Mircea Rusnac – Cum s-a ajuns la dezmembrarea Banatului din 1919

Primul război mondial a modificat radical situaţia geopolitică din Europa centrală şi răsăriteană. Prăbuşirea Imperiului austro-ungar a lăsat un mare spaţiu liber pe hartă, pe care nu au întârziat să îl ocupe statele denumite succesorale, care îşi disputau între ele moştenirea teritorială şi economică a acestuia. Între teritoriile intens disputate s-a aflat şi Banatul, mic ca suprafaţă, însă cu o economie deloc de neglijat în acel timp.

Încă pe parcursul desfăşurării războiului mondial, marile puteri ale Antantei (Franţa, Anglia, Rusia, Italia) au promis întregul Banat atât Serbiei, cât şi României. Conferinţa ambasadorilor statelor Antantei de la Belgrad din 4 august 1915 îl oferea în întregime Serbiei (Ion Gabriel Andrei, Revendicări sârbe şi iugoslave asupra Banatului românesc, în Magazin istoric, august 2019, p. 60.), iar la 4 august 1916, Tratatul de alianţă încheiat de România cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia îl acorda cu aceeaşi generozitate şi României. Trebuie însă precizat că Rusia, principalul susţinător al Serbiei, nu accepta deloc această variantă. Oficialii ruşi doreau să acorde Serbiei cea mai mare parte a Banatului, inclusiv Timişoara. Din acest motiv, înainte de încheierea tratatului cu România sus-menţionat, la 29 iulie 1916, a fost perfectat un Acord secret ruso-francez, prin care părţile se angajau să se înţeleagă între ele asupra deciziilor pe care le vor lua la Conferinţa păcii. (Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 162.) Ulterior însă, revoluţia bolşevică a eliminat Rusia din rândul participanţilor la acea conferinţă şi astfel Serbia şi-a pierdut principalul susţinător. Dar nici tratatul cu România nu a mai fost considerat valabil, întrucât în 1918 aceasta a încheiat o pace separată cu Puterile Centrale. Între timp au intervenit în război şi Statele Unite, care au declarat că nu se simt implicate în niciun tratat încheiat fără participarea lor.

La sfârşitul războiului au fost publicate şi cele 14 puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson, care susţineau dreptul popoarelor din fosta Austro-Ungarie de a-şi constitui state proprii. Bazându-se pe aceste elemente, nu mai puţin de trei popoare est-europene şi-au exprimat, prin adunări naţionale, pretenţiile de a alipi Banatul statelor lor. La 25 noiembrie 1918, adunarea de la Novi Sad proclama unirea Banatului cu Serbia. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia era hotărâtă unirea Banatului cu România, iar la 22 decembrie 1918, adunarea maghiarilor de la Cluj cerea unirea Banatului cu Ungaria. După cum se poate vedea, niciuna dintre aceste trei adunări nu s-a ţinut pe teritoriul Banatului, unde în acel moment nicicare dintre numeroasele sale etnii nu deţinea majoritatea absolută a populaţiei.

În aceste condiţii, a apărut şi o a patra tendinţă, susţinută mai ales de alte două importante etnii bănăţene, respectiv germanii şi evreii, care nu aveau în imediata vecinătate state de aceeaşi origine cu ei. Aceştia doreau menţinerea unui Banat nedivizat şi de sine stătător, fără a se alipi niciunui stat riveran. Tendinţa aceasta s-a manifestat atât în perioada existenţei Republicii autonome bănăţene (31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919), condusă de evreul Otto Roth, cât şi în memoriul adresat de către germani (şvabi) Conferinţei de pace de la Paris la 16 aprilie 1920. Acesta din urma solicita existenţa unui stat cantonal format din Banat şi Bacica, diferitele etnii urmând a conduce cantoanele în funcţie de preponderenţa lor, după model elveţian.

Este un caz unic în istoria mondială că o regiune a fost declarată „unită” în acelaşi timp cu trei state străine, respectiv toţi vecinii săi. Niciunul dintre aceştia nu a renunţat la partea lui.

În cele din urmă, Conferinţa de pace nu a dat câştig de cauză niciuneia dintre aceste variante şi a recurs la soluţia împărţirii Banatului pe criteriu etnic între România, Serbia şi Ungaria. În acest mod, voinţa marilor puteri a triumfat şi Banatul a fost împărţit în felul în care îl vedem şi acum. Dezmembrarea sa produsă în 1919 s-a menţinut fără întrerupere până astăzi.

Mircea Rusnac – De ce a fost pierdut tezaurul de la Sânnicolau Mare?

În 1799, un foarte valoros tezaur format din 23 de piese de aur a fost descoperit în localitatea bănăţeană Sânnicolau Mare. Provenienţa sa este încă foarte dezbătută de istorici, el fiind atribuit fie avarilor, fie bulgarilor, fie maghiarilor. Este limpede doar că provine din perioada feudală timpurie. Imediat după descoperire, tezaurul a fost dus la Viena, capitala Imperiului habsburgic de care aparţinea Banatul în acel moment. După mai mult de două secole de la descoperire, el se află tot acolo.

După ce o mare parte a Banatului, inclusiv Sânnicolau Mare, a trecut în componenţa României, au existat discuţii privitoare la transferarea tezaurului de la Viena, însă fără nicio încercare concretă de recuperare. Totuşi, după părerea noastră, a existat un moment în care el ar fi putut fi obţinut de la austrieci, dar acest moment a fost ratat. El s-a produs tot în nefericitul an 1919.

În acel an, Austria era unul dintre statele învinse în primul război mondial, în timp ce România era printre statele învingătoare. La 13 iunie 1919, marile puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris au comunicat verbal României şi Serbiei traseul graniţei dintre ele, care străbătea Banatul. Din acea zi, era limpede că localitatea Sânnicolau Mare va aparţine României. La 30 iunie 1919, traseul noii graniţe era notificat şi în scris celor interesaţi. Iar Tratatul de pace cu Austria a fost semnat la Saint Germain-en-Laye la 10 septembrie 1919. În acest interval de două luni şi ceva ar fi trebuit acţionat.

Fireşte, termenul nu a fost deloc lung, însă statul român nu a făcut nimic pentru a menţiona în tratatul de pace obligaţia Austriei de a livra tezaurul de la Sânnicolau Mare României. Acest lucru ar fi putut fi pregătit cu mult timp înainte. Încă în 1916, Tratatul secret încheiat cu Anglia, Franţa, Rusia şi Italia prevedea ca în caz de victorie întregul Banat să revină României. În aceste condiţii, era uşor de prevăzut ca şi tezaurul respectiv să fie revendicat de la Austria învinsă.

Faptul că în toată perioada primului război mondial şi a încheierii tratatelor de pace oficialii români nu au ridicat niciodată problema acestui tezaur duce la concluzia că politicienii români nu cunoşteau nici existenţa lui la Viena. Boala incompetenţei este veche la noi. Şi mai surprinzător este faptul că nici între românii bănăţeni, dintre care unii ca Aurel Cosma, Sever Bocu sau Traian Vuia erau în perioada războiului fervenţi partizani ai unirii Banatului cu România, nu au avut cunoştinţă de acest lucru. Şi astfel, timpul a trecut, momentul favorabil a zburat, iar Banatul a rămas tot fără tezaur.

Alte state, precum Egiptul, Grecia, Turcia, încearcă susţinut să recupereze comorile artistice şi numismatice răspândite prin alte părţi ale lumii, fapt absolut firesc în opinia noastră. Banatul a pierdut în 1919, datorită lipsurilor politicienilor români de atunci, cel mai valoros tezaur al trecutului său. Locul lui normal ar fi fost acum nu la Viena, ci la Timişoara, în inima spaţiului din care a fost dezgropat.

Mircea Rusnac – Fostele localităţi şvăbeşti din Banatul sârbesc

În momentul împărţirii Banatului între România şi Serbia, în 1919, o parte importantă a populaţiei sale era de origine germană. Ocupând un teritoriu destul de compact şi locuind în numeroase sate şi oraşe, şvabii au ajuns peste noapte să fie despărţiţi prin graniţa româno-sârbă. În timp, localităţile lor au fost românizate, respectiv sârbizate, iar acum a rămas prea puţin din moştenirea culturală şi istorică pe care ne-au lăsat-o. De aceea, încercăm să reconstituim, cum am făcut-o şi în cazul Banatului românesc, aşezarea şi denumirea vechilor localităţi ale şvabilor din Banatul sârbesc.

La fel ca şi dincoace de graniţă, proporţia şvabilor în rândul populaţiei bănăţene era una însemnată în momentul divizării regiunii. Dacă în Banatul românesc şvabii reprezentau 25,4% din totalul populaţiei în 1920, în Banatul sârbesc ei constituiau 22,6% în 1921, fiind a doua etnie după sârbi. La fel ca şi la noi, procentajul lor a început să scadă ulterior, ajungând la 20,6% în 1931 şi la numai 2,9% în 1948. În recensămintele ulterioare, şvabii nu mai apăreau deloc. Regimul lor după încheierea celui de-al doilea război mondial a fost deosebit de dur. Un mare număr dintre ei au fost executaţi de partizanii lui Tito, iar ceilalţi, în special femeile şi copiii, au fost expulzaţi în Germania.

