Mircea Rusnac – Încercarea de ridicare a Banatului împotriva dictaturii comuniste (17-19 martie 1949)

În iarna anilor 1948-1949 în Banat au activat numeroase grupuri de rezistență anticomunistă, de regulă ascunse în munți și păduri, susținute cu alimente și îmbrăcăminte de către localnici. Chiar dacă acestea nu au ajuns să se unească, mișcarea din regiune era foarte puternică, astfel încât autoritățile au pornit un adevărat război împotriva ei. În noaptea de 7-8 februarie 1949 a fost ucis în luptă locotenent-colonelul Ion Uță, comandantul uneia dintre cele mai importante grupări, iar comandorul Petru Domășneanu, conducătorul alteia, a fost capturat. La 12 martie 1949 a fost prins și avocatul Spiru Blănaru, alt conducător foarte important din regiune. Aceste lovituri au determinat pe ceilalți conducători ai rezistenței să încerce să se unească și să pornească o acțiune de amploare împotriva autorităților comuniste.

Gruparea din Timișoara și Arad condusă de Ion Tănase l-a contactat în jurul datei de 15 martie 1949 pe inginerul Aurel Vernichescu, conducătorul unui grup din preajma localității Vârciorova. Se urmărea declanșarea unei acțiuni concomitente în județele Arad, Timiș-Torontal și Severin, prin atacarea instituțiilor și ridicarea populației. Trimișii lui Tănase, Ghiță Brahonschi și Constantin Voichița, s-au întâlnit în casa lui Nicolae Stângu zis Picicu din Vârciorova cu Aurel Vernichescu, colegul său Miron Ivănescu și învățătorul Ioan Udrea. Cu acel prilej s-a convenit asupra declanșării unei revolte populare a țăranilor, pe care partizanii urmau să o ia sub conducerea lor. A fost stabilită data de 18 martie 1949 pentru începerea acțiunii, deși la Arad ea ar fi trebuit să pornească în seara de 17 martie, iar momentul de maximă concentrare a forțelor trebuia să fie în noaptea de 18-19 martie. La 18 martie era zi de târg în satele de pe văile Timișului și Sebeșului, unde se adunau mulți țărani, deci acolo era planificată o revoltă puternică. La Caransebeș trebuia atacat sediul Comandamentului Unic „Timiș” al trupelor de Securitate, constituit tocmai pentru lupta împotriva partizanilor. Urmau a lua parte locuitori din Borlova, Turnu Ruieni, Zervești, Zlagna, Dalci etc. Numai din Vârciorova erau pregătiți 150 de țărani să pornească spre Caransebeș în noaptea de 18-19 martie 1949, pentru a ocupa principalele instituții ale statului, telefoanele, gara etc. cu scopul răsturnării comuniștilor de la putere.

Evident, la această acțiune urmând a participa un mare număr de oameni, între ei s-au infiltrat și informatori ai Securității, ceea ce a făcut ca întregul plan să fie dejucat de autorități, care au luat măsuri urgente de reprimare a mișcării. În scurt timp au fost capturați și comandanții Ion Tănase și Aurel Vernichescu, care au fost judecați la Timișoara între 21-25 iunie 1949, în procesul conducătorilor rezistenței anticomuniste din Banat. În acest proces s-a discutat mult despre acțiunea proiectată în 17-19 martie, motiv pentru care extragem din stenograma dezbaterilor următoarele fragmente:

Vernichescu recunoaște că era informat de existența bandei teroriste conduse de fostul colonel Uță și că în februarie 1949 a fost vizitat în coliba din pădurea în care locuia de acuzatul Tănase, care i-a spus că bandele pregătesc organizarea unei rebeliuni la Timișoara și Arad. În permanență, emisari ai bandelor teroriste îl țineau la curent cu planul de pregătire a rebeliunii. Aceștia i-au cerut să constituie o organizație teroristă proprie, cu care să ocupe orașul Caransebeș.

PREȘEDINTELE: Ce ați acceptat dvs.?

ACUZATUL: S-a stabilit să interceptăm căile de comunicații care leagă Valea Timișului până la Ariniș și în măsura posibilităților să dăm ajutor la ocuparea orașelor și instituțiilor din Caransebeș.

