Archive for the ‘Relaţii româno-iugoslave’ Category

Mircea Rusnac – Vechi denumiri de localităţi

5 Septembrie 2017

După schimbarea graniţelor din 1919, dar mai ales în perioada comunistă, o serie de localităţi bănăţene au fost rebotezate, probabil cu intenţia de a avea o rezonanţă mai neaoşă, însă de cele mai multe ori denumirile căpătate nu aveau nicio legătură cu tradiţiile şi cu trecutul lor.

Poate cel mai frapant este cazul oraşului Oţelu Roşu, botezat astfel în 1948 datorită faptului că vechiul său nume, Ferdinand, coincidea cu cel al unui rege al României. În realitate, regele şi localitatea respectivă nu aveau nimic în comun, toponimul fiind mult anterior personalităţii în cauză.

Alte cazuri de asemenea „românizări” ale titulaturilor au mai fost la unele localităţi cu denumiri provenite din limbile celorlalte etnii ale Banatului. Astfel, Traunau a devenit peste noapte Aluniş, Ogradena Nouă s-a transformat în Baia Nouă, Uisenteş a devenit Dumbrăviţa, Ciavoş – Grănicerii, Tolvadia – Livezile, Ohaba Sârbească – Ohaba Română, Lighet – Pădureni, Medveş – Urseni.

Vechi denumiri considerate probabil impudice au lăsat locul altora mai „decente”. Enumerăm: Băseşti – Begheiu Mic, Maidan – Brădişoru de Jos, Armadia – Cireşu Mic, Goizeşti – Colonia Fabricii, Chizdia – Coşarii, Beşenova Veche şi Nouă – Dudeştii Vechi şi Noi, Cacova – Grădinari, Sâlha – Gruni, Crâjma – Măgura, Valea Boului – Păltiniş, Omor şi Omoru Mic – Roviniţa Mare şi Roviniţa Mică, Cârpa – Valea Timişului.

Tot din motive de pudoare, trei localităţi denumite Jidovin, Jădani şi Jadani au fost rebotezate Berzovia, Corneşti şi Cruceni.

Nu ne este clar de ce Valea Mare a fost redenumită Valea Bistrei. Probabil pentru că mai există şi alte câteva localităţi bănăţene denumite Valea Mare.

În sfârşit, în patru cazuri localităţile au primit numele unor personalităţi care au văzut acolo lumina zilei: Căvăran a devenit Constantin Daicoviciu, Rudăria – Eftimie Murgu, Bujoru – Traian Vuia şi Satu Mic – Victor Vlad Delamarina.

Nu este de prisos să amintim că, în perioada interbelică, Lovrin s-a numit Regele Ferdinand, iar Giarmata Vii – I.G. Duca.

O excepţie fericită în acest sens o constituie cazul comunei Coronini de pe Clisura Dunării. Ea a fost întemeiată în secolul al XIX-lea de un grup de bufeni (olteni), cu acordul guvernatorului din acel timp al Voivodinei şi Banatului. Recunoscători, locuitorii şi-au botezat aşezarea cu numele acestuia. Peste un secol însă, comuniştii i-au schimbat numele în Pescari. Dar după 1989, prin referendum, sătenii au hotărât revenirea la numele lui Coronini, astfel încât măcar una dintre aceste nedreptăţi a fost reparată.

În Banatul sârbesc a fost urmată o politică similară, poate nu la fel de amplă. Aici cel mai cunoscut caz este cel al oraşului principal, fost Becicherecu Mare, actual Zrenjanin. De asemenea, Franzfeld a devenit Kačarevo, Karlsdorf – Banatski Karlovac, Beodra – Novo Miloševo, Modoş – Jaša Tomić, Törökkanizsa – Novi Kneževac, Toracu Mare şi Toracu Mic au fost unificate sub denumirea de Begejci.

În acest mod, o componentă importantă a aerului bănăţean tradiţional a dispărut în mod fortuit, prin simple decizii ale unor regimuri politice trecătoare. Cum am precizat, cazurile sunt cu siguranţă mai numeroase. Însă le-am menţionat pe cele pe care le-am putut încă identifica, pentru ca măcar prin aceste rânduri amintirea unui mod de viaţă tradiţional bănăţean să nu dispară.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Amintiri ale copiilor deportaţi în Bărăgan

2 Iulie 2017

Anul trecut a apărut o lucrare emoţionantă despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, venită să completeze bogata literatură dedicată acestei teme.* Dacă lucrările apărute în primii ani după 1989 se bazau pe amintirile deportaţilor care în momentul respectiv se aflaseră la o vârstă matură, între timp mare parte dintre aceştia au încetat din viaţă. Acum a venit rândul copiilor de atunci să ne relateze amintirile lor, nu mai puţin interesante, culese de un autor născut el însuşi în acea deportare. Copiii deportaţi la vârste de 2-3 ani sau chiar mai mici, care îşi amintesc primele imagini tocmai de acolo, din deportare, vin cu viziunile lor de atunci şi cu nuanţe de mare interes chiar şi acum. Nu vom insista asupra tuturor emoţionantelor mărturii şi amănunte relatate în carte, ci ne vom concentra, cu titlu de exemplu, asupra unor aspecte care revin în mai multe relatări, dovedindu-şi astfel veridicitatea. Câteva teme se regăsesc în mai multe relatări diferite, marcând viaţa atâtor oameni.

Au fost nu puţine cazuri când bănăţeni de naţionalitate germană au suferit două deportări la rând, întâi în Uniunea Sovietică în 1945-1950 şi apoi în Bărăgan în 1951-1956, totalizând astfel zece ani de suferinţă. De pildă, profesoara Elisabeta Mulcz din Teremia Mare a văzut la Olaru un bărbat care la vârsta de 17 ani fusese deportat în U.R.S.S. pentru cinci ani, fiind apoi dus în Bărăgan pentru alţii cinci. „Mi-a rămas în minte imaginea lui. Părea o statuie a durerii. Privea înainte cu o privire goală. Atâta foame, atâta nedreptate… Nu l-am mai văzut niciodată. Doar atunci, la 12 ani. M-a privit fix şi atât. De atunci, acel om se uită la cuiburile de păsări. Omul acela e socotitorul berzelor.” (p. 28) În 2012, despre acest om s-a scris şi în presa timişoreană, el trăind pe atunci la Biled. Profesoara i-a trimis o scrisoare de Crăciun, dar neştiindu-i adresa, a menţionat pe plic numele (aflat din ziar), localitatea şi a adăugat: „Omul care a îmbătrânit numărând păsările cerului.” Spre bucuria ei, destinatarul, Petru Trendler, i-a răspuns. (Ibidem)

Trendler se ocupase mulţi ani, după revenirea din cele două deportări, cu număratul cuiburilor de barză şi al berzelor existente în fiecare an la el în sat, ţinând un catalog timp de aproape patru decenii. Aici el notase conştiincios numărul fiecărei case care avea o barză pe horn, numele proprietarului acesteia, stâlpul pe care se afla câte un cuib şi câte berze mature şi câţi pui se aflau în fiecare cuib. (p. 270-271) Timp de cinci ani el a lucrat ca fochist la o mină de huilă dintr-o regiune transcaucaziană şi alţi cinci a fost deportat în Bărăgan, în satul Olaru, unde a muncit la o bumbăcărie. (p. 274)

Nemţoaica Ana Cernei din Iecea Mare, căsătorită cu un refugiat din Basarabia, a fost şi ea deportată mai întâi la Dnipropetrovsk, în Ucraina Sovietică, împreună cu tatăl şi cu fratele ei, unde a lucrat într-o ţesătorie. Acolo şi-a pierdut degetul mare de la o mână, pe care şi l-a prins în maşină. Fratele ei a murit în deportare, apoi s-a îmbolnăvit şi tatăl şi atunci autorităţile sovietice i-au trimis acasă atât pe el, cât şi pe fiica sa. (p. 115) Mai târziu, Ana Cernei a fost dusă împreună cu soţul său şi cu fiul lor de doi ani la Olaru, în Bărăgan. (p. 116)

Şi Maria Slavik din Biled a fost deportată în 1945 împreună cu tatăl ei la Stalino, în Ucraina. (p. 184) După câteva luni însă, ea s-a îmbolnăvit şi, nemaifiind bună de muncă, a fost trimisă acasă înainte de Crăciun. Ea îşi amintea că în lagăr militarii sovietici îi umileau pe cei deportaţi, pentru orice solicitare trimiţându-i la Hitler. Acolo primeau de mâncare cartofi, mai mult coji, varză, însă carne nu au văzut cât timp au stat în acel lagăr de muncă. (p. 185) La 25 de ani a fost dusă şi în Bărăgan, la Rubla, cu întreaga familie. (Ibidem)

O temă care a revenit în relatările multor foşti deportaţi în Bărăgan a fost cea a iernilor cumplite trăite acolo, în special cea din anii 1953-1954, una dintre cele mai grele din intreg secolul XX. Tot Maria Slavik îşi amintea că iarna deportaţii trebuiau să meargă prin troienele de zăpadă. (p. 186)

Ştefan Miatov din Saravale avea patru ani când a fost deportat la Bumbăcari. (p. 74) El ţinea minte iarna cea grea din 1953-1954, când casele au fost acoperite de zăpada viscolită până la coamă. Pentru ca oamenii să poată ieşi afară, trebuia folosit hornul sau să fie spart un geam şi apoi să-şi facă tunel prin nămeţi. Primul care răzbea afară îl debloca pe vecinul său. (p. 77)

Emilian Bugariu, deportat din Checea la Frumuşiţa Nouă, arăta că în acea iarnă oamenii puteau fi scoşi din case numai prin tunele. El era atunci în armată la Aninoasa, în Valea Jiului, unde lucra în mină. A solicitat o pemisie pentru a-şi ajuta familia deportată. Din fericire, casa lor nu avea intrarea înspre Prut şi viscolul nu le-a blocat accesul, însă vecinii de pe partea cealaltă a străzii au putut fi greu scoşi din casele lor. Chiar pe peretele opus intrării casei lor, zăpada era troienită, având până la 4 m înălţime. Pe acel perete se formase şi în casă un strat de gheaţă de un deget, cauzat de condens, deoarece în cameră ardea focul şi totuşi în interior temperatura se apropia de 0 grade. (p. 287)

După cum rezultă şi dintr-o fotografie păstrată de Nicolae, fiul Anei Cernei, în iarna 1953-1954, în curtea casei lor se făcea pârtie cu lopata. Dislocaţii se scoteau unii pe alţii din troiene. (p. 118)

Profesorul Ioan Ostrovăţ din Sânnicolau Mare, deportat la Valea Viilor, îşi amintea că în acea iarnă de pomină viscolul a acoperit complet casa unui vecin cu zăpadă troienită. Pentru a fi scos de acolo, s-a săpat un tunel. Alt vecin locuia cu familia într-un bordei. Acel bordei nici nu a putut fi reperat printre nămeţi. Ca să-l găsească, oamenii au sondat prin zăpadă cu un băţ ascuţit. (p. 135)

Petru Negru Jivanov din Soca, deportat la vârsta de doi ani la Viişoara, îşi amintea iarna 1953-1954, când au căzut ninsori abundente, iar viscolul a îngropat satele deportaţilor în zăpadă. În acel anotimp s-a întâmplat să fie viscol şi trei-patru sau chiar şi nouă zile la rând. Astfel, unele căsuţe îngropate au stat şi câte o săptămână în nămeţi fără ca oamenii din ele să poată ieşi afară. Un om din acel sat a şi murit în timpul viscolului, însă familia lui nu l-a putut duce la groapă şi a fost nevoită să urce sicriul în podul casei până când urgia s-a mai potolit.