Ei au locuit atât în vechile oraşe ale Banatului sârbesc (Panciova, Vârşeţ, Becicherecu Mare, Chichinda Mare, Biserica Albă), cât şi în numeroase localităţi rurale de pe cuprinsul regiunii. Dintre acestea, menţionăm, fără a avea pretenţia că vom epuiza enumerarea:

Nakodorf (Nakovo), faţă în faţă cu Comloşu Mare; Charleville şi Seultour, lângă Comloşu Mic. Despre ultimele două, Francesco Griselini arăta în secolul al XVIII-lea că erau locuite, pe lângă germani, şi de loreni, ceea ce explică rezonanţa denumirilor. Astăzi ele sunt reunite, împreună cu fostul sat şvăbesc Sankt Hubert, în satul triplu Banatsko Veliko Selo. De asemenea, fostele localităţi Haufeld şi Mastort, aflate în faţa Jimboliei, sunt acum reunite în satul Novi Kozarci. Tot în zona Chichindei au mai existat şvabi în Banat Topola (Banatska Topola), Bikač (acum inclus în satul Bašaid) şi Molidorf (Molin), ultimul dispărut în 1961. Altă localitate dispărută a fost Deutsch-Zerne, lângă Srpska Crnja.

Pe graniţă, faţă în faţă cu Iohanisfeld şi Foeni, se află satul Pardan (Međa). În zona Žitište au mai existat şvabi în localităţile: Neuhatzfeld (Čestereg), Sankt Georgen an der Bega (Žitište) şi Katarinenfeld (Ravni Topolovac).

În zona Becicherecului erau: Deutsch-Elemer (Elemir), Klek, Deutsch-Etschka (Ečka), Sigmundsfeld (Lukićevo), Lazarfeld (Lazarevo), lângă Katarinenfeld, şi Ernesthausen (Banatski Despotovac).

În zona Sečanj, trăiau şvabi în Sartscha (Sutjeska), Petersheim (Sečanj), Stefansfeld (Krajišnik), Modosch (Jaša Tomić), faţă în faţă cu Grănicerii (Ciavoş), şi Rudolfsgnad (Knićanin).

În zona Plandište, localităţile şvabilor se numeau: Setschanfeld (Dužine), Bioseg (Banatski Sokolac), Georgshausen (Velika Greda) şi Zichydorf (Plandište).

Karlsdorf se numeşte astăzi Banatski Karlovac, Glogau – Glogonj, Apfeldorf – Jabuka, Franzfeld – Kačarevo, Homolitz – Omoljica, iar Rustendorf – Banatski Brestovac.

Blauschütz a devenit Pločica, Kubin este acum Kovin, Kudritz este Gudurica, faţă în faţă cu Lăţunaş. Alte localităţi şvăbeşti au fost Mramorak şi Schuschara-Sanddorf (Šušara).

Trebuie să recunoaştem că au fost destul de multe în ambele părţi ale Banatului şi, dacă nu-i mai putem aduce pe şvabi înapoi, cel puţin să păstrăm amintirea existenţei lor cândva pe aceste meleaguri. Ei fac parte integrantă din istoria Banatului şi nu este deloc un gest frumos să fie trecuţi cu vederea.

Mircea Rusnac – Proiecte occidentale privind „Republica Banatului”

După încheierea primului război mondial şi prăbuşirea monarhiei austro-ungare, statele succesorale au început aprige confruntări diplomatice, cu ocazia Conferinţei de pace de la Paris din 1919-1920, pentru împărţirea şi reîmpărţirea teritoriilor acestuia. În cazul Banatului, disputele diplomatice româno-sârbe au fost deosebit de intense, nu de puţine ori existând chiar pericolul ca ele să degenereze în confruntări armate, deşi ambele state făceau parte din tabăra învingătorilor.

În aceste condiţii, au existat şi propuneri de menţinere a Banatului în integritatea sa teritorială, propuneri care însă până la urmă nu vor avea câştig de cauză. Încă din octombrie 1918, la Timişoara a fost proclamată o Republică autonomă bănăţeană subordonată guvernului maghiar. Ceva mai târziu, în aprilie 1920, şvabii bănăţeni solicitau Conferinţei de pace instaurarea unui Banat independent împărţit în cantoane după model elveţian, în care diferitele etnii să aibă preponderenţa. Ambele aceste propuneri, venind de la popoare considerate învinse în primul război mondial, au fost refuzate de învingători. Dar iată că, după un secol, arhivele se deschid şi încep să arate că şi în rândul puterilor victorioase au existat idei asemănătoare de conservare a structurii teritoriale bănăţene, chiar dacă acestea nu au fost puse în practică până la urmă.

În numărul din iulie 2019 al revistei Magazin istoric, cercetătorul Alexandru Piţigoi, după o documentare în arhivele britanice, a făcut cunoscute unele lucruri de mare interes pentru noi. Un proiect necunoscut până acum a fost cel al profesorului american George D. Herron, care, la începutul anului 1919, propunea şi el înfiinţarea unei Republici a Banatului, care ar fi urmat să se pună sub protecţia Franţei. Acest proiect se împletea în acel moment cu alte idei asemănătoare care circulau în presa occidentală. După cum aprecia Alexander Wigram Leeper din cadrul Foreign Office-ului britanic, ideea unei Republici a Banatului avea susţinători şi în rândul conducătorilor Franţei, fapt care a generat suspiciuni din partea României la adresa principalei sale aliate. Conducătorii români se arătau foarte nemulţumiţi de presupusele mişcări de culise pe această temă. În schimb, britanicii nu doreau apariţia unor „mici stătuleţe” în Europa răsăriteană, susţinând mai degrabă întemeierea unei Confederaţii a Dunării, care să grupeze statele succesoare Austro-Ungariei.

În cele din urmă, hotărârile Conferinţei de pace nu au dat câştig de cauză niciuneia dintre aceste variante, iar Banatul a fost împărţit pe criteriu etnic între România, Serbia şi Ungaria. În întreaga Europă central-răsăriteană s-a favorizat crearea de state naţionale care se duşmăneau între ele, dorindu-se ca dezacordurile dintre acestea să fie arbitrate de marile puteri în interes propriu. Falimentul acestei politici a venit după numai două decenii, când a izbucnit un nou război mondial. Banatul a continuat însă să rămână împărţit între cele trei state, iar toate proiectele care vizaseră menţinerea unităţii sale s-au născut moarte.

Mircea Rusnac – Atlas cultural al Banatului sârbesc

Banatul, regiune unitară până atunci, a fost sfârtecat în 1919. Treimea de sud-vest a fost detaşată de celelalte două treimi şi, datorită graniţei existente între ei, bănăţenii au început să uite unii de alţii. Abia în ultima vreme ne-am redescoperit.

Banatul sârbesc este la fel de bogat în mărturii istorice, deţine monumente impresionante şi are un trecut la fel de glorios ca şi Banatul românesc. Din aceste motive, şi trecutul său a fost multă vreme ţinut sub preş.

În martie 2007 a apărut un frumos Atlas cultural al Banatului (sârbesc), autor Aleksandar Stanojlović, cuprinzând localităţile care deţin vestigii istorice importante şi care au şi unele manifestări de tradiţie. Sunt incluse acolo peste 80 de locaţii acoperind întreaga zonă. Atlasul, editat în limba sârbă, este aproape necunoscut la noi. De aceea am tradus pentru cititorii români informaţiile găsite acolo. Parcurgându-le, vom fi cu toţii de acord că ele conţin o istorie măreaţă şi este greu să nu ne apuce indignarea că din 1919 încoace aceste lucruri ne-au fost ascunse. Este un adevărat privilegiu să le putem redescoperi acum. Fără ele, istoria noastră nu ar fi întreagă.

Kikinda (Chichinda Mare): Nagy Kekeny în evul mediu, lângă aşezarea fortificată Galad. Producţie tradiţională de cărămizi şi ţigle. Oase de mamut de acum 600.000 de ani. Suvača, o moară veche de măcinat cereale, acţionată de cai (1899), singura de acest gen existentă astăzi în Serbia. Kurija – sediul districtului adiacent Chichinda Mare. Biserica Sfântul Nicolae. Biserica romano-catolică. Primăria oraşului. Zona pietonală (arhitect P. Cagić). Simpozionul de sculptură „Terra” din incinta fabricii „Toza Marković”. „Zilele dovleacului” (octombrie). Parcul Blandaš. Locul naşterii poetului Dušan Vasiljev şi al pictorului Jovan Popović. Sfântul „pârâu” al Mariei de Foc de la Tekija.

Zrenjanin (Becicherecu Mare): Mai demult Becicherec sau Petrovgrad. Fundaţiile Becskerekului medieval la meandrele Begăi. Biserica din Gradnulica, capela călugărului Rafael Bănăţeanul. Piaţa oraşului. Monumentul ecvestru renovat al regelui Petru I. Palatul Curţii. Primăria oraşului. Muzeul popular, Biblioteca. Teatrul „Toša Jovanović”. Catedrala Sf. Ioan Nepomuk, 1868, sediul Episcopiei romano-catolice. Biserica Adormirii Maicii Domnului, 1746. Biserica reformată. Biserica evanghelică (slovacă). Casa memorială a actorului Toša Jovanović. Podul demolat Dositej peste Bega, proiectat în biroul lui Eiffel. Beciul „Četir Konja Debela”. „Zilele berii” (august). Societatea sportivă „Proleter”. Sala de sport „Medison”.

Vršac (Vârşeţ): Sediul vechi al Episcopiei ortodoxe. Catedrala Sf. Nicolae. Palatul episcopal, 1757. Biserica neogotică Sf. Gerhard (cea mai mare biserică catolică din Serbia şi a doua din fosta Iugoslavie, după catedrala din Zagreb). Primăria oraşului, 1807/1860. Piaţa oraşului cu o cruce. Clădirea primei farmacii din 1784. Casa lui Jovan Sterija Popović. Biserica ortodoxă română. Biserica evanghelică. Biserica (mică) a Adormirii Maicii Domnului. Sala de sport „Millennium”. Fabrica de bere „Zoffmann”, 1745. Parcul orăşenesc. Podgoriile Vârşeţului, vinăria „Helvecija”. „Balul strugurilor” – tradiţie la recoltarea viilor (septembrie). „Centrul de carte Vârşeţ”. Muzeul popular, „Konkordija”. Şcoala de piloţi. Personalităţi culturale: scriitorii Sterija, Vasko Popa, pictorul Paja Jovanović.