PREȘEDINTELE: Ați stabilit de acord cu Voichița, trimis de Tănase, data când trebuia să se declanșeze această insurecție?

ACUZATUL: Da, data era 18-19 martie 1949.

PREȘEDINTELE: D-ta știi că s-a întocmit un plan de atacare a instituțiilor din Timișoara, din Arad?

ACUZATUL (Teodor Ungureanu): Nu știu decât la Arad. Planul a fost întocmit de Tănase împreună cu avocatul Bugariu.

PREȘEDINTELE: Ce prevedea acest plan?

ACUZATUL: Trebuia să se vadă câte instituții sunt în Arad și câți oameni ar fi necesari pentru ocuparea acestor instituții.

PREȘEDINTELE: S-a fixat data acestui atac?

ACUZATUL: În seara de 17 martie 1949 a venit un ordin de la Timișoara din partea lui Tănase. Avocatul Bugariu adunase oamenii să le arate ce este în acest ordin. În acest ordin se scria că se va trece la ocuparea instituțiilor și la arestarea conducătorilor autorităților.

PREȘEDINTELE: D-ta în vederea acestui plan terorist ce pregătiri ai făcut la Arad?

ACUZATUL: Au fost 11 oameni pe care i-am constituit.

PREȘEDINTELE: Pe ce ajutoare contați dvs.?

ACUZATUL: Pe arme și ajutoare din Timișoara.

PREȘEDINTELE: Care era scopul final al constituirii acestei organizații, ce urmăreați dvs.?

ACUZATUL: Schimbarea guvernului și înlocuirea lui.

Acuzatul (Gheorghe Popovici) recunoaște că la locuința sa au fost depozitate 4 pistoale, un pistol automat și 15-16 grenade și că în prăvălia sa erau păstrate manifestele clandestine ale bandei, aduse de Voichița Constantin.

PREȘEDINTELE: Ți-a spus Voichița ce se urmărea prin răspândirea lor?

ACUZATUL: Se urmăreau acte de sabotaj și de teroare împotriva regimului actual.

PREȘEDINTELE: D-ta cunoști planul de atacare a instituțiilor din Timișoara?

ACUZATUL: Cunosc un plan care este scris chiar de mâna mea, însă a fost comandat de către Tănase. După indicațiile lui Tănase eu am scris și am făcut un plan care prevedea ocuparea instituțiilor militare și civile din Timișoara, Arad, Caransebeș și București.

PREȘEDINTELE: D-ta ce rol trebuia să ai când s-ar fi declanșat acțiunea complotistă?

ACUZATUL: Eu trebuia să iau loc la comandament. Tănase mi-a spus ca să fiu acolo în timpul declanșării, să fiu la comandament cu Szabó Gheorghe.

PREȘEDINTELE: Cu alte cuvinte, făceai și d-ta parte din conducerea organizației?

ACUZATUL: Făceam și eu parte.

Acuzatul Tănase Ion arată că dintre acuzații din boxă îi cunoaște pe Popovici Gheorghe, Vernichescu Aurel și Ungureanu Teodor, cu care a avut legături în cadrul activității teroriste.

PREȘEDINTELE: Dar în legătură cu niște manifeste redactate și multiplicate și apoi răspândite de membrii organizației dvs. ce puteți spune?

ACUZATUL: Manifestele care sunt șapirografiate sunt scrise de mine. La multiplicarea manifestelor a luat parte și Popovici Gheorghe.

PREȘEDINTELE: Ce conținut aveau manifestele?

ACUZATUL: Ca să provoace ura cetățenilor contra regimului.

PREȘEDINTELE: S-a hotărât o dată pentru definitiva declanșare a acțiunii complotiste?

ACUZATUL: S-a hotărât data de 18-19 martie 1949 ca dată definitivă a declanșării acțiunii complotiste.

PREȘEDINTELE: Ce rol aveai în desfășurarea acestei acțiuni?

ACUZATUL: Eram comandant organizatoric.

PREȘEDINTELE: Ați luat legătura cu cineva la București?

