Mircea Rusnac – La kilometrul zero al Dunării bănăţene

Majoritatea românilor au auzit de localitatea bănăţeană Baziaş, pe unde Dunărea pătrunde în ţară. Pe deasupra, cel puţin bănăţenii cunosc faptul că tot de acolo pleca prima cale ferată de pe actualul teritoriu al României, care lega Baziaşul de Oraviţa. Localitatea este importantă şi pentru sârbi, deoarece acolo se află o veche mânăstire a acestora, întemeiată după tradiţie de însuşi Sfântul Sava. Iată deci câte elemente se îmbină, mai mult decât suficiente pentru a da o mare importanţă acelui loc. Şi cu toate acestea, pare greu de crezut, însă Baziaşul este pe cale de dispariţie, iar din gloria sa de odinioară nu a mai rămas decât amintirea. Cum s-a putut ajunge în situaţia aceasta?

Baziaş, km. O. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

Până către sfârşitul secolului al XIX-lea, Baziaşul a cunoscut o dezvoltare promiţătoare. Întemeierea sa a fost legată de ridicarea, încă din perioada medievală, a mânăstirii ortodoxe sârbeşti, în jurul căreia a fost edificată treptat o mică aşezare. O lungă perioadă însă ea a avut de suferit din cauza deselor invazii turceşti, soldate cu distrugeri şi cu alungarea populaţiei mai departe de Dunăre. Asemenea situaţii s-au produs chiar şi după instaurarea stăpânirii austriece din 1718. De pildă, în timpul războiului austro-turc din 1738, mânăstirea a fost din nou incendiată de turci.

În faţa mânăstirii sârbeşti

În 1772, mânăstirile Baziaş şi Cusici au fost afiliate mânăstirii Zlatiţa, iar pământul lor a fost cedat Regimentului 2 sârbo-român din cadrul Confiniului de Graniţă. Locuitorii din zonă erau şi ei înrolaţi în acest regiment. Cu aceasta situaţia s-a mai normalizat, iar Baziaşul şi-a putut începe evoluţia ascendentă de aproximativ un secol. Din 1795 el devenea port la Dunăre, însă instalaţii portuare moderne se vor construi abia în 1854. Din 1846 începea şi edificarea primei căi ferate din Banat şi din România actuală, care utiliza şină fabricată la Reşiţa. Întrerupte în timpul revoluţiei din 1848-1849, lucrările au fost finalizate în anii următori, astfel încât la 1 noiembrie 1856 din Baziaş pornea primul tren în direcţia Oraviţa. Ulterior el avea să fie legat prin altă linie care trecea prin Iasenova şi Timişoara, cu Budapesta şi cu Europa centrală.

După portul modern şi gara impunătoare, Baziaşul a mai fost dotat în 1860 cu un oficiu vamal, mutat acolo de la Palanca, cu un hotel şi un restaurant. Primul conducător al oficiului a fost Iosif Brandstetter, care era în acelaşi timp şi proprietarul hotelului şi cel care ţinea în chirie restaurantul situat în apropierea mânăstirii. În 1880, când s-a înregistrat şi numărul maxim de locuitori (516), funcţionau acolo hotelul şi un cazinou. De numele Baziaşului este legată şi sosirea principelui Carol de Hohenzollern în România, la 10 mai 1866, când a fost încoronat ca urmaş al lui Cuza. Mica aşezare bănăţeană a constituit o importantă etapă în drumul acestuia către noua sa patrie.

Fostul hotel austriac din Baziaş

Principele Carol participase, ca ofiţer, la războiul din 1864 pe care Prusia îl purtase împotriva Danemarcei. În acel război, cancelarul Bismarck solicitase şi intervenţia Austriei, deşi în realitate armatele sale s-ar fi putut descurca fără mari probleme împotriva unui adversar destul de slab. Însă Bismarck îşi dorea să cunoască puterea reală a armatei austriece, cu care intenţiona să se confrunte în scurt timp. Şi într-adevăr, după numai doi ani, prusacii zdrobeau Austria în războiul de şapte săptămâni şi o excludeau din Confederaţia Germană.