Pančevo (Panciova): Ruinele fortificaţiei medievale. Biserica Schimbării la Faţă, 1878, iconostas de Uroš Predić. Biserica Adormirii Maicii Domnului, cu două turnuri, 1811, iconostas de Constantin Daniel. Mânăstirea minorită Sf. Karla, secolul al XVIII-lea. Piaţa mare şi cea mică. Magistratura, 1833 – Muzeul popular, cu tabloul „Migraţia sârbilor” de Paja Jovanović (1896). Monumente de arheologie industrială. Mătase, Depozitul roşu. Vechea gară. Fabrica de bere Weifert, 1722. Ambianţa vechiului oraş ca un set de filme culturale. Societatea de cântări bisericeşti sârbeşti din Pančevo, 1838. Biserica evanghelică. Sinagoga, ruinată după 1945. Grădina populară, parc. Săptămânalul Pančevac, din 1869. Biblioteca, Arhiva istorică. „Bienala artei contemporane”. Carnavalul din Pančevo (iunie), „Cneazul păstorilor” (septembrie). Piaţa de vechituri. Personalităţi culturale: pictorul Stojan Trumić şi scriitorii Isidora Sekulić şi Jovan Jovanović Zmaj. Turnuri – faruri la vărsarea Timişului în Dunăre.

Majdan (Maidanu Unguresc): Ruinele mânăstirii Oroszlamos, al cărei fondator a fost dascălul slav Metodije.

Novi Kneževac (Canicea): Castelul Servijski-Schulpe, începutul secolului al XIX-lea. Biserica Sf. Arhangheli. Fabrica de ulei – mecanism conservat pentru uleiul de provenienţă animală. Preparare tradiţională de paprika.

Sanad (Cianad): Biserica Înălţării Domnului.

Čoka (Cioca): Biserica romano-catolică Sf. Treime, 1808. Cripta familiei Marcibany. Excepţională pictură barocă – altarul bisericii Sf. Arhangheli.

Podul de la Senta (Zenta) peste Tisa, între Banat şi Bacica.

Mokrin (Mocrin): Locul naşterii scriitorului Miroslav Antić. Competiţia anuală a ouălor de Paşti. Competiţia anuală a luptelor de gânsaci. Biserica Arhanghelul Mihail, 1762. Clopotele Mokrinului. Podul „Nouă gâturi” peste râul Aranca (1860).

Păşunile dropiei mari sunt o rezervaţie naturală de protecţie a speciei Otis Tarda (lat.).

Rusko Selo (Chisoros): Mormântul familiei Čarnojević.

Novo Miloševo (Beodra): Castelul Karacsonyi.

Zonă cu bogate surse de apă. Cultul apei este practicat încă de la începutul slavilor.

Srpska Crnja (Cernea Neamţ): Casa natală a pictorului şi scriitorului Đura Jakšić. Icoane de Đura Jakšić în biserica satului. Castelul Neuhausen.

Arača: Ruinele mânăstirii benedictine în stil romano-gotic Aracs, secolul al XII-lea. Artă bogată în piatră. Piatră de mormânt (la Budapesta).

Rezervaţia naturală Slano Kopovo: Habitate de păsări, monumente protejate ale naturii.

Insula Perlei pe Tisa: Podgorii cu soiurile Muscat-Crocant.

Novi Bečej (Becşa): Staţiunea arheologică „Matejski Brod”. Capela „Manastir” pe locul mânăstirii medievale sârbeşti demolate „Gura Tisei”. Biserica Sf. Nicolae, 1774, combinaţie de baroc şi post-bizantin. Biserica Sf. Ioan în Vranjevo. Casa municipală din Vranjevo. Revista cailor de paradă (de Adormirea Maicii Domnului). Amenajări pe Tisa şi pe Canalul Dunăre-Tisa-Dunăre.

Kumane (Cuman): Pădure de stejari.

Melenci (Melenţa): Moară de vânt. Băile Rusanda (1867). Festivalul „Fijakerijada”.

Srpski Itebej (Itebe): Biserica Sf. Sava.

Klek (Clec): Ecluza „Šlajz”. Baschetbalişti şi voleibalişti de performanţă.

Jaša Tomić (Modoş): Înainte s-a numit Modoš. Biserică neogotică de la începutul secolului al XX-lea. Biserica barocă Sf. Nicolae, 1746, cu iconostas de Stevan Aleksić. Locul naşterii pictorului Vasa Pomorišac.

Hajdučica: Castelul lui Lazar Dunđerski, începutul secolului al XX-lea.

Stari Lec (Oleci): Castelul neogotic Kapetanovo al comitelui de Torontal, Botka Béla.

Sečanj (Seceani): Platani pe locul bisericii romano-catolice dărâmate, care avea două turnuri. Biserica Sf. Dumitru (arhitect P. Ristić).

Ečka (Ecica): Biserica Sf. Nicolae din 1711, stil baroc comun şi bisericesc (este una dintre cele mai vechi biserici sârbeşti din Banat). Biserica „nemţească”. Castelul de vânătoare „Kaštel”. Biserica românească „Sf. Duh”. Iazurile „Ečka”.

Botoš (Botoş): Biserica „Naşterea Sf. Ioan” („Namastir”).

Konak (Canac): Castelul baronului Daniel Ladislav.

Boka (Boca): Castelul lui Petar Jagodić, 1835. Parcul geometric franţuzesc. Parcul cu peisaj liber englezesc. Rezervaţia protejată Koprivica.

Lacul imperial „Bega veche”: Monument al naturii şi habitat al păsărilor.

Jarkovac (Iarcovăţ): Biserica barocă a Înălţării Domnului, cu icoane de Constantin Daniel.

Vatin (Vatina): Aşezare preistorică, Cultura Vatina (epoca bronzului).

Malo Središte (Srediştea Mică): Mânăstire.

Belo Blato: Prelucrarea stufului.

Stajićevo: Biserică în stil sârbo-bizantin, 1934.

Peisaje de pe Timiş: Orlovat (Orlovaţ)-Farkaždin (Fărcăşdia)-Opovo (Opava).

Orlovat (Orlovaţ): Locul naşterii pictorului Uroš Predić. Biserica Intrării în Biserică a Maicii Domnului, icoane de Uroš Predić.

Uzdin (Uzdâni): Centru de pictură naivă. Biserica românească „Sf. Gheorghe”, iconostas de Constantin Daniel.

Samoš (Samoş): Biserica Sf. Nicolae.

Cula din Vršac (Vârşeţ): Cetate medievală din secolul al XV-lea. La altitudinea de 400 m deasupra nivelului mării, donjonul culei are o înălţime de 20 m.

Dealurile Vršacului (Vârşeţului): Dealuri împădurite. Culmea Gudurica, 641 m altitudine. Loc de vânătoare.

Perlez (Perlas): Biserica Adormirii Maicii Domnului.

Podul peste Tisa de la Titel între Banat şi Bacica.

Idvor: Locul naşterii fizicianului Mihajlo Pupin (1854-1935).

Sakule (Sacula): Biserica Sf. Nicolae. „Zilele ciobanilor” (martie).

Čenta (Ţenta): Biserica Sf. Gheorghe. Lacul din Čenta.

Debeljača: Târgul anual.

Kovačica (Covăciţa): Centrul cultural slovac. Trupă de teatru amator. Centru de pictură naivă. Galeria creatorilor naivi. Biserica evanghelică. Etno-centrul „Pavel Babka”.

Opovo (Opava): Galeria „Jovan Popović”.

Crepaja (Cerepalia): „Antrenorul din Crepaja” – defilarea cailor de paradă. Iconostas de Jovan Popović în biserica Adormirii Maicii Domnului. Apă sfântă.

Kačarevo (Franzfeld): Slăniniada.

Vojlovica (Ertelendi): Mânăstire din secolul al XIV-lea conform tradiţiei, ctitor despotul Stefan Lazarević. Extensii în 1752 şi 1836. Iconostas baroc.

Podul din Pančevo (Panciova): 1933, 1961. Vedere dinspre Banat către Belgrad şi Zemun.

Starčevo (Tarciu): Descoperiri preistorice. Cea mai veche locuire din epoca neolitică, nucleul aşa-numitei Culturi Starčevo.

Omoljica (Omoliţa): Festivalul de film „Žisel”.

Rezervaţia Ponjavica: Monument al naturii protejat.

Bavanište (Bavanişte): Mânăstire.

Podul peste Dunăre de la Smederevo (Semendria).

Ilandža (Ilancea): Casa scriitorului Miloš Crnjanski, icoane de Novak Radonić.

Alibunar: Denumire legată de invazia turcilor din 1552.

Vlajkovac (Vlaicovăţ): Castelul grofului Mocioni. Parc protejat ca un monument al naturii.

Mesić (Mesici): Mânăstire din secolul al XV-lea, din vremea despoţilor sârbi. Nartex şi clopotniţă de la începutul secolului al XVIII-lea. Zugrăveală conservată din 1743. Iconostas din secolul al XIX-lea.

Vladimirovac (Petrovasâla): Sistem de alimentare cu apă. Monumente de infrastructură din evoluţia satului.

Rimski šanac: Dune de nisip. Parta-Zagajica (Furieş).

Potporanj (Porani): Biserica Înălţării Domnului, începutul secolului al XVIII-lea. Mobilier sculptat în lemn.

Kuštilj (Coştei): Biserica ortodoxă română Sf. Teodor Tiron, 1927/1936.

Dunele Deliblato (Deliblata): O zonă unică a fostului deşert. Rezervaţie naturală împădurită. Excursii la Čardak şi Devojački Bunar. Consiliul apicultorilor în mai.

