Posts Tagged ‘minerit’

Mircea Rusnac – Sasca Montană şi tradiţia minieră

22 iulie 2012

Aşezată într-o zonă foarte pitorească din sudul Banatului, localitatea Sasca Montană are şi bogate tradiţii în domeniul mineritului. În jurul anului 120 d.Chr., istoricul roman Tacitus menţiona numeroasele mine existente în această zonă. (Scurt istoric, http://www.comunitati-miniere.ro/Sites/cm/Files/Planul_Strategic_SascaMontana.pdf, p. 6.) Abandonate în bună măsură în perioada următoare, prospecţiunile miniere au fost reluate de austrieci în intervalul 1730-1740. (Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, Reşiţa, 1997, p. 178.)

În ultimii ani ai ocupaţiei turceşti, contele veneţian Marsigli a efectuat câteva călătorii prin Banat, în special în 1690 şi 1700, ocazie cu care a întocmit o Conscriptio districtum. În aceasta au fost menţionate pentru prima dată localităţile Bogodinţ, Slatina Nera şi Sasca Română, care aparţineau de districtul Palanca. (Scurt istoric.)

Odată cu reluarea exploatărilor minereurilor de argint, cupru şi plumb au fost colonizaţi lucrători mineri, metalurgi şi silvici din Austria, Ungaria şi Oltenia, formându-se colonia Sasca Montană. Până în 1766 au fost construite uzina metalurgică „Maximilian”, cu patru cuptoare de redus minereul, apoi uzinele „Johann”, „Josef” şi „Karl” pe valea Radimnei. În 1768 funcţionau la Sasca patru uzine metalurgice cu 16 cuptoare. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

În 1770 erau menţionate minele de cupru şi numai trei topitorii cu 12 cuptoare, iar Sasca era pe locul doi în Banat la extragerea cuprului. (Scurt istoric.) Viitorul împărat Iosif II a vizitat localitatea la 17 mai 1773, menţionând şi el: „Am văzut acolo trei topitorii”, precum şi mine de aramă. Câştigul anual al acestora era de 108.000-110.000 florini. În mine se muncea în galerii, fără ajutorul maşinilor. Pădurile dimprejurul Sascăi, observa Iosif II, fuseseră complet defrişate. (Ibidem.)

În 1780 Francesco Griselini scria şi el despre „oraşul minier Sasca”, pe care îl vizitase la rândul său: „Aşezarea oraşului pe malurile unui pârâu ce-şi varsă apele în Nera e cât se poate de frumoasă şi atrăgătoare, datorită imaginilor pitoreşti pe care natura le oferă cu dărnicie călătorului la fiecare pas.” (Ibidem.) În 1774, când avusese loc vizita sa acolo, la Sasca se produceau anual câte 100-150 t de aramă afinată. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

Invazia turcească din 1788 a produs multe pagube localităţii şi pierderi de vieţi omeneşti. În Cronica Banatului, Nicolae Stoica de Haţeg scria că la 18 octombrie 1788 turcii „au prăpădit vreo 50 de feciori şi pe căpitanul Iovsilă şi pe oberlainantul (maiorul) Stănilă.” (Scurt istoric.) Însă după încheierea războiului austro-turc activitatea a fost reluată. Creşterea producţiei de aramă a determinat deja în 1789 înfiinţarea coloniei silvice Sasca-Cărbunari cu locuitori sosiţi din Oltenia. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

În cartea sa System des Metalurgie, doctorul Carsten arăta că într-un interval de nouă ani, între 1793-1801, Sasca a furnizat 190 kg de argint. (Scurt istoric.) În prima jumătate a secolului al XIX-lea arama era exploatată alternativ, fie de către concesionari particulari, fie de către erariu. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

Cascada Şuşara

Cascada Şuşara

În 1847 a fost descoperit şi minereu de fier, iar inginerul Marquardt a construit până în 1850 uzina „Nerathaler Eisenwerk”, pe care în 1856 a vândut-o St.E.G.-ului. (Ibidem.) Până în 1854, producţia anuală indica o scădere a cantităţilor extrase de argint sau de plumb şi o creştere a celei de cupru. (Ibidem, p. 182.)

