Arhivă pentru Decembrie 2012

Mircea Rusnac – Principiul „Nu ne vindem ţara!” şi consecinţele sale pentru Banat

15 Decembrie 2012

După 1989 o idee de bază în politica românească a fost cea enunţată deschis în primele luni ale regimului democratic: „Nu ne vindem ţara!” Această lozincă, formulată iniţial la adresa prezumtivilor investitori străini în economie, s-a extins apoi la tot ce nu convenea celor aflaţi la conducere într-un moment sau altul. Acum se recunoaşte faptul că a fost o prostie, însă apelul la păstrarea „suveranităţii, independenţei, integrităţii naţionale” revine oricând este necesar pentru îndepărtarea unor iniţiative periculoase. Populaţia, sensibilă la motivaţia patriotică, a muşcat în destule rânduri momeala întinsă.

Dacă, de regulă, „pericolul unguresc” era agitat la nivel naţional oricând era nevoie să se mascheze mediatic diferite manevre ale politicienilor, aşa-zisului „separatism bănăţean” nu i s-a dat atenţie în mod public, dar s-au luat măsuri prompte pe plan local împotriva oricărei încercări de ieşire din formaţia de marş. Evident că acest separatism era o ficţiune într-o regiune în care românii formează acum aproape 90% din populaţie, majoritatea lor având origini nebănăţene. Deci iniţiativele locale ar fi fost menite numai să înlesnească o descentralizare economică şi financiară, Banatul fiind realmente sufocat şi suferind pierderi imense în aceste domenii. Însă principiul apărării integrităţii şi independenţei era imediat scos de la naftalină.

Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990 preciza la punctul 11: „Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialiştilor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub formă de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din câştigurile în valută ale părţii române din cadrul acestor societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.”

Formularea era în sine corectă, însă doar la câteva luni de la prăbuşirea comunismului încă nu se cristalizase ideea Banatului indivizibil. Dacă formula din articol „judeţul Timiş” ar fi fost înlocuită cu „Banat”, ar fi fost perfect. Caraş-Severinul dispunea atunci încă de mari capacităţi miniere şi industriale, care ar fi putut fi puse în valoare de o gândire economică adecvată şi cunoscătoare a realităţilor locale. Deşi, după cum se poate vedea, nu era deloc aşa, mult timp Proclamaţia de la Timişoara a fost incriminată că urmăreşte „autonomia Banatului”.

Inclusiv investitorii străini erau atraşi în acei primi ani de potenţialul economic bănăţean. Un exemplu edificator l-a constituit interesul arătat mult timp de conducerea celui mai puternic land german, Renania de Nord-Westfalia. Delegaţii sosite din acel land, de multe ori conduse de însuşi primul ministru Johannes Rau, ulterior preşedinte al Germaniei, au stabilit contacte de bun augur cu Consiliile Judeţene Timiş, Arad şi Caraş-Severin. Acestea au fost invitate să îşi creeze Agenţii de Dezvoltare Economică, prin care contactele cu acest land ar fi fost intensificate. Conform informaţiilor prezentate în epocă, germanii erau pregătiţi să investească 1.200.000.000 de mărci în economiile judeţelor bănăţene. În final, acordul de cooperare a fost semnat de Johannes Rau şi de cei trei preşedinţi de Consilii, Coifan, Bălan şi Ivan. Aceştia, pentru o mai bună coordonare, au înfiinţat chiar Uniunea de Promovare Economică Banat, ai cărei preşedinţi urmau a fi ei, prin rotaţie, pe o perioadă de câte un an. Dar prefecţii din Timiş şi Caraş-Severin ai guvernului Văcăroiu au atacat în justiţie acest acord, pe motiv că încălca „independenţa, suveranitatea şi integritatea” României. Tribunalul din Timişoara a dat câştig de cauză reprezentanţilor guvernului, acordul a fost anulat, banii pierduţi, iar principiul „Nu ne vindem ţara!” a cunoscut noi momente de glorie.

La fel s-a procedat şi în cazul judeţelor Satu Mare şi Maramureş, ai căror preşedinţi de Consilii încercaseră aderarea la un proiect zonal al bazinului carpatic cu regiuni din Ungaria şi Ucraina. Toate aceste judeţe, din motive care acum par ridicole, au fost trecute, la fel ca judeţele Harghita şi Covasna, în categoria „regiunilor separatiste”.

De atunci au trecut destui ani, economia s-a ruinat în bună măsură, investiţiile n-au mai venit, iar principiul „Nu ne vindem ţara!”, după ce şi-a făcut cu brio menirea, a fost declarat depăşit. Împinşi de Uniunea Europeană, politicienii români din ambele tabere combatante declară acum, care mai de care, că se va trece la regionalizare în cel mai scurt timp, incluzând modificarea Constituţiei care să o facă posibilă. După ce timp de circa doi ani s-a făcut caz de „pericolul dezmembrării României şi al distrugerii poporului român”, acum suntem asiguraţi că în 2013 va fi modificată Constituţia, iar în 2014 vor fi organizate primele alegeri regionale. Principiul de la care se pleacă este cel al celor opt regiuni de dezvoltare, care nu respectă întrutotul limitele regiunilor istorice.