Chiar în bucătăria familiei Jivanov, zăpada a pătruns prin gaura cheii, formând în interior un troian înalt de 1 m. Din ea, femeile topeau pentru a face mâncare, pentru a avea apă de băut şi pentru a putea spăla copilul. Într-o noapte cu viscol puternic, acoperişul de paie al casei a fost dat jos. Bărbaţii au fost nevoiţi să iasă din casă şi au refăcut atât cât se mai putea strânge din el. (p. 221)

Felicia Maghiaru din Comloşu Mare, deportată când avea trei ani la Vădenii Noi, îşi amintea că în acea iarnă casele mai mici erau complet sub zăpadă, formându-se tot atâtea derdeluşuri pentru copii. Însă s-au mobilizat în jur de 40 de bărbaţi, care cu ajutorul lopeţilor i-au scos din troiene şi pe năpăstuiţii din această localitate aflaţi sub ele. (p. 264)

Alte nenorociri pentru deportaţi au fost provocate de inundaţiile produse în regiune. O serie de mărturii ale copiilor de atunci le menţionează ca atare, ca o experienţă de neuitat trăită la o vârstă fragedă. Imediat după ce au fost lăsaţi în câmp la Olaru, membrii familiei Cernei din Iecea Mare şi-au săpat acolo un bordei, însă când a venit o ploaie mare, acesta s-a umplut cu apă. Cu acel prilej, pe micul lor fiu Nicolae în vârstă de doi ani l-au urcat pe un dulap. (p. 116)

Maria Cornelia Botoş din Comorâşte, care avea patru ani şi jumătate când a fost deportată la Borcea Nouă, îşi amintea şi ea că după ce familia sa a făcut o colibă, l-au adus pe străbunicul suferind cu pat cu tot, aşezându-l în mijlocul acesteia. Dar noaptea a început să plouă. Pentru a fi feriţi copiii de apa de ploaie care curgea şiroaie printre snopii de grâu, a fost pusă o masă peste patul bolnavului, ei ascunzându-se sub aceasta. Pe masă se afla o muşama, pe care cei mari o ţineau de colţuri pentru a sta întinsă şi a nu se scurge apa în pat. (p. 191-192)

Inundaţie a fost şi la Lăteşti, după cum povestea inginerul Farkas Ladislau Csaba, deportat din Deta. La două luni după sosire, peste satul de bordeie abia încropite a venit o ploaie torenţială şi circa 30 dintre ele, aflate într-o zonă mai joasă, au fost complet inundate. A doua zi, oamenii din satul vechi au adus o barcă, pentru ca sinistraţii să-şi poată „pescui” din lucrurile care pluteau pe apa care ajungea până la 3 m adâncime. (p. 111)

Ileana Bechira din Checea a fost şi ea deportată la doi ani la Frumuşiţa Nouă, pe malul Prutului. În anul 1955, acesta s-a revărsat de mai multe ori. În toamnă apa a ajuns peste casele deportaţilor. După ce s-au refugiat într-un sat vecin, ei au luat o barcă cu care s-au întors să vadă ce a mai rămas din satul lor. Acolo era însă o mare întindere de apă albastră. Din podul unei case se auzea mieunând o pisică. Acea revărsare a şters satul cu totul. (p. 91-92)

Alt martor al acelei inundaţii din august 1955 a fost Emilian Bugariu, menţionat mai sus. El îşi amintea cum satul Frumuşiţa Nouă a fost evacuat cu ajutorul căruţelor, al tractoarelor cu remorci şi al camioanelor. Prutul s-a revărsat chiar în zona familiei sale. (p. 287-288) Ulterior, sinistraţii se duceau până la şosea, privind cu tristeţe în direcţia satului lor. În zare însă nu se mai vedea decât apă. (p. 289) Pe deasupra apelor se vedeau acoperişurile de paie plutind. După ce apele s-au retras, din satul lor nu mai rămăsese nimic. (p. 290)

Toate acestea au fost drame colective de o mare intensitate, rămase pentru totdeauna în amintirea celor ce le-au trăit la vârste fragede. Cartea abundă însă în multe alte momente la fel de dureroase trăite în acea cumplită deportare, care i-a marcat pe bănăţeni într-un mod cu totul aparte. Este necesar ca şi generaţiile actuale să cunoască aceste lucruri, pentru ca ele să nu se mai poată repeta vreodată.

* Marcel Sămânţă, Desculţi printre ciulini. Mărturii despre deportarea în Bărăgan, Ed. Mirton, Timişoara, 2016, 295 p.

Mircea Rusnac – Iluminismul din Banat şi efectele sale

14 Noiembrie 2016

În anul 2016 ne-a părăsit istoricul bănăţean Nicolae Bocşan. El va rămâne însă în istoriografia regiunii printr-o serie de lucrări importante, detaşându-se în acest sens, în opinia noastră, cea din 1986, intitulată Contribuţii la istoria iluminismului românesc. Aceasta, împreună cu Monografia Mitropoliei Banatului a lui I.D. Suciu, pot constitui cea mai valoroasă înlocuire a unei unitare Istorii a Banatului, care încă nu a fost scrisă nici până astăzi.

În lucrarea amintită, Nicolae Bocşan prezenta situaţia generală a românilor bănăţeni în perioada cuprinsă aproximativ între 1770 şi 1848, marcată de apariţia şi larga răspândire în Imperiul habsburgic a ideilor iluministe, propagate chiar de la vârf, de împăraţi precum Maria Tereza şi Iosif II. În cazul românilor bănăţeni, perioada a fost una de intensă instruire şcolară şi ulterior de culturalizare, ducând la clarificarea şi promovarea idealurilor naţionale. În prima etapă, un rol important în acest sens l-a avut prezenţa în regiune a unui grup compact de nobili macedo-români, negustori la origine, care au patronat iniţiativele cu caracter naţional. Între ei se remarcau fraţii Constantin şi Naum Petrovici, zişi Mocioni, înnobilaţi în 1783, după achiziţionarea domeniului Foeni şi a unor părţi din alte patru domenii; Pavel Ioanovici Caliva, proprietarul domeniilor Dulău şi Valea Mare; fraţii Chiril şi Cristofor Naco, proprietarii domeniului Sânnicolau Mare din 1781, înnobilaţi în 1784; Atanasie Tiţu, înnobilat în 1798, după achiziţionarea domeniului Valeapai (familia se va numi Atanasievici); Mihai Duca, proprietar de Cadar şi Şipet din 1792, când a fost şi înnobilat; Constantin Emanuel Ghica, proprietar şi nobil din 1813; Ioan Damaschin, proprietar al domeniului Nemet, devenit Karatsony, proprietar la Beodra din 1781, ulterior şi la Banloc, Ofseniţa, Soca şi Partoş; doctorul Ilie Manassy, înnobilat în 1819; fraţii Atanasie şi Constantin Grabovschi din Pesta, proprietari la Apadia şi înnobilaţi în 1823; familiile Capra, Misici, Milencovici sau bogatul bancher vienez George Sina, cel mai mare proprietar particular din Banat. (p. 84-85)

De asemenea, după constituirea Graniţei Militare, începând cu anii 1790-1800, tot mai mulţi români au acces în funcţii de ofiţeri inferiori, iniţiindu-se astfel un fenomen de cristalizare a elitei militare. Cronica lui Nicolae Stoica îi menţiona pe căpitanii Todor Calo şi Cocea, pe locotenentul-major Pârvu Jumanca, pe locotenenţii Mihai Pele şi Ilie Armăşescu sau pe sublocotenentul Ioan Groza. Până în 1848, unii membri ai familiilor româneşti înnobilate, precum Duca sau Atanasievici, vor ajunge şi în grade de ofiţeri superiori. (p. 111)

În aceste condiţii, la conducerea imperiului erau promovate idei de luminare a populaţiei, care în societatea românilor bănăţeni erau foarte binevenite şi chiar necesare. În acest sens, cancelarul Kaunitz îi scria în 1766 lui Iosif II: „Mi se pare că izvorul principalelor vicii în această direcţie stă esenţial în educaţia publică, obiectul cel mai interesant al legislaţiei. A forma sufletul înainte de a-l folosi, a da moravuri cetăţeanului înainte de a-i cere serviciile, a-l lumina asupra îndatoririlor sale înainte de a-i cere îndeplinirea lor, sunt griji tot atât de indispensabile pe cât este a ara şi a însămânţa câmpurile, înainte de a le putea culege.” (p. 113) A început astfel un larg proces de alfabetizare a populaţiei prin deschiderea de şcoli în limba română, dotate cu cadre şi cu materialul didactic necesar. În 1787 de la Viena venea un ordin ca legislaţia în domeniu din perioada Mariei Tereza să fie menţinută, precizând facilităţile care erau acordate populaţiei: „pruncilor celor rumâneşti de vor pofti a învăţa vreo câţiva ani cărţile fără de bani li se vor da”, iar „care deosebi sârguinţa lor vor arăta de la an la an plată li se va da.” (p. 117) Era ordonată pedepsirea părinţilor care îşi împiedicau copiii să frecventeze şcoala, iar în funcţia de cnez nu mai puteau fi aleşi decât ştiutorii de carte.

