Posts Tagged ‘Dunăre’

Mircea Rusnac – Baziaşul şi împrejurimile sale

6 septembrie 2012

Cu ocazia unei noi excursii efectuate pe Clisura Dunării împreună cu colonelul Gheorghe Popoviciu, am revăzut Baziaşul la 20 august 2011. Liniştea care domnea acolo, ca şi pustietatea aproape deplină în care se zbate acum mica aşezare, nu mai amintesc nimic de forfota de altă dată, din vremurile în care trenurile aduceau aici călători din întreaga Europă.

Primul tren din direcţia Oraviţa a sosit în gara Baziaş în 1854. După încă doi ani, noua legătură feroviară cu Viena, prin Timişoara, făcea ca în acest loc să se afle punctul terminus al magistralelor europene. Călătorii sosiţi de la Viena sau de la Paris se îmbarcau la Baziaş pe vasele companiilor dunărene, cu care îşi continuau drumul spre răsărit, având drept ţinte finale Constanţa, Odessa, Istanbul sau Alexandria. Acest rol important al Baziaşului s-a menţinut doar până în 1879, când nou construita linie Timişoara-Caransebeş-Orşova făcea joncţiunea la Vârciorova cu căile ferate din Vechiul Regat, traseul feroviar fiind astfel mult prelungit. Dar până în 1919 Baziaşul a continuat să rămână legat de Timişoara, facilitând accesul capitalei Banatului la comerţul pe Dunăre.

Prin trasarea graniţei în imediata lui apropiere, Baziaşul nu a mai putut folosi nici legătura feroviară (închisă definitiv în 1950), nici portul, care data din 1795. Am vizitat această graniţă, situată la câţiva kilometri în amonte pe Dunăre. Liniştea care stăpânea şi acolo nu mai amintea nimic din ceea ce se petrecea la hotarul româno-iugoslav în anii regimului comunist. Acum graniţa rămâne tot mai mult, aşa cum ne şi dorim, doar una simbolică.

După ce am admirat un nou apus de soare, mai reuşit decât cel văzut cu un an înainte datorită absenţei norilor, am părăsit iarăşi mica localitate. Noaptea care se aşternea în urma noastră venea să întărească liniştea perfectă care pluteşte deasupra ei. Chiar adormit cum este acum, Baziaşul este depozitarul unui impresionant trecut, care merită să fie descifrat şi cunoscut de fiecare dintre noi.

Reclame

Mircea Rusnac – Perla pierdută a Banatului: Ada Kaleh

2 martie 2011

Insula Ada Kaleh se afla pe Dunăre, la 3 km mai jos de Orşova. Acum, ea este acoperită de 30 m de apă, în urma construirii barajului de la Porţile de Fier. Însă existenţa ei până în 1970 a fost marcată de numeroase evenimente demne de menţionat şi putem spune chiar că ea a jucat de-a lungul timpului un rol destul de important în geopolitica regiunii. De asemenea, aspectul ei exotic şi specificul populaţiei pe care a avut-o au făcut ca amintirea sa să dăinuie în memoria bănăţenilor, şi nu doar în a lor.

Ada Kaleh avea o lungime de 1.750 m şi o lăţime maximă de 500 m, fiind populată în perioada interbelică de aproximativ 1.000 de locuitori, toţi de naţionalitate turcă şi de religie musulmană. A fost atestată documentar încă din antichitate, când Herodot o denumea Cyraunis, apoi într-un raport al Cavalerilor teutoni din 22 februarie 1430, sub numele de insula Saan, cu 216 locuitori. Regii unguri au întărit-o, ea mărindu-şi importanţa strategică odată cu desfăşurarea războaielor cu turcii din secolele XVI-XVII. După o lungă perioadă de nesiguranţă, în urma bătăliei de la Mohács din 1526 a fost pentru prima dată ocupată de turci. În timpul războiului din 1689 pe insulă au debarcat trupele austriece, fiind întărită de generalul Heister, dar otomanii au recucerit-o în scurt timp, păstrând-o până la pacea de la Passarowitz (1718), când a ajuns din nou în posesia Austriei.

În urma acestei păci, austriecii, la ordinul împăratului Carol III, au construit pe insulă o puternică cetate militară de tip Vauban (în formă de stea). Foarte bine întărită, aceasta avea două centuri de galerii în jurul unui fort central. La colţuri se aflau 20 de posturi de strajă, cetatea având şase porţi principale. Tot în colţuri se aflau patru pulberării, iar în interiorul cetăţii au fost clădite cazărmi şi construcţii auxiliare. În epocă, insula şi cetatea ei se numeau Noua Orşovă. Tot atunci, pe malul sârbesc al Dunării a fost ridicată cetatea Elisabeth de către austrieci. Aceasta a fost dărâmată mai târziu, în 1868, de către prinţul sârb Mihail Obrenović.

