Posts Tagged ‘pemi’

Mircea Rusnac – La 15 august 2018, satul Lindenfeld a înviat pentru o zi

4 noiembrie 2018

După decenii de linişte, satul Lindenfeld a înviat pentru o zi la 15 august 2018. Atunci a avut loc prima întâlnire a foştilor locuitori şi a descendenţilor acestora în satul de provenienţă.

De dimineaţă au început manifestările, cu participarea pemilor originari din Gărâna, Brebu Nou şi Sadova Veche. Conform estimării unor participanţi, au fost prezente în jur de 200 de persoane. În perioada de existenţă a satului Lindenfeld, când acesta avea 51 de case, numărul total al locuitorilor era cam tot atâta. Numai că acum, totuşi, majoritatea participanţilor la întâlnire provenea din celelalte localităţi pemeşti.

În ciuda aspectului dezolant al satului, cu această ocazie a fost o întânire veselă, cu muzică, dans, masă în aer liber cu tradiţionalii mici şi grătare. Punctul culminant a fost între orele 15 şi 16, când în interiorul bisericii, devenită neîncăpătoare cu acest prilej, s-a ţinut prima slujbă religioasă după multe decenii. Pentru acest moment important Primăria din Buchin a reparat biserica, montându-i o uşă, ferestre noi, gard nou şi punând o placă în amintirea satului existent între 1828 şi 1998 (în ultima perioadă cu un singur locuitor).

Deşi din majoritatea caselor au rămas puţine urme sau chiar nimic, locuitorii au acceptat cu demnitate situaţia, pe care o cunoşteau oricum din relatările apărute în ultimii ani sau din vizite individuale acolo. Ei şi-au dat silinţa ca această zi să fie una de veselie şi de sărbătoare, în amintirea anilor petrecuţi demult în sat şi în memoria strămoşilor care odihnesc acolo. În faţa bisericii de atâtea decenii părăsită şi tristă, acum a fost o atmosferă de voie bună, de înţelegere şi de viaţă.

Cu această ocazie a fost intonat şi Imnul Lindenfeldului, al cărui text îl prezentăm mai jos:

Das Lindenbaumlied

Dort droben am Lindenbaum
dort steht ein Bankelein
dort sitzt schon lang a Deandl
betrübt und weint.

Du brauchst nicht weinen
und auch nicht traurig sein
drei Jahr sind bald vorbei
und Du gehöst nein.

Als ich in Urlaub kam
nach mein schön Deandl frog
da hat’s da Liebe Gott
im Himmel g’habt.

Doch die Erinnerung
die bleibt mir stets Gewiss
dar ich den Lindenbaum
ja nie vergiss.

Fotografii de Gerd Ballas.

Mircea Rusnac – La Lindenfeld, după patru ani

8 octombrie 2015

Am revăzut la 29 august 2015, în compania celor de la proiectul Lindenfeld. Satul părăsit, fosta localitate devenită atracţie turistică. Drumul de acces a fost între timp îmbunătăţit întrucâtva, fiind lărgit astfel încât o maşină condusă cu precauţie să îl poată străbate.

O bună impresie face biserica, al cărei exterior a fost renovat a doua oară vara aceasta, după mai bine de un deceniu, de acelaşi Helmuth Kierer, pe cheltuială proprie. Din 2014 a apărut în biserică un caiet de impresii, în care vizitatorii consemnează cele văzute.

DSC_0015

Acoperişul casei nr. 10 s-a distrus complet. Clădirea, păstrată relativ întreagă până acum, se va deteriora iremediabil. A dispărut şi tăbliţa cu nr. 10 de pe perete, mai păstrându-se acum doar cea veche cu nr. 7. Celelalte ruine arată cam tot cum le ştiam.

Se mai ţine cu greu pe picioare casa nr. 34 de pe strada dinspre Gărâna. Vara ea este locuită de un cuplu de bătrâni din Poiana, crescători de animale. Vizitându-i interiorul, am descoperit că se păstrează vechiul mobilier al pemilor, folosit acum de noii locatari. Peste drum se află un izvor cu apă foarte bună, mai ales într-o zi călduroasă de vară.

Pomii fructiferi din Lindenfeld rodesc mai departe, iar în împrejurimi erau mure coapte. O excursie la Lindenfeld are mereu darul de a energiza şi a reîncărca bateriile celor doritori de o ieşire în natură.

Mircea Rusnac – Informaţiile lui Horst Dieter Schmidt despre Lindenfeld

4 ianuarie 2011

Horst Dieter Schmidt a avut bunăvoinţa de a ne trimite documentata sa lucrare apărută în 1991, practic singura carte scrisă până acum despre Lindenfeld.* În cele 136 de pagini ale acesteia au fost analizate numeroase aspecte ale vieţii localităţii, începând de la întemeiere, continuând cu evoluţiile negative ale populaţiei, aflate într-un continuu proces de descreştere şi de emigrare, până în jurul anului 1975, când autorul a efectuat cercetări la faţa locului. Din interesantele informaţii oferite vom extrage acum unele date referitoare la istoria localităţii şi la evoluţiile care au marcat-o de-a lungul timpului.

Situat la o altitudine de 760 m în Masivul Semenic, Lindenfeld a avut la început 37 de case (p. 12), fiind situat la mare distanţă de alte localităţi, cu dificile căi de acces şi cu cea mai apropiată gară la aproximativ 20 km de sat. (p. 13) Temperatura medie anuală era destul de scăzută, doar 6-7° C, cu o variaţie anuală de 26°, între media lunii ianuarie de -5° şi cea a lunii iulie de +20°. (p. 15) Totuşi, locul fiind unul bogat în surse de apă, a fost ales de primii colonişti pentru înfiinţarea localităţii. (p. 15)

În faţa bisericii (august 1965)

Primul transport de colonişti din Boemia, cuprinzând 56 de familii germane, a ajuns la Viena în toamna anului 1827, pornind cu vaporul către Banat, pe Dunăre până în apropiere de Biserica Albă. De acolo au fost duşi cu căruţe trase de cai şi de boi prin munţi până pe valea Timişului, unde au iernat în satul românesc Slatina Timiş. (p. 28) La începutul lui 1828, un al doilea transport, mult mai mare (506 familii), a plecat din regiunea Klattau. (p. 28) O parte a acestora au înfiinţat satul Sadova Veche de pe valea Timişului, însă cei mai mulţi au urcat către Semenic, unde au întemeiat în cursul aceluiaşi an alte patru colonii: Brebu Nou (126 de familii), Wolfswiese (99 de familii), Gărâna (98 de familii) şi Lindenfeld (36 de familii). (p. 28-29)

Dar din cauza condiţiilor grele întâlnite, ei au hotărât să părăsească aceste sate în 1832, majoritatea plecând în zonele de şes din Banatul Cameral. Condiţiile au fost la fel de rele şi acolo, astfel că unii s-au întors în zona militară, repopulând satele Gărâna (53 de familii), Brebu Nou (46 de familii) şi Lindenfeld (18 familii). Satul Wolfswiese, care se aflase la cea mai mare altitudine şi era lipsit de surse de apă, nu a mai fost repopulat. (p. 29)

Bunica Schwirzenbeck şi urmaşii săi

Numele primelor 18 familii din Lindenfeld erau următoarele: Schwirzenbeck, Anger, Burian (două familii), Braun, Hartel (Hartl), Auerweck, Kopp, Häupl (Heipl), Steinbach, Kohlruss, Weiss, Fritzthum, Friedrich, Gnad, Meydl, Marx (Max) şi Etschmann. În timp, pe lângă acestea au mai apărut încă 16 nume de familie: Eckert, Pfaffl, Nagler, Schmidt, Kästner, Raitmayr, Hoffmann, Richer, Tremml, Wesselak, Brandl, Esterl, Sautter (Sutter), Stuiber, Krall şi Rank. (p. 35) Majoritatea acestor 34 de familii proveneau din Boemia (de unde şi denumirea de „pemi”), cu excepţia familiilor Schwirzenbeck (din Bavaria), Etschmann (din Prusia) şi Sautter (din Baden), iar pentru familiile Stuiber, Krall şi Rank nu era cunoscută exact provenienţa. (p. 35) Toate cele 18 familii de la început erau de religie catolică. (p. 29)