Cumpărând minele şi instalaţiile metalurgice, St.E.G. a devenit proprietarul a 15.490,733 ha de teren, din care 4.223,019 ha teren agricol şi 11.267,267 ha de pădure. (Ibidem.) În momentul cumpărării terenurilor sale, Sasca avea 3.676 de locuitori, dintre care 660 erau muncitori (400 mineri, 200 muncitori la topitorii, la forjă şi cărbunari şi 60 erau cărăuşi). (Ibidem, p. 182-183.)

După cumpărare, St.E.G. a efectuat noi prospecţiuni miniere. De asemenea, a cumpărat 27 de câmpuri de minereu de fier cu o suprafaţă de 266,469 mp şi 30 de licenţe de prospecţiune de la Societatea „Szaszka-Nerathaler Eisenwerks-Gewerkschaft”, ca şi furnalul acesteia. (Ibidem, p. 183.) În plus, St.E.G. a intrat în proprietatea unei uzine de apă de 100 CP, a dreptului de plutit lemne pe Nera şi a celui de a stoca lemne. (Ibidem.)

Pentru toate bunurile cumpărate, St.E.G. a achitat firmei „Szaszka-Nerathaler” suma de 64.000 florini, dintre care 14.000 florini pentru câmpurile miniere. Valoarea inventarului St.E.G. la Sasca se ridica la 11.998 florini şi 48 creiţari, iar în furnalul achiziţionat au mai fost investiţi încă 11.852 florini şi 49 creiţari. Totalul cheltuielilor a fost de 50.354 florini şi 1 creiţar. (Ibidem.)

În 1869 inginerul de mine Georg von Marka considera minele de cupru de la Sasca Montană, exploatate încă de romani, drept cele mai vechi mine din Banat. (Scurt istoric.) Însă minele şi topitoriile de cupru au mai funcţionat numai până în jurul anului 1872. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 183.) Investiţiile făcute s-au dovedit a fi nerentabile. Pierderile înregistrate au determinat Societatea St.E.G. să desfiinţeze Oficiul minier Sasca. Exploatarea cuprului şi furnalul au fost atribuite Oficiului de la Oraviţa, iar cea a pădurilor şi domeniilor Oficiului administrativ de la Moldova. La sfârşitul secolului al XIX-lea, la Sasca mai lucrau numai 56 de muncitori. (Ibidem, p. 185.) Erau în exploatare patru perimetre miniere în suprafaţă de 180,464 mp, 1 km de cale ferată de mină şi o legătură feroviară cu Răcăşdia. În 1892 se mai exploatau mici cantităţi de minereu de mangan şi de pirotină. (Ibidem.)

În perioada interbelică, chiar dacă activitatea minieră continua să fie oprită (Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40.), Sasca Montană a funcţionat ca plasă, având judecătorie, notariat, bancă şi o activitate economică, socială şi culturală înfloritoare. (Scurt istoric.) În 1957 au fost reluate prospecţiunile geologice, din 1972 s-a reluat activitatea de extracţie a minereului de cupru şi de prelucrare primară la flotaţia din Sasca Montană, până în 1998, când mina a fost din nou închisă. (Ibidem.)

Sasca Montană a fost unul dintre centrele miniere şi industriale importante ale Banatului, cu o îndelungată tradiţie. Activitatea economică intensă şi frumuseţea peisajului în care este amplasată au contribuit mult timp la progresul şi dezvoltarea localităţii, ca şi a zonei înconjurătoare. Trecutul ei merită a fi cunoscut, deoarece face parte integrantă din evoluţia pozitivă a Banatului în perioada modernă.

Mircea Rusnac – Cetatea Bocşa, martora unei zbuciumate istorii

13 ianuarie 2012

Fotografii de imaRESITA

O foarte importantă cetate medievală din sudul Banatului a fost cea de la Bocşa, situată la o înălţime de 125 m deasupra Bârzavei, în partea nordică, în dreptul fostei localităţi Vasiova. Acolo, pe dealul Buza Turcului, se mai păstrează ruinele unui castel nobiliar cu plan poligonal, care multă vreme fusese reşedinţa unei familii de nobili români. (1) Începuturile sale însă se pierd în negura timpurilor.

