La 18 iunie 2016 a murit profesorul Traian Constantin Novac, colaborator important al blogului nostru, căruia i-a furnizat informaţii istorice deosebite. Geograf de meserie, a ştiut să îmbine datele istorice cu contextul zonal, fiind foarte legat de regiunea noastră. A fost fiul fruntaşului social-democrat bănăţean Traian Novac, unul dintre participanţii la adunarea de la Alba-Iulia din 1918, care după cel de-al doilea război mondial a fost pentru scurt timp primarul Timişoarei, fiind apoi întemniţat pentru că s-a opus unificării social-democraţilor cu comuniştii.
Cu puţin timp înainte de a muri, în luna mai, Traian Constantin Novac ne-a expediat mai multe lucrări ale sale în manuscris, analizând în special mediul geografic al Banatului de sud şi influenţa pe care acesta a avut-o asupra condiţiilor istorice. În memoria sa, vom extrage unele date din aceste manuscrise, pentru a le face cunoscute publicului bănăţean.
Într-un text despre Munţii Banatului ni se spune că ei cuprind cea mai mare şi mai compactă zonă calcaroasă din România, zona Reşiţa – Moldova Nouă, în suprafaţă de 807 km². Singura suprafaţă calcaroasă care se apropie de această suprafaţă este Podişul Dobrogei de Sud, acesta fiind însă foarte fragmentat. Munţii Banatului cuprind de asemenea cea mai mare concentrare de chei, de la nord la sud: Buhui, Caraş, Gârlişte, Miniş, Şuşara, Valea Rea, Nera, ca şi Cazanele Mari şi Mici. Acestea din urmă, deşi nu aparţin platformei calcaroase amintite, fac parte tot din Munţii Banatului, respectiv Munţii Almăjului, şi sunt cel mai grandios defileu european. Cele mai lungi chei sunt Cheile Nerei.
Tot în Munţii Banatului se găseşte cea mai mare concentrare de peşteri (35), în Cheile Caraşului; cea mai mare concentrare de doline, pe dealul Păteşan-Caraşova; cele mai adânci marmite, în Valea Marmitelor şi la ieşirea din peştera Ţolosu din Cheile Caraşului; izbucul cu cel mai mare debit: Caraş – cantonul Cârneală (alte izbucuri fiind Ochiul Beiului, Bigăr, Iordanului etc.); cea mai mare densitate de meandre încătuşate (Cheile Nerei, Cheile Caraşului).
Zona se individualizează din punct de vedere climatic printr-un climat apropiat celui maritim, cu un grad scăzut de continentalism termic, datorat relativei apropieri de Marea Adriatică (cca. 350-400 km). Acest fapt a condus, la rândul său, la câteva „recorduri” naţionale: cea mai mare temperatură minimă mică, în dimineaţa zilei de 15 noiembrie 2002, la Oraviţa: 18,2°C (vechiul record, tot acolo: 17,5°C la 6 noiembrie 1963); cea mai mare temperatură minimă mare, în dimineaţa zilei de 22 august 2002: 29°C la Oraviţa. Toate aceste cotaţii se referă la temperaturile nocturne, ele fiind caracteristice climatului maritim. De asemenea, tot aici este înregistrată o temperatură medie anuală de 11,1°C, una dintre cele mai ridicate din ţară. La fel, cel mai mare număr de zile pe an cu ninsori şi strat de zăpadă.
Aceste caracteristici climatice au condus la prezenţa unor endemisme sau rarităţi biologice, care au impus existenţa celei mai mari densităţi de parcuri naţionale sau naturale. Între ele se află Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, care deţine cea mai compactă masă de făgete virgine din Europa (cca. 5.000 ha) şi cea mai reprezentativă rezervă a ecosistemelor de fag european. La Obârşia Caraşului (cantonul silvic Cârneală) se află brădete şi făgete unice în ţară prin vigoare şi extindere (720 ha). Tot aici se găseşte bradul spontan, unic.
Alte parcuri naţionale sunt Domogled – Valea Cernei şi Cheile Nerei – Beuşniţa. Ultimul deţine cea mai mare rezervaţie de alun turcesc, el reprezentând punctul nord-vestic cel mai înaintat al ariei de răspândire a acestuia, care începe de la poalele Munţilor Himalaya. Endemismul cel mai caracteristic este Rosa stylosa belucensis, un soi de măceş, iar din punct de vedere zoologic, peştele fâsa mare este un relict preglaciar, unic în ţară şi în lume, o adevărată comoară. De altfel, Beuşniţa a fost declarată rezervaţie încă din anul 1943.