Židovar: Vestigii arhitectonice. Aşezare neolitică. Oppidum celtic. Sistem de fortificaţii. Tezaur de argint dacic.

Dupljaja (Varalia): Centru populat preistoric. Perioada târzie a epocii bronzului. Cărucior votiv din lut ars (la Muzeul popular din Belgrad şi la Vršac).

Jasenovo (Iasenova): Complex feroviar din 1858.

Dolovo (Doloave): Iconostas de Paja Jovanović la Biserica mică de sus. Iconostas de Jovan Popović la Biserica de jos. Locul de naştere al compozitorului Aksentije Maksimović.

Grebenac (Grebenaţ): Locul de naştere al scriitorului Vasko Popa.

Kusić (Cusici): Moară pe Nera.

Bela Crkva (Biserica Albă): Biserica romano-catolică. Biserica Sf. Petru şi Pavel, 1780. Clădirea sediului pompierilor din perioada Graniţei militare, 1785. Capela rusească şi casa emigranţilor ruşi. Biserica ortodoxă română. Cea mai veche cale ferată de pe teritoriul fostei Iugoslavii (1854). „Festivalul florilor” (iunie). Şapte lacuri artificiale, excursii populare.

Deliblato (Deliblata): Iconostas baroc de Jakov Orfelin la biserica ortodoxă.

Crna Bara: Habitat de păsări.

Kovin (Cuvin): Vestigii antice şi medievale. Castrul Kewe, demolat în 1739. Diverse straturi arheologice. Biserica romano-catolică Sf. Tereza de Avila. Biserica ortodoxă română Sf. Proroc Ilie. Biserica ortodoxă sârbă Sf. Arhangheli.

Dubovac (Dubovăţ): Descoperiri arheologice la Košića Breg. Staţie de pompare a apei.

Stara Palanka (Palanca): Vestigii medievale. Fortificaţia de pe insula Sapaja. Pescuit pe Dunăre. Bac către Ram (Rama).

Mircea Rusnac – Calendarul Banatului. Date importante din trecutul nostru

O regiune cu un bogat trecut istoric, precum Banatul, aşezat la răspântia unor lumi şi civilizaţii diferite, a cunoscut de-a lungul timpului evenimente importante, care, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, au fost date uitării. Am făcut o listă a unora dintre ele, pe care le-am considerat mai importante şi demne de a fi cunoscute. Le prezentăm în continuare:

 

21 februarie (1919): Desfiinţarea de către autorităţile sârbeşti de ocupaţie, la ordinul marilor puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, a Republicii autonome bănăţene.

 

22 februarie (1949): Victoria de la Pietrele Albe a partizanilor anticomunişti bănăţeni asupra trupelor româneşti de Securitate.

11 martie (1990): Adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara de condamnare a comunismului.

 

18 martie (1906): Traian Vuia zboară pentru prima dată cu un aparat mai greu decât aerul.

 

25 martie (1881): Naşterea marelui compozitor bănăţean Bartók Béla.

 

2 iunie (1904): Naşterea marelui actor bănăţean Johnny Weissmüller.

 

18 iunie (1951): Deportarea bănăţenilor în Bărăgan de către regimul comunist din România.

 

3 iulie (1771): La Reşiţa se inaugurează primele furnale, marcând naşterea unuia dintre puternicele centre industriale europene.

8 iulie (1869): Timişoara devine primul oraş din sud-estul Europei cu tramvai tras de cai.

16 iulie (1949): Ziua Rezistenţei anticomuniste din Banat (executarea de către comuniştii români a conducătorilor partizanilor bănăţeni la Pădurea Verde).

21 iulie (1718): Tratatul de pace de la Passarowitz consemna eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi începutul procesului de modernizare.

 

25 iulie (1552): Cucerirea de către otomani a Timişoarei.

17 august (1953): Naşterea scriitoarei Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009.

 

20 august (1854): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Baziaş, cea mai veche din România actuală.

25 august (1802): Naşterea marelui poet bănăţean Nikolaus Lenau.

3 septembrie (1872): Primul drum, pe distanţa Reşiţa-Bocşa, a celei mai vechi locomotive din sud-estul Europei, fabricată la Reşiţa.

 

5 octombrie (1817): Inaugurarea teatrului de la Oraviţa, cel mai vechi teatru din România actuală.

 

18 octombrie (1716) : Armata condusă de prinţul Eugeniu de Savoya eliberează Timişoara de sub ocupaţia otomană.

 

31 octombrie (1918) : Proclamarea Republicii autonome bănăţene în cadrul Ungariei.

12 noiembrie (1884): Timişoara devine primul oraş european cu străzile iluminate cu curent electric.

 

15 decembrie (1863): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, a doua cale ferată montană din Europa.

 

16 decembrie (1989): Declanşarea revoluţiei anticomuniste de la Timişoara.

17 decembrie (1989): Declanşarea represiunii împotriva revoluţiei anticomuniste de la Timişoara, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

20 decembrie (1989): Timişoara se declară primul oraş liber de comunism de pe teritoriul României.

Mircea Rusnac – Un document despre împărţirea Banatului din 1919

În Magazin istoric din octombrie 2017, Georgeta Filitti a publicat un document descoperit în arhiva lui Valeriu Branişte, fost membru în Consiliul Dirigent care a administrat Transilvania şi Banatul în 1919-1920. Este vorba de o scrisoare trimisă acestuia la 17 martie 1919 de la Paris de către avocatul bănăţean Caius Brediceanu, care făcea parte din delegaţia României la Conferinţa de pace. Conţinutul ei se referă în mare parte la chestiunea Banatului, aflat pe atunci în dispută între români şi sârbi.

Prin tratatul de alianţă de la 4 august 1916 dintre Antanta şi România, care a precedat intrarea acesteia în război, României îi era acordat întregul Banat. La fel, adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 proclama încă din primul articol necesitatea ca întregul Banat să se unească cu România, menţinându-şi astfel integritatea. Însă între timp România încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, pe când Serbia a luptat timp de patru ani împotriva acestora fără să depună armele. În consecinţă, ea se bucura de o mai mare simpatie din partea aliaţilor, care căzuseră de acord să îi atribuie o parte importantă a Banatului.

La acestea se adăugau şi incredibilele disensiuni din cadrul delegaţiei României, care nu reuşea să adopte o atitudine solidară în această problemă. Pe de o parte, grupul din jurul premierului Ionel Brătianu insista pentru alipirea întregului Banat la România, conform tratatului din 1916. Pe de altă parte, Take Ionescu şi Octavian Goga erau partizani convinşi ai împărţirii Banatului între România şi Serbia. În aceste condiţii, soarta regiunii era pecetluită. Ea a fost tăiată cu bisturiul, i s-a distrus unitatea economică, iar consecinţele acestei operaţiuni le resimţim şi astăzi.

Redăm în continuare pasajele referitoare la Banat din scrisoarea lui Brediceanu. După alte documente şi mărturii scoase la iveală în ultimul timp, aceasta vine o dată în plus să ne edifice asupra climatului în care a fost abordată chestiunea Banatului la Conferinţa de pace.

 

Ce priveşte România, în tot timpul de când suntem aici, numai o chestiune nu a fost unanim primită de Aliaţi – chestiunea Banatului. Vina nu o purtăm noi, care susţineam în faţa Congresului teoria existenţei tratatului din 4 august 1916, care ne garantează întreg Banatul, postulat în absolută concordanţă cu hotărârile de la Alba Iulia, dar ne este împiedicată activitatea prin curentul pe care l-au făcut între aliaţi pe timpul guvernării Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918) Take Ionescu cu anturajul său politic şi financiar. Aceşti domni au făcut în Londra cu Pasici (prim-ministrul sârb) şi Venizelos (prim-ministrul grec) o înţelegere în vederea unui bloc cehoslovac-iugoslav-grec, o înţelegere nouă în care Banatul a fost împărţit cu sârbii. Membrii englezi şi americani din comisia afacerilor române, apoi cei mai remarcabili oameni politici englezi şi americani (între care şi Scotus Viator – alias R.W. Seton-Watson) sunt de partea sârbilor şi ne trimit la d. Take Ionescu, de câte ori susţinem teoria unităţii economice, topografice etc. a Banatului, de dragul căreia renunţăm la românii din Timoc, numai ca să avem hotare adevărate faţă de sârbi, a căror existenţă naţională din Banat suntem dispuşi a o pune sub scut internaţional al Societăţii popoarelor.

Natural că acelaşi scut îl cerem şi pentru românii din Timoc şi Macedonia.

În grupul domnului Take Ionescu se află părintele Lucaciu şi poetul Goga. Cel dintâi a fost aici şi organizează acum în Roma regimentele formate din ardeleni. Poetul Goga trăieşte în „Hotel des Deux Mondes”, pe Avenue de l’Opéra, într-o grandomanie politică de neînţeles. Suntem în Paris de peste o lună, dar până acum nu ne-a onorat cu vizita. L-am întâlnit la câteva mese, dar a refuzat orice conlucrare cu noi. Membru în Consiliul Dirigent, n-are decât observaţii de critică la tot ce s-a făcut de la Alba Iulia încoace şi la tot ce lucrăm noi aici. El e mai ales indignat că alegerea sa în Consiliul Dirigent nu i s-a comunicat şi că nu a fost el însărcinat cu o misiune oficială. Într-o scrisoare către Vaida din 20 februarie şi-a dat demisia din delegaţia noastră, în care zice că îşi va da demisia şi din Consiliul Dirigent. De la prietenii lui ştiu că pe el îl muncesc gânduri mari. El se crede marele regenerator al neamului românesc, care, conform cuvintelor sale, „este în Ardeal condus de oameni făr de talent!”