Tocmai în toiul acestui conflict s-a produs solicitarea din parte României ca principele Carol să urce pe tronul ţării. Ca ofiţer în armata germană, acesta întâmpina mari riscuri în a străbate Imperiul austriac în plin război, putând fi arestat şi executat ca spion inamic. Din aceste motive, el a pătruns în Austria deghizat şi cu paşaport cu nume fals, venind din Elveţia. Schimbând trenurile la Budapesta, a întâlnit într-un restaurant câţiva ofiţeri austrieci, cu care se cunoştea din timpul războiului comun împotriva Danemarcei din urmă cu doi ani. Suspansul a fost foarte mare, dar deghizarea şi-a făcut efectul şi Carol nu a fost recunoscut. Apoi a continuat călătoria cu alt tren până la Baziaş, unde a ajuns la 6 mai (pe stil vechi) 1866. Vaporul către România urma să plece însă abia a doua zi, interval pe care principele l-a petrecut la hotelul lui Brandstetter şi vizitând mica aşezare cu frumoasele sale împrejurimi. În scurt timp acolo a sosit, venind de la Paris şi tot sub nume fals, şi prim-ministrul român Ion C. Brătianu, însă cei doi se prefăceau că nu se cunosc, din motivul amintit mai sus. La 7 mai ambii s-au îmbarcat în portul Baziaş, dar abia când au ajuns la Turnu Severin, Brătianu l-a putut saluta pe Carol ca noul principe al României.

În faţa fostului hotel austriac din Baziaş

De-a lungul timpului, Baziaşul şi hotelul său s-au bucurat şi de vizitele altor personalităţi din epocă. Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea el fusese vizitat de împăratul austriac Iosif II, care, rămânând impresionat de importanţa locului, a hotărât ridicarea acolo a primului port şi prin aceasta începutul ascensiunii ulterioare a Baziaşului. Alt împărat austriac, Franz Iosif, a trecut de două ori prin localitate, în 1862 şi 1869, ultima oară în drum către inaugurarea Canalului de Suez, ca şi împărăteasa Elisabeta sau împăratul Germaniei Wilhelm II de Hohenzollern (acesta din urmă în 1916). După cum ne-a semnalat foarte bine Daniel Onaca, tot pe acolo a călătorit şi marele scriitor danez Hans Christian Andersen, în drumul său de pe Dunăre către Viena. Poetul Mihai Eminescu a trecut prin Baziaş împreună cu trupa de teatru a lui Pascali la 21 august 1868, în încheierea unui turneu prin Transilvania şi Banat, după ce jucaseră în zilele precedente la Oraviţa. (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 108.) Iar în 1924, tot la Baziaş s-a născut, într-o familie româno-maghiară, scriitorul Petru Dumitriu.

Valuri mari la Baziaş

Dintotdeauna, pe lângă mânăstirea din localitate a funcţionat şi o şcoală. Şcoala comunală a fost înfiinţată în anul 1862, devenind şcoală de stat în 1874. Peste exact un secol, în 1973, ea era desfiinţată din cauza lipsei elevilor. Chiar dacă în 1884 au fost începute şi lucrările la şoseaua Baziaş – Moldova Veche, totuşi semnele unei decăderi premature a aşezării începeau să se facă simţite. În 1880 Dunărea s-a revărsat, producând mari pagube localităţii, portului şi căii ferate, în urma cărora mulţi locuitori au plecat la Orşova. În acelaşi timp, pentru Baziaş începeau să apară concurenţi periculoşi, datorită cărora el avea să îşi piardă încet dar sigur din importanţa de până atunci: a fost construită linia de cale ferată Timişoara-Orşova şi în 1897 a fost ridicat portul de la Moldova Veche.