Evoluţia numărului de locuitori din Lindenfeld a fost următoarea: 48 (în 1833), 141 (1879), 153 (1880), 201 (1911), 222 (1914), 302 (1920), 236 (1930), 262 (1939), 226 (1956), 220 (1959) şi 178 (1975). (p. 34) După aceea satul s-a depopulat complet, astăzi el nemaiavând niciun locuitor. Momentul maxim al populării sale a fost, după cum se poate vedea, anul 1920, cu 302 locuitori, toţi de naţionalitate germană. În acel moment, alte localităţi ale pemilor germani, la fel cu populaţie exclusiv de această etnie, numărau: Gărâna 1.070, Brebu Nou 1.010, Sadova Veche 579, iar Caransebeşu Nou, care avea şi câţiva locuitori de alte naţionalităţi, era locuit de 626 de germani. (p. 14)

Şcoala

Fiind o comunitate extrem de izolată, populaţia din Lindenfeld a avut multă vreme numai legături sporadice cu alte localităţi, la început doar cu cele ale pemilor germani. Căsătorii mixte cu alte naţionalităţi nu s-au produs în tot timpul existenţei localităţii. În permanenţă, tendinţa de părăsire a satului a fost mult mai accentuată decât sosirea (în special prin căsătorie) a altor locuitori acolo. Depopularea s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial. În anii 1960 la Caransebeş, oraşul cel mai apropiat, a fost construită o fabrică de mobilă, unde în timp s-au angajat şi destui bărbaţi din Lindenfeld, obişnuiţi cu munca la pădure. (p. 12-13) Tendinţa permanent descrescătoare a populaţiei poate fi observată cel mai bine din câteva statistici întocmite de Horst Dieter Schmidt pentru diferite intervale de timp, în care au putut fi comparate venirile şi plecările din sat. Mereu, acestea din urmă erau mult mai numeroase.

În perioada 1833-1879, în Lindenfeld s-au aşezat doi bărbaţi, din Gărâna şi Brebu Nou, şi au părăsit satul 10 bărbaţi (5 la Gărâna, 4 la Brebu Nou şi unul la Sadova Veche). (p. 52) Datorită căsătoriilor, mobilitatea femeilor era mult mai mare. Astfel, în acelaşi interval, la Lindenfeld au venit 11 femei (6 din Gărâna, 3 din Brebu Nou şi 2 din Sadova Veche), dar au plecat altele 24 (13 la Gărâna, 9 la Brebu Nou şi 2 la Sadova Veche). (p. 53) Se poate vedea şi de aici că timp de mulţi ani după întemeierea localităţii, singurele legături care erau menţinute, inclusiv prin căsătorie, erau cu celelalte sate ale pemilor germani.

Elevi în curtea şcolii

În perioada 1915-1939, la Lindenfeld au venit doar doi bărbaţi (ambii din Gărâna), plecând în schimb 16 (7 la Reşiţa, 7 la Caransebeş şi 2 în Germania). (p. 54) Aria începea să se extindă. În acelaşi timp, veneau 8 femei (5 din Gărâna, 2 din Brebu Nou şi una din Sadova Veche) şi plecau nu mai puţin de 40 (câte una în Germania şi în Canada, una la Câlnic, 12 la Reşiţa, 2 la Secul, 5 la Gărâna, 3 la Brebu Nou, 3 la Sadova Veche, una la Slatina Timiş şi 11 la Caransebeş). (p. 55) Iar în perioada 1960-1975, disproporţia veniri-plecări a fost şi mai mare: în sat nu a mai venit niciun bărbat, dar au plecat 20 (7 în Germania, 7 la Caransebeş, 4 la Reşiţa şi 2 la Oţelu Roşu). (p. 56) Se observă acum apariţia fenomenului emigrării mai pronunţate în Germania şi cel al aşezării în oraşele industriale din vecinătate. Tot atunci, la Lindenfeld s-a mai aşezat o singură femeie (tot din Gărâna), plecând în schimb 33 în cele mai diverse destinaţii: 7 în Germania, 10 la Caransebeş, 6 la Reşiţa, 3 la Gărâna, câte două la Sadova Veche şi Văliug şi câte una la Şiria, Peciu Nou şi Birda. (p. 57)

Pentru ultima perioadă analizată de Horst Dieter Schmidt, în Lindenfeld au venit în total 7 oameni (3 femei şi un bărbat din Gărâna, o femeie din Brebu Nou şi câte o femeie şi un bărbat din Sadova Veche), părăsind satul 34 de locuitori (4 femei şi 2 bărbaţi la Caransebeş, 3 femei la Sadova Veche, o femeie la Brebu Nou, o femeie şi un bărbat la Gărâna, o femeie şi un bărbat la Văliug, 9 femei şi 2 bărbaţi la Reşiţa, o femeie la Birda, un bărbat în Austria, 4 bărbaţi şi 2 femei în Germania şi o femeie la Peciu Nou). (p. 65) În ritmul acesta, satul s-a depopulat complet în cele din urmă. Condiţiile de viaţă erau foarte grele comparativ cu cele din alte localităţi, astfel că nimeni nu a mai dorit să rămână. După 1990 cei originari din Lindenfeld au plecat masiv în Germania. Din vechiul lor sat nu a mai rămas decât amintirea.

Tinere din Lindenfeld

Încheiem aici scurta prezentare a datelor cuprinse în cartea lui Horst Dieter Schmidt, care mai cuprinde şi multe alte aspecte (naşteri, decese, efectele izolării asupra căsătoriilor între rude apropiate, tipologia umană comparativ cu alte localităţi şi ţări etc.). O lucrare dedicată localităţii care chiar în momentul publicării sale era pe cale de dispariţie şi care acum mai prezintă doar unele vestigii ale vieţii de altădată. Mulţumim şi pe această cale autorului pentru efortul făcut de a o scoate din anonimat.

* Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat. Bevölkerungsbiologische Untersuchungen der böhmer-deutschen Gemeinde Lindenfeld, Armin Vaas Verlag, Ulm, 1991, 136 p.

Mircea Rusnac – Amintirile unei foste locuitoare din Lindenfeld

28 octombrie 2010

Pagină din lucrarea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991

Continuăm „serialul” nostru despre Lindenfeld prin publicarea amintirilor fostei locuitoare a satului, Maria Wesselak, actualmente domiciliată în Germania. Şi rândurile de mai jos vin să evoce momente ale trecutului acestei localităţi, din care astăzi au rămas doar numele şi amintirea. Ele fac referire la condiţiile foarte grele în care au trăit şi au muncit pemii din Lindenfeld, lipsa legăturilor de transport şi comunicaţie cu alte localităţi, dificultatea instruirii şcolare. Oamenii de acolo duceau o viaţă cu adevărat aspră. În aceste condiţii, este explicabilă într-un fel părăsirea satului, deşi este păcat că s-au pierdut astfel roadele unei activităţi de peste 150 de ani. Numai o modernizare obligatorie a căilor de transport către Lindenfeld ar putea grăbi reintrarea acestuia într-un contact nemijlocit cu restul lumii. Aşadar, îi vom da cuvântul în continuare Mariei Wesselak, căreia îi mulţumim şi pe această cale:

„Satul Lindenfeld a fost întemeiat în 1828 în condiţii dificile. A supravieţuit unor vremuri grele, dar ceea ce a provocat descompunerea sa a fost, după părerea mea, faptul că satului nu i s-a construit niciodată o şosea de acces. De multe ori s-au făcut demersuri în acest sens pe lângă autorităţi, dar în tot timpul cât satul a mai fost locuit nu s-a întâmplat nimic.

Roadele strânse au început şi ele să fie tot mai sărăcăcioase, aşa încât oamenii abia mai puteau trăi de pe urma lor.

În sat se putea ajunge doar pe jos sau cu căruţa trasă de cai, pe un drum neamenajat. Bărbaţii, dar şi multe femei, lucrau în silvicultură (tăiatul şi reînsămânţatul copacilor din pădure). Aceste lucrări se făceau aproape în exclusivitate iarna, vara fiind ocupaţi cu lucrările pe ogoarele (loturile de pământ) proprii. Banii câştigaţi ajungeau doar pentru lucrurile esenţiale.