Pentru apărarea intrării înspre valea Bârzavei existase un grup de cetăţi care dominau zona şi care administrau câte un domeniu, precum cele de la Caraşova, Bocşa şi Borzafew (Obârşia Bârzavei). Ultima, situată în zona Reşiţei sau mai în amonte pe Bârzava, nu a fost identificată nici până în prezent, deşi Coriolan Cocora încercase să o plaseze în punctul Ogăşele din cartierul Moroasa, unde se văd ruinele unei biserici. (2) În schimb, celelalte două îşi etalează rămăşiţele seculare pe înălţimile din regiune. Este foarte posibil ca pe lângă ele să mai fi existat şi alte cetăţi, cărora li s-a mai păstrat numele în documente, însă nu li se mai găsesc urmele după atâta timp. (3)

Aceste cetăţi în prima lor formă au fost întemeiate încă de romani, unele păstrându-şi numele latin, fiind apoi refăcute de români ca sedii ale diferiţilor cnezi. Când ungurii au pătruns în Banat cetăţile existau, astfel încât niciun izvor maghiar nu menţiona nimic despre construirea lor, ci numai despre faptul că ele se aflau în regiune. (4) Din perioada feudalismului timpuriu (secolele XI-XIV) a fost identificată o aşezare în preajma Bocşei, la punctul Gruniul Cetăţii, precum şi o fortificaţie din pământ. (5)

Bocşa era amintită documentar pentru prima oară într-un tablou de zeciuială papală din 1333, când aparţinea de protopopiatul catolic de Caraşova. (6) Apoi timp de două secole nu s-a mai spus nimic despre ea. Este perioada în care era des menţionată cetatea Cuieşti, fapt care a determinat pe unii istorici să le considere ca fiind una şi aceeaşi. Discuţia însă pe această temă este departe de a se fi încheiat.

Primul district privilegiat bănăţean atestat documentar, în 1341, apoi în anii 1349-1351, a fost Cuieşti (districtus Kuest), pe care Vasile V. Muntean îl localiza la Găvojdia. (7) Peste câţiva ani, în 1370, era menţionat şi Radul vayvoda comes de Kuesd, unul dintre cnezii şi voievozii locali. (8) Cetatea Cuieşti sau „Cetatea Pietroasă” (din maghiarul „köves” – pietros) era amintită odată cu cnezii din districtul aparţinător în 1376 (kenezius de districtu castri Kuesd) şi în 1395 (castrum Kwesd), (9) însă pentru Ilie Uzum localizarea acesteia nu putea fi făcută în mod sigur. (10) Ea a fost plasată la Bocşa începând din 1964 de către Pavel Binder, urmat apoi de alţii. (11) Ţinând cont de absenţa menţionării Bocşei în acest interval şi de nedescoperirea unor urme sigure ale cetăţii Cuieşti, acestea pot fi în mod provizoriu considerate drept identice, însă orice element nou apărut ar putea modifica această teorie.

Bocşa reapărea în documente în anul 1534, când cetatea era stăpânită de trei fraţi nobili români (Petru, Martin şi Ladislau Racoviţă), care au făcut legământ cu alt nobil român, George Vrabie, să o păstreze în composesorat, apărându-se reciproc şi fără să uneltească unul împotriva altuia pentru a se scoate din dreptul de posesiune a cetăţii (ex castro Bokcha). (12) Iar în 1552 George Racovsky (probabil un Racoviţă maghiarizat) raporta regelui Ferdinand al Ungariei despre situaţia comunelor Jdioara şi Bocşa (Baczka), aflate atunci în posesia sebeşenilor (Caransebeş) şi a lugojenilor şi aparţinând Timişoarei. El amintea că de la Bocşa s-ar fi putut administra foarte bine Banatul Severinului, căci acolo se găseau şi mine de aur. (13) De altfel, încă dintr-un document emis de regele ungur Sigismund la 14 februarie 1395 era pomenită existenţa mai multor sate locuite de lucrători minieri şi a minelor de fier care aparţineau cetăţii Cuieşti din comitatul Caraş. (14) Mineritul avea puternice tradiţii în regiune. În 1594 era menţionată o aşezare de mineri numită Bokkhiara. (15) O serie de obiecte de fier, unelte de minerit şi urme ale cuptoarelor de redus minereul de fier din secolele XVI-XVII au fost descoperite chiar în teritoriul oraşului Bocşa, pe valea Bichiştinului. (16)

