Mircea Rusnac – Istoria podgoriei din Vârșeț

Podgoria din Vârșeț este foarte veche. Conform unor izvoare istorice, în această regiune existau multe podgorii în timpul dacilor și mai târziu, în perioada stăpânirii romane. Primele date scrise despre exportul de vinuri din Vârșeț provin de la sfârșitul secolului al XV-lea. În 1494, la curtea regelui maghiar Ladislau, pentru un butoi cu vin de la Vârșeț s-au achitat 10,5 forinți de aur. Podgoria din Vârșeț a fost menționată și în jurnalele de călătorie turcești din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

În dezvoltarea podgoriilor din Vârșeț se pot observa mai multe etape. Perioada de la apariția primelor date despre podgorii în această regiune până la plecarea turcilor din Banat în 1717 reprezintă prima etapă de dezvoltare. După acest an a început o nouă perioadă de dezvoltare, a cărei ascensiune a atins apogeul în primul deceniu al secolului al XIX-lea. Atunci viticultura a devenit o ramură economică importantă a acestei zone, devansând producția de cereale. Vârșețul a devenit apoi cea mai mare podgorie din Europa, cu o suprafață de 12.000 de acri, la care se adăugau satele din jur cu încă 5.000 de acri de viță de vie.

În acei ani, filoxera a distrus o mulțime de podgorii din Europa, ceea ce a provocat o mare cerere de vinuri produse la Vârșeț pentru piața continentală. Un asemenea succes în viticultură a necesitat construirea de noi pivnițe pentru depozitarea vinului.

În 1880, comerciantul de vinuri Staub a construit în Vârșeț pivnița „Helvecija”, cu o capacitate de 11.000 de hectolitri. Acolo a amplasat butoaie cu un volum de 120 de hectolitri fiecare. Producția de vin necesita vase mari de diferite dimensiuni. La Vârșeț și-au găsit de lucru muncitori din Austria, Germania, Cehia și Ungaria. În 1882, viticultorul Ostheimer a construit o pompă folosită în pivniță pentru vin. Iar producătorul Majkom a realizat un aparat pentru distilarea și producerea coniacului.

Însă în 1885 filoxera a distrus o mare parte a podgoriei din Vârșeț și atunci a început efortul pentru creșterea unor noi soiuri de viță de vie, obținute prin altoire. De atunci a început o nouă etapă de dezvoltare a podgoriilor din Vârșeț.

Mircea Rusnac – Porțile ainfort din Banat

Poarta ainfort reprezintă o poartă mare, cu intrarea acoperită, prin care mașinile pot pătrunde în curte. Numele porții înseși provine de la cuvântul german modificat Einfahrt, care înseamnă o intrare cu trăsura acoperită în curte, o poartă mare de intrare prin care pot trece mașinile, un hol mare de intrare.

Poarta ainfort este un element caracteristic și recunoscut al arhitecturii Banatului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Aceasta era necesară pentru că toate clădirile erau construite pe linie de regulament, iar în curte se putea intra doar așa. Pentru ca fațada să nu fie închisă, se instalau de obicei niște scări din piatră la intrări.

Astăzi, ainfort este numită intrarea în curte prin parterul clădirii și este adesea folosită în arhitectura modernă, la locuințele familiale și la clădirile de afaceri cu mai multe etaje.

Mircea Rusnac – Istoria învățământului din Vârșeț

Primele informații despre școlile din Vârșeț provin din anul 1727. În vremea aceea existau două școli de tip „trivial”, una sârbească și cealaltă germană. În 1777 aceste școli au fost transformate în școli normale, în conformitate cu reforma învățământului din Austria.

Cea mai importantă a fost Școala gramaticală, fondată în 1778. Acesta a fost primul liceu sârbesc, înființat cu un an înainte de cel din Karlovac și cu trei ani înaintea celui din Novi Sad. Elevii sârbi și români erau educați gratuit în această școală. Ea a funcționat până în 1819, ca singura din Banat, însă în acel an a fost închisă.