În anul 1739, după pacea de la Belgrad, insula a ajuns din nou sub stăpânire turcească. În 1790 a fost recuperată de austrieci, însă prin pacea de la Sviştov din anul următor a fost retrocedată sultanului. Se poate vedea de aici importanţa acordată de toate taberele acestei insule, care şi-a schimbat stăpânii în nenumărate rânduri. Între 1791 şi 1878 a rămas totuşi în posesia Imperiului otoman, timp în care acolo s-au şi aşezat locuitorii turci musulmani. Din acei ani s-a şi păstrat denumirea de Ada Kaleh (în limba turcă Ada Kale însemnând „Insula fortăreaţă”).

Treptat, în acea perioadă ea şi-a pierdut însă caracterul de cetate de frontieră, devenind în schimb, în urma creşterii importanţei navigaţiei pe Dunăre în secolul al XIX-lea, un însemnat punct turistic şi comercial. Galeriile din cetate au fost transformate în locuinţe, iar în locul cazărmilor austriece au apărut case cu caracter turcesc. Acestea aveau prispe cu foişor, încăperi separate pentru femei şi bărbaţi, mobilier tradiţional şi băi rituale în colţul odăii de locuit. Mai târziu au fost construite case chiar şi pe zidurile vechii cetăţi, care au constituit latura cea mai pitorească a insulei.

În acea perioadă a fost vizitată de personalităţi ilustre, precum scriitorul danez Hans Christian Andersen în drumul său pe Dunăre către Viena (1841) sau fostul conducător revoluţionar maghiar Lajos Kossuth, care tocmai pleca în exil către Turcia (1849). Numeroase vase europene circulau pe Dunăre în acel secol, tot mai multe poposind pe Ada Kaleh, turiştii fiind atraşi de specificul exotic al insulei. La rândul lor, locuitorii ei au ştiut să folosească aceste ocazii, pregătindu-se în mod adecvat primirii vizitatorilor. Aceştia erau serviţi cu bunătăţi culinare locale, printre care vestitele dulceţuri de trandafiri şi de smochine, suciuc şi alte dulciuri orientale, rahat, ţigarete aromate sau cafea turcească la nisip. În acest mod, turismul a luat o mare amploare pe insulă, care datorită câştigurilor obţinute a cunoscut o viaţă înfloritoare a locuitorilor săi.

Beneficiind de o climă blândă, pe Ada Kaleh creştea floră mediteraneană, cuprinzând leandri, migdali, castani, smochini sau chiparoşi. Se aflau de asemenea numeroase culturi de trandafiri pentru producerea de parfumuri, însă mai târziu acestea au fost abandonate din cauza deselor inundaţii provocate de Dunăre, care le produceau mari stricăciuni. Au fost efectuate în schimb plantări masive împotriva vântului, creându-se adevărate grădini de smochini sau chiparoşi, fapt ce îi determina pe autorii unui film documentar din 1968 să compare insula Ada Kaleh cu un crâmpei din 1001 de nopţi.

În partea din amonte a insulei era amenajat un splendid parc de castani sălbatici, iar spre aval erau ruinele puternicei cetăţi de odinioară, cu câte trei rânduri de ziduri şi trei şanţuri despărţitoare pentru apă. Către răsărit se afla o frumoasă şi impunătoare geamie, care până în 1799 fusese mânăstire franciscană. Interiorul ei era împodobit cu covoare de mare preţ, cel mai important având dimensiunile de 16×12 m, fiind aşternut pe jos. El reprezenta o donaţie din 1904 din partea sultanului Abdul Hamid al II-lea.

După înfrângerea turcilor în războiul din 1877-1878, Serbia a devenit independentă, iar insula Ada Kaleh a rămas separată de restul Imperiului otoman. Nefiind menţionată în niciun fel în Tratatul de pace de la Berlin din 1878, ea a rămas nominal în stăpânirea Turciei, dar, la solicitarea sultanului, populaţia musulmană a insulei a fost luată în grijă de Austro-Ungaria. Schimbarea stăpânirii nu i-a afectat însă prea mult pe locuitorii turci, care şi-au putut păstra administraţia locală autonomă şi ocupaţiile tradiţionale, orientate către dezvoltarea turismului.

Prin dispariţia Austro-Ungariei în 1918, insula va reveni României. Vizitată încă din 1921 de primul ministru, generalul Alexandru Averescu, statutul ei a fost clarificat abia în 1923, când Turcia a renunţat definitiv la orice pretenţie asupra sa. Perioada interbelică a continuat să fie una prosperă pentru locuitorii din Ada Kaleh. Vizitând-o în 1931 împreună cu premierul Nicolae Iorga, regele Carol II i-a acordat o serie de înlesniri vamale şi scutiri de impozite, măsuri în urma cărora starea economică a insulei era înfloritoare. Ea forma o comună aparte, pe teritoriul său existând Societatea Musulmană, cea care a construit în perioada interbelică o uzină electrică pentru asigurarea iluminatului localităţii. Copiii învăţau într-o şcoală primară cu limbile de predare turcă şi română. Adulţii munceau la fabrica de ţigări de foi, la ţesătorie şi la fabrica de rahat. Totodată, existau şi un cinematograf, precum şi un teren şi o echipă de fotbal.