În anul 1563, cetatea era denumită Castellum Turcarum Bokchija, ajunsă în posesia otomanilor după căderea Timişoarei şi capitularea cetăţilor Lipova, Caransebeş şi Lugoj. Turcii au predat aceste oraşe principelui Transilvaniei Ioan Sigismund, însă Bocşa au păstrat-o în stăpânirea lor ca aparţinând districtului Timişoarei. (17) În 8 iulie 1595 banul Caransebeşului, românul George Borbely, a atacat cetatea cu 27 de tunuri mici, cucerind-o şi ucigând garnizoana turcească. Apoi cetatea a fost cumpărată cu 3.000 de fiorini de către nobilul Fodor Francisc din Caransebeş. (18)

În 1597 Sigismund Bathory a donat cetatea, împreună cu comunele Doclin şi Biniş, lui Nicolae Negul din Caransebeş. Dar în acelaşi an principele a dăruit-o şi lui Andrei Barcsay, care însă nu a putut-o lua în stăpânire deoarece era revendicată şi de Ana Pubek, născută Racoviţă, urmaşa vechilor proprietari. (19) În 1604 a ajuns din nou sub stăpânire turcească, dar în acelaşi an a fost dăruită de Sigismund Rakoczy lui Ştefan Trâmbiţaş din Lugoj. În 1658 sau la începutul anului următor, cetatea Bocşa a fost aruncată în aer pentru a nu cădea sub stăpânire turcească, însă ulterior a fost reconstruită. (20) În 1694 era pentru scurt timp în stăpânirea turcilor, însă după izgonirea lor cetatea nu a mai fost reclădită. (21) Din ea se mai păstrează relativ bine un singur turn.

În conscripţia lui Marsigli din 1690-1700 erau amintite satele Ezeriş, Târnova, Reşiţa, Câlnic, Vasiova, Doclin, Ramna, Fizeş, Jidovin (Berzovia), Şoşdea, Gătaia, Semlac, Butin şi Moraviţa (Ocna de Fier) ca aparţinând de districtul Bocşa (Bokcsény – Bocceni). (22) Iar pe harta întocmită de generalul Mercy în 1723 figura cu numele Poksan, cu menţiunea „Schloss”, drept nouă comună germană, situată lângă „Vasiova Eisenhammer” din districtul Vârşeţului. (23) Odată cu stăpânirea austriacă, Bocşa şi Banatul intrau în faza dezvoltării industriale, care marca începutul epocii moderne în regiunea noastră. Zbuciumata istorie a cetăţii Bocşa, ale cărei ruine pot fi admirate pe dealul Buza Turcului, a rămas în urmă, împreună cu vremurile tulburi cărora a trebuit să le facă faţă.

Note:

1 Judeţele patriei. Caraş-Severin, Bucureşti, 1981, p. 306.

2 Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reşiţa, Reşiţa, 1938.

3 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 59.

4 Ibidem.

5 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa (1771-1971), vol. I, Reşiţa, 1971, p. 32.

6 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

7 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 95.

8 Ibidem.

9 200 ani…, vol. I, p. 39.

10 Ibidem; Judeţele patriei…, p. 68.

11 Pavel Binder, Localizarea districtului român bănăţean Cuieşti, o veche organizaţie a populaţiei băştinaşe, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, VII, 1964, p. 321.

12 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

13 Ibidem.

14 200 ani…, vol. I, p. 45.

15 Ibidem, p. 46.

16 Ibidem, p. 47.

17 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

18 Ibidem, p. 59-60.

19 Ibidem, p. 60.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 200 ani…, vol. I, p. 44.

23 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 60.

Mircea Rusnac – Ocna de Fier între tradiţia minieră şi actualitatea turistică

10 decembrie 2010

Într-o frumoasă zi de toamnă am vizitat, împreună cu Duşan Baiski şi colonelul Gheorghe Popoviciu, localitatea Ocna de Fier şi împrejurimile acesteia. Cadrul natural în care este ea situată este foarte pitoresc, fiind înconjurată de dealuri împădurite şi de câteva lacuri ascunse printre copaci. Am întâlnit în periplul nostru lacul Vârtoape, înconjurat de bogatele păduri din zonă. Dar şi localitatea propriu-zisă este foarte importantă pentru trecutul Banatului.