ACUZATUL: Da, cu Ștefan Florescu.

PREȘEDINTELE: Venind înapoi de la București, ce ați comunicat organizației?

ACUZATUL: Ne-a întrebat dacă am făcut legături cu străinătatea. Am spus că nu, dar că se va face legătura cu cineva de la legația americană și urmează să plece cineva de la noi acolo.

Martorul Horeanu Constantin arată că l-a cunoscut pe acuzatul Tănase Ion, care i-a spus că este șeful unei bande teroriste din munți.

PREȘEDINTELE: Știai că acuzatul Tănase a întocmit un plan pentru atacarea instituțiilor din Timișoara?

MARTORUL: Știu că dânsul purta asupra sa un plan în care era scris cu mâna-i proprie cum să fie ocupate instituțiile din Timișoara.

PREȘEDINTELE: Știi că acuzatul Tănase fixase și o dată când trebuia să înceapă acțiunea?

MARTORUL: Da, era data de 18-19 martie 1949.

Întrebat în legătură cu întrevederea pe care a avut-o cu Vernichescu la începutul lunii martie, martorul arată că acuzatul Vernichescu i-a spus că are o grupă teroristă cu care vrea să ocupe Caransebeșul, Reșița și Lugojul.

Martorul Mihalcovici Pavel arată că a luat legătura cu acuzatul Tănase Ion, fiind condus la acesta de către Ungureanu Teodor.

PREȘEDINTELE: Știi că acuzații Tănase, Popovici și Ungureanu au făcut un plan pentru atacarea instituțiilor din Timișoara și Arad? Și ce cuprindea acest plan în afară de ocuparea instituțiilor?

MARTORUL: Planul preciza instituțiile care trebuiau ocupate și numărul oamenilor necesari pentru ocuparea acestor instituții.

Martorul arată apoi că a asistat la o discuție ce a avut loc între acuzatul Vernichescu și Voichița în legătură cu activitatea bandelor teroriste.

PREȘEDINTELE: Ce înțelegere a intervenit atunci între Vernichescu și Voichița în legătură cu coordonarea acțiunilor puse la cale?

MARTORUL: Urma ca banda din Timiș-Torontal să atace instituțiile și autoritățile din Timișoara, banda din Arad pe cele din Arad, iar Vernichescu să ocupe Caransebeșul și Lugojul.

Rechizitoriul procurorului lt.-col. Constantinescu Nicolae:

Ei căutau aderenți și printre anumite elemente șovine titoiste, din rândurile populației sârbești din Banat. Astfel, acuzatul Popovici Gheorghe, unul din elementele de căpetenie ale acestei organizații subversive, primește delegație scrisă de la Tănase Ion de a organiza asemenea elemente.

Acuzații Tănase Ion, Popovici Gheorghe și Ungureanu Teodor pun și ei la cale o rebeliune.

În acest scop ei iau legătura cu acuzatul Vernichescu Aurel. Acesta primește ca el împreună cu banda pe care o conducea să participe la lovitura de stat plănuită pentru luna martie 1949.

Din declarațiile acuzaților și din depozițiile martorilor putem urmări întregul plan al complotiștilor și toate actele preparatorii săvârșite. Tănase cere și ajutorul bandei lui Vernichescu. Într-adevăr, Tănase Ion ia legătura la început personal, apoi prin emisari, cu acuzatul Vernichescu. Ei cad de acord atât asupra datei acțiunii, cât și asupra rolului pe care trebuia să-l joace Vernichescu.

Planurile sunt puse la punct, încep preparativele.

Însă vigilența aparatului de stat, pus în slujba clasei muncitoare și a întregului popor, înăbușă la timp orice încercare de a produce dezordine.

Prin sentința din 25 iunie 1949, Ion Tănase a fost condamnat la moarte, fiind executat la 16 iulie. Ceilalți au primit condamnări la muncă silnică pe termen lung, însă au fost și ei executați, la 2 august același an.