Acum nu mai agită niciun politician lozinca „Nu ne vindem ţara!” Timp de 23 de ani, ea şi-a făcut din plin datoria. 85% din industria românească a dispărut, economia este la pământ, însă „suveranitatea, independenţa, integritatea”, nu-i aşa, au fost salvate cu brio!

Anunțuri

Mircea Rusnac – Banatul în percepţia compatrioţilor

1 Decembrie 2012

După aproape un secol de coexistenţă între aceleaşi graniţe, se poate constata, cu destulă uimire din partea noastră, faptul că Banatul continuă să rămână o mare necunoscută pentru românii din alte regiuni ale ţării. Această situaţie nefirească este puţin observată de bănăţeni, care n-au prea avut motive să se stabilească, fie şi temporar, în restul României, şi de aceea mulţi cred că, dacă noi în general avem idee unde se află Iaşiul, Clujul sau Suceava, cei de acolo ştiu tot la fel despre noi. Situaţia însă este departe de a arăta aşa.

Cu mulţi ani în urmă afirmam într-un studiu că majoritatea românilor nu pot localiza Banatul pe hartă. Această concluzie tristă am tras-o personal, în perioada cât am locuit în câteva centre importante ale Vechiului Regat (în ordinea duratei de locuire: Iaşi, Constanţa, Bucureşti). Am avut ocazia să constat că marea parte a celor cu care am avut contact, în general oameni cu pregătire, aveau o idee foarte vagă despre bănăţeni, despre trecutul şi prezentul lor. Predomina o opinie generală favorabilă, un fel de respect nedesluşit, dar oamenii se fereau să emită păreri proprii, aşteptând o mână de ajutor. Când aflau câteva noţiuni, le reţineau şi le utilizau apoi cu consecvenţă. Nu am auzit vorbindu-se urât despre bănăţeni, ca despre moldoveni sau olteni de exemplu, dar impresia generală era că suntem undeva departe, într-o zonă necunoscută, despre care este mai sănătos să nu îţi dai cu părerea.

Totuşi, în atâţia ani, am auzit şi numeroase enormităţi. Confuzia regăţenilor între ardeleni şi bănăţeni este cea mai mică dintre ele. Timişoara avea „obiceiul” de a fi plasată mereu în Ardeal, pe când Reşiţa putea fi ori în Ardeal, ori în Oltenia. Nu am auzit niciodată de judeţul Timiş, ci numai de judeţul Timişoara. Reşiţa, la rândul ei, putea fi ori într-un judeţ cu nume identic, ori în judeţele Mehedinţi, Hunedoara sau… Deva! Mai exista şi judeţul Caransebeş, cu reşedinţa la Caraş-Severin. Alte dăţi, judeţul Caraş-Severin avea capitala la Turnu Severin. Despre localităţile bănăţene mai mici nici nu avea rost să se discute. Situaţia nu este specifică numai Vechiului Regat, ea întâlnindu-se şi în Ardeal. Mulţi ardeleni consideră Banatul ca parte a Transilvaniei. Într-un tren, în vara lui 1989, când Reşiţa era în apogeu ca număr de populaţie, o ardeleancă mi-a declarat deschis că nu a auzit niciodată de acest oraş. Totuşi, există destule pretenţii asupra Banatului, emise în special de la Cluj, unde dimensiunea Timişoarei nu este percepută deloc ca o concurentă la conducerea zonei. Aceasta tocmai în oraşul cu nume oribil, Cluj-Napoca, fieful primarilor Funar, Boc şi Apostu, un pol al prostiei româneşti de după Revoluţie.

Fiind bombardaţi cu atâtea inepţii, pe care trebuie să le conştientizăm, cum putem aştepta de la conaţionalii noştri o înţelegere a trecutului, a valorilor şi a aspiraţiilor bănăţenilor? Că Banatul a fost, timp de aproape un secol, o vacă bună de muls pentru conducătorii României, indiferent de provenienţa lor regională, o vedem acum mai bine ca oricând. Dar la ce tratament ne-am fi putut aştepta din partea lor, dacă au asemenea „cunoştinţe” despre noi?

România nu este un stat foarte întins şi nici foarte populat. Asemenea ignoranţă, asemenea confuzii ar fi de înţeles în cazul Rusiei, Chinei sau Canadei, unde poate unii locuitori n-au prea auzit de alţii, aflaţi la depărtare de mii de kilometri. Dar în cazul nostru cum se explică o asemenea ignoranţă? Într-un secol de convieţuire nu am reuşit încă să ne cunoaştem între noi? Cum arată Geografia României învăţată de elevii din Bucureşti, Iaşi şi Cluj? Banatul este mai mult decât o nebuloasă, o pată albă pe harta ţării.

Nu mai vorbim de alte confuzii, care ne-ar duce prea departe, precum cele dintre secui şi saşi, dintre saşi şi şvabi, dintre Harghita şi Covasna, dintre Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe. Am auzit de altfel şi confuzii între Reşiţa şi Bistriţa sau Reşiţa şi Târgu Mureş. Cine crede că aceste lucruri sunt exagerări este invitat să viziteze România, la est de Banat. Să cunoască mentalitatea oriental-balcanică, cu magazine care se deschid la ora 10.30, cu oameni care adorm la ora 3 noaptea şi se trezesc la prânz. Numai astfel putem realiza cu adevărat în ce ţară trăim.

Şi doar atunci putem şti la ce să ne aşteptăm şi în continuare pentru regiunea noastră.