Lacul Vârtoape. Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu.

Denumită odinioară şi Moraviţa, Vaskö sau Eisenstein, Ocna de Fier deţinea, după cum îi arată şi numele, importante zăcăminte de minereu de fier, cunoscute încă din perioada romană şi extrem de utile dezvoltării industriale din regiune. Prima mină a fost menţionată în 1736, iar în 1760 a fost întemeiată colonia minieră din Munţii Moraviţei, formată din refugiaţi olteni (bufeni). În timp, cele mai importante puţuri au fost denumite Carolus, Paulus, Delius, Theresia, Peter und Paul, Juliana, Simon und Iuda, Arhanghel şi Reichenstein. Erau depuneri mari de minereu de fier, dar şi de aramă, argint, aur amestecat cu granit, pirite de fier, pirite de aramă, galene, plumb argintifer şi filoane cuarţoase de aur, precum cel din muntele Cracul cu Aur, unde exploatarea fusese făcută încă de pe vremea romanilor. Francesco Griselini era într-un fel îndreptăţit să afirme în 1775 că Munţii Moraviţei erau din fier, iar „minereul zăcea în grămezi şi bulgări.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 287.) Conform unei estimări din 1852 citate de Ion Păsărică, masivul de la Ocna de Fier ar fi conţinut 27 de milioane t de minereu, din care până în 1935 nu fuseseră exploatate decât aproximativ 7 milioane. (Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40.) Chiar noi înşine, vizitând o veche exploatare de suprafaţă, acum în părăsire şi în curs de a fi acoperită de vegetaţie, am găsit o bucată de cca. 2 kg de fier nativ, care parcă venea să confirme peste secole exprimarea oarecum metaforică a lui Griselini.

Bucată de fier nativ

Înainte, minereul se afla în straturi care aveau grosimi cuprinse între 2 şi 37 m şi lungimi între 37 şi 150 m, abundând în magnetit, hematit şi fier oligist cu conţinut de 65-72% fier. (Ion Păsărică, op.cit., p. 39.) În zona minieră Ocna de Fier – Dognecea au fost descoperite pentru prima oară în lume mineralele: ludwigit (1874), veszelyit (1874), dogneceait (1884) şi warthait (1925). În 1855, producţia de la Ocna de Fier şi Dognecea vecină era de 14.000 t, iar în 1894 de exact zece ori mai mare (140.000 t), scăzând apoi pe parcursul secolului al XX-lea: 65.000 t în 1896, 62.000 t în 1920 şi doar 24.000 t în 1930. Scăderea se explica prin închiderea între timp a furnalelor de la Bocşa şi Dognecea, iar la Reşiţa începea să fie folosit în cantităţi tot mai mari fierul vechi, deja abundent încă de acum un secol. În consecinţă, şi numărul lucrătorilor de la Ocna de Fier a fost tot mai mic, de la 1.050 în 1896 la 250 în 1930 şi la 80 în 1932. La câteva decenii după încheierea celui de-al doilea război mondial, exploatarea a fost complet abandonată.

Veche exploatare de suprafaţă

Pentru transportarea minereului până la depozitele din exterior se folosea un tunel de 4 km lungime, care avea o linie ferată cu ecartamentul de 700 mm, pe care circulau vagonete trase de o locomotivă cu benzină. La gura tunelului, minereurile erau descărcate după natura lor în diferite compartimente cu plan înclinat, de unde erau reîncărcate în vagoanele uzinale cu ecartament de 1 m pentru a fi transportate la Reşiţa. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.) Atât produsele miniere, cât şi cele ale unei cariere de calcar pe care de asemenea am vizitat-o, erau duse la Reşiţa cu ajutorul unei căi ferate construite de St.E.G. în 1873. De asemenea, pentru aprovizionarea lucrătorilor pe credit, funcţionau în perioada interbelică atât la Ocna de Fier, cât şi la Dognecea, magazii de alimente ale U.D.R.-ului. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.)

Utilaj pentru pompieri fabricat în 1893. Fotografie de Duşan Baiski.