Comuniştii au stricat această frumoasă existenţă a locuitorilor din Ada Kaleh. Ei au desfiinţat clasele gimnaziale ale şcolii, insula şi-a pierdut rangul de comună, proprietăţile au fost confiscate. După ora 20 nu se mai putea ajunge pe insulă, iar în timpul conflictului cu Tito, pe malul Dunării a fost ridicat un gard de nuiele chiar pe marginea şoselei, ca să nu se mai poată vedea dincolo. Nici măcar insula Ada Kaleh nu mai putea fi văzută de pe malul românesc! În 1951 cei mai înstăriţi locuitori au fost deportaţi în Bărăgan. Pe insulă au început să fie aşezaţi locuitori de naţionalitate română.

Toate acestea au culminat cu dispariţia efectivă a insulei Ada Kaleh, prin construirea prin colaborare româno-iugoslavă a hidrocentralei de la Porţile de Fier. Nivelul Dunării s-a înălţat în acea zonă cu aproape 40 m, insula rămânând, după cum arătam, la 30 m sub apă. În prealabil, locuitorii au fost evacuaţi, împrăştiindu-se prin alte regiuni ale ţării, în special Dobrogea, sau emigrând în Turcia. Unele vestigii de pe Ada Kaleh au fost strămutate de autorităţi pe insula Şimian de lângă Drobeta-Turnu Severin, însă proiectul nu a avut succes. Noua insulă nu a putut lua locul Ada Kaleh-ului, iar zidurile transferate acolo sunt invadate de bălării. Niciun locuitor turc nu a dorit să îşi continue existenţa pe insula Şimian.

Distrugerea acelei comunităţi înfloritoare, cunoscută prin caracteristicile şi produsele sale în întreaga regiune şi chiar pretutindeni în ţară, a însemnat o pagină dureroasă de istorie. Locuitorii turci au fost nevoiţi să îşi părăsească activităţile atât de rodnice de până atunci şi tot ce agonisiseră de-a lungul vieţii. Mica lor comunitate s-a risipit în ţară şi în lume. Dar în amintirea bănăţenilor insula Ada Kaleh stăruie poate mai mult decât orice altă pierdere istorică suferită. Ea a reprezentat în vremurile bune o adevărată perlă a Banatului. Acum, insula zace pe fundul lacului de acumulare şi numai în consemnările istoricilor mai poate fi menţionată.

Bibiliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 31-32; Ultima primăvară pe Ada Kaleh (film documentar „Alexandru Sahia”, 1968); Supravieţuitorii de pe insula scufundată de Ceauşescu, în Evenimentul zilei, 21 octombrie 2006.

Mircea Rusnac – Plaga Banatului: musca columbacă

2 februarie 2011

Istoria zonei sudice a Banatului, învecinată cu Dunărea, a fost profund marcată de existenţa unei insecte extrem de dăunătoare, care a produs multe pagube locuitorilor săi şi bunurilor acestora. Este vorba de musca columbacă, de care se leagă multe amintiri neplăcute şi chiar destule legende, prin care bănăţenii încercau să explice provenienţa ei în acele locuri şi nocivitatea deosebită pe care o prezenta.

Una dintre primele şi cele mai complete prezentări ale muştei columbace a fost făcută de savantul veneţian Francesco Griselini, care a trăit o bună perioadă în Banat şi a avut prilejul să studieze atent insecta în cauză. El i-a consacrat un întreg capitol, ultimul, din cunoscuta lucrare Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, publicată în 1780. Am folosit traducerea românească apărută la Timişoara în 1984 a acestei lucrări, în special a Scrisorii XII din partea a doua, scrisoare redactată în acelaşi oraş la 18 ianuarie 1777, cu doar câteva zile înainte de a părăsi definitiv regiunea noastră.

Griselini descria această muscă nefiind mai mare decât un ţânţar. Ea îşi trăgea numele după cel al unui castel de pe malul drept, sârbesc, al Dunării (Golubac). Conform credinţei populare, ea s-ar fi născut în anumite peşteri de pe mal. Zbura în roiuri foarte întinse, care semănau cu nişte nori groşi de fum sau cu coloanele de aburi care se ridică de pe suprafaţa mării. (p. 317.) Aceste roiuri apăreau în intervalul 20-25 aprilie, apoi din nou în a doua jumătate a lunii mai, uneori ceva mai devreme sau mai târziu. În toamna anului 1776 un asemenea roi a fost observat chiar şi la Timişoara, timp de două zile. (p. 318.) Roiurile puteau fi împrăştiate numai de ploi şi de vântul puternic. Dacă însă primăvara şi începutul verii erau secetoase şi băteau vânturi blânde dinspre răsărit, stolurile se răspândeau în zonele Orşova, Palanca Nouă, Mehadia şi Vârşeţ.