În consecinţă, în Banat procesul de alfabetizare a avut un caracter intensiv, apărând în scurt timp o pătură instruită la nivelul minim (scris, citit), etapă necesară pentru a asigura o bază socială mai largă iniţiativelor reformismului. Dacă în 1768 erau 66 de şcoli ortodoxe, dintre care 43 sârbeşti şi 23 româneşti, în 1802 numărul lor crescuse la 408, dintre care 328 româneşti, 73 sârbeşti şi 7 româno-sârbeşti. În 1820 erau 425 de şcoli ortodoxe. (p. 120) În jumătate de secol, reţeaua şcolară sporise de 6,4 ori. Între 1768-1802, numărul şcolilor româneşti crescuse de 14,2 ori, pe când cel al celor sârbeşti de numai 1,7 ori, iar cel al şcolilor germane de 1,5 ori. (p. 120-121) La începutul secolului al XIX-lea, în Banat erau 520 de şcoli, revenind aproximativ câte o şcoală pentru fiecare localitate. (p. 121)

„Una dintre cele mai importante consecinţe ale reformismului a fost crearea şi stabilizarea unei reţele de şcoli elementare cu limba de predare română, cu învăţători şi cu o populaţie cuprinsă în sfera de acţiune a şcolii. Formarea acestei reţele consacră şcoala ca instituţie naţională românească, alături de biserică; împreună, vor patrona programul şi mişcarea de emancipare naţională, prin elita intelectuală ce gravita în jurul lor”, concluziona Nicolae Bocşan. (p. 122)

Situaţia s-a îmbunătăţit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după 1829, când în confiniu s-a introdus învăţământul obligatoriu, realizându-se frecvenţa şi şcolarizarea în proporţie de 100%. „Situaţia este excepţională, în comparaţie cu celelalte provincii româneşti, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei, frecvenţa era aproximativ aceeaşi ca în Banat; în Anglia şi Ţara Galilor, în preajma anului 1800, «frontiera alfabetizării» cuprinsese cca. 67%, în Scoţia 77-78%, în Franţa 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta, în interiorul fiecărei ţări.” (p. 124-125) Nu întâmplător, avântul economic al Banatului, cel industrial în primul rând, avea loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind legat direct de progresele alfabetizării populaţiei. „Preponderenţa bănăţenilor în ansamblul publicului cititor român din monarhie indică procentul mare al ştiutorilor de carte în provincie, rezultat al aceluiaşi proces de alfabetizare. Până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, frontiera alfabetizării s-a extins aici la un nivel comparabil cu nivelul mediu din ţările Europei occidentale sau din Prusia.” (p. 125)

În consecinţă, s-a format un grup compact, distinct, de slujitori ai şcolii (învăţători, cateheţi, profesori, mai târziu şi directori şcolari). Aceştia, împreună cu preoţii, vor avea în continuare un rol deosebit în propagarea Luminilor în mase. (p. 125) În 1816, în districtul şcolar al Timişoarei, din 162 de învăţători ortodocşi, 93 fuseseră pregătiţi la cursurile din capitala Banatului şi 69 erau absolvenţi ai Preparandiei din Arad. În acest fel, majoritatea învăţătorilor bănăţeni erau deja calificaţi în momentul respectiv. (p. 126)

Acum se trecea la etapa a doua a Luminilor, când a fost cristalizată o elită intelectuală, formată în şcolile medii şi superioare ale provinciei şi imperiului. „Situaţia materială superioară conaţionalilor din alte provincii, numărul mare al românilor de condiţie liberă, accesul mai uşor la învăţământul secundar şi superior, la funcţii al celor cu pregătire corespunzătoare, egalizarea statutului politic al ortodocşilor cu al celorlalte confesiuni, nu în ultimul rând dorinţa fiilor de preoţi, învăţători, ţarani sau militari de a-şi depăşi condiţia socială, explică numărul mare de români bănăţeni la studii medii şi superioare”, scria Nicolae Bocşan. (p. 128)

Un rol important în geneza intelectualităţii bănăţene l-a avut, cum am menţionat, Preparandia din Arad. Până în 1848, majoritatea absolvenţilor acesteia proveneau din Banat: 757 din 1.054 între anii 1814-1847, adică aproape 75%. În plus, pentru perfecţionarea dascălilor din graniţă a funcţionat o Preparandie şi la Caransebeş, înfiinţată din iniţiativa lui Ioan Tomici şi transferată de Constantin Diaconovici Loga la Biserica Albă, în timpul directoratului său în graniţă. (Ibidem.) În învăţământul mediu erau foarte frecventate de români gimnaziile piariste din Timişoara şi Lugoj, şcoala latină de la Oraviţa şi şcoala gramaticală de la Vârşeţ. La liceul piarist din Timişoara s-au format, de exemplu, Damaschin Bojincă, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, fraţii Vasici, Petru Cermena, Petru Lupulov etc. De asemenea, românii bănăţeni mai frecventau liceul piarist din Seghedin, liceele din Blaj, Beiuş şi Arad, şcolile din Principate. (p. 128-129)

În 1830, la Universitatea din Pesta erau aproximativ 40 de studenţi români, majoritatea lor fiind bănăţeni. S-au remarcat în acest sens Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Mihail Tomici, Andrei Mocioni, Pavel Vasici, Ioan Dobran, Ioan Raţ etc. Până în 1848, la Universităţile din Pesta şi Târnavia s-au format şapte doctori bănăţeni în medicină: Gheorghe Ciocârlan, Pavel Vasici, Ioan Piscovici, Dumitru Nedelcu, Atanasie Şandor, Ştefan Iorgovici şi A. Novac. În 1844, Gazeta de Transilvania, nr. 44, menţiona existenţa a zece avocaţi în Banat: Maxim Pascu, Eftimie Murgu, Andrei Vasici, G. de Fogaraşi, E. Gojdu, Mihai Cociuba, G. Arcoşi, G. Popovici, D. Vradin, Teodor Şerb. (p. 129)

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii G. Obradovici, I. Mihuţ, Constantin Diaconovici Loga sau D. Constantini au ajuns directori şcolari. La Preparandie şi la institutele teologice din Arad şi Vârşeţ predau profesori precum: Dimitrie Ţichindeal, Iosif Iorgovici, Alexandru Gavra, Ioan Tomici, Nicolae Tincu Velia, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, Gherasim Raţ, Patriciu Popescu etc. Alţii, precum Mihai Velceanu şi D. Turcu, şi-au desăvârşit pregătirea artistică la şcoli superioare din Germania, inclusiv la Academia de pictură din München, dobândind statutul de pictor profesionist. (p. 129-130)

În această perioadă, în Banat problema confesională era sub semnul privilegiilor ilire, care îi cuprindeau atât pe ortodocşii sârbi, cât şi pe cei români. „Într-o epocă în care religia ortodoxă n-a fost recunoscută în Transilvania şi Ungaria, iar naţiunea română era numai tolerată, românii bănăţeni, alături de sârbii şi grecii din Ungaria, beneficiau de o situaţie mai bună, asigurată de privilegii, sub scutul cărora şi-au putut conserva, cel puţin un timp, limba şi individualitatea, factori ce au favorizat ulterior evoluţia istoriei pe coordonate naţionale.” (p. 132) Care era motivaţia acordării acestor privilegii? „Statornicirea graniţei cu Imperiul otoman a obligat Viena să acorde populaţiilor ortodoxe din teritoriile nou achiziţionate un statut privilegiat, cel puţin la nivelul celui de care beneficiaseră în timpul stăpânirii turceşti, pentru a încuraja imigrarea în provinciile orientale şi a consolida stăpânirea recent instaurată.” (Ibidem)

Consecinţele au fost benefice. „Autonomia confesională statuată în Banat prin sistemul privilegiilor nu era îngrădită prin nicio legiuire ecleziastică, spre deosebire de Ungaria sau Transilvania. Conflictul dintre ierarhia clericală şi factorii politici din Ungaria caracterizează întregul secol XVIII, reclamând deseori arbitrajul Vienei, în timp ce în Banat, până la 1778-1779, biserica ortodoxă are de la începutul stăpânirii austriece un statut de largă toleranţă, o existenţă de drept, recunoscută prin diplomele imperiale şi, implicit, o mai mare libertate de acţiune.” (p. 135) Această toleranţă a menţinut unitatea românilor bănăţeni, evitându-se astfel manifestările de criză a conştiinţei, ca în Transilvania sau Partium. „Regimul de toleranţă al privilegiilor a mijlocit românilor din Banat accesul la drepturi de care populaţia română din Transilvania sau Ungaria a fost privată: intrarea în oraşe, accesul la meserii şi chiar la unele funcţii în administraţia locală până la un anumit nivel, determinante pentru cristalizarea unei elite burgheze şi birocratice.” (p. 136)

În perioada privilegiilor, punctul culminant l-a reprezentat Congresul ilir de la Timişoara din 1790, unde şi românii au avut o participare importantă. Cererile Congresului revendicau autonomia politico-teritorială, restaurarea privilegiilor din 1690, dreptul locuitorilor ortodocşi de a ocupa funcţii politice şi juridice, constituirea unui sistem de învăţământ secundar şi superior, astfel ca „naţiunea iliră să aibă în tot regatul aceleaşi drepturi şi avantaje pe care le au şi ungurii.” (p. 140)

Comparativ cu situaţia din Europa, în Banat apăreau o serie de particularităţi în privinţa apariţiei şi legitimării elitelor. Aici n-a funcţionat privilegiul de naştere pentru a statua această calitate, ci elitele s-au cristalizat după o serie de criterii aparţinând unei societăţi moderne: capacitate, talent, funcţii, venituri şi proprietate. (p. 149)

Cultura românească din Banat a avut un minus în absenţa unei tiparniţe localnice, fapt care va conduce la o circulaţie intensă a manuscriselor şi a cărţilor tipărite în alte zone. Banatul s-a remarcat în orice caz prin cantitatea mare de carte veche absorbită, ca număr de titluri şi de exemplare, difuzată în întreaga provincie, însă cu o intensitate diferită de la o zonă la alta. (p. 156) În zona sudică, până în 1848 au avut o preponderenţă absolută cărţile tipărite la Râmnic (Vâlcea), urmate de cele de la Bucureşti şi de la Blaj. (p. 158) Cărţile râmnicene acopereau întregul teritoriu al Banatului, având o frecvenţă mai mare în satele de pe Valea Begheiului, în jurul Făgetului, pe Valea Caraşului şi în jurul Oraviţei. (p. 159) Treptat, creştea şi numărul celor care făceau însemnări pe cărţi, începând cu preoţii şi dascălii, dar continuând şi cu elitele locale şi cu oamenii de rând. (p. 162)

De obicei, cărţile ajungeau în Banat la un an-doi de la apariţie, difuzarea lor fiind însă inegală, în funcţie de interes, de starea materială şi de posibilităţile de comunicaţie cu celelalte provincii. Centre puternice s-au conturat pe Valea Caraşului, în jurul Oraviţei, la Cacova, Vărădia, Ticvaniu Mare, de asemenea în jurul Caransebeşului şi în teritoriile grănicereşti. (p. 167)