Acum, în urma dispariţiei vechii activităţi miniere, Ocna de Fier a devenit în bună măsură o localitate turistică, beneficiind de marea frumuseţe a locului în care este amplasată, care predispune la aerisire şi relaxare. Cei care şi-au cumpărat case acolo au reuşit să le transforme în adevărate colţuri de rai. Dar în primul rând ea se remarcă prin existenţa colecţiei de mineralogie estetică a lui Constantin Gruescu, cu rarităţi şi chiar unicate mineralogice la nivel mondial. În acest fel, viaţa localităţii se desfăşoară în alţi parametri, însă ea rămâne şi în continuare un punct de mare interes pe harta istorică a Banatului.

Un film realizat cu ocazia acestei vizite poate fi văzut aici.

Mircea Rusnac – Excursie istorică la Secul

7 mai 2010

                                              

                       Într-una din rarele zile frumoase ale acestei primăveri am efectuat, împreună cu Gheorghe Popoviciu, o excursie către actualul cartier reşiţean Secul, în trecut un important centru minier al Banatului de sud. Drumul a început din dreptul barajului cu acelaşi nume, ridicat în 1963 şi având o înălţime de 40 m, care formează un lac de acumulare de 15.132.000 mc. Apoi am mers pe traseul fostei căi ferate Reşiţa-Secul, ajungând destul de repede în pitoreasca localitate. Drumul, urmând permanent cursul unui pârâu de munte, merită să fie făcut în orice anotimp.

                        Dintr-o monografie publicată recent, am putut desprinde cele mai importante date din istoria localităţii. Descoperirea cărbunelui de piatră (huila) în apropierea vechiului sat românesc Cuptoarea a avut loc în anul 1795, pe dealul Secul. În continuare au fost puse bazele coloniei miniere cu acelaşi nume. La început, în mod firesc, erau puţine case, de fapt mai degrabă nişte colibe improvizate, primii mineri fiind aduşi din Slovacia.

                        Cel dintâi arendaş al noii exploatări a fost reşiţeanul Georg Herglotz, care a deschis puţurile Sfântul Ioan Nepomuk şi Sfântul Gheorghe din valea Râului Alb. Se poate considera că el este şi întemeietorul satului minier Secul. De altfel, dealul în care se află mina se numeşte şi astăzi „Dealul Herglotz”. Odată cu intensificarea activităţii, au mai fost aduşi la Secul mineri din Stiria, Zips, Slovacia şi Italia, împreună cu familiile lor.

                        În 1819, mina de cărbune aparţinea de doi particulari, de la care a fost cumpărată de statul austriac în 1825 cu suma globală de 38.000 de florini. Mai târziu, Societatea St.E.G., noua proprietară, a construit în apropiere case de colonişti cu câte două apartamente, iar în 1870 a distribuit minerilor cu vechime mai mare terenuri pentru construirea de case. Acestora le-au fost acordate credite şi avansuri, care urmau a fi achitate ulterior prin rate lunare.

                        În 1862, colonia Secul a fost adăugată satului Cuptoarea, devenind o unitate administrativă nouă, denumită Cuptoarea-Secul. În 1890, aceasta număra 549 de români, 601 germani, 304 slavi, 82 de maghiari şi 55 de alte naţionalităţi. Totuşi, diferenţa între cele două componente rămânea foarte clară, aproape toţi românii locuind în vechiul sat Cuptoarea şi aproape toţi ceilalţi în colonia Secul. Acolo existau patru puţuri în 1896, însă numai puţul Alfred era atunci în activitate, exploatarea fiind făcută cu o maşină cu abur de 150 c.p. Cărbunele era ridicat, conform lui Ion Păsărică, până la tunelul Dercseny, lung de 70 m, prin care era transportat cu caii în exterior şi dus la separare şi depozitare. Pentru scoaterea apei din mină era o maşină de 20 c.p., iar pentru aerisire un ventilator sistem Pelzer cu diametrul de 2,5 m. În 1936, exploatarea era făcută cu ajutorul unei maşini cu abur de 300 c.p. fabricată la A.E.G. Viena.