În chestia Banatului era pentru cedarea Torontalului încă din Bucureşti, pe când Brătianu trata cu Sazonov (ministrul rus de externe, în 1916) la Petersburg, zicea că pentru un fleac ca Banatul nu trebuie oprită intrarea în acţiune. Take Ionescu, înconjurat de financiari care au organizat fel de fel de consorţii de exploatare a României, se foloseşte de Goga ca de un instrument orb şi acum, după atâtea cheltuieli avute cu el, docil pentru a submina în faţa lumii oficiale şi neoficiale de aici autoritatea delegaţiei noastre oficiale al cărui cap este Brătianu. Mârşăvenia aceasta fără scrupul, aşa de cunoscută în România, în luptele de partid, face aici cea mai tristă impresie. Toţi ziariştii mari de aici nu se pot destul mira de acest sistem de a face politică aşa de totemic – care nici în aceste momente de extremă importanţă nu se poate potoli. Pe Take Ionescu l-am găsit în conversaţia ce am avut-o cu el cam jenat. Mai ales când l-am asigurat că resortul afacerilor străine nu-l împreunăm de pe acum cu România dacă nu cunoaştem textul tratatului din 1916, care acoperă întru toate hotărârile de la Alba Iulia. (…)

Pe francezi şi italieni îi putem considera ca câştigaţi pe partea noastră, dar sunt majoraţi de englezi şi americani, care au pentru sârbi mai multă simpatie şi oareşicare consideraţiune pentru unguri. (…)

De vreo zece zile e regina cu prinţesele aici. Am fost de câteva ori la recepţii date în onoarea ei. Aşa, la Brătianu, Crucea Roşie, Academie, ministrul Antonescu. I-am fost prezentat la serata de la ministrul Antonescu, unde vorbind cu mine mi-a zis: „Azi am mâncat pentru prima dată fragi. Se zice că e bine să te gândeşti la ceva, când mănânci într-un an prima dată ceva. Şi eu m-am gândit la Banat.” I-am răspuns: „Să vă ajute Dumnezeu!”

 

Georgeta Filitti, Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori, în revista citată, pp. 73-75.

Mircea Rusnac – Vechi denumiri de localităţi

După schimbarea graniţelor din 1919, dar mai ales în perioada comunistă, o serie de localităţi bănăţene au fost rebotezate, probabil cu intenţia de a avea o rezonanţă mai neaoşă, însă de cele mai multe ori denumirile căpătate nu aveau nicio legătură cu tradiţiile şi cu trecutul lor.

Poate cel mai frapant este cazul oraşului Oţelu Roşu, botezat astfel în 1948 datorită faptului că vechiul său nume, Ferdinand, coincidea cu cel al unui rege al României. În realitate, regele şi localitatea respectivă nu aveau nimic în comun, toponimul fiind mult anterior personalităţii în cauză.

Alte cazuri de asemenea „românizări” ale titulaturilor au mai fost la unele localităţi cu denumiri provenite din limbile celorlalte etnii ale Banatului. Astfel, Traunau a devenit peste noapte Aluniş, Ogradena Nouă s-a transformat în Baia Nouă, Uisenteş a devenit Dumbrăviţa, Ciavoş – Grănicerii, Tolvadia – Livezile, Ohaba Sârbească – Ohaba Română, Lighet – Pădureni, Medveş – Urseni.

Vechi denumiri considerate probabil impudice au lăsat locul altora mai „decente”. Enumerăm: Băseşti – Begheiu Mic, Maidan – Brădişoru de Jos, Armadia – Cireşu Mic, Goizeşti – Colonia Fabricii, Chizdia – Coşarii, Beşenova Veche şi Nouă – Dudeştii Vechi şi Noi, Cacova – Grădinari, Crâjma – Măgura, Valea Boului – Păltiniş, Omor şi Omoru Mic – Roviniţa Mare şi Roviniţa Mică, Cârpa – Valea Timişului.

Tot din motive de pudoare, trei localităţi denumite Jidovin, Jădani şi Jadani au fost rebotezate Berzovia, Corneşti şi Cruceni.

Nu ne este clar de ce Valea Mare a fost redenumită Valea Bistrei. Probabil pentru că mai există şi alte câteva localităţi bănăţene denumite Valea Mare.

În sfârşit, în patru cazuri localităţile au primit numele unor personalităţi care au văzut acolo lumina zilei: Căvăran a devenit Constantin Daicoviciu, Rudăria – Eftimie Murgu, Bujoru – Traian Vuia şi Satu Mic – Victor Vlad Delamarina.

Nu este de prisos să amintim că, în perioada interbelică, Lovrin s-a numit Regele Ferdinand, iar Giarmata Vii – I.G. Duca.

O excepţie fericită în acest sens o constituie cazul comunei Coronini de pe Clisura Dunării. Ea a fost întemeiată în secolul al XIX-lea de un grup de bufeni (olteni), cu acordul guvernatorului din acel timp al Voivodinei şi Banatului. Recunoscători, locuitorii şi-au botezat aşezarea cu numele acestuia. Peste un secol însă, comuniştii i-au schimbat numele în Pescari. Dar după 1989, prin referendum, sătenii au hotărât revenirea la numele lui Coronini, astfel încât măcar una dintre aceste nedreptăţi a fost reparată.

În Banatul sârbesc a fost urmată o politică similară, poate nu la fel de amplă. Aici cel mai cunoscut caz este cel al oraşului principal, fost Becicherecu Mare, actual Zrenjanin. De asemenea, Franzfeld a devenit Kačarevo, Karlsdorf – Banatski Karlovac, Beodra – Novo Miloševo, Modoş – Jaša Tomić, Törökkanizsa – Novi Kneževac, Toracu Mare şi Toracu Mic au fost unificate sub denumirea de Begejci.

În acest mod, o componentă importantă a aerului bănăţean tradiţional a dispărut în mod fortuit, prin simple decizii ale unor regimuri politice trecătoare. După cum ţinem să precizăm, cazurile sunt cu siguranţă mai numeroase. Însă le-am menţionat pe cele pe care le-am putut încă identifica, pentru ca măcar prin aceste rânduri amintirea unui mod de viaţă tradiţional bănăţean să nu dispară.

Mircea Rusnac – Amintiri ale copiilor deportaţi în Bărăgan

Anul trecut a apărut o lucrare emoţionantă despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, venită să completeze bogata literatură dedicată acestei teme.* Dacă lucrările apărute în primii ani după 1989 se bazau pe amintirile deportaţilor care în momentul respectiv se aflaseră la o vârstă matură, între timp mare parte dintre aceştia au încetat din viaţă. Acum a venit rândul copiilor de atunci să ne relateze amintirile lor, nu mai puţin interesante, culese de un autor născut el însuşi în acea deportare. Copiii deportaţi la vârste de 2-3 ani sau chiar mai mici, care îşi amintesc primele imagini tocmai de acolo, din deportare, vin cu viziunile lor de atunci şi cu nuanţe de mare interes chiar şi acum. Nu vom insista asupra tuturor emoţionantelor mărturii şi amănunte relatate în carte, ci ne vom concentra, cu titlu de exemplu, asupra unor aspecte care revin în mai multe relatări, dovedindu-şi astfel veridicitatea. Câteva teme se regăsesc în mai multe relatări diferite, marcând viaţa atâtor oameni.

Au fost nu puţine cazuri când bănăţeni de naţionalitate germană au suferit două deportări la rând, întâi în Uniunea Sovietică în 1945-1950 şi apoi în Bărăgan în 1951-1956, totalizând astfel zece ani de suferinţă. De pildă, profesoara Elisabeta Mulcz din Teremia Mare a văzut la Olaru un bărbat care la vârsta de 17 ani fusese deportat în U.R.S.S. pentru cinci ani, fiind apoi dus în Bărăgan pentru alţii cinci. „Mi-a rămas în minte imaginea lui. Părea o statuie a durerii. Privea înainte cu o privire goală. Atâta foame, atâta nedreptate… Nu l-am mai văzut niciodată. Doar atunci, la 12 ani. M-a privit fix şi atât. De atunci, acel om se uită la cuiburile de păsări. Omul acela e socotitorul berzelor.” (p. 28) În 2012, despre acest om s-a scris şi în presa timişoreană, el trăind pe atunci la Biled. Profesoara i-a trimis o scrisoare de Crăciun, dar neştiindu-i adresa, a menţionat pe plic numele (aflat din ziar), localitatea şi a adăugat: „Omul care a îmbătrânit numărând păsările cerului.” Spre bucuria ei, destinatarul, Petru Trendler, i-a răspuns. (Ibidem)

Trendler se ocupase mulţi ani, după revenirea din cele două deportări, cu număratul cuiburilor de barză şi al berzelor existente în fiecare an la el în sat, ţinând un catalog timp de aproape patru decenii. Aici el notase conştiincios numărul fiecărei case care avea o barză pe horn, numele proprietarului acesteia, stâlpul pe care se afla câte un cuib şi câte berze mature şi câţi pui se aflau în fiecare cuib. (p. 270-271) Timp de cinci ani el a lucrat ca fochist la o mină de huilă dintr-o regiune transcaucaziană şi alţi cinci a fost deportat în Bărăgan, în satul Olaru, unde a muncit la o bumbăcărie. (p. 274)

Nemţoaica Ana Cernei din Iecea Mare, căsătorită cu un refugiat din Basarabia, a fost şi ea deportată mai întâi la Dnipropetrovsk, în Ucraina Sovietică, împreună cu tatăl şi cu fratele ei, unde a lucrat într-o ţesătorie. Acolo şi-a pierdut degetul mare de la o mână, pe care şi l-a prins în maşină. Fratele ei a murit în deportare, apoi s-a îmbolnăvit şi tatăl şi atunci autorităţile sovietice i-au trimis acasă atât pe el, cât şi pe fiica sa. (p. 115) Mai târziu, Ana Cernei a fost dusă împreună cu soţul său şi cu fiul lor de doi ani la Olaru, în Bărăgan. (p. 116)

