Mircea Rusnac – Excursie istorică pe Clisura Dunării

În zilele de 27-29 august 2010 am vizitat pitoreasca zonă a Clisurii Dunării, beneficiind de ospitalitatea exemplară a familiei Mariana şi Gheorghe Popoviciu. Locuinţa acestora din satul Şuşca, atestat din 1717, a reprezentat „cartierul general” şi baza de pornire în vizitele efectuate la interesantele obiective istorico-turistice din regiune. Am putut astfel aduna un material documentar bogat, pe care începând de astăzi îl vom pune la dispoziţia publicului.

Apus de soare la Baziaş. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

O primă etapă a excursiei a avut loc în direcţia estică, pe şoseaua care urmează cursul fluviului. În apropiere de Şuşca se află comuna Pojejena, despărţită de pârâul cu acelaşi nume în două părţi distincte, altădată localităţi separate: Pojejena Sârbească spre vest şi Pojejena Românească spre est. În completarea acestora, dincolo de Dunăre, în Serbia, se vede Pojejena Turcească!

Oraşul Moldova Nouă, altădată renumit centru minier şi port fluvial, a decăzut profund în ultimii ani. Nişte turişti germani pe biciclete fotografiau blocurile părăginite. Din instalaţiile industriale şi portuare nu a mai rămas aproape nimic. Imaginea oferită de acest oraş este cea mai dezolantă din zona Clisurii, din cauza distrugerilor pe care le-a suferit. Chiar şi renumita podgorie din apropiere a dispărut fără urmă!

Deprimarea produsă de imaginea aceasta este însă repede depăşită la vederea localităţilor din apropiere. Pe nişte dealuri, la 5 km de Dunăre, care se vede într-o panoramă încântătoare, se află satul pemilor cehi Sfânta Elena. Numit aşa după hramul bisericii catolice, satul a fost înfiinţat în 1824. Ulterior a fost mărit prin sosirea în 1847 a populaţiei din satul vecin, Sfânta Elisabeta, care era întemeiat într-o zonă mai puţin prielnică. Sfânta Elena are o biserică romano-catolică şi una evanghelică, ultima fiind preluată, din cauza dispariţiei credincioşilor, de către baptişti. Ambele sunt foarte bine întreţinute, ca şi noua clădire a şcolii (cea veche datând din 1850). Deşi satul a suferit în ultimul timp o puternică depopulare prin plecarea tinerilor în Cehia, el este încă departe de imaginea satelor de pemi germani, părăsite complet de locuitorii lor. Pe străzi mai pot fi văzute pemoaice în portul lor tradiţional, constând în rochii lungi dintr-un material de culoare închisă cu buline albe. După aceeaşi costumaţie, ele sunt uşor de recunoscut şi în piaţa din Moldova Nouă, unde vând produse lactate de foarte bună calitate.

Biserica romano-catolică cehă din Sfânta Elena.

Detaliu

Satul Sfânta Elena este foarte bine gospodărit şi întreţinut. În zonă se aflau numeroşi turişti din Cehia, veniţi să viziteze frumuseţile naturale din jur. Vechiul sat de tăietori de lemne şi crescători de animale devine tot mai mult un centru turistic al Banatului de sud. În mijlocul aşezării, un mare panou indică turiştilor diversele trasee din Munţii Locvei şi modul de a ajunge la celelalte localităţi ale pemilor cehi.

Revenind la linia Dunării, am vizitat şi comuna Coronini, denumită astfel după un guvernator al Banatului din perioada austriacă, acela care a favorizat aşezarea unor colonişti bufeni (olteni) în acest loc în 1850. Redenumită „Pescari” în perioada comunistă, comuna s-a întors la vechiul său nume după revoluţie, în urma unui referendum local. Această localitate, cunoscută multă vreme drept cea mai săracă din acea regiune, a progresat enorm în primii ani de după 1990, în special în urma contrabandei cu combustibil din timpul embargoului impus fostei Iugoslavii. Acum aproape nu mai există casă fără etaj, Coronini devenind poate cea mai înfloritoare localitate dintre cele văzute de noi.

Inscripţia lui Baross Gábor de lângă Coronini

În apropierea sa, către est, în albia Dunării, se află vestita stâncă Babacaia, replică a faimoasei Lorelei de pe Rin, la fel de bogată în legende ca şi aceea. Pe mal, pe marginea şoselei săpate printre stânci, se află o tabulă în limba maghiară pusă în 1890 în cinstea lui Baross Gábor, fost ministru al transporturilor, sub conducerea căruia s-au desfăşurat lucrările de canalizare a Dunării pentru a o putea face navigabilă în acel defileu deosebit de îngust. Conţinutul inscripţiei, gândite ca o replică a celebrei Tabula Traiana aflate pe malul sârbesc, se traduce astfel: „Dumnezeu să binecuvânteze lucrările de regularizare ale Porţilor de Fier ale  Dunării inferioare şi ale afluenţilor acesteia, dispuse în anul 1888 în timpul domniei împăratului Franz Iosif şi începute prin grija primului-ministru contele Szapary Gyula şi a ministrului comerţului Bellusi Baross Gábor. 15 septembrie 1890.” (Traducere de Eugen Poşa, căruia îi mulţumim.)