Unii bărbaţi tineri şi-au căutat locuri de muncă în Caransebeş. Din cauza lipsei căii de acces, transportul era dificil: un autobuz circula până la poalele dealului (Unternberg, aşa numeau oamenii locul, pe drumul forestier Poiana-Lindenfeld). De acolo, muncitorii trebuiau să mai urce panta abruptă, pe poteca neamenajată, timp de 30-45 de minute până în sat.

Tinerii erau lipsiţi de şanse de viitor, se învăţa într-o clasă simultană I-IV, condusă de un singur dascăl, care mai avea şi sarcina de a-i învăţa pe copii limba română, lucru dificil, deoarece acasă vorbeau doar germana, părinţii lor necunoscând româna.

Contactul cu celelalte sate era aproape inexistent. Pe de o parte, sătenii nu aveau timpul necesar, pe de alta le lipseau posibilităţile de transport. La anumite festivităţi, erau vizitaţi de rude sau prieteni, de cunoscuţi din Reşiţa, Caransebeş sau din satele româneşti cu care mai erau în legături (schimburi de mărfuri).

Cumpărăturile necesare se făceau tot pe jos sau cu căruţa, durând o zi întreagă. Instalaţii de apă potabilă nu au existat până în anii 70, când fiecare familie, după posibilităţile financiare, a primit un racord la poartă sau în casă, cu un robinet deasupra unui lighean.

Curentul electric era produs de un generator local, care funcţiona însă doar dimineaţa si seara, câte 1-3 ore. Aceste condiţii grele de trai i-au determinat în cele din urmă pe oameni să părăsească satul. Sătui de atâtea nevoi, voiau să trăiască şi ei o viaţă mai bună, ca şi cei din vecinătatea lor. Astfel, unii după alţii au început sa părăsească Lindenfeldul, deîndată ce li se oferea prilejul. Cei mai mulţi dintre ei s-au stabilit la Caransebeş, Gărâna, Reşiţa, iar după 1990 au emigrat în Germania.”

Îi mulţumim şi lui Robert Babiak pentru traducerea efectuată.

Mircea Rusnac – Îngerul din Lindenfeld

13 octombrie 2010

Satul părăsit Lindenfeld şi familiile care l-au locuit au cunoscut de-a lungul timpului şi momente extrem de dureroase. Asemenea momente nu au ocolit nici familia fruntaşului local Franz Grenzner, la care am mai avut ocazia să facem referire. Acum, cu sprijinul amintirilor de familie şi al fotografiilor puse cu bunăvoinţă la dispoziţie de Robert Babiak, putem urmări loviturile primite de la soartă de către bunicii săi şi copiii acestora.

Julianna şi Franz Grenzner au avut trei copii: Harald (Harry), născut în 1935; Gertrude, născută în 1937; şi Hilde, născută în 1942. După cum se poate vedea, erau trei copii reuşiţi, frumoşi, care se bucurau de întreaga afecţiune din partea părinţilor lor. Franz Grenzner era o personalitate de prim rang în mica lume a Lindenfeldului. Pe vremea aceea, el deţinea un aparat de fotografiat şi radio, care erau mari rarităţi nu doar în satul acela pierdut între munţi, ci la nivelul întregii ţări. Prin urmare, ei erau informaţi despre ceea ce se petrecea atunci în lume. Franz ştia că nazismul nu avea viitor în Germania şi că războiul va fi pierdut. El încerca să îi avertizeze pe consătenii săi, însă aceştia, la fel ca şi alţi germani, nu voiau să creadă aşa ceva. Prin urmare, unii au ajuns să îl privească cu suspiciune sau chiar cu ură, acuzându-l de a fi „bolşevic”. Şi atunci, ca şi astăzi, era o mare diferenţă între cei care se informau asupra situaţiei şi ceilalţi.

După 23 august 1944, s-a dovedit că Franz Grenzner avusese dreptate. Germanii din România erau consideraţi în bloc duşmani, indiferent de opiniile lor anterioare. Curând au început să fie deportaţi în U.R.S.S. Julianna Grenzner a fost şi ea arestată şi dusă la Caransebeş în acelaşi scop, fiind salvată de la deportare de un frate, care s-a oferit să meargă în locul ei şi care din această cauză şi-a petrecut următorii cinci ani în lagărele ruseşti. Franz Grenzner a fost ţinut până în 1945 în patru lagăre de concentrare româneşti, în condiţii de mare mizerie şi înfometare, supravieţuind numai datorită pachetelor pe care le primea de acasă. Unde în acelaşi timp s-a produs şi nenorocirea.

Hilde, copilul cel mai mic, era o fetiţă vioaie şi dezgheţată, fiind răsfăţata întregii familii. Fotografiile ei arată un copil vesel, înconjurat cu multă dragoste de fraţii săi mai mari. Ei practic au copilărit în curtea şcolii din Lindenfeld, unde tatăl lor era dascăl şi director, şi la un pas de biserică, unde Franz Grenzner ţinea locul preotului şi dădea şi concerte de orgă. Însă după arestarea părinţilor, viaţa acestei familii fericite s-a înrăutăţit mult. Hilde s-a îmbolnăvit grav în condiţiile iernii foarte aspre 1944-1945, dar în localitate nu existau medici şi nici posibilitatea de a fi dusă în altă parte pentru tratament, ea fiind foarte slăbită. Toate strădaniile Juliannei Grenzner de a determina un medic să meargă la Lindenfeld au eşuat. În scurt timp, biata fetiţă a murit, în timp ce tatăl ei se afla încă în lagăr (11 ianuarie 1945). Când s-a putut întoarce era prea târziu şi tragedia deja avusese loc. Hilde Grenzner, ca şi mulţi alţi copii şi adolescenţi ai acelor timpuri, murise din cauza inexistenţei asistenţei medicale.

Familia lor fusese crunt lovită. Franz Grenzner a revenit acasă într-o stare foarte rea. La 1,80 m înălţime mai avea 45 kg, îi crescuseră părul şi barba, iar hainele îi erau pline de paraziţi din lagăr. Când a vrut să îşi îmbrăţişeze copiii, aceştia nu l-au recunoscut, s-au speriat şi au fugit. Acolo în curtea casei i s-a făcut şi „deparazitarea”. I-au fost arse hainele de puşcăriaş, a fost tuns şi ras, a făcut baie în cada folosită la tăierea porcilor. Astfel, casa lor a fost ferită de contaminare. A urmat un alt an foarte greu, în care el nu a avut servici, fiind nevoit să muncească la pădure sau în alte locuri pentru a-şi întreţine familia. Mai târziu şi-a putut relua activitatea în învăţământ, iar după câţiva ani familia Grenzner a plecat din Lindenfeld.

Acolo a rămas numai mormântul micuţei Hilde. Treptat, întregul sat s-a depopulat, iar cimitirul a rămas şi el în părăsire. În 2004, când a fost vizitat de germanul Gerd Ballas, acolo mai puteau fi văzute numai câteva cruci, majoritatea răsturnate, iar iarba ameninţa să acopere totul în curând. Ca printr-o minune însă, crucea lui Hilde continua să reziste timpului, fiind fotografiată de Gerd Ballas, care nu cunoştea întâmplările relatate nouă de Robert Babiak. Abia când am văzut fotografia din 2004 am putut face legătura.

Când am vizitat la rândul nostru Lindenfeldul, la 8 august 2010, necunoscând încă trecutul familiei Grenzner, nu am căutat şi urmele cimitirului. Este foarte posibil ca între timp ele să fi fost complet acoperite de vegetaţie şi nivelate de numeroasele turme de oi din zonă. Urmele satului şi ale locuitorilor săi dispar încet, dar sigur. Între ruine mai rătăcesc numai spiritele celor morţi prematur. Micul înger Hilde Grenzner a rămas de-a pururi acolo, împreună cu ceilalţi dispăruţi. Ei veghează şi acum pentru ca amintirea fostei aşezări a pemilor să nu se piardă.