Şi Maria Slavik din Biled a fost deportată în 1945 împreună cu tatăl ei la Stalino, în Ucraina. (p. 184) După câteva luni însă, ea s-a îmbolnăvit şi, nemaifiind bună de muncă, a fost trimisă acasă înainte de Crăciun. Ea îşi amintea că în lagăr militarii sovietici îi umileau pe cei deportaţi, pentru orice solicitare trimiţându-i la Hitler. Acolo primeau de mâncare cartofi, mai mult coji, varză, însă carne nu au văzut cât timp au stat în acel lagăr de muncă. (p. 185) La 25 de ani a fost dusă şi în Bărăgan, la Rubla, cu întreaga familie. (Ibidem)

O temă care a revenit în relatările multor foşti deportaţi în Bărăgan a fost cea a iernilor cumplite trăite acolo, în special cea din anii 1953-1954, una dintre cele mai grele din intreg secolul XX. Tot Maria Slavik îşi amintea că iarna deportaţii trebuiau să meargă prin troienele de zăpadă. (p. 186)

Ştefan Miatov din Saravale avea patru ani când a fost deportat la Bumbăcari. (p. 74) El ţinea minte iarna cea grea din 1953-1954, când casele au fost acoperite de zăpada viscolită până la coamă. Pentru ca oamenii să poată ieşi afară, trebuia folosit hornul sau să fie spart un geam şi apoi să-şi facă tunel prin nămeţi. Primul care răzbea afară îl debloca pe vecinul său. (p. 77)

Emilian Bugariu, deportat din Checea la Frumuşiţa Nouă, arăta că în acea iarnă oamenii puteau fi scoşi din case numai prin tunele. El era atunci în armată la Aninoasa, în Valea Jiului, unde lucra în mină. A solicitat o permisie pentru a-şi ajuta familia deportată. Din fericire, casa lor nu avea intrarea înspre Prut şi viscolul nu le-a blocat accesul, însă vecinii de pe partea cealaltă a străzii au putut fi greu scoşi din casele lor. Chiar pe peretele opus intrării casei lor, zăpada era troienită, având până la 4 m înălţime. Pe acel perete se formase şi în casă un strat de gheaţă de un deget, cauzat de condens, deoarece în cameră ardea focul şi totuşi în interior temperatura se apropia de 0 grade. (p. 287)

După cum rezultă şi dintr-o fotografie păstrată de Nicolae, fiul Anei Cernei, în iarna 1953-1954, în curtea casei lor se făcea pârtie cu lopata. Dislocaţii se scoteau unii pe alţii din troiene. (p. 118)

Profesorul Ioan Ostrovăţ din Sânnicolau Mare, deportat la Valea Viilor, îşi amintea că în acea iarnă de pomină viscolul a acoperit complet casa unui vecin cu zăpadă troienită. Pentru a fi scos de acolo, s-a săpat un tunel. Alt vecin locuia cu familia într-un bordei. Acel bordei nici nu a putut fi reperat printre nămeţi. Ca să-l găsească, oamenii au sondat prin zăpadă cu un băţ ascuţit. (p. 135)

Petru Negru Jivanov din Soca, deportat la vârsta de doi ani la Viişoara, îşi amintea iarna 1953-1954, când au căzut ninsori abundente, iar viscolul a îngropat satele deportaţilor în zăpadă. În acel anotimp s-a întâmplat să fie viscol şi trei-patru sau chiar şi nouă zile la rând. Astfel, unele căsuţe îngropate au stat şi câte o săptămână în nămeţi fără ca oamenii din ele să poată ieşi afară. Un om din acel sat a şi murit în timpul viscolului, însă familia lui nu l-a putut duce la groapă şi a fost nevoită să urce sicriul în podul casei până când urgia s-a mai potolit.

Chiar în bucătăria familiei Jivanov, zăpada a pătruns prin gaura cheii, formând în interior un troian înalt de 1 m. Din ea, femeile topeau pentru a face mâncare, pentru a avea apă de băut şi pentru a putea spăla copilul. Într-o noapte cu viscol puternic, acoperişul de paie al casei a fost dat jos. Bărbaţii au fost nevoiţi să iasă din casă şi au refăcut atât cât se mai putea strânge din el. (p. 221)

Felicia Maghiaru din Comloşu Mare, deportată când avea trei ani la Vădenii Noi, îşi amintea că în acea iarnă casele mai mici erau complet sub zăpadă, formându-se tot atâtea derdeluşuri pentru copii. Însă s-au mobilizat în jur de 40 de bărbaţi, care cu ajutorul lopeţilor i-au scos din troiene şi pe năpăstuiţii din această localitate aflaţi sub ele. (p. 264)

Alte nenorociri pentru deportaţi au fost provocate de inundaţiile produse în regiune. O serie de mărturii ale copiilor de atunci le menţionează ca atare, ca o experienţă de neuitat trăită la o vârstă fragedă. Imediat după ce au fost lăsaţi în câmp la Olaru, membrii familiei Cernei din Iecea Mare şi-au săpat acolo un bordei, însă când a venit o ploaie mare, acesta s-a umplut cu apă. Cu acel prilej, pe micul lor fiu Nicolae în vârstă de doi ani l-au urcat pe un dulap. (p. 116)

Maria Cornelia Botoş din Comorâşte, care avea patru ani şi jumătate când a fost deportată la Borcea Nouă, îşi amintea şi ea că după ce familia sa a făcut o colibă, l-au adus pe străbunicul suferind cu pat cu tot, aşezându-l în mijlocul acesteia. Dar noaptea a început să plouă. Pentru a fi feriţi copiii de apa de ploaie care curgea şiroaie printre snopii de grâu, a fost pusă o masă peste patul bolnavului, ei ascunzându-se sub aceasta. Pe masă se afla o muşama, pe care cei mari o ţineau de colţuri pentru a sta întinsă şi a nu se scurge apa în pat. (p. 191-192)

Inundaţie a fost şi la Lăteşti, după cum povestea inginerul Farkas Ladislau Csaba, deportat din Deta. La două luni după sosire, peste satul de bordeie abia încropite a venit o ploaie torenţială şi circa 30 dintre ele, aflate într-o zonă mai joasă, au fost complet inundate. A doua zi, oamenii din satul vechi au adus o barcă, pentru ca sinistraţii să-şi poată „pescui” din lucrurile care pluteau pe apa care ajungea până la 3 m adâncime. (p. 111)

Ileana Bechira din Checea a fost şi ea deportată la doi ani la Frumuşiţa Nouă, pe malul Prutului. În anul 1955, acesta s-a revărsat de mai multe ori. În toamnă apa a ajuns peste casele deportaţilor. După ce s-au refugiat într-un sat vecin, ei au luat o barcă cu care s-au întors să vadă ce a mai rămas din satul lor. Acolo era însă o mare întindere de apă albastră. Din podul unei case se auzea mieunând o pisică. Acea revărsare a şters satul cu totul. (p. 91-92)

Alt martor al acelei inundaţii din august 1955 a fost Emilian Bugariu, menţionat mai sus. El îşi amintea cum satul Frumuşiţa Nouă a fost evacuat cu ajutorul căruţelor, al tractoarelor cu remorci şi al camioanelor. Prutul s-a revărsat chiar în zona familiei sale. (p. 287-288) Ulterior, sinistraţii se duceau până la şosea, privind cu tristeţe în direcţia satului lor. În zare însă nu se mai vedea decât apă. (p. 289) Pe deasupra apelor se vedeau acoperişurile de paie plutind. După ce apele s-au retras, din satul lor nu mai rămăsese nimic. (p. 290)

Toate acestea au fost drame colective de o mare intensitate, rămase pentru totdeauna în amintirea celor ce le-au trăit la vârste fragede. Cartea abundă însă în multe alte momente la fel de dureroase trăite în acea cumplită deportare, care i-a marcat pe bănăţeni într-un mod cu totul aparte. Este necesar ca şi generaţiile actuale să cunoască aceste lucruri, pentru ca ele să nu se mai poată repeta vreodată.

* Marcel Sămânţă, Desculţi printre ciulini. Mărturii despre deportarea în Bărăgan, Ed. Mirton, Timişoara, 2016, 295 p.

Mircea Rusnac – Iluminismul din Banat şi efectele sale

În anul 2016 ne-a părăsit istoricul bănăţean Nicolae Bocşan. El va rămâne însă în istoriografia regiunii printr-o serie de lucrări importante, detaşându-se în acest sens, în opinia noastră, cea din 1986, intitulată Contribuţii la istoria iluminismului românesc. Aceasta, împreună cu Monografia Mitropoliei Banatului a lui I.D. Suciu, pot constitui cea mai valoroasă înlocuire a unei unitare Istorii a Banatului, care încă nu a fost scrisă nici până astăzi.

