemie, inimă sau piatră la ficat. Acesta avea peste 100 de camere, oferind o îngrijire specială celor internaţi. El nu era frecventat doar de cetăţeni români, ci şi de bolnavi din Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Ungaria.

                        Din comitetul de conducere a staţiunii climaterice Bocşa Montană făceau parte, printre alţii, Ionel Gaşpar, Francisk Kakerda, ing. Cornel Manciu, ing. Stefan Schick, dr. Cornel Petricu, dr. Liviu Ronca, dr. Ion Fira, primarul Vasile Perian etc.

                        Conform lui Ion Păsărică: „În zilele de târg furnică aci o lume amestecată, judecând după costume şi limbi, ce-i dă aspectul unei expoziţii cosmopolite, în care nu ştii ce să priveşti mai întâi: faţa îmbujorată a ţăranului român de baştină, melancolia şvabului bălan sau mustaţa răsucită spre urechi a ungurului.” În apropiere se aflau şi alte locuri de mare interes turistic, precum Ocna de Fier, Dognecea, Cacova sau Dealul Ariniş, cu o înălţime de 550 m şi pe care fuseseră descoperite urme de elefanţi şi de cai de mare.

                        După război, staţiunea Bocşa Montană a dispărut. Cazul cel mai elocvent este cel al sanatoriului Velicsek, transformat în Casă de cultură. Fosta proprietate mai cuprinde şi alte clădiri, precum şi un teren cu parc de circa 3 ha. Retrocedat foştilor proprietari, nu se ştie care va fi soarta sa viitoare, dată fiind intenţia acestora de a-l vinde. În acest fel, nici Bocşa nu face excepţie de la incertitudinile care bântuiesc astăzi multe moşteniri istorice.

                        Situată pentru prea puţin timp pe harta turistică a Banatului, staţiunea climaterică Bocşa Montană trebuie să fie cunoscută de publicul de astăzi, în speranţa unei viitoare renaşteri, pe care ar merita-o din plin.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 42; Francisk Kakerda, Bocşa Montană – staţiune de cură şi turism, în Fruncea – revistă bănăţeană, an. III, nr. 24, 4 iunie 1936; Gabriela Şerban, La Bocşa, istoria are prioritate!, în Gazeta Bocşei, an. IV, nr. 1-3 (33-35), ianuarie-martie 2010, p. 7.

Mai multe imagini din perioada de înflorire a Bocşei pot fi văzute aici.