Mircea Rusnac – Momente din viaţa Lindenfeldului de altădată

13 septembrie 2010

Suntem în măsură să mai facem cunoscute cititorilor noştri două secvenţe din perioada când satul Lindenfeld era încă locuit şi arăta ca orice aşezare omenească obişnuită. Această perioadă este însă tot mai îndepărtată de zilele noastre. O dovedeşte şi faptul că fotografiile făcute atunci erau alb-negre, dar aceasta poate da o idee în plus în privinţa „parfumului de epocă”. Viaţa din Lindenfeldul de altădată poate fi foarte uşor întrezărită cu ajutorul mărturiilor de mai jos.

Imaginea aceasta, preluată de pe www.banaterra.eu, provine din colecţia de fotografii a lui Franz Dürbeck. Ea surprinde vechiul centru al localităţii, cu biserica, şcoala (în stânga) şi cu elemente ale vieţii de zi cu zi. Acum biserica este goală şi şcoala este în mare măsură demolată. În acele vremuri, Lindenfeld era legat de Reşiţa printr-o linie ferată îngustă care străbătea Masivul Semenicului şi cu ajutorul căreia se transportau lemne şi mangal pentru uzine. Acum, câteva şine provenind din acea linie, care poartă şi astăzi sigla „Resicza”, se află în gardul metalic din faţa bisericii părăsite.

Am primit fotografia de mai sus de la Maria Wesselak, originară din Lindenfeld şi aflată acum în Germania. Aceasta a fost făcută în 1966 de pe una din înălţimile care înconjoară localitatea şi surprinde o vedere de ansamblu a acesteia. Se poate distinge şi aici cu uşurinţă biserica şi pot fi văzute casele din sat, care acum se află aproape toate în ruine. Peisajul în care a fost amplasată această localitate este unul încântător. Mulţumim Mariei Wesselak că ne-a pus la dispoziţie această frumoasă fotografie.

Două instantanee care surprind viaţa de altădată a acestei localităţi. Lindenfeldul a resimţit puternic influenţa istoriei şi a politicii, fiind părăsit treptat de populaţia sa, exclusiv germană, în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acum, el aşteaptă cu răbdare trezirea la o nouă viaţă. Traiul tihnit al pemilor de odinioară este înlocuit astăzi cu agitaţia turiştilor şi a iubitorilor naturii. Şi poate acum, datorită acestora, Lindenfeldul a devenit mai cunoscut şi mai vizitat decât atunci când era o modestă aşezare de pemi, care îşi vedeau liniştiţi de munca lor şi nu cereau restului lumii decât să fie lăsaţi să îşi ducă traiul aşa cum fuseseră obişnuiţi din moşi-strămoşi.

Mircea Rusnac – Sufletul Lindenfeldului

15 august 2010

Scurta istorie a satului Lindenfeld a cunoscut şi unele momente deosebit de frumoase. Acestea au rămas întipărite în amintirile foştilor săi locuitori sau ale urmaşilor lor. Un exemplu poate fi cel pe care ni l-a făcut cunoscut Robert Babiak, bănăţean aflat acum în Germania, în legătură cu bunicul său, Franz Grenzner. Întreaga carieră a lui Franz Grenzner a fost de altfel una exemplară, însă el a putut da întreaga măsură a valorii sale tocmai la Lindenfeld, în satul izolat care avea nevoie de atâtea. Se poate spune că apogeul carierei profesionale a lui Grenzner a fost atins acolo, unde a îndeplinit simultan numeroase demnităţi, sau, după cum scria un ziar al anilor 1960, „numai moaşă comunală nu a fost.” Pe scurt, a fost sufletul localităţii.

Franz Grenzner s-a născut în 1911 la Caransebeş. De foarte tânăr a avut vocaţie de dascăl, astfel încât a început să profeseze din 1928 într-o serie de localităţi populate de germani din Banat: Moraviţa, Săcălaz, Şandra, Văliug. În 1932 s-a căsătorit la Săcălaz cu Julianna Orso, având în continuare două fete şi un băiat. Din 1935 a devenit profesor şi director la şcoala din Lindenfeld, unde va rămâne, cu unele mici întreruperi, până în 1949, semn că acolo fusese cea mai mare nevoie de el. În acest interval a plecat doar în 1937 la şcoala din Sălbăgelu Nou, iar în 1944-1945, în toiul represiunii antigermane de după „întoarcerea armelor”, a fost încarcerat, fiind purtat prin patru diferite lagăre de concentrare româneşti. Totuşi, în 1945 s-a putut reîntoarce la Lindenfeld, unde şi-a reluat din anul următor funcţiile de director şi dascăl. În acea localitate el îndeplinea şi rolul de primar onorific, ţinea şi predici la biserică şi dădea concerte de orgă. Era cu siguranţă foarte respectat şi ascultat de consătenii săi.

În 1949 însă, Grenzner a plecat şi din Lindenfeld, muncind la şcoli şi instituţii din Ştiuca, Topleţ, Gărâna, Secul şi Reşiţa, până la pensionarea sa din 1965. În 1974 a putut pleca în sfârşit în Germania, după un deceniu de şicane din partea autorităţilor comuniste româneşti. A murit la Reutlingen în 1984, lăsând amintiri neşterse rudelor sale şi celor ce l-au cunoscut. După cum ne-a scris Robert Babiak în e-mailul din 12 august 2010: „A fost un exemplu, un idol pentru mine, un bunic aşa cum ţi-l imaginezi la modul ideal. La fel şi bunica mea, ambii în ochii mei oameni cu vederi moderne, îngăduitori, binevoitori, care şi-au pus munca, agoniseala, da, chiar intreaga viaţă, în slujba familiei, a copiilor şi nepoţilor.

Probabil că ar mai fi avut multe de povestit din viaţa lor zbuciumată şi totuşi plină de farmec, cu trai greu, nedreptăţi strigătoare la cer, dar şi cu binefaceri şi bucurii. Pe vremea aceea însă eram tânăr şi interesat de alte lucruri. Când trecutul familiei noastre, al aşezărilor şi al zonelor noastre, al ţinuturilor natale, au inceput să mă intereseze, am stabilit cu uimire şi durere că aproape nu mai am pe cine întreba!”

În cele ce urmează vom reveni la activitatea desfăşurată de Franz Grenzner la Lindenfeld cu două întâmplări povestite de nepotul său, întâmplări care se constituie şi ca unele momente importante din trecutul acestei localităţi, astăzi părăsite. Dincolo de anecdotica lor, ele ilustrează cel mai bine rolul pe care Grenzner l-a jucat în mijlocul micii comunităţi a pemilor şi faptul că el reprezenta „omul de bază” al localităţii în acel timp. În continuare vom reproduce aşadar cele publicate şi în limba germană de Robert Babiak, însă sunt fapte care merită cunoscute şi de cititorii români. Deci, mulţumindu-i şi pe această cale lui Robert Babiak că ni le-a făcut cunoscute, îi dăm cuvântul pentru a evoca în cel mai potrivit mod memoria bunicului său:

Franz Grenzner în 1975

Retrospectivă anuală muzicală în Lindenfeld

Bunicul meu, Franz Grenzner, a petrecut ani frumoşi acolo cu familia. Cum scria Neuer Weg pe vremuri: «a fost de toate acolo: învăţător, director, primar, preot… numai moaşă n-a fost!»
După obiceiul local, la sfârşitul anului sătenii se adunau în biserică şi bunicul le făcea o retrospectivă, o dare de seamă cu evenimentele cele mai importante din viaţa satului. Aşa şi în 1942, numai că în acest an bunica era plecată cu treburi la Caransebeş, lucru pe care Franz Grenzner nu putea să nu-l folosească în felul lui: la birtul din sat a încins o petrecere grozavă cu prietenii, cu muzică si băutură pe cinste. După ce i-a delectat pe ceilalţi cu cântece mai mult sau mai puţin deochiate, bunicul a mai avut luciditatea de a-i spune clopotarului să nu tragă clopotele, să amâne adunarea sătească pe ziua următoare.