Începând de prin 1790, cartea a devenit instrumentul principal de educaţie şi cultivare, difuzarea ei realizându-se într-o manieră explozivă datorită mişcării iluministe româneşti din Banat. Dacă între 1791-1800 la Buda s-au tipărit nouă titluri, între 1816-1820 au apărut 95. Între 1804-1824, la Buda s-au tipărit 167 de cărţi româneşti, iar între 1825-1840, 71 de cărţi. Dintre acestea, 75 de titluri erau scrise pentru Banat sau de bănăţeni. În privinţa cumpărării cărţii, Banatul ocupa în spaţiul românesc locul doi după Muntenia, cu 3.346 de volume, dar cu incomparabil mai multe localităţi: 40. Banatul deţinea primul loc în achiziţionarea cărţii ştiinţifice sau a manualelor (35%), a literaturii filozofice, pedagogice şi moralnice (39%). Până în 1829, Banatul a fost provincia cea mai activă în materie de prenumerare, cu 35% înainte de 1820 şi cu 37% între 1820-1829. (p. 169)

Prima generaţie a Luminilor cuprindea relativ puţini cărturari: Mihail Roşu, Nicolae Stoica de Haţeg, D. Eustatievici, Daniel Marginai Lazarini, arhimandritul Feldvari, iosefinişti în concepţie. (p. 178) Generaţia a doua, a luminătorilor, a acţionat mai solidar, având legături şi cu exponenţii Luminilor din Transilvania. Se remarcau acum: Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal, Constantin Diaconovici Loga, Grigore Obradovici, Ioan Mihuţ, Iosif Iorgovici, Ioan Tomici, Moise Nicoară, Alexandru şi Ioan Teodorovici, Vasile Georgevici, Naum Petrovici, Moise Bota, D. Tincovici, M. Tomici sau macedo-românul Gheorghe Roja. În plus, acum îşi continuau activitatea Nicolae Stoica şi M. Roşu din prima etapă. Cei mai mulţi gravitau în jurul Preparandiei arădene, înfiinţate în 1812, transformând-o într-un focar de difuzare a iluminismului şi centru al vieţii culturale româneşti pentru Banat şi părţile vestice. (p. 179) În sfârşit, generaţia lui Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Pavel Vasici, Nicolae Tincu Velia, D. şi I. Constantini, P. Lupulov, Alexandru Gavra, Atanasie Şandor, Meletie Drăghici, D. Petrovici Stoichescu etc., care a debutat sub semnul Luminilor, a parcurs rapid drumul spre romantism, având o activitate culturală de înaltă ţinută, cu audienţă în toată spiritualitatea românească. (p. 180)

În acest context, debutul mişcării naţionale româneşti s-a plasat în cadrul rezistenţei comune româno-sârbe faţă de încercările regimului maghiar de anihilare a autonomiei ilire. La Congresul ilir de la Timişoara din 1790, majoritatea deputaţilor a susţinut autonomia Banatului, prin ieşirea din sistemul politic al Regatului maghiar şi trecerea sub directa subordonare a Vienei, consolidarea autonomiei prin garantarea libertăţilor şi a instituţiilor care o reprezentau. (p. 320) Deputaţii români, care după estimarea lui I.D. Suciu reprezentau 30% din numărul participanţilor la Congres, au susţinut cererile cu caracter politic ale Congresului: autonomia provinciei, tratament egal în faţa legii, recunoaşterea egalităţii în drepturi cu celelalte confesiuni şi naţiuni, crearea unor instituţii menite să garanteze autonomia revendicată. (p. 320-321) În consecinţă, majoritatea Congresului a cerut ieşirea Banatului din Ungaria şi autonomia provinciei sub autoritatea nemijlocită a Vienei, singura în măsură să conserve privilegiile ilire. (p. 321)

În continuarea mişcării naţionale, se remarcă Supplex-ul din 1804, a cărui ultimă parte era consacrată Banatului. Secţiunea finală a fost redactată în mod sigur de un bănăţean, după cum o dovedesc regionalismele specifice zonei. Autorul cerea ca împăratul să trimită „în Ţara Banatului” un „milostiv rescript” pentru rezolvarea problemelor. (p. 327)

Înfiinţarea Preparandiei din Arad în 1812 a fost salutată de întreaga opinie publică românească, ea fiind prima şcoală de nivel superior pentru românii din zonă. (p. 329)

Alt succes al mişcării naţionale a fost numirea românului Nestor Ioanovici ca episcop de Arad la sfârşitul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea. (p. 347)

Concluzionând aceste prezentări, Nicolae Bocşan aprecia: „Începutul şi afirmarea acţiunilor româneşti în sistemul politic al monarhiei a fost opera Luminilor. Integrarea succesivă a categoriilor elitare în lupta pentru emancipare reflectă gradul şi nivelul de asimilare a ideologiei iluministe, activizarea politică a categoriilor respective în numele şi în spiritul Luminilor. Iniţiată de protopopi, preoţi şi învăţători, mişcarea rămâne în cea mai mare parte a epocii apanajul acestor categorii elitare, purtătoare ale unui crez iluminist.” (p. 355) Mişcarea naţională va fi continuată cu revoluţia de la 1848-1849 şi cu alte manifestări pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.

Mircea Rusnac – O sinteză a deportării

30 Noiembrie 2015

După 1989 s-a scris o întreagă literatură despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, eveniment care a marcat profund regiunea noastră. De aceea, parcă niciodată nu putem spune că s-a încheiat capitolul descrierii sale, care adaugă noi titluri de la un an la altul. Recent, o sinteză a fenomenului deportării a apărut în revista Memoria, sub semnătura Claudiei-Florentinei Dobre.* Datele prezentate sunt edificatoare.

Modelul era cel oferit de gulagul sovietic. În România deportările diferitelor categorii de cetăţeni au început încă din 1944, primele acţiuni vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost dislocaţi la rândul lor în zone deja „pacificate” de autorităţi. După 1955, foştii deţinuţi politici au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satele construite cu ocazia deportării din 1951.

În iunie 1951 fuseseră deportate aproximativ 44.000 de persoane care locuiau pe o rază de 25 km de la graniţa cu Iugoslavia. Strămutarea acestora în Bărăgan a reprezentat „una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste.” Măsurile luate întru pregătirea acestei acţiuni „deschideau calea spre realizarea planului de distrugere a elitei satelor româneşti din regiunile cele mai dezvoltate şi mai animate de spiritul libertăţii.”

Casele deportaţilor erau confiscate, aceştia având voie să ia cu ei doar câte doi purcei, doi cai sau o pereche de boi de muncă, o vacă, două oi şi o căruţă. Transportarea lor s-a făcut în vagoane de vite, în care erau înghesuiţi oameni, animale şi bunuri. Noile perimetre de locuire erau stabilite în câmp, în actualele judeţe Călăraşi, Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Planul secret al deportării în Bărăgan a fost elaborat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevski, Vasile Luca şi Dumitru Coliu.

În Bărăgan, deportaţii au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoli, primării, miliţii, dispensare sau magazine. „Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinsoni Crusoe ai Bărăganului. Au construit practic din nimic o viaţă nouă.”

Cele 18 sate nou apărute pe hartă se aflau sub o strictă supraveghere a Miliţiei, părăsirea lor fiind interzisă. „Deportaţii au înfruntat cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei. Unii dintre ei şi-au lăsat viaţa în câmpia Bărăganului.” Inclusiv copiii erau nevoiţi să muncească în G.A.S.-urile din regiune.

După 1955, nu toţi deportaţii au putut să revină acasă. Unora li s-a impus în continuare un „domiciliu obligatoriu parţial”, ei neavând voie să se stabilească în zonele de frontieră. Bunurile confiscate nu le-au fost redate, cu excepţia caselor, pierzând pământul, animalele, produsele agricole confiscate în momentul deportării.

Casele rămase în Bărăgan au fost atribuite foştilor deţinuţi politici, după cum arătam. În 1964 au fost eliberaţi şi aceştia, iar în 1967 Nicolae Ceauşescu a declarat deportarea ca fiind ilegală şi neconstituţională. Pentru ca şi amintirea ei să dispară, satele şi cimitirele rămase au fost distruse. Au supravieţuit numai Fundata, Dâlga şi Rubla până la căderea regimului comunist. Astăzi nu îşi mai aminteşte aproape nimeni de acolo drama care s-a produs.

Din acest motiv, este binevenită orice scriere care mai aminteşte despre aceste fapte. Articolul apărut în Memoria este cea mai recentă dovadă în sensul arătat.

* Claudia-Florentina Dobre, Deportarea: scurtă incursiune istorică, în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 91/92 (2-3/2015), pp. 157-161.

Mircea Rusnac – Banatul şi Marea Unire (I)

20 Noiembrie 2014

images

Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o. Fiecare s-a ales cu câte o bucată, mai mare sau mai mică. Două treimi au revenit României, o treime Serbiei şi o sutime Ungariei. În condiţiile în care, la recensământul din 1910, românii reprezentau 37,42% din populaţia Banatului, germanii 24,50%, sârbii 17,97% şi maghiarii 15,31%, existând şi numeroase alte naţionalităţi mai mici numeric. Noile graniţe spintecau regiunea, care până atunci formase o unitate economică închegată timp de secole, dezmembrau familii, distrugeau existenţa prosperă a locuitorilor. Bucăţile încorporate diferitelor state, fără a li se cere părerea şi fără a fi existat o pronunţare explicită a locuitorilor în acest sens, erau considerate de guvernele centrale respective drept părţi constitutive în mod absolut firesc şi normal ale statelor naţionale România, Serbia şi Ungaria.

Dar care era totuşi părerea populaţiei bănăţene în acele momente cruciale ale istoriei noastre? În condiţiile în care nicio naţionalitate nu deţinea majoritatea numerică absolută în regiune, este greşit să menţionăm că Banatul s-a „unit” cu o ţară sau alta. Niciodată un referendum nu ar fi aprobat o asemenea măsură, dată fiind diversitatea etnică, de aceea el nici nu s-a organizat. Este drept că grupuri minoritare de români, sârbi sau unguri bănăţeni tindeau către statele respective, dar opinia lor nu putea angaja întreaga populaţie a regiunii.

După ce tumultul anilor 1919-1920 s-a încheiat, s-au putut vedea mai bine consecinţele. Fruntaşii românilor bănăţeni, departe de a jubila, emiteau opinii triste şi decepţionate. Vom reda în continuare părerile exprimate, complet independent unul de celălalt, de Ioan Slavici, Victor Babeş, Traian Vuia şi Sever Bocu. Toţi erau somităţi în domeniile lor de activitate. Toţi erau dezamăgiţi de noua situaţie a Banatului. De ce oare? Erau agenţi plătiţi ai duşmanilor României? Sau exprimau adevărul? În continuare vom reproduce pasaje ale protestelor lor şi vom lăsa cititorii să judece. Orice comentariu este de prisos.