În lucrarea amintită, Nicolae Bocşan prezenta situaţia generală a românilor bănăţeni în perioada cuprinsă aproximativ între 1770 şi 1848, marcată de apariţia şi larga răspândire în Imperiul habsburgic a ideilor iluministe, propagate chiar de la vârf, de împăraţi precum Maria Tereza şi Iosif II. În cazul românilor bănăţeni, perioada a fost una de intensă instruire şcolară şi ulterior de culturalizare, ducând la clarificarea şi promovarea idealurilor naţionale. În prima etapă, un rol important în acest sens l-a avut prezenţa în regiune a unui grup compact de nobili macedo-români, negustori la origine, care au patronat iniţiativele cu caracter naţional. Între ei se remarcau fraţii Constantin şi Naum Petrovici, zişi Mocioni, înnobilaţi în 1783, după achiziţionarea domeniului Foeni şi a unor părţi din alte patru domenii; Pavel Ioanovici Caliva, proprietarul domeniilor Dulău şi Valea Mare; fraţii Chiril şi Cristofor Naco, proprietarii domeniului Sânnicolau Mare din 1781, înnobilaţi în 1784; Atanasie Tiţu, înnobilat în 1798, după achiziţionarea domeniului Valeapai (familia se va numi Atanasievici); Mihai Duca, proprietar de Cadar şi Şipet din 1792, când a fost şi înnobilat; Constantin Emanuel Ghica, proprietar şi nobil din 1813; Ioan Damaschin, proprietar al domeniului Nemet, devenit Karatsony, proprietar la Beodra din 1781, ulterior şi la Banloc, Ofseniţa, Soca şi Partoş; doctorul Ilie Manassy, înnobilat în 1819; fraţii Atanasie şi Constantin Grabovschi din Pesta, proprietari la Apadia şi înnobilaţi în 1823; familiile Capra, Misici, Milencovici sau bogatul bancher vienez George Sina, cel mai mare proprietar particular din Banat. (p. 84-85)

De asemenea, după constituirea Graniţei Militare, începând cu anii 1790-1800, tot mai mulţi români au acces în funcţii de ofiţeri inferiori, iniţiindu-se astfel un fenomen de cristalizare a elitei militare. Cronica lui Nicolae Stoica îi menţiona pe căpitanii Todor Calo şi Cocea, pe locotenentul-major Pârvu Jumanca, pe locotenenţii Mihai Pele şi Ilie Armăşescu sau pe sublocotenentul Ioan Groza. Până în 1848, unii membri ai familiilor româneşti înnobilate, precum Duca sau Atanasievici, vor ajunge şi în grade de ofiţeri superiori. (p. 111)

În aceste condiţii, la conducerea imperiului erau promovate idei de luminare a populaţiei, care în societatea românilor bănăţeni erau foarte binevenite şi chiar necesare. În acest sens, cancelarul Kaunitz îi scria în 1766 lui Iosif II: „Mi se pare că izvorul principalelor vicii în această direcţie stă esenţial în educaţia publică, obiectul cel mai interesant al legislaţiei. A forma sufletul înainte de a-l folosi, a da moravuri cetăţeanului înainte de a-i cere serviciile, a-l lumina asupra îndatoririlor sale înainte de a-i cere îndeplinirea lor, sunt griji tot atât de indispensabile pe cât este a ara şi a însămânţa câmpurile, înainte de a le putea culege.” (p. 113) A început astfel un larg proces de alfabetizare a populaţiei prin deschiderea de şcoli în limba română, dotate cu cadre şi cu materialul didactic necesar. În 1787 de la Viena venea un ordin ca legislaţia în domeniu din perioada Mariei Tereza să fie menţinută, precizând facilităţile care erau acordate populaţiei: „pruncilor celor rumâneşti de vor pofti a învăţa vreo câţiva ani cărţile fără de bani li se vor da”, iar „care deosebi sârguinţa lor vor arăta de la an la an plată li se va da.” (p. 117) Era ordonată pedepsirea părinţilor care îşi împiedicau copiii să frecventeze şcoala, iar în funcţia de cnez nu mai puteau fi aleşi decât ştiutorii de carte.

În consecinţă, în Banat procesul de alfabetizare a avut un caracter intensiv, apărând în scurt timp o pătură instruită la nivelul minim (scris, citit), etapă necesară pentru a asigura o bază socială mai largă iniţiativelor reformismului. Dacă în 1768 erau 66 de şcoli ortodoxe, dintre care 43 sârbeşti şi 23 româneşti, în 1802 numărul lor crescuse la 408, dintre care 328 româneşti, 73 sârbeşti şi 7 româno-sârbeşti. În 1820 erau 425 de şcoli ortodoxe. (p. 120) În jumătate de secol, reţeaua şcolară sporise de 6,4 ori. Între 1768-1802, numărul şcolilor româneşti crescuse de 14,2 ori, pe când cel al celor sârbeşti de numai 1,7 ori, iar cel al şcolilor germane de 1,5 ori. (p. 120-121) La începutul secolului al XIX-lea, în Banat erau 520 de şcoli, revenind aproximativ câte o şcoală pentru fiecare localitate. (p. 121)

„Una dintre cele mai importante consecinţe ale reformismului a fost crearea şi stabilizarea unei reţele de şcoli elementare cu limba de predare română, cu învăţători şi cu o populaţie cuprinsă în sfera de acţiune a şcolii. Formarea acestei reţele consacră şcoala ca instituţie naţională românească, alături de biserică; împreună, vor patrona programul şi mişcarea de emancipare naţională, prin elita intelectuală ce gravita în jurul lor”, concluziona Nicolae Bocşan. (p. 122)

Situaţia s-a îmbunătăţit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după 1829, când în confiniu s-a introdus învăţământul obligatoriu, realizându-se frecvenţa şi şcolarizarea în proporţie de 100%. „Situaţia este excepţională, în comparaţie cu celelalte provincii româneşti, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei, frecvenţa era aproximativ aceeaşi ca în Banat; în Anglia şi Ţara Galilor, în preajma anului 1800, «frontiera alfabetizării» cuprinsese cca. 67%, în Scoţia 77-78%, în Franţa 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta, în interiorul fiecărei ţări.” (p. 124-125) Nu întâmplător, avântul economic al Banatului, cel industrial în primul rând, avea loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind legat direct de progresele alfabetizării populaţiei. „Preponderenţa bănăţenilor în ansamblul publicului cititor român din monarhie indică procentul mare al ştiutorilor de carte în provincie, rezultat al aceluiaşi proces de alfabetizare. Până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, frontiera alfabetizării s-a extins aici la un nivel comparabil cu nivelul mediu din ţările Europei occidentale sau din Prusia.” (p. 125)

În consecinţă, s-a format un grup compact, distinct, de slujitori ai şcolii (învăţători, cateheţi, profesori, mai târziu şi directori şcolari). Aceştia, împreună cu preoţii, vor avea în continuare un rol deosebit în propagarea Luminilor în mase. (p. 125) În 1816, în districtul şcolar al Timişoarei, din 162 de învăţători ortodocşi, 93 fuseseră pregătiţi la cursurile din capitala Banatului şi 69 erau absolvenţi ai Preparandiei din Arad. În acest fel, majoritatea învăţătorilor bănăţeni erau deja calificaţi în momentul respectiv. (p. 126)

Acum se trecea la etapa a doua a Luminilor, când a fost cristalizată o elită intelectuală, formată în şcolile medii şi superioare ale provinciei şi imperiului. „Situaţia materială superioară conaţionalilor din alte provincii, numărul mare al românilor de condiţie liberă, accesul mai uşor la învăţământul secundar şi superior, la funcţii al celor cu pregătire corespunzătoare, egalizarea statutului politic al ortodocşilor cu al celorlalte confesiuni, nu în ultimul rând dorinţa fiilor de preoţi, învăţători, ţarani sau militari de a-şi depăşi condiţia socială, explică numărul mare de români bănăţeni la studii medii şi superioare”, scria Nicolae Bocşan. (p. 128)

Un rol important în geneza intelectualităţii bănăţene l-a avut, cum am menţionat, Preparandia din Arad. Până în 1848, majoritatea absolvenţilor acesteia proveneau din Banat: 757 din 1.054 între anii 1814-1847, adică aproape 75%. În plus, pentru perfecţionarea dascălilor din graniţă a funcţionat o Preparandie şi la Caransebeş, înfiinţată din iniţiativa lui Ioan Tomici şi transferată de Constantin Diaconovici Loga la Biserica Albă, în timpul directoratului său în graniţă. (Ibidem.) În învăţământul mediu erau foarte frecventate de români gimnaziile piariste din Timişoara şi Lugoj, şcoala latină de la Oraviţa şi şcoala gramaticală de la Vârşeţ. La liceul piarist din Timişoara s-au format, de exemplu, Damaschin Bojincă, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, fraţii Vasici, Petru Cermena, Petru Lupulov etc. De asemenea, românii bănăţeni mai frecventau liceul piarist din Seghedin, liceele din Blaj, Beiuş şi Arad, şcolile din Principate. (p. 128-129)

În 1830, la Universitatea din Pesta erau aproximativ 40 de studenţi români, majoritatea lor fiind bănăţeni. S-au remarcat în acest sens Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Mihail Tomici, Andrei Mocioni, Pavel Vasici, Ioan Dobran, Ioan Raţ etc. Până în 1848, la Universităţile din Pesta şi Târnavia s-au format şapte doctori bănăţeni în medicină: Gheorghe Ciocârlan, Pavel Vasici, Ioan Piscovici, Dumitru Nedelcu, Atanasie Şandor, Ştefan Iorgovici şi A. Novac. În 1844, Gazeta de Transilvania, nr. 44, menţiona existenţa a zece avocaţi în Banat: Maxim Pascu, Eftimie Murgu, Andrei Vasici, G. de Fogaraşi, E. Gojdu, Mihai Cociuba, G. Arcoşi, G. Popovici, D. Vradin, Teodor Şerb. (p. 129)

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii G. Obradovici, I. Mihuţ, Constantin Diaconovici Loga sau D. Constantini au ajuns directori şcolari. La Preparandie şi la institutele teologice din Arad şi Vârşeţ predau profesori precum: Dimitrie Ţichindeal, Iosif Iorgovici, Alexandru Gavra, Ioan Tomici, Nicolae Tincu Velia, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, Gherasim Raţ, Patriciu Popescu etc. Alţii, precum Mihai Velceanu şi D. Turcu, şi-au desăvârşit pregătirea artistică la şcoli superioare din Germania, inclusiv la Academia de pictură din München, dobândind statutul de pictor profesionist. (p. 129-130)