Zis şi făcut, ambii au reuşit să ajungă cu ultimele puteri la casele lor şi să se arunce în paturi. Nu au pus-o la socoteală însă pe soţia clopotarului. Femeia, conştiincioasă, văzând că soţul era «dus», a tras ea clopotele!
Sătenii s-au adunat, au aşteptat… În sfârşit, câţiva au plecat să vadă unde rămâne dascălul… L-au găsit rupt de… oboseală, l-au tras după ei şi l-au aşezat în biserică la orgă, să-şi ţină cuvântarea.
Cu ochii întredeschişi, bunicul meu s-a văzut aşezat deasupra clapelor şi a crezut că mai e tot la birt! Ei bine, atâta i-a trebuit! A «reînviat» şi a început să cânte «Susi, heb’ dich» şi alte polci, care mai de care mai «neortodoxe».
Sătenii au înmărmurit, apoi, unul după altul, s-au întors către orgă şi au izbucnit în râsete care s-au auzit până la Caransebeş la bunica, dar şi la episcopie.”

Curtea şcolii din Lindenfeld (1944). În dreapta, şcoala. În spate, biserica. Aceştia sunt copiii lui Franz Grenzner. Fetiţa din dreapta este mama lui Robert Babiak.

Înmormântare în sunete de polcă

S-a petrecut în Lindenfeld, la scurt timp după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Doi tineri s-au indrăgostit, însă dintr-un motiv sau altul, părinţii nu au fost de acord cu această dragoste. Interdicţia de a se căsători cu fata iubită l-a afectat pe tânărul indrăgostit atât de mult, încât şi-a luat viaţa cu o armă de vânătoare.

Zile în şir l-au căutat sătenii până ce l-au găsit într-un sfârşit, undeva prin nesfârşitele păduri ale Semenicului. Pe un bileţel mai scrisese înainte de moarte câteva fraze în care îşi motiva fapta şi cerea să i se îndeplinească o ultimă dorinţă: ca fost instrumentist în fanfara condusă de bunicul meu, iubea muzica populară germană, valsurile, polcile, ländler-urile si marşurile. A notat pe bileţelul de adio că doreşte ca pe ultimul său drum să fie purtat de cântecele sale îndrăgite, lucru pe care bunicul meu şi fanfara l-au îndeplinit, în semn de respect. Au fost cele mai triste polci pe care satul le-a auzit vreodată!

Încetul cu încetul, veştile despre «isprăvile» învăţătorului, capelmaistrului, primarului onorific dar şi preotului improvizat care a fost bunicul meu în Lindenfeld, s-au răspândit până la Caransebeş, ajungând şi la urechile capelanului. Aşa se face că acesta a decis să efectueze o inspecţie şi să-l muştruluiască cum se cuvine pe năstruşnicul Grenzner. Trebuia doar instituit un exemplu, pentru a le arăta oamenilor că nu e de glumit cu asemenea cazuri!

Bunicul l-a întâmpinat pe înaltul oaspete de la oraş aşa cum se cuvine: cu cel mai bun vin din propria pivniţă, cu ţuica aromată făcută din livezile satului, aşa încât, una după alta, sticlele au început să se golească şi limbile să se împleticească.

După ce au început să se simtă tot mai bine împreună (ce nu face alcoolul, pe cine cu cine nu înfrăţeşte?), bunicul l-a luat pe oaspetele său şi l-a dus la cimitir, arătându-i un mormânt după altul: «Uită-te, Sfinţia Ta, pe omul ăsta eu l-am îngropat, şi pe ăsta şi pe cel de colo, şi pe cel de lângă el. Niciunul dintre cei îngropaţi de mine nu s-a întors între timp să reclame ceva!»”

Mircea Rusnac – Excursie de documentare la Lindenfeld

10 august 2010

În 8 august 2010 am vizitat, împreună cu Adrian Drăgan, ceea ce a mai rămas din satul bănăţean Lindenfeld. Un drum cu maşina până în satul Poiana, aflat la 10 km de şoseaua europeană ce trece prin comuna Buchin, apoi încă circa 6-7 km pe jos, pe un drum pe care altădată circulau căruţele pemilor. Acest drum urcă foarte mult imediat după ieşirea din Poiana, însă apoi este mai uşor de parcurs şi după nu prea mult timp ajunge între resturile caselor din Lindenfeld.

Casă

După cum ne-am putut da seama, fosta localitate a avut câteva străzi, cu unele case destul de încăpătoare şi cu mulţi pomi fructiferi care rodesc şi acum. Chiar din vechiul centru, din dreptul bisericii, strada principală urcă un povârniş, mai abrupt şi decât drumul dinspre Poiana, în capătul căruia se află izvorul care odinioară aproviziona întregul sat. Înspre stânga, un alt drum o ia către Gărâna, un indicator avertizând că distanţa se parcurge în 3,5 ore. Nu departe se poate vedea vârful Nemanu Mare (1.122 m).

Strada principală

Casele sunt în cea mai mare parte în ruine. Am putut constata că pe strada principală doar biserica şi încă şase imobile se ţin în picioare (patru locuibile). Este posibil să mai existe cel puţin un imobil pe strada din stânga, unde am fost avertizaţi să nu pătrundem din cauza câinilor (gospodina de acolo creşte şi găini, după cum s-a putut auzi). Restul caselor mai prezintă numai urme de ziduri, în general cu înălţimi de 0,5-1-1,5 m, unele zugrăvite, multe acoperite cu bălării, precum ruinele antice sau medievale, deşi nu au fost părăsite decât cu maxim 50 de ani în urmă. Semn că multe materiale de construcţie (pietre, ţigle) au fost sustrase, în ciuda distanţei care separă Lindenfeldul de alte localităţi şi a modului dificil de deplasare.

Biserica

În faţa bisericii

Interiorul bisericii

Am vizitat biserica şi casa cu nr. 10. Biserica, fără poartă de intrare, este destul de scorojită, în ciuda unei renovări recente. În interior este complet goală, însă mai păstrează un vitraliu şi câteva icoane. Nişte scări din lemn şubrede făceau în trecut legătura cu orga, care acum nu mai există. Clădirea încă poate fi salvată. La fel, casa nr. 10, cu trei camere în care se păstrează resturile unor paturi, dulapuri şi cuptoare, precum şi numeroase sticle, borcane şi cratiţe ruginite. Pe pereţi, în dreptul paturilor, sunt prinse carpete. Acoperişul este deteriorat şi probabil că în casă plouă şi ninge. Însă se păstrează foarte bine comparativ cu ruinele din jur, fiind străjuită la stradă de trei bătrâni pomi fructiferi. O altă clădire (din cărămidă) relativ întreagă, dar mai mică decât aceasta, se află pe dreapta, pe strada care merge de la biserică în sus. Este posibil ca acolo să fi locuit până în 1998 bătrânul Paul Schwirzenbeck, ultimul pem din Lindenfeld. Din păcate, alţi câini veniţi din spatele acestei case ne-au împiedicat să îi vizităm interiorul. În schimb, fosta şcoală este la fel de ruinată ca şi majoritatea caselor din sat.

Casa nr. 10

Cuptor

Interior

Pat

Cel puţin în timpul verii, locul este destul de viu. Numeroşi ciobani din Poiana colindă străzile din Lindenfeld cu turmele lor. Este un du-te-vino de turişti şi curioşi, unii veniţi pe jos, alţii cu automobile de teren sau motociclete. Chiar dacă Lindenfeld nu ar mai putea renaşte, cum mai speră unii, cel puţin nu în sensul în care a existat între 1828-1998, el deja este un important punct turistic. Deşi este atât de greu accesibil, numărul curioşilor din ţară şi din străinătate care îl vizitează este destul de apreciabil.

Şcoala

Casă

Lindenfeld rămâne o mărturie istorică a vieţuirii pemilor germani în Banat. El a cunoscut soarta acestei minorităţi, din care nu a mai rămas acum aproape nimic. Dar este îmbucurătoare viaţa care vibrează printre ziduri, rar întâlnită chiar în localităţi mult mai consolidate. Acest loc devine un reper de bază pe harta turistică a Banatului. Şi este un lucru bun că Lindenfeld continuă să figureze ca localitate distinctă în toate statisticile, păstrându-i-se chiar şi codul poştal. Pentru că Lindenfeld nu mai poate renaşte, dar din acel loc pot porni noi direcţii de dezvoltare a interesului pentru trecut şi pentru prezent.