În 1921, Ioan Slavici scria astfel în lucrarea Închisorile mele: „Stau pe gânduri şi mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în faţa temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chişinău, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timişoara, ba până chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti.”

În acelaşi an, Victor Babeş i se adresa în acest mod lui Sever Bocu: „Doresc din tot sufletul Unirea tuturor românilor şi dezaprob orice tendinţă separatistă, dar nu pricep această Unire ca să fim excluşi din drepturile şi de la folosinţa bogăţiilor noastre, invadaţi şi reduşi la rolul unei colonii cucerite de către politicienii egoişti din toate partidele ale Vechiului Regat şi ale Ardealului.”

Câteva fragmente din scrisoarea lui Traian Vuia adresată în 1922 lui George Dobrin: „Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. (…)

Când în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nicio ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre, a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n.n.). Ei nu admiteau nici măcar termenul «unire». Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte «droit de conquète». (…)

C-un cuvânt, «Unirea» a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (…)

Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. (…)

Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.”

Sever Bocu a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe. (…)

Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

Mircea Rusnac – Republica Bănăţeană (31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919). Clarificarea unui concept

15 Noiembrie 2012

Un aspect foarte puţin cunoscut şi cercetat al trecutului nostru l-a constituit scurta existenţă a Republicii Bănăţene, apărută la sfârşitul primului război mondial, în momentul dezmembrării Imperiului austro-ungar. Istoriografia ulterioară fie a ignorat complet subiectul, fie, când l-a amintit, l-a prezentat în culori defavorabile. De aceea, lămurirea apariţiei şi a existenţei acestei republici în perioada foarte tulbure a anilor 1918-1919 este o problemă dificilă. Vom încerca să o facem pe baza puţinelor date deţinute, încercând să evităm cât mai mult aprecierile altor istorici, făcute din motive lesne de înţeles. Cu cât este cunoscut mai bine adevărul, cu atât va fi ulterior mai greu de combătut.

Prima problemă: de ce a fost proclamată o republică într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci? Răspunsul trebuie căutat în amploarea pe care o luase la sfârşitul războiului mişcarea social-democrată bănăţeană, bazată pe existenţa unui proletariat destul de numeros în oraşele regiunii, pe atunci puternic dezvoltată industrial. Din 1905, Partidul Social Democrat din Ungaria avea şi o secţie românească, însă aceasta era destul de slabă. Cea mai puternică organizaţie social-democrată bănăţeană era cea maghiaro-germană, condusă de avocatul dr. Otto Roth. (1) Acesta era considerat, chiar în paginile aceleiaşi lucrări, fie evreu, fie german, (2) însă acţiunile sale aveau să fie de multe ori mai apropiate de interesele ungurilor decât de cele ale germanilor bănăţeni, cu care a fost uneori chiar în dezacord. Social-democraţii au organizat o serie de manifestaţii de stradă în Timişoara, cu orientare antiguvernamentală, la 20, 26, 27 şi 28 octombrie 1918. La ultima dintre acestea, Otto Roth a cerut bănăţenilor să-şi ia soarta în propriile mâini, iar P.S.D. din Timişoara să ducă tratative directe cu Antanta. El făcea parte din conducerea P.S.D. din Ungaria, fiind în contact permanent cu Consiliul Naţional Maghiar şi cu guvernul instituit de acesta la Budapesta. În contextul apropierii trupelor Antantei, el a acţionat, cu acordul social-democraţilor de la Budapesta, în vederea declarării Banatului drept provincie autonomă în cadrul Ungariei.

De ce a fost proclamată Republica Bănăţeană la 31 octombrie 1918? Cu o zi înainte, Roth a participat la o întâlnire cu conducerea P.S.D. din Ungaria la Budapesta. La aceeaşi întâlnire a fost prezent şi locotenent-colonelul Albert Bartha, şeful statului major al comandamentului militar din Timişoara. Reveniţi seara la Timişoara, ei s-au întâlnit cu conducătorii maghiari din oraş, cu prefectul oraşului şi cu conducerea organizaţiei locale a P.S.D. Acolo s-a decis proclamarea a doua zi a republicii autonome bănăţene, condusă de un organ democratic intitulat „Sfatul poporului”. Din acesta urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene. Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă, în momentul în care trupele ei ar fi pătruns pe teritoriul regiunii.

În noaptea de 30-31 octombrie 1918, la Budapesta a avut loc „revoluţia crizantemelor”, în urma căreia puterea a fost preluată de Consiliul Naţional Maghiar. În dimineaţa de 31 octombrie, conducătorul comitatului Timiş, primcomitele Kőrösy, a primit o telegramă din partea acestuia, care cerea ca administraţia locală să îi recunoască autoritatea. În vederea înfiinţării Consiliului Naţional local, primcomitele a convocat o întrunire la primărie la ora 10, la care au luat parte şi social-democratul Otto Roth, şi liderul local al Partidului Radical (guvernamental), dr. Jakobi Kálmán. Aceştia au hotărât convocarea la ora 16 a consiliului orăşenesc, în vederea constituirii Consiliului Naţional Maghiar local. Tot la ora 10 a început demonstraţia muncitorimii social-democrate, preponderent maghiaro-germană, din Timişoara. În piaţa primăriei, Otto Roth a anunţat participanţilor răsturnarea vechiului guvern de la Budapesta şi sfârşitul războiului mondial, declarând că se ataşează politicii noului guvern maghiar, condus de contele Károlyi. Tot atunci, el a proclamat înfiinţarea Republicii Bănăţene. După terminarea manifestaţiei, Roth s-a deplasat la Cazinoul militar, situat în aceeaşi piaţă a oraşului, pentru a anunţa proclamarea republicii ofiţerilor austro-ungari aflaţi acolo.

Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a anunţat întrunirea tuturor ofiţerilor la ora 11 în sala mare a Cazinoului militar pentru a li se face comunicări importante. La acea adunare, el a citit telegrama împăratului Carol, prin care era recunoscută prăbuşirea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta. Fiecare popor era îndemnat să-şi constituie câte un comitet naţional, conform propriilor aspiraţii. În continuare, Otto Roth le-a anunţat proclamarea Republicii Bănăţene. A replicat căpitanul Aurel Cosma, preşedintele organizaţiei comitatense Timiş a Partidului Naţional Român. El a cerut ca românii să îşi ia în mâini propria lor soartă, somându-i pe ofiţerii de naţionalitate română să îl urmeze şi încheind cu „Trăiască România Mare!” (3) În consecinţă, ofiţerii români au părăsit Cazinoul militar, deplasându-se în sala mică a restaurantului „Kronprinz” din apropiere. Acolo au constituit Consiliul Naţional Militar Român, primul de pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei. Ei au adoptat şi o proclamaţie, declarând că se subordonează Marelui Sfat Naţional Român, dar că vor contribui la păstrarea ordinii şi a liniştii interne. Tot atunci s-au constituit consiliile german şi sârbesc.

În acest timp, în sala de şedinţe a primăriei era constituit Sfatul poporului, care i-a desemnat pe lt.-col. Bartha drept comisar militar, iar pe Otto Roth comisar civil al Banatului. La ora 13, din balconul primăriei, aceştia au comunicat populaţiei Timişoarei hotărârile luate. S-a ţinut apoi o adunare a consiliului municipal, în care s-a hotărât ca Sfatul poporului să fie subordonat Consiliului Naţional Maghiar din Budapesta.

La 9 noiembrie, Bartha va fi numit în funcţia de comisar al guvernului maghiar pentru Banat, în urma noii deplasări acolo a lui Roth. Cei doi comisari ai Sfatului poporului au preluat conducerea militară şi civilă întâi a Timişoarei, apoi a întregului Banat. Lt. col. Bartha a preluat comandamentul garnizoanei de la generalul Hordt, iar Roth administra provincia din sediul primăriei Timişoarei. Chiar în 31 octombrie l-a convocat acolo şi pe Aurel Cosma, căruia Roth şi Bartha i-au cerut sprijinul ca şi românii să se alăture Sfatului poporului. Cosma le-a făcut cunoscută amintita rezoluţie a ofiţerilor români. Bartha i-a solicitat cooperarea în interesul asigurării aprovizionării cu alimente şi cu cele necesare pentru menţinerea ordinii publice şi apărării avutului public şi particular. Cosma a răspuns că, deşi românii aveau alte aspiraţii naţionale, vor colabora la menţinerea ordinii şi liniştii publice. (4)

Aprovizionarea cu alimente a Timişoarei era făcută cu sprijinul satelor din preajmă, dintre care multe aveau şi populaţie românească. Atitudinea acesteia era destul de nesigură, ea fiind, ca şi restul populaţiei Banatului, extrem de derutată de evenimentele produse la finalul războiului şi îndemnată de conducătorii săi militari şi politici să se orienteze către România vecină. Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoare, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. În consecinţă, conducerea noii Republici a declarat starea de asediu prin ordinul din 4 noiembrie adresat celor trei comitate bănăţene. Cu asigurarea ordinii şi liniştii republicane a fost însărcinat liderul sindical Koloman Müller, măsura fiind îndreptată împotriva consiliilor şi diferitelor gărzi naţionale. (5)

O demonstraţie a românilor a avut loc la Timişoara chiar în seara de 31 octombrie, cu participarea ţăranilor din vecinătate şi a unor locuitori din cartierele Fabric, Maiere şi Mehala. Aceasta a fost replica faţă de crearea gărzii republicane după modelul celei de la Budapesta, formată din locuitori unguri şi din soldaţi întorşi de pe front. La ora 17, Aurel Cosma a convocat o nouă întrunire a membrilor Consiliului Militar Român în sala restaurantului „Kronprinz”. El a propus transformarea Consiliului Militar în Consiliu Naţional Român, care să îşi extindă autoritatea şi asupra civililor. Au fost prin urmare cooptaţi în conducere civili precum avocaţii Pompiliu Ciobanu, Ion Doboşan şi Gheorghe Adam, protopopul Ion Oprea sau comerciantul Dimitrie Blaj. S-a hotărât şi crearea gărzilor naţionale româneşti în toate localităţile. Atât Consiliul Naţional Român, cât şi gărzile nou create, vor colabora cu cele similare ale germanilor, sârbilor şi maghiarilor pentru menţinerea ordinii şi a pazei avutului public şi personal. (6)

În alte localităţi industriale bănăţene, unde ponderea populaţiei o deţineau germanii şi maghiarii, proclamarea Republicii Bănăţene a fost întâmpinată cu bucurie. În cazul Reşiţei, aceasta s-a întâmplat la 1 noiembrie 1918: de pe balconul Casei Markovsky, conducătorii muncitorilor social-democraţi au anunţat populaţiei adunate în piaţă că războiul a luat sfârşit, Imperiul austro-ungar s-a prăbuşit şi a fost instaurată republica. (7) Proclamarea Republicii Bănăţene, conform unui martor ocular, a fost primită la Reşiţa „cu cel mai mare entuziasm.” (8) În consecinţă, au fost înfiinţate Consiliul Naţional şi o gardă menită să menţină ordinea publică şi protecţia localităţii în faţa pericolului de jaf, întrucât vechea poliţie şi jandarmerie dispăruseră.