Mircea Rusnac – Fiecare oraș bănățean avea „Corso”

În jurul anului 1900 s-a răspândit și în Banat obiceiul central-european al ieșirii în număr mare la plimbare pe promenada orașului denumită popular „Corso”. Aceasta avea loc în special duminica și de sărbători, însă de multe ori și seara era aglomerație pe „Corso”, datorită faptului că programul de lucru a fost redus față de perioada anterioară și oamenii aveau mai mult timp liber. Obiceiul a fost păstrat în general până în anii ’80.

Avem informații potrivit cărora câte un „Corso” a existat la Timișoara, Arad, Reșița, Lugoj, Caransebeș, Becicherecu Mare, Chichinda Mare, Vârșeț, Biserica Albă și Panciova. Lumea bună a acestor orașe bănățene își etala cu respectiva ocazie hainele și se comentau noutățile zilei. Un mare număr de orășeni își petreceau serile în acest mod. Trebuie precizat că ei nu se exprimau cu voce tare, iar trivialitățile lipseau cu desăvârșire.

La Timișoara, paralel cu „Corso”, situat pe latura dreaptă dinspre Operă către Catedrală, exista și un „Surogat”, frecventat de categorii sociale mai modeste, precum studenții sau militarii. Chiar și în unele comune ale Banatului exista câte un „Corso”, precum la Obreja sau la Doloave (Dolovo).

Acesta este un alt element comun pentru întreaga regiune a Banatului istoric, care se întâlnea și într-o parte destul de mare a Europei. Din păcate, obiceiul s-a pierdut în ultimele decenii, însă mai există destule informații și fotografii și mai trăiesc martori ai acelui timp care pot ilustra în mod elocvent acest fenomen.

Mircea Rusnac – Din cronica neagră a fotbalului

În 1939 a avut loc un meci de fotbal în zona Becicherecu Mare din Banatul sârbesc între echipele Slavia și Schwäbische (constituite, după cum arată denumirile, pe criteriu etnic). La un moment dat s-a produs o ciocnire puternică între Cukić, portarul Slaviei, și atacantul Bohn. Ambii au rămas la pământ. În săritură, Cukić îl lovise pe Bohn cu genunchiul în stomac. De aici a început o confruntare interetnică între sârbi și șvabi, mai întâi pe teren, apoi în tribune, apoi în întreaga zonă înconjurătoare. Până seara au avut loc adevărate lupte interetnice.

A doua zi, atacantul Bohn a decedat din cauza hemoragiei interne. În 1941, după ce naziștii au ocupat Iugoslavia, l-au executat pe portarul Cukić. Din trecutul negru al fotbalului.

Mircea Rusnac – Orașele bănățene de pe râul Bega

Nicolae Titulescu, ministru de externe în perioada interbelică, obișnuia ca înaintea fiecărei deplasări în străinătate să facă un popas la Timișoara, pentru a se acomoda mai bine cu atmosfera din afara României. Într-adevăr, metropola Banatului a avut întotdeauna un aer occidental, constituind mereu o punte de legătură între România și lumea civilizată. „Mica Vienă” este și orașul familiei de florari Mühle, furnizori oficiali în secolele trecute ai Curții imperiale. Din acest motiv Timișoara este de mult timp cunoscută și ca „Orașul florilor”.

Tot „Mica Vienă” i se spune și orașului Zrenjanin, cel mai mare din actualul Banat sârbesc. Până în 1935 el s-a numit Becicherecu Mare, însă în acel an numele i-a fost schimbat în Petrovgrad, după cel al regelui Petru al Serbiei din perioada primului război mondial și a unificării Iugoslaviei. Din 1946 se numește Zrenjanin, în amintirea lui Žarko Zrenjanin, partizan al lui Tito mort în confruntările cu germanii din cel de-al doilea război mondial.

În perioada acestui război s-a făcut și o încercare de modificare a denumirii germane a Timișoarei, în Temeschburg. Până atunci germanii bănățeni îi spuneau Temeswar, după numele original maghiar. Însă varianta Temeschburg a fost abandonată la sfârșitul războiului.