                        Cărbunele extras era transportat la uzinele din Reşiţa la început cu căruţele, apoi cu ajutorul liniei ferate înguste de 16,6 km lungime care făcea legătura între cele două localităţi. Ea avea 230 de curbe, traseul ei mergând prin cartierul Länd, pe la ştrandul vechi şi actualul baraj Secul, terasamentul fiind şi acum vizibil în multe locuri de pe marginea şoselei. La început era exploatată cu tracţiune animală, iar din 1873 cu primele locomotive produse la Reşiţa. De altfel, prototipul după care au fost construite acestea, adus de la fabrica de locomotive de la Viena condusă de scoţianul John Haswell, se şi numea „Szekul”. Aceasta arată ce importanţă a prezentat această cale ferată în crearea primelor locomotive din România actuală. Totodată, linia avea legătură şi cu altele nu mai puţin importante, căci în afară de transportarea cărbunelui sus-amintită, la Podul Secul, în dreptul barajului actual, erau reîncărcate şi minereurile aduse de la Delineşti, fiind de asemenea transportaţi cărbuni de lemn din pădurile învecinate, pietrele şi lemnele de foc şi cele necesare diferitelor construcţii.

                        În perioada interbelică, mina Secul era condusă de un inginer şi avea 300 de lucrători. Casele construite în jurul său alcătuiau o colonie foarte frumoasă, care avea baie publică, şcoală, biserică şi medic. Totuşi, în perioada crizei economice, în 1930-1934, activitatea minieră a fost întreruptă, angajaţii fiind repartizaţi la Doman şi Anina, cu excepţia a 70 dintre ei, menţinuţi pentru întreţinere. În 1963 a fost oprită definitiv exploatarea cărbunelui, devenită nerentabilă, astfel încât mina de la Secul a fost închisă şi angajaţii au plecat către alte bazine carbonifere din ţară sau la uzinele reşiţene. În acelaşi an au fost desfiinţate şi dezafectate liniile de cale ferată Reşiţa-Secul şi Secul-Anina. Secul a început să semene tot mai mult cu un sat obişnuit. În 1968 comuna Cuptoarea-Secul a fost şi ea desfiinţată, cele două localităţi trecând în subordinea municipiului Reşiţa, iar după 1990 fiind considerate cartiere ale acestuia.

                        Însă, după cum spunea învăţătoarea Elena Scânteie din Secul, au existat şi aspecte pozitive: „După închiderea minei, localitatea a devenit mai frumoasă, casele zugrăvite, flori în curţi şi grădini, curăţenie pe străzi. Pe dealul Pravăţ, peste cărbune a început să crească iarba.” Iar potrivit datelor culese de Simion Meda, biserica romano-catolică din Secul a fost construită în 1865 de Societatea St.E.G. în cinstea Sfintei Barbara, patroana minerilor. Acolo însă au oficiat mereu preoţi veniţi de la Reşiţa, care ţineau slujba de regulă tot la două duminici. În cimitirul satului se află un monument ridicat pentru cinstirea minerilor morţi în accidente de muncă, în mijloc aflându-se o mare cruce de fier. Cele mai vechi cruci existente astăzi sunt pentru două persoane născute în 1848. O altă dramă care a lovit şi Seculul a fost deportarea locuitorilor germani în U.R.S.S. în 1945. Până la închiderea minei, sindicatul minier a avut o bibliotecă şi o sală de proiecţie de filme, existând şi un cămin cultural. Curentul electric a fost introdus în localitate încă din 1916, când a fost ridicat barajul de la Breazova. Iar în anii 1940 a fost construit şi un dispensar medical, transformat ulterior în maternitate şi acum în azil de bătrâni.

                           Acestea sunt pe scurt datele istorice ale frumoasei aşezări. Trebuie adăugată şi atractivitatea deosebită a mediului geografic în care este situată, în apropierea şoselei către Muntele Semenic. Chiar dacă actualmente componenţa etnică a sa este foarte schimbată faţă de trecut, Secul rămâne ca o mărturie a activităţii de exploatare a cărbunelui, care a însemnat atât de mult pentru dezvoltarea industrială a regiunii. De aceea, o excursie istorică în direcţia acestui cartier reşiţean este oricând folositoare.

Bibliografie: Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935; Judeţele patriei. Caraş-Severin, Bucureşti, 1981; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Simion Meda, Monografia comunei Cuptoarea-Secul, Reşiţa, 2009.