Măgarul Gigi din Baziaş

Loviturile de graţie s-au produs pentru aşezare în 1919, când în vecinătatea ei a fost trasată noua frontieră dintre România şi Iugoslavia, şi mai ales în 1948, când aceasta a fost complet închisă în urma izbucnirii conflictului dintre Stalin şi Tito. Calea ferată către Oraviţa şi către Timişoara nu mai putea fi utilizată, întrucât trecea şi prin teritoriul iugoslav, astfel că din ea nu a mai rămas nimic de-a lungul timpului. A dispărut şi marea clădire a gării, din vechiul hotel austriac au mai rămas doar nişte ziduri printre care cresc tufe, iar populaţia Baziaşului mai număra în 2002 numai 69 de locuitori.

Apus de soare într-o localitate care a apus şi ea

Şi în timpul celui de-al doilea război mondial, localitatea a fost grav afectată de luptele care s-au purtat în zonă. La 6 septembrie 1944, în confruntările cu armata germană au fost ucişi şeful vămii din Baziaş, şase soldaţi de infanterie şi un elev sergent.

În 28-29 august 2010, când am vizitat această localitate, am mai putut constata următoarele: se mai află în ruine vechiul turn de apă al gării şi pe alocuri mai poate fi recunoscut terasamentul căii ferate, ca şi drumul care ducea către hotel. Cele două scări din marmură roşie ale hotelului sunt folosite acum de un restaurant privat, care se află exact pe fundaţia vechii gări. Alte scări, care făceau legătura între gară şi port, coboară acum în apele Dunării, ca urmare a înălţării nivelului acesteia datorită construirii barajului de la Porţile de Fier. Din acelaşi motiv, pe lângă vechiul port scufundat sub ape, este parţial inundată şi suprafaţa celor trei linii ferate de odinioară, iar depoul de locomotive aferent a dispărut complet. Acum mânăstirea şi clădirea fostei şcoli au fost restaurate prin grija sârbilor, însă mânăstirea nu are din păcate niciun slujitor. Încep să apară câteva pensiuni pe înălţimile din preajmă, dar deocamdată majoritatea turiştilor şi a pescarilor amatori din zonă sunt nevoiţi să doarmă în corturi sau rulote din lipsa spaţiilor de cazare. Totul la poalele zidurilor parcă ironice ale impunătorului hotel care a fost distrus de-a lungul timpului fără a mai fi refăcut vreodată.

Probabil că dacă Baziaşul şi-ar fi continuat evoluţia din perioada 1790-1890, ar fi fost astăzi un important centru economic şi comercial cu peste 100.000 de locuitori. Prin concursul nefavorabil de împrejurări care l-a lovit, a ajuns acum să fie un cătun cu câteva case şi câteva zeci de locuitori. Mărirea şi decăderea acestei aşezări dunărene din Banat ne pot îndemna la nostalgie şi reflecţie.

Toate aceste relatări au fost posibile numai datorită ajutorului dat de Gheorghe Popoviciu, căruia îi mulţumim încă o dată.

Mircea Rusnac – Momente din viaţa Lindenfeldului de altădată

Suntem în măsură să mai facem cunoscute cititorilor noştri două secvenţe din perioada când satul Lindenfeld era încă locuit şi arăta ca orice aşezare omenească obişnuită. Această perioadă este însă tot mai îndepărtată de zilele noastre. O dovedeşte şi faptul că fotografiile făcute atunci erau alb-negre, dar aceasta poate da o idee în plus în privinţa „parfumului de epocă”. Viaţa din Lindenfeldul de altădată poate fi foarte uşor întrezărită cu ajutorul mărturiilor de mai jos.

Imaginea aceasta, preluată de pe www.banaterra.eu, provine din colecţia de fotografii a lui Franz Dürbeck. Ea surprinde vechiul centru al localităţii, cu biserica, şcoala (în stânga) şi cu elemente ale vieţii de zi cu zi. Acum biserica este goală şi şcoala este în mare măsură demolată. În acele vremuri, Lindenfeld era legat de Reşiţa printr-o linie ferată îngustă care străbătea Masivul Semenicului şi cu ajutorul căreia se transportau lemne şi mangal pentru uzine. Acum, câteva şine provenind din acea linie, care poartă şi astăzi sigla „Resicza”, se află în gardul metalic din faţa bisericii părăsite.