Ele atacau în număr foarte mare animale domestice precum boi, vaci, oi, capre, cai şi porci. Animalele încercau să scape prin sărituri disperate şi lovituri de coadă. Însă părţile corpului lipsite de păr, precum pieptul sau bărbia, le erau acoperite într-o clipă de aceste insecte, care se fixau acolo temeinic şi apoi pătrundeau în nări şi urechi, în jurul ochilor şi în deschizăturile organelor genitale ale animalelor de ambele sexe (mai ales la vaci). Durerile provocate erau cumplite, fiind exprimate prin răgete, mugete, guiţări, nechezări, behăiri şi prin fugă nebună, chiar prin aruncarea în apă. Animalele mureau ori în timpul atacului, ori la 3-4 ore după aceea sau cel mai târziu în cursul nopţii următoare. (p. 318.)

Ca măsuri, ţăranii secolului al XVIII-lea aprindeau focuri mari de paie când apăreau insectele, iar locurile de pe corpul animalelor unde se puteau aşeza acestea erau umezite cu o fiertură de pelin. Muştele erau alungate într-adevăr de fum şi de mirosul de pelin. Iar animalele, împinse de instinct, se adunau în jurul focului pentru a se apăra mai bine de aceste muşte. (p. 318-319.)

În acelaşi timp, locuitorii au adresat administraţiei imperiale austriece, potrivit lui Griselini, numeroase plângeri şi petiţii după ce şi-au pierdut în acest mod animalele. În consecinţă, a fost dat un ordin de a fi studiate în amănunţime aceste insecte, pentru a se putea găsi unele mijloace de protejare împotriva lor. (p. 319.)

Panoramă din peştera Gaura cu Muscă

Griselini relata şi legenda românească potrivit căreia muştele columbace ieşeau dintr-o singură grotă de pe malul Dunării (cea denumită Gaura cu Muscă de lângă Coronini). În apropierea acesteia, Sfântul Gheorghe s-ar fi luptat cu balaurul infernal, tăindu-i în cele din urmă capul şi aruncându-l în peşteră. Altă legendă se referea la Iovan Iorgovan în acelaşi sens. Muştele ar fi provenit deci tocmai din tigva monstrului. Alţii credeau că ele se trăgeau dintr-un pârâu din regiune, populat cu scorpioni, şerpi şi viespi, care îi infectau apa cu veninul lor. Unii spuneau că muştele ieşeau din fermentaţia murdăriei acestor animale. Iar alţii, în sfârşit, le indicau originea în copaci, mai precis din ghinda unor stejari umezită de ploile calde de primăvară. Oricum, efectul lor era distrugător, otrăvind animalele, a căror carne devenea astfel infestată şi putea otrăvi la rândul său pe cei care o consumau. (p. 319-320.) Hoiturile animalelor se umflau, în special nările, ugerele şi organele genitale. Dar restul organelor nu erau afectate şi puteau fi chiar consumate. Un medic al acelor timpuri recomanda, pe lângă metoda focului de paie, spălarea zilnică a părţilor corpului expuse atacurilor cu fiertură de frunze de nuc, păstrate din anul anterior, căci muştele apăreau primăvara, înainte de înverzirea nucilor. (p. 320.)

Griselini le descria astfel: la cap aveau două mici antene, între acestea fiind un ac mic, spatele era negricios şi puţin păros, abdomenul era alb, aveau şase picioare, două aripi, mai jos un mic apendice cenuşiu, iar de abdomen erau legate 11 inele plumburii. Se încadrau în specia tăunilor, fiind printre cele mai dăunătoare insecte din această parte a Europei. (p. 321.)

Această adevărată plagă a Banatului a dispărut în mare parte abia în urma construirii barajului de la Porţile de Fier, când nivelul apelor Dunării s-a ridicat şi a acoperit locurile de pe mal favorabile înmulţirii muştei columbace. A fost unul dintre efectele cele mai favorabile ale ridicării acestui baraj, care a condus din păcate şi la dispariţia multor vestigii istorice. Însă faptul că sudul Banatului a scăpat de blestemul muştei columbace a fost unul care a marcat în bine mersul lucrurilor din această regiune.

Mircea Rusnac – La kilometrul zero al Dunării bănăţene

23 septembrie 2010

Majoritatea românilor au auzit de localitatea bănăţeană Baziaş, pe unde Dunărea pătrunde în ţară. Pe deasupra, cel puţin bănăţenii cunosc faptul că tot de acolo pleca prima cale ferată de pe actualul teritoriu al României, care lega Baziaşul de Oraviţa. Localitatea este importantă şi pentru sârbi, deoarece acolo se află o veche mânăstire a acestora, întemeiată după tradiţie de însuşi Sfântul Sava. Iată deci câte elemente se îmbină, mai mult decât suficiente pentru a da o mare importanţă acelui loc. Şi cu toate acestea, pare greu de crezut, însă Baziaşul este pe cale de dispariţie, iar din gloria sa de odinioară nu a mai rămas decât amintirea. Cum s-a putut ajunge în situaţia aceasta?