Acest articol poate fi citit şi pe http://emmazeicescu.wordpress.com/2010/08/28/concurs-arata-mi-scriitorul-din-tine-4/ , cu mulţumirile de rigoare.

Mai multe imagini din timpul excursiei la Lindenfeld puteţi vedea aici.

Mircea Rusnac – Reţetele culinare ale pemilor

20 martie 2010

Fotografie de Hermann Heel

Când am făcut recenzia cărţii lui Valeriu F. Fabian intitulată Brebu Nou (Gărâna) – vatră de istorie, oază de sănătate şi de recreere, am menţionat în treacăt existenţa capitolului Mâncăruri tradiţionale pemeşti, însă fără a detalia acest subiect. El a fost totuşi de natură a stârni curiozitatea unor reprezentante ale sexului frumos (şi probabil nu numai lor), aşa că vom prezenta acum în mod special acest capitol în întregimea sa. Sunt nişte reţete de alimentaţie sănătoasă, bazată pe produsele climatului alpin, atât de diferită de hrana tot mai artificială întâlnită astăzi în supermarket-uri. O alimentaţie asemănătoare cu cea a legendarilor păstori ai Arcadiei, însă să ne amintim din mitologie cât de fericiţi erau aceşti oameni simpli. Prin urmare, vom cita în continuare pe larg din paginile 103-106 ale lucrării lui Valeriu F. Fabian.

*

Supă de lapte pemească (Pemische Milch Suppe). Se pune la fiert 1/2 parte lapte şi 1/2 parte apă. Într-o cană se pun 2 linguri de făină, se dizolvă în apă şi se toarnă în laptele care fierbe, după care se lasă pe foc 10 minute. Se ia de pe foc preparatul şi se adaugă la el lapte acru, până devine acrişor. Laptele acru se mai poate înlocui cu brânză de vacă adăugată cu lingura, sub formă de găluşte. Se consumă cu cartofi fierţi în coajă.

Supă de lapte cu tarhană (Peiczl sau Ribedl Supn). Se prepară un aluat tare, dintr-un ou şi făină, la care se adaugă sare după gust. Se rade pe răzătoarea măruntă şi se pune la fiert, în lapte şi apă în cantităţi egale. La supa astfel preparată se adaugă după gust sare sau zahăr.

Varză acră ca la pemi (Pemische Kraut). Se pune la fiert varză acră tăiată mărunt, iar după ce a dat în clocot se toarnă de pe ea prima apă. Se pune din nou la fiert cu altă apă şi se adaugă în ea costiţă afumată. Când carnea este moale, se iau 2 cartofi cruzi care se rad pe răzătoarea măruntă, se amestecă cu 1-1 1/2 lingură de făină şi se adaugă în varză în loc de rântaş. Se căleşte apoi puţină ceapă, se adaugă la ea boia şi se pune peste varză când se serveşte la masă. Se consumă cu găluşte de cartofi.

Edel. Cartofii curăţaţi şi tăiaţi se fierb în apă sărată, iar după înmuierea lor şi scurgerea apei în care au fiert se păstrează şi se prepară din ei un piure, în care se adaugă un ou şi lapte. Când totul a fost bine amestecat, din piureul rezultat se modelează mici găluşte, care se dau prin pesmet şi se coc.

Dopuri de aluat cu cartofi (Stopl Ludl). Dintr-un aluat obişnuit de cartofi se fac suluri de grosimea degetului mare, din care se taie bucăţele lungi de 2-3 cm (cât un dop). Se aşează într-o tavă şi se dau la cuptor până se rumenesc. Se bat 2-3 ouă cu lapte şi se toarnă peste dopuri, după care se mai dau o dată la cuptor, până se întăreşte oul din amestec. Se consumă cu lapte acru.

Mâncare de brozbe (Stock Ruhm). Se curăţă brozbele de coajă şi se rad pe răzătoarea de mere. Se dinstuie cu puţină ceapă. Peste brozbele rase se pune apoi un ciolan crud sau carne de porc şi se dinstuie împreună până se înmoaie carnea. Se presară cu făină ca la ciuşpais, adăugându-se în mâncare după gust puţin piper măcinat şi se mai lasă pe foc aproximativ 10 minute. În mâncarea gata preparată, când este servită se mai poate adăuga smântână.

Ciulama (Heina Prii). Se pune la fiert o găină sau un pui mai mare tranşat, în apă cu sare, boabe de piper, foi de dafin, rădăcină şi frunză de pătrunjel şi 2-3 cartofi. Când carnea s-a muiat se face un rântaş cu ulei, ceapă şi făină, care se stinge cu puţină apă şi se toarnă peste carnea fiartă, după care pentru gust se pune puţin oţet şi smântână. În cazul în care ciulamaua este prea moale, se mai poate adăuga în ea puţină făină amestecată cu lapte. Se consumă cu găluşte de cartofi.

Maultaschn Ludl. Se pregăteşte un aluat de cartofi ca pentru găluşte cu prune. Din el se face apoi un sul gros cam cât o sticlă de bere, se taie în felii care se întind astfel încât să aibă mărimea unei farfurioare de cafea şi să fie suficient de subţiri. Acestea se umplu cu jumări de porc măcinate, amestecate cu puţină sare, se rulează, se aşează în tavă şi se coc în cuptor. Se consumă cu lapte acru.

Bastonaşe cu varză acră (Kraut Ludl). Se fierbe varza acră, se scurge şi se căleşte cu ceapă şi puţin piper. Dintr-un aluat cu cartofi se fac bastonaşe, care se fierb separat, se storc şi se pun peste varza călită. Se amestecă şi se consumă ca atare.

Ciuperci înăbuşite (Gedünstete Schwamerl). Se macină ciupercile şi se înăbuşe în ulei, împreună cu 2 cepe tocate mărunt. La ele se adaugă apoi cubuleţe de ardei gras, piper, sare, 2 ouă şi puţin lapte şi se continuă înăbuşirea lor lentă până mâncarea este gata. Se serveşte caldă.

Stercz. Se fierb cartofi în coajă, se curăţă şi se rad pe răzătoarea de mere. Se freacă cu puţină făină, se adaugă sare şi se pun la cuptor. Când s-au rumenit se stropesc cu ulei sau untură topită şi se mai lasă puţin în cuptor. Se consumă cu lapte acru.

Olbreinstercz. Se curăţă cartofii şi se fierb în apă cu sare. După ce sunt aproape fierţi, deasupra lor se presară făină şi se lasă în continuare pe foc, până ce adausurile sunt bine fierte. Se îndepărtează apoi apa care mai prisoseşte, iar conţinutul se pasează bine. După pasare, din amestecul rezultat se ia câte o lingură şi se aşează bucată cu bucată într-o tavă bine unsă, care după umplere se dă la cuptor sau găluştele se prăjesc în ulei încins. După ce găluştele astfel formate au fost rumenite pe ambele părţi, se scot şi se consumă împreună cu lapte acru sau varză murată.

Turtiţe (Livanczi). Dintr-un amestec format din făină, 1 ou, apă şi sare, se pregăteşte un aluat puţin mai gros, ca pentru clătite. Din el se ia câte un polonic potrivit ca mărime şi se toarnă într-o cratiţă cu ulei încins, formându-se mici turtiţe care sunt lăsate să se rumenească frumos.

Turtiţe cu cartofi fierţi (Jepfl Toch). În 1 1/2 litri de apă care clocoteşte se adaugă cartofi curăţaţi şi tăiaţi în cubuleţe, sare, şi se lasă să fiarbă până se înmoaie cartofii. Se terciuiesc în oală, se adaugă 2-3 ouă şi făină, astfel încât compoziţia rezultată să aibă consistenţa unei mămăligi. Se ia câte o lingură din compoziţie, se pune în ulei încins, se turteşte puţin şi se frige până la rumenire.