Am primit fotografia de mai sus de la Maria Wesselak, originară din Lindenfeld şi aflată acum în Germania. Aceasta a fost făcută în 1966 de pe una din înălţimile care înconjoară localitatea şi surprinde o vedere de ansamblu a acesteia. Se poate distinge şi aici cu uşurinţă biserica şi pot fi văzute casele din sat, care acum se află aproape toate în ruine. Peisajul în care a fost amplasată această localitate este unul încântător. Mulţumim Mariei Wesselak că ne-a pus la dispoziţie această frumoasă fotografie.

Două instantanee care surprind viaţa de altădată a acestei localităţi. Lindenfeldul a resimţit puternic influenţa istoriei şi a politicii, fiind părăsit treptat de populaţia sa, exclusiv germană, în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acum, el aşteaptă cu răbdare trezirea la o nouă viaţă. Traiul tihnit al pemilor de odinioară este înlocuit astăzi cu agitaţia turiştilor şi a iubitorilor naturii. Şi poate acum, datorită acestora, Lindenfeldul a devenit mai cunoscut şi mai vizitat decât atunci când era o modestă aşezare de pemi, care îşi vedeau liniştiţi de munca lor şi nu cereau restului lumii decât să fie lăsaţi să îşi ducă traiul aşa cum fuseseră obişnuiţi din moşi-strămoşi.

Mircea Rusnac – Mânăstirile ortodoxe sârbeşti din Clisură şi Poliadia

Clisura este zona din sudul Banatului care se mărgineşte cu Dunărea, iar Poliadia se află pe cursul inferior al Nerei, acolo unde acest râu formează graniţa dintre Serbia şi România. Ambele sunt zone de veche locuire sârbească, fiind presărate cu aşezări ale acestei etnii bănăţene. Putem spune că cele mai vechi edificii sârbeşti de acolo şi practic inima regiunii sunt mânăstirile de la Baziaş, Zlatiţa şi Cusici, pe care le-am vizitat şi noi de curând. Din acest motiv, le vom prezenta cititorilor noştri.

Mânăstirea Baziaş. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

Mânăstirea Baziaş, aflată pe malul Dunării, este cea mai importantă dintre ele. La intrarea sa se găseşte o inscripţie pusă recent, cu următorul conţinut în limbile sârbă şi română: „Mânăstirea ortodoxă sârbă Înălţarea Domnului, lăcaşul Sfântului Sava, Baziaş, sec. XIII, 1225.” Aşadar, conform tradiţiei locului, ctitorul acestei mânăstiri ar fi însuşi Sfântul Sava Nemanjić, care s-ar fi oprit acolo din cauza unei furtuni pe Dunăre declanşate de vântul Coşava (detalii pe Banaterra). Oricum, întemeierea lăcaşului este plasată cu probabilitate în secolele XIV-XV, iar cei care au susţinut ridicarea de mânăstiri pe malul stâng al Dunării, la Baziaş, Cusici şi Zlatiţa, au fost despoţii sârbi. În 1581 mânăstirea Baziaş era funcţională. (I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 99.) Un manuscris slavon existent acum la Biblioteca Academiei din Belgrad, datând din anii 1652-1654, se aflase şi el acolo. (Ibidem, p. 102.)

Iniţial, această veche mânăstire a fost construită din nuiele împletite, apoi din bârne. Ea a fost de-a lungul timpului adesea incendiată, însă de fiecare dată reconstruită. După cum s-a văzut, a continuat să fiinţeze chiar şi în perioada stăpânirii turceşti asupra Banatului, între 1552-1718. Mai bine avea să fie întreţinută în secolul al XIX-lea. În 1805 a fost ridicat un conac din piatră, iar în 1855 mânăstirea a fost reparată cu ajutorul călugărilor veniţi de la Zlatiţa. În 1860 ea a fost pictată în interior de Živko Petrović şi de fiul său Dimitrije, cu ajutorul zugravului Moritz Brayer. În 1868-1872 au fost efectuate şi alte reparaţii.