Baziaş, km. O. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

Până către sfârşitul secolului al XIX-lea, Baziaşul a cunoscut o dezvoltare promiţătoare. Întemeierea sa a fost legată de ridicarea, încă din perioada medievală, a mânăstirii ortodoxe sârbeşti, în jurul căreia a fost edificată treptat o mică aşezare. O lungă perioadă însă ea a avut de suferit din cauza deselor invazii turceşti, soldate cu distrugeri şi cu alungarea populaţiei mai departe de Dunăre. Asemenea situaţii s-au produs chiar şi după instaurarea stăpânirii austriece din 1718. De pildă, în timpul războiului austro-turc din 1738, mânăstirea a fost din nou incendiată de turci.

În faţa mânăstirii sârbeşti

În 1772, mânăstirile Baziaş şi Cusici au fost afiliate mânăstirii Zlatiţa, iar pământul lor a fost cedat Regimentului 2 sârbo-român din cadrul Confiniului de Graniţă. Locuitorii din zonă erau şi ei înrolaţi în acest regiment. Cu aceasta situaţia s-a mai normalizat, iar Baziaşul şi-a putut începe evoluţia ascendentă de aproximativ un secol. Din 1795 el devenea port la Dunăre, însă instalaţii portuare moderne se vor construi abia în 1854. Din 1846 începea şi edificarea primei căi ferate din Banat şi din România actuală, care utiliza şină fabricată la Reşiţa. Întrerupte în timpul revoluţiei din 1848-1849, lucrările au fost finalizate în anii următori, astfel încât la 1 noiembrie 1856 din Baziaş pornea primul tren în direcţia Oraviţa. Ulterior el avea să fie legat prin altă linie care trecea prin Iasenova şi Timişoara, cu Budapesta şi cu Europa centrală.

După portul modern şi gara impunătoare, Baziaşul a mai fost dotat în 1860 cu un oficiu vamal, mutat acolo de la Palanca, cu un hotel şi un restaurant. Primul conducător al oficiului a fost Iosif Brandstetter, care era în acelaşi timp şi proprietarul hotelului şi cel care ţinea în chirie restaurantul situat în apropierea mânăstirii. În 1880, când s-a înregistrat şi numărul maxim de locuitori (516), funcţionau acolo hotelul şi un cazinou. De numele Baziaşului este legată şi sosirea principelui Carol de Hohenzollern în România, la 10 mai 1866, când a fost încoronat ca urmaş al lui Cuza. Mica aşezare bănăţeană a constituit o importantă etapă în drumul acestuia către noua sa patrie.

Fostul hotel austriac din Baziaş

Principele Carol participase, ca ofiţer, la războiul din 1864 pe care Prusia îl purtase împotriva Danemarcei. În acel război, cancelarul Bismarck solicitase şi intervenţia Austriei, deşi în realitate armatele sale s-ar fi putut descurca fără mari probleme împotriva unui adversar destul de slab. Însă Bismarck îşi dorea să cunoască puterea reală a armatei austriece, cu care intenţiona să se confrunte în scurt timp. Şi într-adevăr, după numai doi ani, prusacii zdrobeau Austria în războiul de şapte săptămâni şi o excludeau din Confederaţia Germană.

Tocmai în toiul acestui conflict s-a produs solicitarea din parte României ca principele Carol să urce pe tronul ţării. Ca ofiţer în armata germană, acesta întâmpina mari riscuri în a străbate Imperiul austriac în plin război, putând fi arestat şi executat ca spion inamic. Din aceste motive, el a pătruns în Austria deghizat şi cu paşaport cu nume fals, venind din Elveţia. Schimbând trenurile la Budapesta, a întâlnit într-un restaurant câţiva ofiţeri austrieci, cu care se cunoştea din timpul războiului comun împotriva Danemarcei din urmă cu doi ani. Suspansul a fost foarte mare, dar deghizarea şi-a făcut efectul şi Carol nu a fost recunoscut. Apoi a continuat călătoria cu alt tren până la Baziaş, unde a ajuns la 6 mai (pe stil vechi) 1866. Vaporul către România urma să plece însă abia a doua zi, interval pe care principele l-a petrecut la hotelul lui Brandstetter şi vizitând mica aşezare cu frumoasele sale împrejurimi. În scurt timp acolo a sosit, venind de la Paris şi tot sub nume fals, şi prim-ministrul român Ion C. Brătianu, însă cei doi se prefăceau că nu se cunosc, din motivul amintit mai sus. La 7 mai ambii s-au îmbarcat în portul Baziaş, dar abia când au ajuns la Turnu Severin, Brătianu l-a putut saluta pe Carol ca noul principe al României.