Altă variantă. Se rad cartofii cruzi pe răzătoarea mică, se aşează în strecurătorul de tăiţei să se scurgă zeama, se adaugă făină şi sare. Din compoziţia rezultată se ia cu lingura şi se fac turtiţe, care se frig în ulei fierbinte. Indiferent de modul de preparare, turtiţele se consumă cu lapte acru, salată verde sau compot.

Prăjitură cu mere (Epfel Toch). Se prepară un aluat frecat cu untură sau margarină, 1 ou, sare, zahăr şi lapte. Se întind două foi, între ele se aşează merele rase şi se pun la copt. Acelaşi aluat se poate întinde într-o singură foaie, pe care se aşează merele rase. Din aluatul astfel pregătit se face un sul, care se aşează în tavă şi se coace în cuptor.

Afinată. Pentru prepararea unui litru de afinată se folosesc 1/4 litri afine, deasupra cărora se pun 3-4 linguri de zahăr, întregul conţinut fiind pus şi ţinut la soare până se topeşte zahărul. La maceratul astfel obţinut se adaugă 100 gr. alcool rafinat, 100 gr. rom, 100 gr. coniac şi un plic cu zahăr vanilat. Se fierbe apoi în apă o lămâie întreagă cu zahăr, iar cu siropul astfel rezultat se umple sticla de 1 litru pe 3/4, restul cantităţii până la 1 litru completându-se cu alcool.

Mircea Rusnac – O carte-document puţin cunoscută despre pemi

11 martie 2010

Fotografie de Hermann Heel

Lucrarea la care ne vom referi în continuare a fost publicată cu ocazia celei de-a 175-a aniversări a aşezării pemilor în Banat. Autorul ei este Valeriu F. Fabian.* Conform celor scrise de acesta în Cuvânt înainte, lucrarea „nu se voieşte a fi nici cronică şi nicio monografie clasică a localităţii Brebu Nou.” (p. 5) Cu toate acestea, ea acoperă numeroase aspecte ale vieţii pemilor în localităţile montane Brebu Nou şi Gărâna, devenite astăzi, după emigrarea celei mai mari părţi a populaţiei lor, aşezări turistice foarte căutate. Deci acum, când perioada vieţuirii pemilor în Banatul de munte aproape s-a încheiat, putem întreprinde o retrospectivă a traiului lor aici, în toate aspectele sale. În această privinţă, lucrarea lui Valeriu F.Fabian poate fi un foarte bun îndreptar.

Ea începe cu câteva capitole generale, prezentând situaţia existentă în Banat până la şi în timpul colonizărilor efectuate de austrieci. Este cazul capitolelor: Începuturile vieţii omeneşti în regiune, Condiţiile istorice şi premisele colonizării Banatului, Banatul la începutul colonizării lui de către Habsburgi. În capitolul intitulat Aşezarea localităţii, cadrul natural, date geologice şi hidrografice, condiţii climatice, ne-a reţinut atenţia menţionarea celor mai grele ierni cunoscute în istoria pemilor din Banat, în condiţiile în care aşezările lor, situate la altitudini de 800-1.100 m în Masivul Semenic, au parte aproape întotdeauna de sezoane cu zăpadă abundentă. Totuşi, în memoria localnicilor a rămas drept iarna cea mai grea aceea din anul 1945, urmată de cele din 1925 (când stratul de zăpadă a ajuns la 224 cm) şi din 1928 (148 cm). (p. 24)

Capitolul Informaţii de interes pentru vizitatori şi turişti conţine o serie de date interesante. Aflăm astfel că suprafaţa totală a comunei Brebu Nou (compusă din cele două sate) este de 2.897 ha, numărând peste 445 de imobile. Electrificarea a pătruns acolo în 1957-1958, racordarea la sistemul energetic naţional a fost făcută în 1969, există o reţea de telefonie, reţea de alimentare cu apă potabilă (din 1976 şi 1978), două şcoli şi două cămine culturale (acum din păcate nefolosite). (p. 27) Interesant este că la Gărâna se mai găseşte şi acum o moară construită în 1832, încă funcţională. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cele două dispensare medicale, lipsite complet de personal calificat. (p. 28) Cele două biserici romano-catolice sunt adevărate monumente, fiind construite în 1875 (cea din Brebu Nou) şi în 1879 (cea din Gărâna). (p. 31) Biserica din Lindenfeld a fost sfinţită la 10 ianuarie 1858.

Numeroase informaţii istorice se regăsesc în capitolul Mărturii despre trecutul localităţii şi al locuitorilor ei. Brebu Nou şi Gărâna au fost întemeiate în anul 1828, în vremea împăratului austriac Francisc I, prin colonizarea acolo a pemilor germani. (p. 37) Manipulantul de lemne Magyarlyn din Oraviţa a atras mai întâi în Banat o serie de familii din regiunile Klattau şi Pilsner, formându-se două colonii de pemi în apropiere de Moldova Nouă: Elisabethfeld (în 1823) şi Sfânta Elena (în 1824-1825). (p. 37) În luna mai 1826, comandantul regimentului de grăniceri din Caransebeş, Drasenovici, a decis colonizarea şi a altor zone nelocuite din Banatul montan, fiind susţinut în acest demers şi de comandantul general al Timişoarei, feldmareşalul-locotenent Schneller. (p. 38)

În consecinţă, în vara anului 1827 au venit în Banat doi reprezentanţi ai potenţialilor colonişti, Martin Drexler şi Michael Kangel, pentru a cerceta condiţiile existente în regiune. Ei au fost primiţi în audienţă de Drasenovici şi la întoarcere au prezentat în termeni favorabili situaţia întâlnită. (p. 38) Astfel că în primăvara anului 1828 au hotărât să plece 506 familii de pemi, formând şase grupuri care s-au îndreptat către Banat. (p. 38) Ei proveneau din regiunile Klattau, Boemia şi Bavaria, în special din localităţile: Wassersuppen, Heidt, Bernstein, Sankt Katarina, Linz, Bärenhof, Branbusch, Uchlin, Steinhof, Bucksberg, Halpach, Friedrichshof etc. (p. 39) Veneau aici pentru a popula zona montană şi pentru a servi în cele patru regimente de grăniceri existente în regiune.

Un prim popas în drumul lor a fost la Viena, unde s-au îmbarcat pe vapoare cu care au călătorit pe Dunăre până la Orşova. De acolo au fost transportaţi cu căruţele până la Slatina Timiş, fiind instalaţi în perioada iernii în casele localnicilor, deoarece încă nu erau terminate cele care le fuseseră destinate lor. Aceasta se va întâmpla abia în cursul primăverii următoare. (p. 39) Din totalul celor 276 de familii de colonişti sosite, au fost aşezate 67 de familii în Gărâna, 72 în Brebu Nou, 36 în Lindenfeld şi 44 în Sadova Veche. (p. 39) Ele erau scutite de serviciul militar pentru o perioadă de 10 ani pentru a avea timp să defrişeze pădurile şi să pregătească terenurile necesare locuirii şi de plata impozitelor pentru 5 ani, primind în mod gratuit materialul lemnos pentru construirea locuinţelor şi seminţele necesare culturilor. (p. 38)

Deşi iniţial se dorise mai mult, armata a oferit coloniştilor doar câte o vacă, un fierăstrău şi alte unelte din metal pentru fiecare familie, iar câte două gospodării primeau în folosinţă comună o pereche de boi, un plug şi o căruţă. (p. 40) Casele au fost terminate în 1829, costând câte 81 florini fiecare (suportaţi de comanda regimentului de grăniceri din Caransebeş). Ele erau din lemn, aveau 8 m lungime şi 5 m lăţime, erau fără fundaţie şi aveau câte o cameră şi o bucătărie. Grajdurile pentru animale au fost construite de colonişti tot din lemn. (p. 40) Totodată, a început defrişarea pădurilor şi construirea primelor drumuri. În acei primi ani, alimentele necesare locuitorilor erau cărate cu spatele din Văliug, iar recoltele obţinute pe noile terenuri erau slabe. (p. 42)