Cele două orașe bănățene sunt situate pe râul Bega, canalizat încă din anul 1728. El face parte din marele sistem de canale Dunăre-Tisa-Dunăre, care are o lungime totală de aproape 1.000 de km. și a fost săpat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În ambele orașe, Uzinele Reșița au construit câte un pod metalic peste Bega, posibil proiectate în biroul inginerului francez Gustave Eiffel. În curând navigația dintre Timișoara și Zrenjanin va fi reluată, la fel cum a fost în secolele trecute. Ea va fi dublată de o pistă de biciclete pe malul canalului Bega, care va lega direct cele două „Mici Viene”.

În acest mod, încă un important râu interior al Banatului, Bega canalizată, depășește frontierele actuale și leagă indestructibil cele mai importante orașe ale regiunii noastre. Proximitatea geografică este întotdeauna mai puternică decât divizările politice. Pe cale fluvială, Bega-Tisa-Dunăre, Timișoara și Becicherecu Mare au avut și vor avea linie directă cu Viena, orașul care le-a inspirat în dezvoltarea lor.

Mircea Rusnac – Orașele bănățene de pe râul Timiș

Timișul, cel mai mare râu interior al Banatului, izvorăște în Masivul Semenic, dă numele comitatului, apoi al județului, Timiș, iar în trecut curgea chiar în apropierea Timișoarei, a cărei denumire originală, în limba maghiară, Temesvár, înseamnă „Orașul de pe Timiș”. În continuare râul străbate fertila câmpie bănățeană, fiind chiar navigabil pe ultimii săi zeci de kilometri, și se varsă în Dunăre la Panciova (Pančevo). Pe cursul său se află câteva orașe bănățene importante, care sunt legate prin traseul acestui râu de mare frumusețe.

Primul este Caransebeșul, atestat în 1290, situat la vărsarea Sebeșului în Timiș. Constituit din unirea a două vechi centre districtuale, Caran și Sebeș, acest oraș se află foarte aproape de municipiul roman Tibiscum (Jupa). Sediu al unei Episcopii ortodoxe din 1864 și al unui Regiment grăniceresc completat de o Comunitate de avere, Caransebeșul prezintă unele edificii remarcabile, precum Primăria, Palatul Comunității de avere a grănicerilor, Casa de Păstrare, Cazina Română, două licee de mare tradiție. Zona Teiuș, declarată stațiune climaterică în perioada interbelică, dispunea de un ștrand și de numeroase vile și hoteluri. Chiar ministrul bulgar de externe Ivan Popov a cumpărat una dintre aceste vile în perioada respectivă, Vila Fűszfás, cunoscută de atunci sub numele de Vila Popov.

Următorul oraș de pe râul Timiș este Lugojul, atestat în 1334, fost centru al unui district privilegiat medieval și al comitatului Caraș-Severin. Lugojul a fost capitala culturală a Banatului, excelând prin compozitorii și corurile sale, în frunte cu Ion Vidu și a sa Ana Lugojana. Din 1853 a fost sediul unei Episcopii greco-catolice. Important centru industrial, dispunând de o mare tradiție în fabricarea textilelor și a ceramicii, Lugojul are clădiri impozante precum: Liceul Coriolan Brediceanu, Școala normală de fete, Episcopia unită, marele spital. La 20 decembrie 1989, el a fost al doilea oraș după Timișoara care s-a ridicat împotriva dictaturii comuniste.

La vărsarea Timișului în Dunăre se află Panciova, cel mai mare port al Banatului și în trecut al doilea oraș ca mărime al regiunii. Atestat documentar în 1153, a ajuns după 1919 foarte aproape de Belgrad, devenind un fel de suburbie a acestuia (panciovenii, bănățeni mândri, spun că de fapt Belgradul este suburbia lor). La vărsarea Timișului în Dunăre se află două turnuri-faruri ridicate în 1908, unice pe întregul curs al fluviului și păstrate din acest motiv ca monumente. În trecut un foarte important centru de producere a mătăsii, Panciova are edificii remarcabile precum: Muzeul orașului, Biserica catolică, Berăria, Liceul Nikola Tesla, două mari biserici ortodoxe sârbești. A fost și el centrul unui Regiment grăniceresc.

Trei orașe importante ale Banatului, unite între ele prin cursul râului Timiș, reprezintă importante repere pe harta regiunii noastre. Indiferent de granițele vremelnic trasate, ele aparțin aceleiași regiuni geografice și trecutul lor, la fel ca și viitorul, nu poate fi decât într-o strânsă legătură.