În faţa fostului hotel austriac din Baziaş

De-a lungul timpului, Baziaşul şi hotelul său s-au bucurat şi de vizitele altor personalităţi din epocă. Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea el fusese vizitat de împăratul austriac Iosif II, care, rămânând impresionat de importanţa locului, a hotărât ridicarea acolo a primului port şi prin aceasta începutul ascensiunii ulterioare a Baziaşului. Alt împărat austriac, Franz Iosif, a trecut de două ori prin localitate, în 1862 şi 1869, ultima oară în drum către inaugurarea Canalului de Suez, ca şi împărăteasa Elisabeta sau împăratul Germaniei Wilhelm II de Hohenzollern (acesta din urmă în 1916). După cum ne-a semnalat foarte bine Daniel Onaca, tot pe acolo a călătorit şi marele scriitor danez Hans Christian Andersen, în drumul său de pe Dunăre către Viena. Poetul Mihai Eminescu a trecut prin Baziaş împreună cu trupa de teatru a lui Pascali la 21 august 1868, în încheierea unui turneu prin Transilvania şi Banat, după ce jucaseră în zilele precedente la Oraviţa. (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 108.) Iar în 1924, tot la Baziaş s-a născut, într-o familie româno-maghiară, scriitorul Petru Dumitriu.

Valuri mari la Baziaş

Dintotdeauna, pe lângă mânăstirea din localitate a funcţionat şi o şcoală. Şcoala comunală a fost înfiinţată în anul 1862, devenind şcoală de stat în 1874. Peste exact un secol, în 1973, ea era desfiinţată din cauza lipsei elevilor. Chiar dacă în 1884 au fost începute şi lucrările la şoseaua Baziaş – Moldova Veche, totuşi semnele unei decăderi premature a aşezării începeau să se facă simţite. În 1880 Dunărea s-a revărsat, producând mari pagube localităţii, portului şi căii ferate, în urma cărora mulţi locuitori au plecat la Orşova. În acelaşi timp, pentru Baziaş începeau să apară concurenţi periculoşi, datorită cărora el avea să îşi piardă încet dar sigur din importanţa de până atunci: a fost construită linia de cale ferată Timişoara-Orşova şi în 1897 a fost ridicat portul de la Moldova Veche.

Măgarul Gigi din Baziaş

Loviturile de graţie s-au produs pentru aşezare în 1919, când în vecinătatea ei a fost trasată noua frontieră dintre România şi Iugoslavia, şi mai ales în 1948, când aceasta a fost complet închisă în urma izbucnirii conflictului dintre Stalin şi Tito. Calea ferată către Oraviţa şi către Timişoara nu mai putea fi utilizată, întrucât trecea şi prin teritoriul iugoslav, astfel că din ea nu a mai rămas nimic de-a lungul timpului. A dispărut şi marea clădire a gării, din vechiul hotel austriac au mai rămas doar nişte ziduri printre care cresc tufe, iar populaţia Baziaşului mai număra în 2002 numai 69 de locuitori.

Apus de soare într-o localitate care a apus şi ea

Şi în timpul celui de-al doilea război mondial, localitatea a fost grav afectată de luptele care s-au purtat în zonă. La 6 septembrie 1944, în confruntările cu armata germană au fost ucişi şeful vămii din Baziaş, şase soldaţi de infanterie şi un elev sergent.

În 28-29 august 2010, când am vizitat această localitate, am mai putut constata următoarele: se mai află în ruine vechiul turn de apă al gării şi pe alocuri mai poate fi recunoscut terasamentul căii ferate, ca şi drumul care ducea către hotel. Cele două scări din marmură roşie ale hotelului sunt folosite acum de un restaurant privat, care se află exact pe fundaţia vechii gări. Alte scări, care făceau legătura între gară şi port, coboară acum în apele Dunării, ca urmare a înălţării nivelului acesteia datorită construirii barajului de la Porţile de Fier. Din acelaşi motiv, pe lângă vechiul port scufundat sub ape, este parţial inundată şi suprafaţa celor trei linii ferate de odinioară, iar depoul de locomotive aferent a dispărut complet. Acum mânăstirea şi clădirea fostei şcoli au fost restaurate prin grija sârbilor, însă mânăstirea nu are din păcate niciun slujitor. Încep să apară câteva pensiuni pe înălţimile din preajmă, dar deocamdată majoritatea turiştilor şi a pescarilor amatori din zonă sunt nevoiţi să doarmă în corturi sau rulote din lipsa spaţiilor de cazare. Totul la poalele zidurilor parcă ironice ale impunătorului hotel care a fost distrus de-a lungul timpului fără a mai fi refăcut vreodată.

Probabil că dacă Baziaşul şi-ar fi continuat evoluţia din perioada 1790-1890, ar fi fost astăzi un important centru economic şi comercial cu peste 100.000 de locuitori. Prin concursul nefavorabil de împrejurări care l-a lovit, a ajuns acum să fie un cătun cu câteva case şi câteva zeci de locuitori. Mărirea şi decăderea acestei aşezări dunărene din Banat ne pot îndemna la nostalgie şi reflecţie.

Toate aceste relatări au fost posibile numai datorită ajutorului dat de Gheorghe Popoviciu, căruia îi mulţumim încă o dată.