În 1768 a fost fondată și o școală teologică, care a funcționat până în 1820. În 1823 a fost deschisă o școală pentru ucenici. În 1868 a fost deschis Gimnaziul real. După doi ani s-a deschis Școala de învățători germani. Tot în acei ani a fost înființată și o școală de muzică, având trei catedre. Iar în 1836 s-a deschis și o școală pentru fete.

În 1921 s-a înființat Școala agricolă din Vârșeț. În perioada interbelică, în Vârșeț, pe lângă cinci școli primare în limbile sârbă, germană și maghiară, au funcționat și Școala civilă și Școala de învățători, ultima fiind înființată în 1921. După cel de-al doilea război mondial, învățământului i-a fost acordată o atenție deosebită, prin dezvoltarea rețelelor de școli și a educației obligatorii. Privind înapoi către trecut, putem spune că Vârșețul a fost mereu un oraș avansat în domeniul educației, în diverse profiluri.

Mircea Rusnac – Circul Buffalo Bill în Banat

În vara anului 1906, panciovenii au experimentat un miracol nemaiîntâlnit până în ziua de astăzi. A fost un asemenea miracol, încât povești despre el se transmit și acum din generație în generație.

Într-un turneu prin Europa, circul Buffalo Bill a ajuns și în Banat. Mai întâi la Becicherecu Mare (Zrenjanin), Chichinda Mare și Vârșeț, apoi la 7 iulie 1906 a ajuns și la Pančevo. Nu se știe ce i-a uimit mai mult pe pancioveni. Aveau în vedere dimensiunea cortului, pentru că panciovenii erau obișnuiți cu corturile de circ care erau amenajate la piața de pește și, din cauza dimensiunii, acesta a trebuit să fie instalat pe strada unde acum se află Industria sticlei. Ori aveau în vedere că lumina era furnizată de electricitatea pe care o producea generatorul lor, în timp ce Pančevo era iluminat cu felinare. Ori poate din cauza masei de participanți la program, sute de cowboy și indieni, ori din cauza numeroaselor animale pe care bănățenii le vedeau acum pentru prima dată în viață. Printre participanți se numărau Chief Sitting Bull sau legendara Calamity Jane… În mare parte, un miracol nemaivăzut. Da, au fost nevoiți să plătească mai mult pentru taxa de intrare, dar toată lumea spunea că a meritat.

Pentru comparație, un bilet permanent s-a vândut cu două coroane. În vremea aceea, cu două coroane se puteau cumpăra 14 kilograme de pâine sau 10 litri de vin de la producător (în cârciumi era mai scump), sau o cămașă bărbătească.

Mircea Rusnac – Fabrica de cărămizi și țigle din Chichinda Mare

Cea mai de succes companie din această parte a Europei pentru producția de cărămizi și țigle a fost fondată de Michael Bohn la Chichinda în 1866. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1944, fabrica de materiale de construcții a primit numele „Toza Marković”. Apoi a început explorarea organizată și documentată tehnic a materiilor prime și mineralelor. Programul de producție s-a bazat pe ceramica brută, constând în cărămizi, țigle, prefabricate și ceramică utilizabilă.

Din 1972 compania a introdus o ramură relativ nouă a ceramicii: producția de ceramică fină, iar ulterior a fost introdusă în program ceramica decorativă, care este obținută printr-un al treilea proces de ardere.

Din 1998, compania Toza Marković funcționează ca o societate pe acțiuni. Aproape de începutul funcționării, compania s-a orientat către direcția de producție, iar dezvoltarea ulterioară în domeniul producției grosiere și fine de ceramică a inclus adoptarea de noi tehnologii în producție. În consecință, s-au făcut investiții în echipamente noi și îmbunătățirea calității produselor finite. Începând din 1996 au fost introduse noi tehnologii.

Acum, după mai bine de 15 ani de declin și decădere, fabrica și-a stabilizat afacerea și a recăpătat încrederea clienților și a partenerilor de afaceri din Serbia, dar și din alte zece țări, în care își exportă produsele. În ciuda datoriilor moștenite de la conducerea anterioară, compania, care este singura fabrică de stat și cea mai mare producătoare de cărămizi din Serbia, funcționează stabil și își finanțează periodic toate obligațiile.