În această perioadă, în Banat problema confesională era sub semnul privilegiilor ilire, care îi cuprindeau atât pe ortodocşii sârbi, cât şi pe cei români. „Într-o epocă în care religia ortodoxă n-a fost recunoscută în Transilvania şi Ungaria, iar naţiunea română era numai tolerată, românii bănăţeni, alături de sârbii şi grecii din Ungaria, beneficiau de o situaţie mai bună, asigurată de privilegii, sub scutul cărora şi-au putut conserva, cel puţin un timp, limba şi individualitatea, factori ce au favorizat ulterior evoluţia istoriei pe coordonate naţionale.” (p. 132) Care era motivaţia acordării acestor privilegii? „Statornicirea graniţei cu Imperiul otoman a obligat Viena să acorde populaţiilor ortodoxe din teritoriile nou achiziţionate un statut privilegiat, cel puţin la nivelul celui de care beneficiaseră în timpul stăpânirii turceşti, pentru a încuraja imigrarea în provinciile orientale şi a consolida stăpânirea recent instaurată.” (Ibidem)

Consecinţele au fost benefice. „Autonomia confesională statuată în Banat prin sistemul privilegiilor nu era îngrădită prin nicio legiuire ecleziastică, spre deosebire de Ungaria sau Transilvania. Conflictul dintre ierarhia clericală şi factorii politici din Ungaria caracterizează întregul secol XVIII, reclamând deseori arbitrajul Vienei, în timp ce în Banat, până la 1778-1779, biserica ortodoxă are de la începutul stăpânirii austriece un statut de largă toleranţă, o existenţă de drept, recunoscută prin diplomele imperiale şi, implicit, o mai mare libertate de acţiune.” (p. 135) Această toleranţă a menţinut unitatea românilor bănăţeni, evitându-se astfel manifestările de criză a conştiinţei, ca în Transilvania sau Partium. „Regimul de toleranţă al privilegiilor a mijlocit românilor din Banat accesul la drepturi de care populaţia română din Transilvania sau Ungaria a fost privată: intrarea în oraşe, accesul la meserii şi chiar la unele funcţii în administraţia locală până la un anumit nivel, determinante pentru cristalizarea unei elite burgheze şi birocratice.” (p. 136)

În perioada privilegiilor, punctul culminant l-a reprezentat Congresul ilir de la Timişoara din 1790, unde şi românii au avut o participare importantă. Cererile Congresului revendicau autonomia politico-teritorială, restaurarea privilegiilor din 1690, dreptul locuitorilor ortodocşi de a ocupa funcţii politice şi juridice, constituirea unui sistem de învăţământ secundar şi superior, astfel ca „naţiunea iliră să aibă în tot regatul aceleaşi drepturi şi avantaje pe care le au şi ungurii.” (p. 140)

Comparativ cu situaţia din Europa, în Banat apăreau o serie de particularităţi în privinţa apariţiei şi legitimării elitelor. Aici n-a funcţionat privilegiul de naştere pentru a statua această calitate, ci elitele s-au cristalizat după o serie de criterii aparţinând unei societăţi moderne: capacitate, talent, funcţii, venituri şi proprietate. (p. 149)

Cultura românească din Banat a avut un minus în absenţa unei tiparniţe localnice, fapt care va conduce la o circulaţie intensă a manuscriselor şi a cărţilor tipărite în alte zone. Banatul s-a remarcat în orice caz prin cantitatea mare de carte veche absorbită, ca număr de titluri şi de exemplare, difuzată în întreaga provincie, însă cu o intensitate diferită de la o zonă la alta. (p. 156) În zona sudică, până în 1848 au avut o preponderenţă absolută cărţile tipărite la Râmnic (Vâlcea), urmate de cele de la Bucureşti şi de la Blaj. (p. 158) Cărţile râmnicene acopereau întregul teritoriu al Banatului, având o frecvenţă mai mare în satele de pe Valea Begheiului, în jurul Făgetului, pe Valea Caraşului şi în jurul Oraviţei. (p. 159) Treptat, creştea şi numărul celor care făceau însemnări pe cărţi, începând cu preoţii şi dascălii, dar continuând şi cu elitele locale şi cu oamenii de rând. (p. 162)

De obicei, cărţile ajungeau în Banat la un an-doi de la apariţie, difuzarea lor fiind însă inegală, în funcţie de interes, de starea materială şi de posibilităţile de comunicaţie cu celelalte provincii. Centre puternice s-au conturat pe Valea Caraşului, în jurul Oraviţei, la Cacova, Vărădia, Ticvaniu Mare, de asemenea în jurul Caransebeşului şi în teritoriile grănicereşti. (p. 167)

Începând de prin 1790, cartea a devenit instrumentul principal de educaţie şi cultivare, difuzarea ei realizându-se într-o manieră explozivă datorită mişcării iluministe româneşti din Banat. Dacă între 1791-1800 la Buda s-au tipărit nouă titluri, între 1816-1820 au apărut 95. Între 1804-1824, la Buda s-au tipărit 167 de cărţi româneşti, iar între 1825-1840, 71 de cărţi. Dintre acestea, 75 de titluri erau scrise pentru Banat sau de bănăţeni. În privinţa cumpărării cărţii, Banatul ocupa în spaţiul românesc locul doi după Muntenia, cu 3.346 de volume, dar cu incomparabil mai multe localităţi: 40. Banatul deţinea primul loc în achiziţionarea cărţii ştiinţifice sau a manualelor (35%), a literaturii filozofice, pedagogice şi moralnice (39%). Până în 1829, Banatul a fost provincia cea mai activă în materie de prenumerare, cu 35% înainte de 1820 şi cu 37% între 1820-1829. (p. 169)

Prima generaţie a Luminilor cuprindea relativ puţini cărturari: Mihail Roşu, Nicolae Stoica de Haţeg, D. Eustatievici, Daniel Marginai Lazarini, arhimandritul Feldvari, iosefinişti în concepţie. (p. 178) Generaţia a doua, a luminătorilor, a acţionat mai solidar, având legături şi cu exponenţii Luminilor din Transilvania. Se remarcau acum: Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal, Constantin Diaconovici Loga, Grigore Obradovici, Ioan Mihuţ, Iosif Iorgovici, Ioan Tomici, Moise Nicoară, Alexandru şi Ioan Teodorovici, Vasile Georgevici, Naum Petrovici, Moise Bota, D. Tincovici, M. Tomici sau macedo-românul Gheorghe Roja. În plus, acum îşi continuau activitatea Nicolae Stoica şi M. Roşu din prima etapă. Cei mai mulţi gravitau în jurul Preparandiei arădene, înfiinţate în 1812, transformând-o într-un focar de difuzare a iluminismului şi centru al vieţii culturale româneşti pentru Banat şi părţile vestice. (p. 179) În sfârşit, generaţia lui Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Pavel Vasici, Nicolae Tincu Velia, D. şi I. Constantini, P. Lupulov, Alexandru Gavra, Atanasie Şandor, Meletie Drăghici, D. Petrovici Stoichescu etc., care a debutat sub semnul Luminilor, a parcurs rapid drumul spre romantism, având o activitate culturală de înaltă ţinută, cu audienţă în toată spiritualitatea românească. (p. 180)

În acest context, debutul mişcării naţionale româneşti s-a plasat în cadrul rezistenţei comune româno-sârbe faţă de încercările regimului maghiar de anihilare a autonomiei ilire. La Congresul ilir de la Timişoara din 1790, majoritatea deputaţilor a susţinut autonomia Banatului, prin ieşirea din sistemul politic al Regatului maghiar şi trecerea sub directa subordonare a Vienei, consolidarea autonomiei prin garantarea libertăţilor şi a instituţiilor care o reprezentau. (p. 320) Deputaţii români, care după estimarea lui I.D. Suciu reprezentau 30% din numărul participanţilor la Congres, au susţinut cererile cu caracter politic ale Congresului: autonomia provinciei, tratament egal în faţa legii, recunoaşterea egalităţii în drepturi cu celelalte confesiuni şi naţiuni, crearea unor instituţii menite să garanteze autonomia revendicată. (p. 320-321) În consecinţă, majoritatea Congresului a cerut ieşirea Banatului din Ungaria şi autonomia provinciei sub autoritatea nemijlocită a Vienei, singura în măsură să conserve privilegiile ilire. (p. 321)

În continuarea mişcării naţionale, se remarcă Supplex-ul din 1804, a cărui ultimă parte era consacrată Banatului. Secţiunea finală a fost redactată în mod sigur de un bănăţean, după cum o dovedesc regionalismele specifice zonei. Autorul cerea ca împăratul să trimită „în Ţara Banatului” un „milostiv rescript” pentru rezolvarea problemelor. (p. 327)

Înfiinţarea Preparandiei din Arad în 1812 a fost salutată de întreaga opinie publică românească, ea fiind prima şcoală de nivel superior pentru românii din zonă. (p. 329)

Alt succes al mişcării naţionale a fost numirea românului Nestor Ioanovici ca episcop de Arad la sfârşitul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea. (p. 347)

Concluzionând aceste prezentări, Nicolae Bocşan aprecia: „Începutul şi afirmarea acţiunilor româneşti în sistemul politic al monarhiei a fost opera Luminilor. Integrarea succesivă a categoriilor elitare în lupta pentru emancipare reflectă gradul şi nivelul de asimilare a ideologiei iluministe, activizarea politică a categoriilor respective în numele şi în spiritul Luminilor. Iniţiată de protopopi, preoţi şi învăţători, mişcarea rămâne în cea mai mare parte a epocii apanajul acestor categorii elitare, purtătoare ale unui crez iluminist.” (p. 355) Mişcarea naţională va fi continuată cu revoluţia de la 1848-1849 şi cu alte manifestări pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.