Mircea Rusnac – Excursie istorică pe Clisura Dunării

3 septembrie 2010

În zilele de 27-29 august 2010 am vizitat pitoreasca zonă a Clisurii Dunării, beneficiind de ospitalitatea exemplară a familiei Mariana şi Gheorghe Popoviciu. Locuinţa acestora din satul Şuşca, atestat din 1717, a reprezentat „cartierul general” şi baza de pornire în vizitele efectuate la interesantele obiective istorico-turistice din regiune. Am putut astfel aduna un material documentar bogat, pe care începând de astăzi îl vom pune la dispoziţia publicului.

Apus de soare la Baziaş. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

O primă etapă a excursiei a avut loc în direcţia estică, pe şoseaua care urmează cursul fluviului. În apropiere de Şuşca se află comuna Pojejena, despărţită de pârâul cu acelaşi nume în două părţi distincte, altădată localităţi separate: Pojejena Sârbească spre vest şi Pojejena Românească spre est. În completarea acestora, dincolo de Dunăre, în Serbia, se vede Pojejena Turcească!

Oraşul Moldova Nouă, altădată renumit centru minier şi port fluvial, a decăzut profund în ultimii ani. Nişte turişti germani pe biciclete fotografiau blocurile părăginite. Din instalaţiile industriale şi portuare nu a mai rămas aproape nimic. Imaginea oferită de acest oraş este cea mai dezolantă din zona Clisurii, din cauza distrugerilor pe care le-a suferit. Chiar şi renumita podgorie din apropiere a dispărut fără urmă!

Deprimarea produsă de imaginea aceasta este însă repede depăşită la vederea localităţilor din apropiere. Pe nişte dealuri, la 5 km de Dunăre, care se vede într-o panoramă încântătoare, se află satul pemilor cehi Sfânta Elena. Numit aşa după hramul bisericii catolice, satul a fost înfiinţat în 1824. Ulterior a fost mărit prin sosirea în 1847 a populaţiei din satul vecin, Sfânta Elisabeta, care era întemeiat într-o zonă mai puţin prielnică. Sfânta Elena are o biserică romano-catolică şi una evanghelică, ultima fiind preluată, din cauza dispariţiei credincioşilor, de către baptişti. Ambele sunt foarte bine întreţinute, ca şi noua clădire a şcolii (cea veche datând din 1850). Deşi satul a suferit în ultimul timp o puternică depopulare prin plecarea tinerilor în Cehia, el este încă departe de imaginea satelor de pemi germani, părăsite complet de locuitorii lor. Pe străzi mai pot fi văzute pemoaice în portul lor tradiţional, constând în rochii lungi dintr-un material de culoare închisă cu buline albe. După aceeaşi costumaţie, ele sunt uşor de recunoscut şi în piaţa din Moldova Nouă, unde vând produse lactate de foarte bună calitate.

Biserica romano-catolică cehă din Sfânta Elena.

Detaliu

Satul Sfânta Elena este foarte bine gospodărit şi întreţinut. În zonă se aflau numeroşi turişti din Cehia, veniţi să viziteze frumuseţile naturale din jur. Vechiul sat de tăietori de lemne şi crescători de animale devine tot mai mult un centru turistic al Banatului de sud. În mijlocul aşezării, un mare panou indică turiştilor diversele trasee din Munţii Locvei şi modul de a ajunge la celelalte localităţi ale pemilor cehi.

Revenind la linia Dunării, am vizitat şi comuna Coronini, denumită astfel după un guvernator al Banatului din perioada austriacă, acela care a favorizat aşezarea unor colonişti bufeni (olteni) în acest loc în 1850. Redenumită „Pescari” în perioada comunistă, comuna s-a întors la vechiul său nume după revoluţie, în urma unui referendum local. Această localitate, cunoscută multă vreme drept cea mai săracă din acea regiune, a progresat enorm în primii ani de după 1990, în special în urma contrabandei cu combustibil din timpul embargoului impus fostei Iugoslavii. Acum aproape nu mai există casă fără etaj, Coronini devenind poate cea mai înfloritoare localitate dintre cele văzute de noi.

Inscripţia lui Baross Gábor de lângă Coronini

În apropierea sa, către est, în albia Dunării, se află vestita stâncă Babacaia, replică a faimoasei Lorelei de pe Rin, la fel de bogată în legende ca şi aceea. Pe mal, pe marginea şoselei săpate printre stânci, se află o tabulă în limba maghiară pusă în 1890 în cinstea lui Baross Gábor, fost ministru al transporturilor, sub conducerea căruia s-au desfăşurat lucrările de canalizare a Dunării pentru a o putea face navigabilă în acel defileu deosebit de îngust. Conţinutul inscripţiei, gândite ca o replică a celebrei Tabula Traiana aflate pe malul sârbesc, se traduce astfel: „Dumnezeu să binecuvânteze lucrările de regularizare ale Porţilor de Fier ale  Dunării inferioare şi ale afluenţilor acesteia, dispuse în anul 1888 în timpul domniei împăratului Franz Iosif şi începute prin grija primului-ministru contele Szapary Gyula şi a ministrului comerţului Bellusi Baross Gábor. 15 septembrie 1890.” (Traducere de Eugen Poşa, căruia îi mulţumim.)