Mircea Rusnac – Lacul artificial din Vârșeț

În iulie 1952 a început construirea uneia dintre cele mai mari piscine de vară din Vârșeț, lacul artificial.

Prin muncă asiduă, inclusiv muncă voluntară, s-a creat un lac de care oamenii din Vârșeț sunt astăzi mândri, în locurile în care odinioară erau bălți și mlaștini. Planul a fost întocmit de inițiatorul său, inginerul Boda Jovanović, și vârșețenii deja în 1954 au putut utiliza din plin apa excelentă a lacului. În toamna aceluiași an și în primăvara anului 1955 s-a lucrat mai ales la înfrumusețarea locului. În mare parte malurile au fost pavate și au fost ridicate cabine moderne, 30 pentru câte o persoană și două comune. Conform proiectului inginerului constructor, se vor mai adăuga și alte cabine, fiind planificat și un bufet. Împrejurimile se înfrumusețează constant.

Copacii plantați pe terenul împrejmuitor au crescut repede, iar proiectantul Boda Jovanović a făcut ca Vârșețul să aibă în 2-3 ani un lac care a întrunit toate condițiile unei băi de vară moderne. Numai suprafața lacului este de 40.000 mp. Conform analizelor, apa are proprietăți terapeutice. Din două fântâni arteziene se revarsă în lac apă caldă de 22°C. După compoziția sa chimică, apa este din categoria celor sărate cu caracter alcalino-pământos, fiind asemănătoare cu cea a lacului Slankamen din Srem. A fost nevoie de mult efort pentru a construi lacul, dar cetățenii și împrejurimile au primit o facilitate culturală și de igienă de primă valoare.

Mircea Rusnac – Distrugerea mediului natural bănățean după 1919

Banatul a fost un adevărat paradis natural. Până la Marea Unire, plantele, animalele și monumentele naturii din această regiune au fost protejate și nimeni nu și-ar fi permis distrugerea lor. Faptul este recunoscut și de publicația Ocrotirea naturii, editată de Academia Română: „Datorită dezvoltării sale istorice și sociale, teritoriul din vestul țării ne apare azi presărat de numeroase parcuri forestiere și de agrement, ce formează aici o rețea mult mai densă decât în restul țării. În marea lor majoritate, aceste insule de vegetație exotică reprezintă parcuri, create în ultimele două secole.” (Nr. 5, 1960, p. 110.)

După 1919, situația s-a schimbat radical, înrăutățindu-se iremediabil. Răufăcătorii și-au făcut de cap, iar adesea și autoritățile au luat parte la distrugerea mediului natural bănățean. În aceeași revistă oficială am găsit suficiente exemple în acest sens, pe care le vom enumera în continuare.

„Parcul forestier Neudorf (…) prezintă o interesantă varietate de aspecte de parc propriu-zis (în jurul castelului distrus), arboretele din specii exotice și pădure naturală.” (Nr. 5, 1960, p. 112.) Deci castelul din Neudorf fiind deja distrus, la ce soartă se mai putea aștepta superbul parc aflat în jurul acestuia?

Ne-am mai referit la dispariția lostriței din râul Cerna. Iată amănunte: „Lostrița din Cerna și Jiu a dispărut între întâiul și al doilea război mondial. (…) Valea Cernei prezintă încă condiții favorabile pentru acest pește și repopularea este necesară. Dispariția lostriței din această apă se datorește lipsei de protecție împotriva braconajului.” (Nr. 2, 1956, p. 106.) Mai târziu, revista Ocrotirea naturii revenea cu o precizare: „Ultimul exemplar din Cerna pare a fi fost pescuit în anul 1938.” (Nr. 25/2, 1981, p. 222.)