La rândul său, Parcul Natural Cazane – Porţile de Fier conţine rarităţi precum Laleaua Cazanelor şi alte plante mediteraneene, fără a mai vorbi de caracterul peisagistic deosebit.
Pe lângă fenomenele carstice menţionate, în această zonă mai întâlnim: ponoare sau sorburi, lapiezuri (în Câmpul Mărculeştilor – Iabalcea), abrupturi, cascade (Beuşniţa, Şuşara, Bigăr, Oraviţa), văi de doline. În revista Ocrotirea Naturii, tom 13, nr. 1, 1969, Lazăr Botoşăneanu scria: „Cheile Nerei formează o enclavă cu caracter montan în mijlocul unui peisaj de-abia coliniar. (…) Prin unele aspecte biocenotice, Nera reprezintă o puternică individualizare, pe care o regăsim numai parţial în Caraş şi nicăieri altundeva în apele curgătoare ale ţării. (…) De dimensiuni impozante şi de un farmec deosebit, ţinând uneori de domeniul inefabilului, reprezentând o enclavă cu caracter tipic montan în mijlocul unei zone de relief coliniar, colţ de natură nedegradată de om.” În aceeaşi revistă, tom 15, nr. 2, 1971, academicianul Petru Bănărescu adăuga cu referire la Nera: „Unul dintre ultimele râuri complet curate din ţară.”
În sinteză, Ocrotirea Naturii, în acelaşi nr. 1 din 1969, considera că: „Cercetările efectuate asupra florei şi vegetaţiei Banatului au dus la concluzia că partea sudică a acestei regiuni, care cuprinde defileul Dunării, Valea Cernei, carstul dintre Reşiţa şi Moldova Nouă cu Cheile Caraşului, Cheile Minişului şi Cheile Nerei, constituie o regiune fitogeografică deosebită: regiunea pădurilor de amestec cu fitocenoze termofile, caracterizate printr-o etajare deosebită şi alcătuite din asociaţii vegetale rare sau unice pentru ţara noastră.”
Unele elemente biologice montane pot fi găsite aici la altitudini foarte joase. Astfel, fagul coboară până la 52 m deasupra nivelului mării în Cazane (Valea Mraconia), cel mai jos punct din ţară; bradul coboară la sub 400 m (marginea de est a Oraviţei: 327 m; Beiul Sec: 360 m; Coada Faţa Mare: 170 m), ca şi tisa (Cazanele Mari: 92 m; Cârşia Şoimului din Cheile Nerei: 150-180 m; Valea Şuşarei: cca. 400 m). În schimb, molidul şi pinul silvestru lipsesc aici ca specii montane. „În concluzie, scria Traian Constantin Novac, totul (relief, vegetaţie şi faună) contribuie la localizarea aici a unei zone ieşite din comun, o enclavă în restul peisajului naţional.”
La toate acestea trebuie adăugate şi contribuţiile umane, precum: cea mai veche şi cea mai performantă tehnic cale ferată montană din sud-estul Europei: Oraviţa-Anina (1863), având 14 tuneluri, 10 viaducte şi 2 km defilee săpate în stâncă; primul lac artificial amenajat pe pat calcaros: lacul Buhui (1908); cel mai vechi baraj subteran într-o peşteră, construit pentru alimentarea cu apă a unei localităţi: 1889, peştera Buhui pentru Anina; cele mai vechi lacuri antropice (cca. 1750): Lacul Mare şi Lacul Mic (Oraviţa); cea mai veche cale ferată din România actuală: Oraviţa-Iam-(Baziaş), 1854.
Încheind această prezentare, Traian Constantin Novac aprecia: „Se poate concluziona că Munţii Banatului, datorită climei lor, sunt sediul unei vegetaţii cu influenţe puternice meridionale, unice, constituind o adevărată enclavă din acest punct de vedere. Prezenţa calcarului într-o asemenea proporţie în peisaj, nu face decât să sublinieze caracterul său aparte.”
Dumnezeu să îl odihnească pe Traian Constantin Novac!
Istoria Banatului 