În minele şi fabricile bănăţene a fost introdusă ziua de lucru de opt ore. Pe când în diversele localităţi se creau Consilii Naţionale şi gărzi naţionale înarmate ale etniilor bănăţene, în oraşe şi în localităţile industriale au fost create Consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. Această măsură luată de conducerea Republicii Bănăţene a fost pusă în aplicare de Koloman Müller şi Traian Novac, membri liberali de stânga ai Sfatului poporului de la Timişoara. Însă, fără a se sfătui cu conducătorii germani şi români ai mişcării muncitoreşti din zona montanistică bănăţeană, Otto Roth l-a numit pe muncitorul maghiar reşiţean Szabó Lajos drept locţiitor al comisarului guvernamental pentru regiunea St.E.G.-ului. (9)

Pe când în satele româneşti şi sârbeşti au fost destituiţi primarii şi notarii unguri, în localităţile industriale Reşiţa şi Steierdorf-Anina administraţia a rămas neschimbată, ea conlucrând cu Consiliile naţionale şi cu Consiliile muncitoreşti. (10) Starea de confuzie existentă atunci în Banat era amplificată de existenţa în regiune a mai multor etnii, pe care conducătorii lor le orientau în direcţii diferite. Pe când conducătorii românilor, sârbilor şi ungurilor îşi îndemnau concetăţenii să se orienteze către unirea Banatului cu statele respective, cu care acesta se învecinează, iar conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate dincolo de apartenenţa etnică a locuitorilor, cel mai bine poate fi urmărită starea de confuzie în cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate. De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse.

Consiliul Militar Şvăbesc a fost înfiinţat tot la 31 octombrie 1918, sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs. La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie. Adunarea, condusă de avocatul Gaspar Muth, a ales reprezentanţi în Sfatul poporului. Prelatul Franz Blaskovitz s-a pronunţat în favoarea menţinerii Banatului în componenţa Ungariei, cu respectarea libertăţii culturale pentru naţionalităţile sale. În primele zile ale lunii noiembrie au fost create Consilii Naţionale Şvăbeşti în localităţile bănăţene. (11)

În rândurile germanilor începeau să se profileze mai multe tendinţe. Unii fruntaşi, precum Josef Striegl, Rudolf Brandsch şi Johann Rösser, acceptau ideea unei apropieri de români, pe când alţii, ca Gaspar Muth sau Franz Blaskovitz, erau favorabili Republicii Bănăţene. Ei sperau, în acord cu ministrul naţionalităţilor din guvernul de la Budapesta, Jászi Oszkár, că Ungaria se va transforma într-un stat cantonal federativ, după modelul unei „Elveţii Danubiene”. (12) La 8 decembrie 1918, la Timişoara a avut loc o mare întrunire a germanilor, participând reprezentanţi ai 138 de Consilii Naţionale Şvăbeşti din întregul Banat. Cu acea ocazie a fost adoptat „Manifestul şvăbesc”, care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o „autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. De asemenea, erau cerute drepturi de ordin naţional şi cultural. (13)

După adunarea românilor de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, o parte a şvabilor au adoptat o atitudine favorabilă acestora. Este vorba, pe lângă Brandsch şi Rösser, de poetul Viktor Orendi-Homenau, poreclit în epocă „Romenau” tocmai din acest motiv. O altă grupare, cuprinzându-i în special pe şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului cu Serbia. Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ.

Între timp fusese încheiat la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, armistiţiul între Antanta şi Ungaria, conform căruia armata maghiară urma să evacueze teritoriul de la sud de Mureş, care va fi ocupat de trupele aliate. Totuşi, Ungaria urma să deţină autoritatea civilă asupra teritoriului respectiv. Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune. Deja la 9 noiembrie ele ocupaseră Biserica Albă, unde au instalat o administraţie sârbească. În zilele următoare au fost ocupate şi oraşele Lugoj şi Timişoara, până în 20 noiembrie fiind atinsă întreaga linie a Mureşului, între Lipova şi Seghedin.

Otto Roth şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei. (14) Aproape în acelaşi timp, la 16 noiembrie, Ungaria se declara Republică independentă, mai târziu aşadar decât Banatul. Comisarul militar al Banatului, Albert Bartha, a fost numit ministru în guvernul de la Budapesta.

În 13-15 noiembrie, după încheierea armistiţiului de la Belgrad, se desfăşuraseră la Arad negocierile între ministrul maghiar Jászi Oszkár şi o delegaţie a Comitetului Naţional Român Central, căruia îi erau subordonate inclusiv Consiliile Naţionale Româneşti bănăţene. Negocierile au eşuat. Din Banat au luat parte dr. Aurel Cosma şi dr. Sebastian Brânduşa din partea Consiliului Naţional Român din Timiş, dar şi Otto Roth, din partea Sfatului poporului bănăţean şi Josef Gabriel, Josef Striegl şi dr. Franz Neff din partea Consiliului Naţional al Şvabilor.

Înainte de intrarea trupelor sârbeşti în Timişoara, lt. col. Bartha i-a convocat, la 10 noiembrie, pe toţi ofiţerii fostei armate imperiale la o adunare în sala de festivităţi a cercului militar din oraş. El le-a adus la cunoştinţă că toţi ofiţerii care făceau parte din Consiliul Militar de pe lângă Sfatul poporului erau demobilizaţi, acesta dizolvându-se. Autoritatea militară urma să fie preluată de Garda poporului. La 15 noiembrie, sârbii ocupau Timişoara, primarul Josef Gemml predându-le în mod oficial oraşul. Cu această ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie. Sârbii, conform armistiţiului încheiat, au preluat numai administraţia militară a Banatului, numindu-l ca şef al garnizoanei pe colonelul Petar Savatić. Armata sârbă a dizolvat la 17 noiembrie Garda civilă care menţinuse până atunci ordinea, această atribuţie trecând acum în seama poliţiei şi a militarilor sârbi. În aceeaşi zi au fost desfiinţate toate gărzile naţionale existente în teritoriu.

Administraţia civilă a rămas în subordinea autorităţilor maghiare. S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, iar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc din Banat, care coopera strâns cu armata de ocupaţie. (15) În acest fel, Republica Bănăţeană a continuat să existe sub ocupaţia sârbească, nefiind desfiinţată odată cu instaurarea acesteia, aşa cum susţin majoritatea lucrărilor care o menţionează.

Delegaţia Sfatului poporului condusă de Jakobi Kálmán s-a deplasat la Budapesta pentru a obţine aprobarea înţelegerii şi pentru a obţine autonomia Banatului în cadrul Ungariei. Chiar la 20 noiembrie guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Tőkés Imre; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Imediat, noua conducere a desfiinţat Garda civilă, înfiinţând Poliţia civilă. Cu timpul, în funcţiile oficiale aveau să fie numiţi o serie de membri ai Consiliului Naţional Sârbesc din Banat. Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţându-şi în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia. Unul dintre cei mai importanţi, episcopul de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, a fost reţinut de trupele sârbeşti o zi şi o noapte în gara Bouţari. El a fost unul dintre vicepreşedinţii adunării de la 1 decembrie.

Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Românii reprezentau numai 37,42% din populaţia regiunii atunci, iar sârbii 17,97%, cele două naţiuni având interese divergente (deşi nici în cadrul lor nu a avut loc un proces de consultare a tuturor locuitorilor). Ceilalţi 44,61% dintre bănăţeni, fiind de alte etnii, nici nu au fost întrebaţi. De aceea, se poate spune acum foarte limpede că în anii cruciali 1919-1920, când soarta viitoare a bănăţenilor a fost decisă la Conferinţa de pace, nimeni nu a cerut în niciun fel părerea lor înşişi asupra viitorului lor. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic.

De asemenea, ca o chestiune de drept internaţional, trebuie subliniat faptul că în momentul desfăşurării adunărilor naţionale de la Novi Sad şi Alba Iulia, Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sârbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, cum mint numeroase surse de informare, ci era în fiinţă şi la 25 noiembrie, şi la 1 decembrie 1918.

Este drept că după această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare. (16)

Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi. Dar de la sfârşitul lunii noiembrie 1918 francezii au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. (17) Tot în decembrie a sosit pentru informare generalul Berthelot. Ca efect al acestei vizite, la 16 ianuarie 1919 primul ministru Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că „nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.” (18)

În prima etapă, trupele sârbeşti au evacuat Banatul de răsărit, Caraş-Severinul, locul lor fiind luat de cele franceze. La 27 ianuarie 1919 Divizia 11 colonială a generalului Léon Farret a ocupat oraşele Lugoj şi Caransebeş, fiind întâmpinate cu bucurie de români. De asemenea, au intrat şi în oraşul Vârşeţ, care mai târziu, la Conferinţa de pace, avea să fie atribuit din nou sârbilor. Armata sârbească rămânea însă provizoriu în zona centrală a Banatului, inclusiv în Timişoara. Tot în ianuarie se deschidea şi Conferinţa de pace de la Paris. La 19 februarie a sosit de acolo o comisie de informare condusă de americanul Goodwin. La Timişoara, el a discutat cu generalul Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat.

În urma acestei vizite, la 20 februarie armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului. În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc, iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, comite suprem fiind numit Martin Filipon. Prefect al oraşului Timişoara a fost inginerul Reinhold Heegn, iar căpitan suprem orăşenesc dr. M. Jivanovici. Radu Păiuşan concluziona la aceasta: „Deci, din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad. Începând Conferinţa păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului.” (19)

Referitor la încheierea existenţei Republicii Bănăţene, Georg Hromadka menţiona: „Fără a aştepta vreo hotărâre a puterilor învingătoare, ocupanţii sârbi ai Banatului instaurează o administraţie civilă. Ei îi arestează pe conducătorii «Republicii Autonome Bănăţene». Dr. Otto Roth scapă de arestare, cerând protecţia francezilor. Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a «Republicii Bănăţene»”. (20) În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest.

Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: „Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării.” (21)

Trebuie să precizăm în final că, spre cinstea regimului românesc de atunci, unii importanţi opozanţi ai unirii Banatului cu România, precum Otto Roth sau Gaspar Muth, au putut activa fără nicio oprelişte în întreaga perioadă interbelică la Timişoara şi nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru opiniile lor din anii 1918-1919.