La fel de tristă a fost și soarta vulturului mic bănățean: „Exemplare de vultur mic au fost identificate (…) în Banat la Poiana Mărului (1860), Moldova Nouă (1888), Mehadia (1888, 1895), pe valea Cernei (1938), la Orșova (1940) și la Biserica Albă (R.S.F. Iugoslavia). Din anul 1940 și până în prezent – deci timp de 22 de ani – nu s-a mai publicat nimic despre existența acestei păsări rare.” (Nr. 8/1, 1964, p. 108.)

Sau altă ispravă a autorităților române: „În anii 1966-1967 s-a întreprins o acțiune intensă de curățire a podurilor, respectiv clopotnițelor în unele biserici din Banat. Pentru a scăpa de coloniile de lilieci, care se adăposteau de mulți ani în podurile acestor biserici, s-au folosit insecticide puternice, încât au fost exterminați sute de indivizi.” (Nr. 18/1, 1974, p. 30.)

Aceeași tristă soartă au cunoscut după 1919 și multe alte viețuitoare din regiune, păsări emblematice precum dropia (Nr. 23/2, 1979, p. 158) sau pietrarul bănățean (Nr. 28/2, 1984, p. 114).

Neștiință? Răutate? Probabil amândouă. Aplicând asemenea metode o perioadă îndelungată, s-a ajuns ca mediul natural bănățean să fie iremediabil compromis. Cu ce au greșit lostrițele din Cerna, vulturii mici și dropiile, încât au trebuit exterminate? Pentru aceste animale protejate în întreaga lume civilizată, Marea Unire a fost un dezastru.

Mircea Rusnac – Vechiul lac din Chichinda Mare

Singura rezervă naturală de apă din Chichinda este cunoscută sub numele de „Balta Števančeva” sau „Lacul vechi”. Este un complex acvatic cu o suprafață totală de circa 5,1 hectare, la doar 500 de metri de centrul orașului. Acesta este o rămășiță a fostului râu Galațca, o ramificație a râului Mureș care curgea prin Chichinda Mare.

După importantele desecări efectuate în Banat în secolul al XIX-lea, când, odată cu construirea de diguri, a început protejarea acestei zone de inundații, Galațca a fost separată de Mureș și afluxul ei de apă a încetat treptat. Astăzi prin apropierea sa trece colectorul principal al apelor uzate și atmosferice ale orașului, care, ca un canal deschis, se varsă într-un curs de apă artificial: canalul Chichinda, parte a hidrosistemului Dunăre-Tisa-Dunăre.

În anii 60 ai secolului al XX-lea, „Balta Števančeva” a fost amenajată ca o piscină a orașului. Este un spațiu pe care chichindenii îl iubeau și în care erau fericiți să rămână. Problemele cu debitul apei curente erau tot mai prezente. Sala de sport construită în 1978 cu piscine interioare și exterioare a preluat funcția Vechiului lac, deși atractivitatea zonei naturale a acestuia era mai mare decât spațiul piscinelor închise.

După zeci de ani de neglijare, revitalizarea acestei zone a început în urmă cu puțin timp. Este un loc atractiv și sănătos pentru odihnă, recreere și distracție. Toate proiectele legate de revitalizare presupun că, respectând specificul natural al zonei, avantajele ambientale și culturale permit activități sportive, recreative, gastronomice, demonstrative și alte activități.

Mircea Rusnac – Cum a fost edificată stațiunea Băile Herculane

După cum scria cronicarul Nicolae Stoica de Hațeg, în 1724 împăratul Carol al VI-lea a hotărât refacerea băilor de la Mehadia. Până în 1736 ele au fost reconstruite sub conducerea ober-inginerului Adam Doxat, care a refăcut și cetățile de la Orșova, Ada-Kaleh și Mehadia. Stațiunea s-a dezvoltat din 1736, odată cu numirea generalului Andreas Hamilton ca guvernator al Banatului. Însă în timpul războiului din 1737-1739 turcii au incendiat-o. A fost refăcută până către 1764, fiind vizitată de împăratul Iosif al II-lea în 1768 și 1773, care a impulsionat lucrările. Despre Herculane au apărut în acel timp două tratate, scrise de medicul vienez Crantz (1773) și de Stadler (1776), care au făcut cunoscute calitățile apelor termale de acolo. În 1780, Francesco Griselini a dedicat Herculanelor un întreg capitol din lucrarea sa despre Banat.