Secolul al XX-lea a fost mult mai agitat. În cele două războaie mondiale, mânăstirea Baziaş a fost lovită cu tunurile de către marina germană de pe Dunăre. După 1919, cele trei mânăstiri sârbeşti au ajuns pe teritoriul României, în proximitatea noii frontiere. În primii ani, cea de la Baziaş a fost afiliată Zlatiţei, iar în 1934 nu mai avea niciun călugăr. Deşi a fost din nou reparată în 1936, avea să fie abandonată în perioada comunistă, până în 1980, când a fost iarăşi supusă restaurării. După aceea, s-a permis desfăşurarea acolo a unor slujbe religioase, care se bucurau de participarea a mii de credincioşi.

Acum, clădirea se prezintă bine, fiind întreţinută prin grija Serbiei, însă a rămas din păcate din nou fără slujitori. După spusele localnicilor, acolo stătuse un timp un călugăr venit din Kosovo, însă acesta a plecat şi momentan nu i-a luat nimeni locul.

Mânăstirea Zlatiţa

Mânăstirea Zlatiţa, aflată în apropierea Nerei, este dedicată şi ea Sfântului Sava, fiind întemeiată după tradiţie tot în anul 1225. Oricum, şi specialiştii români consideră că toate aceste trei mânăstiri datează din secolele XIV-XV, însă pot fi chiar mai vechi. (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 333.) Mânăstirea de la Zlatiţa exista şi ea înaintea instaurării stăpânirii turceşti din 1552, fiind distrusă de turci după ocuparea Banatului. (I.D. Suciu, op. cit., p. 72.) Lângă mânăstirea actuală se văd şi acum ruinele lăcaşului medieval. Nici perioada austriacă nu a fost foarte liniştită. Clădirea actuală a fost construită în perioada 1760-1772, iar în 1775 mânăstirile Baziaş şi Cusici au devenit filii ale Zlatiţei. Dar în 1788 mânăstirea de la Zlatiţa a fost iarăşi incendiată de turci în timpul războiului cu austriecii, iar în 1848 de honvezii maghiari, ca represalii faţă de unele distrugeri comise în alte locuri de armata revoluţionară sârbească. Cu acest ultim prilej, cei cinci călugări ai mânăstirii au fost nevoiţi să se refugieze la Baziaş, unde au rămas până în 1860. În acel interval, după cum am arătat, ei au contribuit la repararea mânăstirii de acolo. Mânăstirea Zlatiţa a fost şi ea renovată atât în secolul al XIX-lea, cât şi în 1934. În perioada comunistă, fiind situată practic chiar la graniţă, nu a mai putut fi întreţinută.

Acum este începută o restaurare, în special a interiorului şi a faţadei, din partea Serbiei, însă starea generală a clădirii este destul de rea. Nici ţipenie de călugăr nu am văzut pe acolo. În faţa mânăstirii se află îngropaţi câţiva foşti slujitori ai săi, având pietre funerare cu inscripţii slavone, în cea mai mare parte şterse de timp (am putut descifra doar un Jorgović). În spate, lângă fundaţiile vechiului aşezământ, curge un izvor cu debit bogat. Liniştea locului este tulburată doar de apariţia câte unui ATV al Poliţiei de frontieră.