În scurt timp, după doi-trei ani, alte personalităţi bănăţene importante, precum Sever Bocu sau Traian Vuia, au început să exprime regrete profunde legat de cele întâmplate şi de tragedia produsă regiunii lor. Însă atunci era deja prea târziu, iar faptele fuseseră consumate. Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment.

Note:

1 Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timişoara, 1993, p. 102-103.

2 Ibidem, p. 141, 152.

3 Ibidem, p. 106.

4 Ibidem, p. 109.

5 Ibidem, p. 110.

6 Ibidem, p. 114.

7 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 77.

8 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 68.

9 Georg Hromadka, op. cit., p. 77.

10 Ibidem.

11 Radu Păiuşan, op. cit., p. 152.

12 Ibidem, p. 153.

13 Ibidem, p. 154.

14 Ibidem, p. 133.

15 Ibidem, p. 137.

16 Ibidem, p. 143.

17 Ibidem, p. 142.

18 Ibidem, p. 146.

19 Ibidem, p. 147.

20 Georg Hromadka, op. cit., p. 78.

21 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.

Mircea Rusnac – În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920

10 August 2012
Graniţa la Baziaş

Graniţa la Baziaş

Marile puteri învingătoare în primul război mondial, care la Conferinţa de pace din 1919-1920 şi-au asumat răspunderea de a trasa noile graniţe dintre statele Europei centrale şi răsăritene, au luat unele decizii care la prima vedere pot părea cel puţin bizare. În cazul Banatului, profitând şi de intransigenţa lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărţirii acestuia între România şi Serbia, puterile occidentale au trasat o graniţă extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural. S-a motivat această decizie prin criteriul etnic, adică acele zone şi localităţi ale mozaicului bănăţean care aveau mai mulţi sârbi au fost date Serbiei şi cele care aveau mai mulţi români au trecut la România (celelalte naţionalităţi bănăţene nu au fost luate în calcul). De pildă, dacă o localitate avea 90% populaţie germană, 5% români şi 4% sârbi, era dată României. Dacă sârbii aveau 5% şi românii 4%, era dată Serbiei. Aparent în aceasta a constat toată filosofia.

Însă la o privire mai atentă putem constata că nici acest principiu etnic nu a fost respectat de-a lungul întregii graniţe. Românii, de pildă, erau nemulţumiţi, pe bună dreptate, că nu primiseră cercurile (plasele) Vârşeţ şi Alibunar, unde deţineau majoritatea absolută a populaţiei, şi nici Banloc şi Jimbolia, unde predominau şvabii, dar elementul românesc era superior numeric celui sârbesc. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.) Ulterior, prin acorduri bilaterale, s-au făcut unele schimburi de localităţi, astfel încât Banloc şi Jimbolia au trecut totuşi în posesia României. Dar şi sârbii ar fi avut motive să fie nemulţumiţi, întrucât şi astăzi zonele Clisurii de sus, între Baziaş şi Moldova Veche, şi Poliadia (cursul inferior al Nerei) sunt net majoritar sârbeşti, însă au fost atribuite României. Mereu ne-a mirat această decizie a Conferinţei de pace, întrucât acest teritoriu (colţul de sud-vest al judeţului Caraş-Severin), deşi separat de Serbia la sud prin Dunăre, ceea ce ar putea justifica argumentul găsirii unei frontiere naturale, se află însă într-o perfectă continuitate către vest cu teritoriul sârbesc, fiind uneori despărţite doar de râul Nera.

Vizitele la faţa locului din ultimii ani ne-au lămurit oarecum lucrurile pentru înţelegerea luării unei asemenea decizii bizare. Chiar în apropierea graniţei se află patru mânăstiri sârbeşti străvechi, întemeiate după tradiţie de Sfântul Sava în secolul al XIII-lea: Baziaş, Zlatiţa, Cusici şi Kalugerovo. În ultimele două cazuri, mânăstirile sunt despărţite prin frontieră de localităţile cu acelaşi nume. Credem că aceste mânăstiri, care ar fi putut deveni centre de spiritualitate şi de patriotism sârbesc şi obiect al unor ample pelerinaje religioase, au fost trecute în mod forţat pe teritoriul românesc, împreună cu toate satele sârbeşti din spatele lor. Ele ar fi putut reprezenta pentru sârbi, la fel ca şi mânăstirile din Kosovo sau din Fruška Gora, un nucleu spiritual ortodox foarte puternic. Rămase izolate chiar pe graniţă, ele au devenit inutilizabile, degradându-se şi chiar ruinându-se în timp. Probabil ca o monedă de schimb pentru pierderea acestei regiuni, Serbia a fost recompensată cu cercurile româneşti Vârşeţ şi Alibunar.

Fireşte, este numai o concluzie trasă pe teren şi fără o bază documentară din încâlcitele negocieri de pace din 1919-1920. Însă este o încercare de lămurire a unei situaţii care altminteri pare complet inexplicabilă. Multe generaţii de români din Serbia şi de sârbi din România au devenit victimele acestei decizii, cu tot ce a urmat în cei aproape 100 de ani de atunci. Creionul celor mari poate marca profund viaţa unor întregi comunităţi.

Mircea Rusnac – Actualitatea ideilor lui Sever Bocu

25 Mai 2012

Apariţia la finele anului 2011 la Timişoara a unui al doilea volum editat de Cercul de Studii „Vestul”, care restituie texte esenţiale ale lui Sever Bocu, a fost foarte binevenită.* Ideile acestui bănăţean din prima jumătate a secolului al XX-lea au rămas la fel de actuale şi astăzi, când se produc atâtea fenomene noi la nivel continental. Atât cele două broşuri reeditate în acest volum, apărute iniţial în 1923, respectiv în 1942, şi purtând acelaşi nume (Lupta pentru Banat), cât şi amintirile sale din perioada participării la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, când au fost trasate hotarele Banatului, ne lămuresc foarte multe din evoluţiile noastre ulterioare. Practic, de la spintecarea de atunci a unei regiuni unitare şi integrate s-au tras multe din relele anilor următori.

Din introducerea semnată de Flavius Boncea aflăm destule lucruri importante despre activitatea lui Bocu din acei ani. În 1939, Calendarul Vestul îl definea astfel: „Fruntaş între fruntaşii bănăţeni, a fost sortit să fie întotdeauna purtătorul de cuvânt autorizat al bănăţenilor. (…) Cine l-a auzit ţinând un discurs, nu poate a-l numi altfel decât Tribunul Banatului.” (p. 9) Participarea sa, pe cont propriu, la Conferinţa de Pace i-a adus însă multă amărăciune. În delegaţia română atitudinea faţă de Banat nu era unitară. Ionel Brătianu susţinea alipirea întregului Banat la România, iar Take Ionescu înclina către o împărţire a regiunii între români şi sârbi. Cele două părţi neajungând la un acord, problema a fost preluată de Comisia Teritorială a Conferinţei de Pace. Aceasta a hotărât împărţirea Banatului după un proiect englezesc, care însă a fost respins atât de români, cât şi de sârbi. Brătianu refuzând orice discuţie pe această temă, a fost adoptată în cele din urmă varianta franceză, corespunzând în linii mari graniţei actuale. (p. 16) La 10 august 1920 a fost încheiat la Sèvres un tratat de delimitare a frontierelor între marile puteri şi statele interesate (România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Polonia şi Cehoslovacia), tratat care trebuia ratificat de fiecare dintre aceste state. (p. 17)

Pe lângă Take Ionescu, un alt „defetist” în problema Banatului aflat în delegaţia română fusese Octavian Goga. Când Bocu îi reproşa lui Ionescu atitudinea sa, acesta îi răspundea: „Nu pot să fiu mai bănăţean decât Goga.” (p. 19) Revenit acasă, Sever Bocu se simţea învins, după cum a declarat el însuşi: „M-am întors acasă, pe locurile copilăriei mele, de unde am pornit. Pentru mine, ţara mea restrânsă, Banatul, era singură, exclusă de la un banchet al popoarelor, care toate îşi serbau resurecţia. Singura care cu un ochi râdea, cu altul plângea, şi care acum avea nevoie de ajutorul fiilor ei.” (p. 20)

Cele două broşuri amintite reproduceau discursurile rostite de Sever Bocu pe această temă la 18 decembrie 1923 împotriva ratificării graniţelor din 1920 de către Adunarea Deputaţilor şi la 5 martie 1942 în şedinţa festivă a Sindicatului ziariştilor profesionişti din Banat. Ele conţin idei a căror valabilitate s-a verificat până astăzi. După cum scria editorul: „Astăzi, când mulţi fac caz de bănăţenismul lor, ar fi necesar ca mulţi dintre oamenii politici sau liderii de opinie să pună mâna şi să citească măcar câteva rânduri din Sever Bocu. Ar avea parte de cel mai bun exemplu despre cum trebuie să îţi slujeşti locurile în care te-ai născut sau în care ai ales să trăieşti, chiar dacă lupta ta nu este neapărat destinată să aibă sorţi de izbândă.” (p. 25)

După părerea lui Bocu, o primă greşeală săvârşise Brătianu încă înaintea intrării în război, când nu a fost solicitată şi semnătura Serbiei pe tratatul secret de alianţă care promitea întregul Banat României. (p. 38) Apoi, la Paris, el a manifestat o atitudine atât de intransigentă, încât cei patru care croiau noile hotare (Wilson, Lloyd George, Clemenceau şi Orlando) nu mai aveau nici raporturi personale cu Brătianu, reacţia lor fiind de a trasa „hotare de pedeapsă” României. (p. 38-39)

Bocu nu ştia desigur că încă din 11 august 1916 fusese încheiat un acord secret între Franţa şi Rusia, prin care ele acceptau să semneze tratatul cu România, promiţându-i acesteia tot ce dorea pentru intrarea în război, însă la Conferinţa de Pace aceste pretenţii nu ar mai fi fost susţinute. Astfel, chiar dacă faţă de România marile puteri se angajau să îi recunoască întregul Banat, încă de atunci ele stabiliseră ca acesta să fie împărţit între români şi sârbi. Revoluţia bolşevică avea să scoată între timp Rusia dintre decidenţi, însă este cert că dacă la Conferinţa de Pace ar fi luat parte şi Imperiul ţarist, graniţa trasată în Banat ar fi fost şi mai nefavorabilă românilor. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 197)

Bocu a rămas să protesteze singur: „Vreau să se ştie adevărul, ca cei rămaşi în nedreptate să nu cadă în deznădejde. Vreau să se ştie că în aceste hotare nu sunt sancţiuni imanente, ci greşeli omeneşti, reparabile. Vreau să zdruncin încrederea în trăinicia unui lucru efemer, împotriva căruia se răzvrăteşte nu numai istoria noastră, ci toate legile biologice. Vreau să se ştie că hotarul bănăţean este un hotar de pedeapsă, care ni s-a dat pentru păcatele noastre…” (Sever Bocu, op. cit., p. 43)