Aproape de aceasta, la o oarecare înălţime, se află cunoscuta peşteră Gaura cu Muscă, de unde potrivit tradiţiei ar proveni temuta muscă columbacă, cu efecte mortale asupra animalelor domestice. Localitatea Golubac, de la care aceasta îşi trage numele, se vede pe malul sârbesc, faţă în faţă cu Coronini.

Reîntorşi la Şuşca, am putut efectua, beneficiind de vremea favorabilă, o ieşire cu barca pe Dunăre, care este destul de lată în acel loc. Acolo apele ei sunt liniştite şi viteza cu care curge este minimă, semănând foarte bine cu un lac. Ajunşi către mijlocul ei, am putut vedea mai bine localitatea sârbească Veliko Gradište, situată pe malul opus.

În mijlocul Dunării, la Şuşca. În spate, Veliko Gradište (Serbia).

A urmat excursia în direcţia vest. La Belobreşca am băut răchie în curtea vechiului „titoist” Svetomir Radosavlievici, invitaţi de fiul acestuia, Saşa. Svetomir luptase ca partizan în armata lui Tito, fiind comunist convins şi având rol hotărâtor în colectivizarea localităţii, prima din Banat şi printre primele din întreaga ţară, încă din 28 august 1949. Curând însă a fost arestat împreună cu fratele său Nicola. Cu umor, Saşa spunea că tatăl său nu a fost dus în Bărăgan, fiind „dintre cei periculoşi.” A fost unul dintre cei 12 acuzaţi în „procesul trădătorilor şi spionilor titoişti” din 1950, fiind condamnat la 12 ani pentru înaltă trădare. A fost a doua pedeapsă ca „blândeţe”, într-un proces care s-a soldat şi cu trei condamnări la moarte. Svetomir lăsase acasă două fetiţe mici, revenind după şase ani, când relaţiile cu Tito s-au normalizat. Saşa s-a născut după reîntoarcerea tatălui său din detenţie, fiind cu 12, respectiv 13 ani, mai mic decât surorile sale. Svetomir a murit în 1988, fără ca cineva să-l fi întrebat vreodată despre suferinţele pe care le-a îndurat.

În apropiere se află localitatea Divici, atestată din 1723. Pe o înălţime din latura vestică a acesteia a fost descoperită o importantă cetate dacică, comparabilă cu cele din Munţii Orăştiei. Urmează Baziaşul, locul prin care Dunărea intră în ţară. Baziaşul este punctul istoric pe care l-am cercetat cel mai mult, astfel încât vom reveni asupra lui. Mai merită atenţie comuna Socol, amintită documentar în 1472, locul de naştere al fotbalistului Miodrag Belodedici, primul câştigător a două Cupe ale Campionilor Europeni cu două echipe diferite. Casa natală a acestuia se află la circa 100 m de râul Nera, care formează acolo graniţa cu Serbia. Acum râul este folosit în voie de către doritorii de îmbăiere de pe ambele maluri. Până nu demult însă, nici locuitorii din Socol nu aveau voie să se apropie de el, chiar dacă o stradă a satului merge perpendicular către acesta, ultimele case aflându-se foarte aproape de mal.

Nera la Socol. Pe malul celălalt este Serbia.

Interes prezintă şi localitatea Zlatiţa, atestată în 1690, populată cu sârbi şi în trecut şi cu pemi cehi şi având şi acum trei biserici (ortodoxă română, ortodoxă sârbească şi romano-catolică). În apropierea acesteia se află două vechi şi frumoase mânăstiri sârbeşti. La doi paşi, dincolo de frontieră, se vede oraşul Biserica Albă (Bela Crkva).

Acestea au fost traseele istorico-turistice pe care le-am străbătut în apropierea Dunării albastre. Fluviul acesta, al 25-lea din lume ca lungime, este totuşi pe primul loc în privinţa numărului de ţări pe care le parcurge. A reprezentat dintotdeauna o arteră vitală pentru economia şi comerţul european. Peisajele pe care le străbate egalează în frumuseţe doar legendele care l-au însoţit de-a lungul timpului în folclorul popoarelor. În drumul său către Marea Neagră, el udă şi partea de sud a Banatului, o regiune care merită a fi vizitată oricând.

Cu Gheorghe Popoviciu dinjos de Sfânta Elena. Fotografie de Mariana Popoviciu.

Mulţumim şi pe această cale familiei Popoviciu pentru posibilitatea oferită de a vizita amintitele splendori. De asemenea, Gheorghe Popoviciu este un excelent cunoscător al întregii regiuni şi a oamenilor locului, având temeinice cunoştinţe cu privire la trecut. Din aceste motive, el a fost mereu un ghid deosebit şi foarte bine informat, fiind şi extrem de pasionat de istoria Banatului. Beneficiind de asemenea oameni, putem spera că valorile istorice nu se vor pierde, acestea trebuind a fi scoase şi în continuare la suprafaţă.