Mânăstirea Cusici

Şi mânăstirea Cusici, aflată tot în apropierea Nerei, este considerată la fel o ctitorie a Sfântului Sava. Deşi aflată şi ea lângă satul Zlatiţa, este numită astfel după o localitate care acum se află în Banatul sârbesc. Frontiera desparte practic satul Cusici (Kusić) de mânăstirea cu acelaşi nume! În preajma ei a fost descoperită ceramică din secolele XIV-XV, iar construcţia vechii mânăstiri este datată tot din secolul al XV-lea. Un catastif de mile al mânăstirii Patriarhiei sârbeşti din Ipek (1666) amintea, între altele, mânăstirile Cusici şi Sângeorge. (I.D. Suciu, op. cit., p. 98.) Aceasta din urmă este tot o mânăstire sârbească, aflată în judeţul Timiş şi întemeiată în 1487. (Ibidem, p. 72.)

Mânăstirea de la Cusici deţine o necropolă din secolul al XVIII-lea. Ea a fost refăcută în 1930. Acum este din nou în curs de restaurare de către partea sârbă, prezentându-se mai rău decât cea de la Baziaş, dar mai bine decât cea de la Zlatiţa. Nici acolo nu am întâlnit vreun călugăr în acea duminică de 29 august 2010.

În final, ţinem să mulţumim din nou lui Gheorghe Popoviciu, care ne-a fost un foarte competent ghid şi îndrumător în vizitarea acestor frumoase mânăstiri sârbeşti din Banat. Ele constituie monumente istorice care au fost ţinute prea mult timp în umbră, din cauza condiţiilor geopolitice în care s-au aflat de-a lungul vremii. Acum, după aproape un secol de neplăceri, amplasarea lor în zona frontierei româno-sârbeşti le-ar putea aduce în sfârşit şi unele beneficii, ţinând cont de accentul care este pus pe acordurile şi proiectele transfrontaliere. Ele au răzbit prin atâtea veacuri de zbuciumată istorie, încât ar merita un viitor mai conform cu nevoile spirituale pentru care au fost construite.

Mircea Rusnac – Excursie istorică pe Clisura Dunării

În zilele de 27-29 august 2010 am vizitat pitoreasca zonă a Clisurii Dunării, beneficiind de ospitalitatea exemplară a familiei Mariana şi Gheorghe Popoviciu. Locuinţa acestora din satul Şuşca, atestat din 1717, a reprezentat „cartierul general” şi baza de pornire în vizitele efectuate la interesantele obiective istorico-turistice din regiune. Am putut astfel aduna un material documentar bogat, pe care începând de astăzi îl vom pune la dispoziţia publicului.

Apus de soare la Baziaş. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

O primă etapă a excursiei a avut loc în direcţia estică, pe şoseaua care urmează cursul fluviului. În apropiere de Şuşca se află comuna Pojejena, despărţită de pârâul cu acelaşi nume în două părţi distincte, altădată localităţi separate: Pojejena Sârbească spre vest şi Pojejena Românească spre est. În completarea acestora, dincolo de Dunăre, în Serbia, se vede Pojejena Turcească!

Oraşul Moldova Nouă, altădată renumit centru minier şi port fluvial, a decăzut profund în ultimii ani. Nişte turişti germani pe biciclete fotografiau blocurile părăginite. Din instalaţiile industriale şi portuare nu a mai rămas aproape nimic. Imaginea oferită de acest oraş este cea mai dezolantă din zona Clisurii, din cauza distrugerilor pe care le-a suferit. Chiar şi renumita podgorie din apropiere a dispărut fără urmă!

Deprimarea produsă de imaginea aceasta este însă repede depăşită la vederea localităţilor din apropiere. Pe nişte dealuri, la 5 km de Dunăre, care se vede într-o panoramă încântătoare, se află satul pemilor cehi Sfânta Elena. Numit aşa după hramul bisericii catolice, satul a fost înfiinţat în 1824. Ulterior a fost mărit prin sosirea în 1847 a populaţiei din satul vecin, Sfânta Elisabeta, care era întemeiat într-o zonă mai puţin prielnică. Sfânta Elena are o biserică romano-catolică şi una evanghelică, ultima fiind preluată, din cauza dispariţiei credincioşilor, de către baptişti. Ambele sunt foarte bine întreţinute, ca şi noua clădire a şcolii (cea veche datând din 1850). Deşi satul a suferit în ultimul timp o puternică depopulare prin plecarea tinerilor în Cehia, el este încă departe de imaginea satelor de pemi germani, părăsite complet de locuitorii lor. Pe străzi mai pot fi văzute pemoaice în portul lor tradiţional, constând în rochii lungi dintr-un material de culoare închisă cu buline albe. După aceeaşi costumaţie, ele sunt uşor de recunoscut şi în piaţa din Moldova Nouă, unde vând produse lactate de foarte bună calitate.