Mircea Rusnac – Cetăți dacice din Banat

Rar se întâmplă ca lucrările dedicate istoriei Banatului să abordeze în mod unitar trecutul întregii regiuni, fără a ține cont de granițele actuale, care o împart între trei state. O excepție în acest sens am găsit în cartea lui Vasile V. Muntean, Contribuții la istoria Banatului, Timișoara, 1990, p. 40, într-un paragraf care analizează, pe baza unor surse mai vechi ale arheologilor români și sârbi, sistemul de cetăți dacice existente în regiunea noastră. Din acest motiv, o prezentare nu poate fi completă fără a ne referi la cetatea de la Židovar, singura fortificație dacică existentă în Banatul sârbesc, dar care, după cum vom vedea mai jos, se încadrează perfect în ansamblul cetăților dacice din regiune. O menționare a trecutului dacic al Banatului este de aceea incompletă și incorectă fără a aminti și cetatea de la Židovar.

Potrivit informațiilor părintelui Muntean, cetățile Arcidava (Vărădia), Ziridava (Pecica), Coronini, Liubcova și Židovar erau reședințe ale unor federații tribale, unele dintre ele avându-și începuturile în perioada dinaintea lui Burebista. La Vărădia, Liubcova, Pecica și Coronini erau fortificații de tip promontoriu barat, în timp ce la Židovar era o fortificație de tip circular.

După elementele de fortificare se disting următoarele categorii: fortificație cu șanț și palisadă la Coronini, fortificație cu șanț și val la Liubcova, fortificație cu val sau zid de piatră la Židovar. În Banat se întâlnește zidul din pământ și lemn ori piatră, specific zonelor locuite de daci, la Liubcova. Așezări aflate integral în spațiul fortificat erau Coronini, Vărădia și Židovar, iar în categoria așezărilor extinse dincolo de spațiul apărat de fortificații intră cele de la Liubcova și Pecica.

În acest mod avem o viziune completă a unei importante perioade din istoria veche a Banatului, perioada dacică. Pentru a cunoaște trecutul real al regiunii noastre trebuie să fie aplicată aceeași metodă integratoare pentru toate epocile istorice.

Mircea Rusnac – Orașele gemene ale Banatului

Când un bănățean din România ajunge la Zrenjanin (fost Becicherecu Mare), constată: „Parcă aș fi la Lugoj!” Și, într-adevăr, zona veche a celor două orașe seamănă uimitor de mult. Pare că au fost construite în același stil și cu aceeași destinație. Impresia formată, după cum vom vedea, nu este deloc greșită, întrucât aceste vechi localități bănățene prezintă numeroase asemănări, dintre care vom releva aici câteva.

Ambele au fost atestate documentar aproape simultan: Becicherecul în anul 1326, iar Lugojul în anul 1334. Târguri fără mare însemnătate în perioada medievală, ele au fost locuite predominant de sârbi, unul, de români, celălalt. După cucerirea austriacă din 1718, alături de localnici au fost colonizați și oameni de alte origini, în special germani și maghiari, astfel încât în scurt timp ele au devenit așezări multietnice. Ultimul recensământ austro-ungar, în 1910, arăta că Becicherecul avea 26.006 locuitori, iar Lugojul 19.818. La Becicherec structura etnică era: sârbi 34,3%, maghiari 30,4%, germani 26,2%, români 1,3%. La Lugoj ea era foarte asemănătoare: români 31,4%, germani 31,0%, maghiari 25,2%, sârbi 1,1%.

După ce au fost reînființate comitatele în Banat, în 1779, Becicherecu Mare a devenit reședința Torontalului, iar Lugojul a Caraș-Severinului. Ele flancau la vest și la est Timișoara, reședința comitatului Timiș și capitala întregului Banat.

La începutul secolului al XX-lea, ambele orașe erau puternice centre industriale. Uzinele Reșița le-au dotat pe amândouă cu poduri de fier, care au devenit simboluri atât pentru Lugoj, cât și pentru Becicherecu Mare. Cel din Lugoj, din 1902, traversează râul Timiș, legând partea românească de partea germană a localității. Cel din Becicherec, din 1904, făcea legătura peste râul Bega între centrul orașului și cartierul Opova.