Băile au fost din nou distruse de turci în timpul războiului din 1788-1789. Însă după mai puțin de cinci ani munca de reconstrucție a fost întreprinsă sub conducerea lui Gheorghe Duca, comandantul companiei din Mehadia. În 1801 a început adevărata etapă de dezvoltare a stațiunii, pusă sub administrarea Regimentului grăniceresc nr. 13 româno-bănățean. În 1808 s-au construit drumul de pe malul drept al Cernei și un pod până în stațiune. În 1817 Băile Mehadia au primit oficial numele de Băile Herculane.

În 1810 a fost construită Cazarma și au fost restaurate Băile Diana. În 1811 s-au construit Direcțiunea și drumul cu zid de sprijin către Băile Romane. Între 1812-1824 a fost ridicat un mare restaurant, incendiat în 1900, înlocuit în 1906 cu Ospătăria cea Mare. În 1824 a apărut Pavilionul nr. 3, în 1826 fântâna de marmură din centru, tot în 1826 Băile Hebe, în 1836-1838 capela catolică, în 1838 Băile Venerei și Băile lui Hercule, în 1846 Băile lui Apollo. În 1847 a fost instalată statuia lui Hercule din centru, dăruită de prințul Carol. În 1853 s-a construit Pavilionul nr. 4, în 1859 au fost reconstruite Băile Dianei, în 1861 s-a ridicat Hotelul Franz Iosif, în 1862 Parcul central, în 1864 Cazinoul și Băile Hebe în forma actuală, precum și Podul de piatră cu coridor acoperit. În 1869-1871 s-au construit Hotelul Ferdinand și Bazinul central.

Între 16-21 septembrie 1872, la Herculane a avut loc congresul medicilor și naturaliștilor din Ungaria. În 1875 Carol Tatartzi a devenit directorul stațiunii. El a construit Vila Elisabeta, Pavilionul nr. 12, Casa funcționarilor și a canalizat cursul râului Cerna din stațiune. În 1883-1886 s-au construit Băile Neptun, iar în 1888 Vila Livia. Împărăteasa Sissi a petrecut mult timp la Herculane în 1887.

În 1894, prin înființarea uzinei electrice, în stațiune a fost introdusă lumina electrică. În 1896, împăratul Franz Iosif și regii Carol al României și Alexandru al Serbiei s-au întâlnit în gara din Herculane și apoi au vizitat stațiunea. De-a lungul timpului, ea a avut și alți oaspeți celebri, precum Hans Christian Andersen, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Petőfi Sándor, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Ioan Slavici, Lucian Blaga etc.

Mircea Rusnac – Construirea stadionului din Vârșeț

Prizonierii germani, aflați după cel de-al doilea război mondial în barăcile lagărului, între moară și gară, mergeau disciplinați de două ori pe zi în coloană prin oraș, în drum către viitorul stadion. Vârșețenii au avut noroc, deoarece printre ei se afla și arhitectul Keze, care a proiectat Stadionul olimpic din Berlin. Potrivit proiectului său, terasamentele din jurul viitorului teren au primit o formă tradițională elipsoidă.

Vagonetele circulau în fiecare zi, șvabii excavau mari suprafețe de pământ și lucrurile se mișcau mulțumitor.

După întoarcerea prizonierilor germani în țara lor, munca la construirea stadionului a fost continuată de tineri. Arhitectul Keze s-a căsătorit cu vârșețeanca Gligorijević, care apoi a plecat cu el în Germania. Vechiul stadion cu tribune din lemn era aproape de Școala agricolă.

După ce s-a încheiat construirea stadionului, s-a jucat un meci de fotbal între echipa locală Jedinstva și Hajduk Split, rezultat 3-3.