Biserica romano-catolică cehă din Sfânta Elena.

Detaliu

Satul Sfânta Elena este foarte bine gospodărit şi întreţinut. În zonă se aflau numeroşi turişti din Cehia, veniţi să viziteze frumuseţile naturale din jur. Vechiul sat de tăietori de lemne şi crescători de animale devine tot mai mult un centru turistic al Banatului de sud. În mijlocul aşezării, un mare panou indică turiştilor diversele trasee din Munţii Locvei şi modul de a ajunge la celelalte localităţi ale pemilor cehi.

Revenind la linia Dunării, am vizitat şi comuna Coronini, denumită astfel după un guvernator al Banatului din perioada austriacă, acela care a favorizat aşezarea unor colonişti bufeni (olteni) în acest loc în 1850. Redenumită „Pescari” în perioada comunistă, comuna s-a întors la vechiul său nume după revoluţie, în urma unui referendum local. Această localitate, cunoscută multă vreme drept cea mai săracă din acea regiune, a progresat enorm în primii ani de după 1990, în special în urma contrabandei cu combustibil din timpul embargoului impus fostei Iugoslavii. Acum aproape nu mai există casă fără etaj, Coronini devenind poate cea mai înfloritoare localitate dintre cele văzute de noi.

Inscripţia lui Baross Gábor de lângă Coronini

În apropierea sa, către est, în albia Dunării, se află vestita stâncă Babacaia, replică a faimoasei Lorelei de pe Rin, la fel de bogată în legende ca şi aceea. Pe mal, pe marginea şoselei săpate printre stânci, se află o tabulă în limba maghiară pusă în 1890 în cinstea lui Baross Gábor, fost ministru al transporturilor, sub conducerea căruia s-au desfăşurat lucrările de canalizare a Dunării pentru a o putea face navigabilă în acel defileu deosebit de îngust. Conţinutul inscripţiei, gândite ca o replică a celebrei Tabula Traiana aflate pe malul sârbesc, se traduce astfel: „Dumnezeu să binecuvânteze lucrările de regularizare ale Porţilor de Fier ale  Dunării inferioare şi ale afluenţilor acesteia, dispuse în anul 1888 în timpul domniei împăratului Franz Iosif şi începute prin grija primului-ministru contele Szapary Gyula şi a ministrului comerţului Bellusi Baross Gábor. 15 septembrie 1890.” (Traducere de Eugen Poşa, căruia îi mulţumim.)

Aproape de aceasta, la o oarecare înălţime, se află cunoscuta peşteră Gaura cu Muscă, de unde potrivit tradiţiei ar proveni temuta muscă columbacă, cu efecte mortale asupra animalelor domestice. Localitatea Golubac, de la care aceasta îşi trage numele, se vede pe malul sârbesc, faţă în faţă cu Coronini.

Reîntorşi la Şuşca, am putut efectua, beneficiind de vremea favorabilă, o ieşire cu barca pe Dunăre, care este destul de lată în acel loc. Acolo apele ei sunt liniştite şi viteza cu care curge este minimă, semănând foarte bine cu un lac. Ajunşi către mijlocul ei, am putut vedea mai bine localitatea sârbească Veliko Gradište, situată pe malul opus.

În mijlocul Dunării, la Şuşca. În spate, Veliko Gradište (Serbia).