Pe deasupra, în delegaţia română fusese multă ignoranţă în chestiunea Banatului: „Instinctul nostru pierdea simţul just al limitelor… Cine ştia în Bucureşti unde sunt limitele juste? Cine venea înainte de război prin Becicherec, prin Doloave, Panciova, Satu Nou sau măcar în Timişoara? La adunarea lui Murgu de pe Câmpia Lugojului au mai fost C. Rosetti, Epureanu, dar pe urmă cine a mai fost? Geambaşii, care cumpărau cai pentru armata română.” (p. 44) Din aceste motive, localităţi pur româneşti au fost pierdute: „Ofcea din faţa Belgradului este o fortăreaţă din cimentul celui mai teribil sânge românesc. (…) Tribuna din Arad, ziar zilnic, avea în Satu Nou de lângă Panciova 100 de abonaţi.” (p. 45) Deja cu mult timp în urmă, observatorii străini remarcaseră caracterul predominant românesc al Banatului: „În 1787, Caterina II preconiza restaurarea Daciei cu frontiera Dunărei şi Tisei, ca un stat tampon între Rusia, Turcia şi Austria. Pe statuia ecvestră din Viena a lui Iosif II stă gravat «Rex Daciae». Niciun călător care a umblat de atunci prin Banat n-a putut fi mistificat privitor la caracterul acestui pământ. Griselini, Thornton, Thouvenel, Demidoff, Kanitz, Saint-Marc Girardin, Picot vorbesc de Banatul de Temesvar ca de un pământ românesc.” (p. 45)

Prin urmare, dezmembrarea Banatului era denumită de Sever Bocu în discursul din 1923 drept o „monstruozitate”. (p. 54) El se adresa astfel auditoriului: „Banatul, domnilor, a fost un permanent teatru de război al Europei. Numai cei două sute de ani din urmă, ani ai păcii pentru el, care l-au cruţat ca un fel de revanşă pentru trecut, i-au permis progresul din urmă, progresul de azi, care l-a prefăcut într-un Canaan. Ungurii îl numeau grânarul lor, grânarul Ungariei.” (p. 55)

Hotarele nou trasate erau de-a dreptul iraţionale: ele treceau peste şosele, tarlale, pomi, prin ogrăzile locuitorilor şi prin cimitire, care erau împărţite în două. Direcţiunea societăţii pentru regularizarea apelor Aranca-Bega-Timiş se afla în România, iar pompele în Iugoslavia. Prin aceasta, însăşi existenţa canalului Bega era pusă în mare pericol. Calea ferată Modoş-Jimbolia, „artera de viaţă a şase comune”, nu mai funcţiona. (p. 59) Oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă, „altădată emporii de civilizaţie şi comerţ”, ajunseseră într-o stare de plâns. (p. 61) Portul Baziaş, „cel mai important înainte de război”, fusese atribuit României fără calea ferată care îl lega de Timişoara şi de Arad. „Azi creşte iarbă în acel port, e parcă o ruină de pe vremea romană…” (p. 61) Aceasta deja în 1923! Şi totul în primul rând datorită ignoranţei noastre: „Nimic nu era fixat în conştiinţa generală şi adevărul e că şi miniştrii se întrebau la facerea alianţelor ce să ceară şi ce nu, căci dacă i-ai fi întrebat pe fiecare în parte, niciunul nu ar fi ştiut măcar atât, până unde neamul nostru îşi mutase la vest hotarele sale etnice.” (p. 63)

În discursul din 1942 el revenea, precizând: „Primul război mondial a fost un război crâncen, cel mai crâncen din istoria universală, totuşi el n-a garantat decât o pace scurtă, prea scurtă, încât aproape să nici nu merite numele de pace, ci de armistiţiu. Versailles-ul n-a creat decât dezechilibre în diferitele sectoare, ca în acest sector dunărean, ceea ce a şi dus, logic, inevitabil, poate chiar necesar, la al doilea război mondial.” (p. 100)

După cum scria autorul postfeţei, Daniel Vighi: „Pe de altă parte, întrebarea care se pune, pornind de la moştenirea gândirii politice a lui Sever Bocu, este dacă vom avea de-a face în anii care vin cu o Europă a statelor naţionale, o Europă a statelor centralizate, sau una a provinciilor istorice. O formulă federalistă de tip Statele Unite ale Europei avantajează, aşa cum spuneam, mai vechea entitate a Banatului istoric, în care vom putea fi alături, fără restricţii, de la Szeged la Vârşeţ, de la Orşova la Jimbolia. O Europă larg federalizată devine mai ales un continent al cetăţenilor, al diversităţii culturale, al alterităţilor regionale. Viitorul construcţiei europene balansează între două soluţii integraţioniste radical diferite, cu toate că susţin, şi una şi cealaltă, «unirea» statelor europene. O soluţie este cea a confederării, adică a unirii unor state naţionale şi, pe cât cu putinţă, suverane, alta este aceea a federalismului, care cere adâncirea construcţiei înspre regiuni, subregiuni, comune, cetăţeni.” (p. 109)  Concepţia unei Europe a statelor naţionale a fost puternic susţinută în timp de Charles de Gaulle şi de Margaret Thatcher, în timp ce ideea unei federaţii europene este sprijinită de statele Beneluxului, Germania şi Italia. Dezbaterile continuă şi astăzi. În acest context, bănăţenii pot deja să urmeze programul trasat de Sever Bocu: „Ar trebui să acceptăm un fapt simplu: dincolo de oricare dezbatere rămân ideile, principiile şi aspiraţiile marelui guvernator al Banatului interbelic Sever Bocu, el a avut vizionar ideea şi programul după care ar trebui să ne croim viitorul: unul regional, autodeterminat şi federalist.” (p. 110)

* Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 119 p.

Mircea Rusnac – Limitele istorice ale Banatului

18 Mai 2012

De-a lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de dorinţele locuitorilor. De aceea, acum, când s-a iniţiat o nouă discuţie privitoare la reorganizarea administrativă a ţării, este bine să cunoaştem datele istorice, pentru a şti mai bine ce avem de făcut în vederea refacerii unităţii regiunii noastre.

Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28.526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi (Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia.

Divizat după 1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea noastră.

La începutul anului 2012 am efectuat un sondaj pe Facebook, întrebând: „Dorim revenirea la regiunea istorică Banat?” Peste 96% dintre repondenţi au spus „Da”. Practic aproape întreaga suflare a regiunii doreşte refacerea unităţii acesteia. În aceste condiţii, am examinat modul în care ar trebui efectuată această refacere, astfel încât să fie potrivită dorinţei locuitorilor.

În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud. Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş, cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin.

După 1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950.

Trecerea de la judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din acei ani respecta realitatea istorică.

Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa, Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului.

Unele probleme apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv, considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici, Şiria şi Săvârşin inclusiv. În acest mod ar fi rezolvată problema localităţilor străbătute de Mureş. Desigur, această fâşie ar putea fi şi mai restrânsă, cuprinzând doar zona Nădlac-Pecica şi şoseaua paralelă cu Mureşul până la Sălciva, delimitarea făcându-se în Munţii Zarandului. În această privinţă ar trebui în primul rând consultaţi locuitorii zonei respective.

În cazul Banatului, o asemenea reorganizare administrativă ar fi cea mai potrivită. Nu considerăm regionalizarea un lucru care ar trebui impus tuturor românilor, mai ales că în Vechiul Regat judeţele au o tradiţie de multe secole. În Banat însă situaţia este inversă, judeţele fiind nişte creaţii artificiale de mai puţin de o sută de ani şi care şi-au dovedit din plin ineficienţa. Cea mai bună soluţie în cazul nostru ar fi revenirea la regiunea istorică în delimitările precizate mai sus.

Mircea Rusnac – Vizita generalului Franchet d’Espèrey la Timişoara (iunie 1919)

26 Octombrie 2011

După ce a vizitat Lugojul, generalul Franchet d’Espèrey, comandantul armatei sudice franceze, a ajuns la Timişoara la 27 iunie 1919, unde a rămas timp de trei ore. Conform relatării apărute în nr. 62 din 3 iulie al ziarului Drapelul, scopul sosirii sale a fost acela de a se informa asupra demontării maşinilor din fabricile din oraş. La gară el a fost întâmpinat de conducătorii militari sârbi Lontkiević, comandant de divizie, şi Veliković, comandantul pieţei. Franchet d’Espèrey a mers direct la fabrica de ghete „Turul”, unde i-a întâlnit pe Benedict Norbert şi pe comisarul guvernamental Rojković.

Acolo, generalul francez s-a informat personal asupra situaţiei, cercetând fabrica timp de o oră. În continuare s-a interesat şi de alte fabrici timişorene. În fine, după o discuţie mai îndelungată cu maiorul Lontkiević, a părăsit Timişoara în direcţia Seghedin. Vizita sa reprezenta, conform ziarului citat, semnul sigur că trupele sârbeşti au primit ordinul de a evacua Timişoara: „În raport cu despoierile acestea am primit azi vestea că sârbii au luat în stăpânire şi arhiva comitatului şi cară de acolo toate hârtiile. Gimnaziul real e total despoiat şi alte edificii.”

După informaţiile ziarului Drapelul, trupele sârbeşti, care „sub evacuare înţeleg şi despoierea, adecă: «golire în toată forma»”, solicitaseră încă un răgaz de 6-7 zile sau 6-7 săptămâni, pe care l-ar fi primit. Pe de altă parte, mulţi proprietari de imobile din Timişoara le ofereau spre vânzare, pregătindu-se să părăsească definitiv oraşul. Ziarul lugojean prelua din Temesvári Hirlap din 28 iunie 1919 ştirea că 17 palate, hoteluri şi locuinţe situate atât în oraş, cât şi la periferie, se aflau în această postură. La fel, se vindeau moşii cu suprafeţe între 50 şi 360 de iugăre aflate în zonele Vârşeţ, Birda sau Deta.

Cum continua ironic ziarul: „În sfârşit, o moară cu etaj, alt hotel, un «institut cosmetic» cu aranjament complet şi în sfârşit alt palat cu etaj. Nu ne putem explica semnele. Fug stăpânii de răutatea oamenilor? de dorul emigrării? ori de vitregimea vremurilor. Oricum, ştim că cei ce ne părăsesc nu-s de-ai noştri (…).” Toate aceste semne, logic amintite odată cu vizita generalului francez, arătau că situaţia tulbure din Banat se îndrepta către un deznodământ. Iminenţa instaurării autorităţilor româneşti însemna o clarificare a situaţiei din regiune, atât de disputată şi de nesigură după terminarea primului război mondial.