După dezmembrarea Banatului din 1919, și aceste orașe au cunoscut evoluții diferite. Însă până atunci ele s-au dezvoltat paralel într-un stil foarte asemănător, ceea ce nu poate scăpa nici astăzi unui atent observator al situației.

Mircea Rusnac – Podurile istorice ale Banatului

Tărâm al apelor, Banatul a fost străbătut de timpuriu de numeroase poduri, dintre care unele prezintă interes și astăzi. Ele trebuiesc cunoscute, întrucât sporesc prin pitorescul lor gradul de cunoaștere a trecutului nostru istoric. Chiar dacă podurile prezentate aici provin din perioada austriacă și din cea austro-ungară, faptul că unele erau considerate de localnici drept „poduri turcești” arată că și în epoci mai vechi în acele locuri au existat alte construcții, la fel de necesare pentru transport, comerț, iar mai târziu și pentru circuitele poștale.

La șase kilometri de satul Plocița (Pločica) se află „podul Mariei Tereza” sau „podul lui Eugeniu de Savoya”, zidit din cărămidă în secolul al XVIII-lea. Acum el se află în plină câmpie. Înainte pe acolo curgea râul Ponjavica, care se vărsa în apropiere în Dunăre. Între timp cursul râului a fost modificat, iar podul a rămas drept unul dintre cele mai neobișnuite monumente ale Banatului.

Asemănător este „podul turcesc” sau „podul Maria Tereza” de la Grădinari (Cacova), peste râul Caraș, provenind tot din secolul al XVIII-lea. El a fost utilizat până în secolul al XX-lea, fiind străbătut, conform tradiției, și de suita imperială în drumul către inaugurarea teatrului din Oravița din 1817.

La zece kilometri de Mocrin (Mokrin) se află podul „Nouă gâturi”, care traversează două cursuri de apă: râul Aranca și pârâul canalizat Giucoșin. Construit din cărămizi și țigle, a fost recent restaurat prin tencuirea structurii originale. El apărea pe o hartă maghiară din 1769.

Tot la acest capitol ne putem referi și la orașul Vârșeț, care prezintă interes și prin faptul că, deși nu este străbătut de niciun râu, are nu mai puțin de 19 poduri. Dintre acestea, unul poartă și astăzi marca fabricantului: „Resiczai Vasgyár 1882”.

Mircea Rusnac – Contribuții la harta economică a Banatului din 1919

Banatul a avut până în 1919 o economie unitară, care îi permitea să se descurce foarte bine din resursele proprii. Industria și agricultura sa erau destul de dezvoltate pentru acea perioadă. Încă suntem departe de a reconstitui întregul tablou economic de atunci, însă unele aspecte încep să iasă la suprafață.

De exemplu, locomotive nu se produceau numai la Reșița, ci și la Chichinda Mare și Becicherecu Mare. Ciocolată nu se făcea doar la Kandia-Timișoara și la Vinga, ci și la Vârșeț. Fabrici de cărămizi și țigle erau la Jimbolia, Cărpiniș, Lugoj, Caransebeș, Freidorf, Becicherecu Mare, Chichinda Mare, Panciova, Novi Bečej, Crepaja, Biled, Charleville, Teregova.

Fabrici de mașini agricole se aflau la Becicherecu Mare (din 1894) și la Bocșa (din 1898).

Centre importante de producere a mătăsii au fost Panciova, Lugoj și Vârșeț.

Fabrici de bere erau la Timișoara, Becicherecu Mare, Panciova, Vârșeț, Lipova, Aradu Nou și Ciclova Montană.

De asemenea, în regiune au existat următoarele stațiuni climaterice: Herculane, Buziaș, Călacea, Bogda, Lipova, Rusanda, Sommerfrische, Marila, Poneasca și Șușara.

Banatul acelei perioade a fost o regiune bine echilibrată economic și cu o dezvoltare de nivel apropiat pe întreaga sa suprafață.