A urmat excursia în direcţia vest. La Belobreşca am băut răchie în curtea vechiului „titoist” Svetomir Radosavlievici, invitaţi de fiul acestuia, Saşa. Svetomir luptase ca partizan în armata lui Tito, fiind comunist convins şi având rol hotărâtor în colectivizarea localităţii, prima din Banat şi printre primele din întreaga ţară, încă din 28 august 1949. Curând însă a fost arestat împreună cu fratele său Nicola. Cu umor, Saşa spunea că tatăl său nu a fost dus în Bărăgan, fiind „dintre cei periculoşi.” A fost unul dintre cei 12 acuzaţi în „procesul trădătorilor şi spionilor titoişti” din 1950, fiind condamnat la 12 ani pentru înaltă trădare. A fost a doua pedeapsă ca „blândeţe”, într-un proces care s-a soldat şi cu trei condamnări la moarte. Svetomir lăsase acasă două fetiţe mici, revenind după şase ani, când relaţiile cu Tito s-au normalizat. Saşa s-a născut după reîntoarcerea tatălui său din detenţie, fiind cu 12, respectiv 13 ani, mai mic decât surorile sale. Svetomir a murit în 1988, fără ca cineva să-l fi întrebat vreodată despre suferinţele pe care le-a îndurat.

În apropiere se află localitatea Divici, atestată din 1723. Pe o înălţime din latura vestică a acesteia a fost descoperită o importantă cetate dacică, comparabilă cu cele din Munţii Orăştiei. Urmează Baziaşul, locul prin care Dunărea intră în ţară. Baziaşul este punctul istoric pe care l-am cercetat cel mai mult, astfel încât vom reveni asupra lui. Mai merită atenţie comuna Socol, amintită documentar în 1472, locul de naştere al fotbalistului Miodrag Belodedici, primul câştigător a două Cupe ale Campionilor Europeni cu două echipe diferite. Casa natală a acestuia se află la circa 100 m de râul Nera, care formează acolo graniţa cu Serbia. Acum râul este folosit în voie de către doritorii de îmbăiere de pe ambele maluri. Până nu demult însă, nici locuitorii din Socol nu aveau voie să se apropie de el, chiar dacă o stradă a satului merge perpendicular către acesta, ultimele case aflându-se foarte aproape de mal.

Nera la Socol. Pe malul celălalt este Serbia.

Interes prezintă şi localitatea Zlatiţa, atestată în 1690, populată cu sârbi şi în trecut şi cu pemi cehi şi având şi acum trei biserici (ortodoxă română, ortodoxă sârbească şi romano-catolică). În apropierea acesteia se află două vechi şi frumoase mânăstiri sârbeşti. La doi paşi, dincolo de frontieră, se vede oraşul Biserica Albă (Bela Crkva).

Acestea au fost traseele istorico-turistice pe care le-am străbătut în apropierea Dunării albastre. Fluviul acesta, al 25-lea din lume ca lungime, este totuşi pe primul loc în privinţa numărului de ţări pe care le parcurge. A reprezentat dintotdeauna o arteră vitală pentru economia şi comerţul european. Peisajele pe care le străbate egalează în frumuseţe doar legendele care l-au însoţit de-a lungul timpului în folclorul popoarelor. În drumul său către Marea Neagră, el udă şi partea de sud a Banatului, o regiune care merită a fi vizitată oricând.

Cu Gheorghe Popoviciu dinjos de Sfânta Elena. Fotografie de Mariana Popoviciu.

Mulţumim şi pe această cale familiei Popoviciu pentru posibilitatea oferită de a vizita amintitele splendori. De asemenea, Gheorghe Popoviciu este un excelent cunoscător al întregii regiuni şi a oamenilor locului, având temeinice cunoştinţe cu privire la trecut. Din aceste motive, el a fost mereu un ghid deosebit şi foarte bine informat, fiind şi extrem de pasionat de istoria Banatului. Beneficiind de asemenea oameni, putem spera că valorile istorice nu se vor pierde, acestea trebuind a fi scoase şi în continuare la suprafaţă.