Aproape de aceasta, la o oarecare înălţime, se află cunoscuta peşteră Gaura cu Muscă, de unde potrivit tradiţiei ar proveni temuta muscă columbacă, cu efecte mortale asupra animalelor domestice. Localitatea Golubac, de la care aceasta îşi trage numele, se vede pe malul sârbesc, faţă în faţă cu Coronini.

Reîntorşi la Şuşca, am putut efectua, beneficiind de vremea favorabilă, o ieşire cu barca pe Dunăre, care este destul de lată în acel loc. Acolo apele ei sunt liniştite şi viteza cu care curge este minimă, semănând foarte bine cu un lac. Ajunşi către mijlocul ei, am putut vedea mai bine localitatea sârbească Veliko Gradište, situată pe malul opus.

În mijlocul Dunării, la Şuşca. În spate, Veliko Gradište (Serbia).

A urmat excursia în direcţia vest. La Belobreşca am băut răchie în curtea vechiului „titoist” Svetomir Radosavlievici, invitaţi de fiul acestuia, Saşa. Svetomir luptase ca partizan în armata lui Tito, fiind comunist convins şi având rol hotărâtor în colectivizarea localităţii, prima din Banat şi printre primele din întreaga ţară, încă din 28 august 1949. Curând însă a fost arestat împreună cu fratele său Nicola. Cu umor, Saşa spunea că tatăl său nu a fost dus în Bărăgan, fiind „dintre cei periculoşi.” A fost unul dintre cei 12 acuzaţi în „procesul trădătorilor şi spionilor titoişti” din 1950, fiind condamnat la 12 ani pentru înaltă trădare. A fost a doua pedeapsă ca „blândeţe”, într-un proces care s-a soldat şi cu trei condamnări la moarte. Svetomir lăsase acasă două fetiţe mici, revenind după şase ani, când relaţiile cu Tito s-au normalizat. Saşa s-a născut după reîntoarcerea tatălui său din detenţie, fiind cu 12, respectiv 13 ani, mai mic decât surorile sale. Svetomir a murit în 1988, fără ca cineva să-l fi întrebat vreodată despre suferinţele pe care le-a îndurat.

În apropiere se află localitatea Divici, atestată din 1723. Pe o înălţime din latura vestică a acesteia a fost descoperită o importantă cetate dacică, comparabilă cu cele din Munţii Orăştiei. Urmează Baziaşul, locul prin care Dunărea intră în ţară. Baziaşul este punctul istoric pe care l-am cercetat cel mai mult, astfel încât vom reveni asupra lui. Mai merită atenţie comuna Socol, amintită documentar în 1472, locul de naştere al fotbalistului Miodrag Belodedici, primul câştigător a două Cupe ale Campionilor Europeni cu două echipe diferite. Casa natală a acestuia se află la circa 100 m de râul Nera, care formează acolo graniţa cu Serbia. Acum râul este folosit în voie de către doritorii de îmbăiere de pe ambele maluri. Până nu demult însă, nici locuitorii din Socol nu aveau voie să se apropie de el, chiar dacă o stradă a satului merge perpendicular către acesta, ultimele case aflându-se foarte aproape de mal.

Nera la Socol. Pe malul celălalt este Serbia.

Interes prezintă şi localitatea Zlatiţa, atestată în 1690, populată cu sârbi şi în trecut şi cu pemi cehi şi având şi acum trei biserici (ortodoxă română, ortodoxă sârbească şi romano-catolică). În apropierea acesteia se află două vechi şi frumoase mânăstiri sârbeşti. La doi paşi, dincolo de frontieră, se vede oraşul Biserica Albă (Bela Crkva).

Acestea au fost traseele istorico-turistice pe care le-am străbătut în apropierea Dunării albastre. Fluviul acesta, al 25-lea din lume ca lungime, este totuşi pe primul loc în privinţa numărului de ţări pe care le parcurge. A reprezentat dintotdeauna o arteră vitală pentru economia şi comerţul european. Peisajele pe care le străbate egalează în frumuseţe doar legendele care l-au însoţit de-a lungul timpului în folclorul popoarelor. În drumul său către Marea Neagră, el udă şi partea de sud a Banatului, o regiune care merită a fi vizitată oricând.

Cu Gheorghe Popoviciu dinjos de Sfânta Elena. Fotografie de Mariana Popoviciu.

Mulţumim şi pe această cale familiei Popoviciu pentru posibilitatea oferită de a vizita amintitele splendori. De asemenea, Gheorghe Popoviciu este un excelent cunoscător al întregii regiuni şi a oamenilor locului, având temeinice cunoştinţe cu privire la trecut. Din aceste motive, el a fost mereu un ghid deosebit şi foarte bine informat, fiind şi extrem de pasionat de istoria Banatului. Beneficiind de asemenea oameni, putem spera că valorile istorice nu se vor pierde, acestea trebuind a fi scoase şi în continuare la suprafaţă.

Publicitate