Fiind nemulţumiţi de condiţiile întâlnite, noii colonişti au primit la 14 septembrie 1833 din partea Vienei libertatea de a opta: se puteau întoarce în localităţile de origine sau se puteau răspândi în alte părţi ale Banatului. Un număr de 268 de familii au ales să plece în localităţi din Banat (Măureni, Lugoj, Bacova, Liebling, Ciacova, Niţchidorf, Jamu Mare, Darova). (p. 43) Însă şi acolo viaţa lor a continuat să fie la fel de grea. În consecinţă, după doi ani o parte a pemilor au hotărât să revină în localităţile părăsite din Semenic. Satul Wolfswiese nu a mai fost repopulat, locuitorii proveniţi de acolo alegând să se aşeze în celelalte localităţi. Astfel, la Gărâna s-au întors 35 de familii plus încă 18 din Wolfswiese, iar la Brebu Nou au revenit 29 de familii şi alte 17 din Wolfswiese. (p. 43)

Hotărâţi să se instaleze definitiv aici, pemii au construit o primărie, un grajd comunal şi un şopron şi au ales un consiliu comunal format din 12 membri. (p. 44) Ei au fost pentru multă vreme scutiţi de taxe, au primit gratuit terenuri pentru grădini şi culturi agricole, precum şi lemne pentru construcţii şi pentru foc. (p. 44) Principala lor ocupaţie era lucrul la pădure şi transportul lemnelor prin plutire până la locurile unde erau transformate în mangal pentru uzina din Reşiţa. (p. 44)

Bărbaţii plecau la pădure după terminarea lucrărilor agricole de primăvară. Acolo locuiau în colibe înjghebate de ei, în care stăteau câte patru. Tăiau şi stivuiau zilnic zeci de metri steri de lemn, indiferent de condiţiile climatice (ploaie, vânt, zloată sau ninsoare). Lucrau cu topoare şi joagăre, la care trăgeau câte patru oameni (doi la fiecare capăt). Îşi preparau zilnic găluşte cu cartofi. Dormeau pe laviţe suprapuse, acoperite cu câte o pătură adusă de acasă, iar la căpătâi îşi puneau o haină mai groasă, pe care o îmbrăcau când ieşeau la lucru. (p. 47) În aceste condiţii lucrau de luni până sâmbătă. Mai târziu au lucrat şi la întreţinerea şi repararea canalelor de colectare şi de aducţiune a apei, ca maşinişti, electricieni la staţiile de pompare, lucrători la drumuri sau pe şantierele de construcţii. (p. 47) În grădinile şi ogoarele proprii, pemii cultivau puţine produse, din cauza climei: cartofi, brozbe, ovăz, secară, aplicând încă de atunci rotirea culturilor. Aveau livezi de pruni şi meri şi culegeau afine, zmeură sau ciuperci. (p. 48)

Şi femeile erau extrem de ocupate. Ele făceau muncile din gospodărie, mânuind bine sapa şi coasa, creşteau copiii, îngrijeau animalele (10-12 capete). Pregăteau inul pentru a fi transformat în fire textile, îl torceau la maşină, separau smântâna, preparau brânza dulce de vacă şi băteau untul, făcând apoi zeci de kilometri pe jos până la Reşiţa pentru a-şi vinde produsele. Firele de in toarse le duceau la ţesătoriile locale, iar din pânza obţinută croiau cămăşi şi pantaloni. Mâncarea pe care o găteau se compunea în special din cartofi, lapte şi varză. (p. 48)

Cele două sate aveau propriile ateliere de tâmplărie, rotărie, fierărie, mori şi gatere, croitori, pietrari, dulgheri, zidari, şelari, căruţaşi. (p. 49) În 1938 erau amintiţi şi măcelarii şi comercianţii, în 1947 apăreau primii angajaţi la U.D.R., în 1949 lăcătuşi, în 1950 electricieni, iar în 1960 zidari industriali şi mecanici. (p. 49) Primul fierar din Gărâna fusese Georg Zangl. Mai târziu, în localitate a fost construit un atelier mai mare, deservind şi satele: Lindenfeld, Slatina Timiş, Verendin, Teregova, Văliug sau Poiana. (p. 49) În perioada 1970-1976 erau înregistraţi 29 de meseriaşi autorizaţi: 20 la Brebu Nou şi 9 la Gărâna. Dintre aceştia, 9 erau fierari-potcovari, 8 zidari, 5 circularişti, 3 tâmplari de mobilă, uşi şi ferestre, 2 rotari, 1 dulgher şi 1 zugrav. (p. 49)

Un rol important în evoluţia Gărânei l-a avut Jakob Weinfurter, care deţinea în perioada interbelică un complex de localuri (prăvălie, birt, restaurant, ştrand) şi singurul telefon din localitate, care făcea legătura cu Slatina Timiş. (p. 51) El a contribuit decisiv în promovarea Gărânei ca localitate turistică. În anul 1938, ea a fost vizitată de 4.260 de turişti în timpul verii şi de 1.200 în timpul iernii. Tot la Jakob bacsi petreceau de multe ori revelionul şi vacanţele conducătorii U.D.R.-ului Auschnitt şi Popp. Turiştii se puteau plimba cu sănii trase de cai sau cu schiuri trase tot de cai (strămoşul schiliftului!), la fel ca şi în Alpii elveţieni. (p. 51) Jakob bacsi a iniţiat organizarea găzduirii turiştilor, deschizând „liste de oaspeţi” care cuprindeau posibilităţile localnicilor de cazare a acestora în gospodăriile proprii, facilitând astfel primirea operativă a solicitanţilor de camere. (p. 52) Jakob Weinfurter era şi organist, cantor şi dirijor de cor. El a murit la 22 decembrie 1973, la vârsta de 77 de ani. Vechea sa cabană a fost preluată de Cooperaţia de consum, administrată în mod exemplar de Klara neni. (p. 52)

Alte localuri în Gărâna mai erau: birtul şi sala de dans ale lui Martin Köstner, birtul şi restaurantul lui Eisinger, restaurantul lui Papp şi birtul lui Adam. (p. 52) În Brebu Nou, primul proprietar de birt şi de sală de dans a fost Josef Heimerl, iar în 1869 era menţionat şi Thomas Meixensberger. (p. 53) Comercianţii de vite din satele pemilor le vindeau pe pieţele din Caransebeş, Reşiţa şi Mehadia, iar vara produsele lactate erau desfăcute şi la Băile Herculane. (p. 53)

La fel de interesante sunt şi datele cuprinse în capitolul Populaţia şi fondul locativ al comunei. În 1975, Gărâna număra 809 locuitori, iar întreaga comună avea 1.560. (p. 55) Însă curând după aceea au început plecările în Germania, culminând cu primii ani de după 1989, când s-a plecat în masă. În consecinţă, ambele localităţi mai erau populate în 2001 doar de 31 de pemi, la care se adăugau alte 61 de persoane instalate acolo între timp. (p. 56) În trecut, numele de familie cele mai des întâlnite erau: Köstner, Servi, Sutter, Eckert, Esterl, Tremmel, Pfaffl, Richer, Peschka, Scherbauer, Stuiber, Zangl, Altmann, Hausner sau Schmidt. (p. 56) Însă în ultimul deceniu dinainte de 2002 au mai avut loc numai două căsătorii şi două naşteri. (p. 57)

Până în anul 1874, iluminatul caselor era făcut cu lumânări, iar din acest an au fost introduse lămpile cu petrol. (p. 58) În Brebu Nou, prima casă mai mare a fost cea a lui Georg Brunner din 1848. Casele începeau să fie construite din cărămidă crudă sau arsă, cu fundaţii din piatră, pardoseală din scânduri şi acoperiş cu ţiglă. Ele cuprindeau două camere, bucătărie, cămară, beci, în curte aflându-se diverse acareturi (grajd, fânar acoperit, şoproane pentru depozitarea lemnelor). Toate faţadele caselor erau zugrăvite în alb, iar soclurile erau negre sau gri, aspectul lor fiind unitar, îngrijit şi plăcut vederii. (p. 58)

Curentul electric a fost introdus întâi prin mijloace locale în 1958 la Gărâna şi în 1964 la Brebu Nou. Apoi au început să apară treptat radioul, televizorul, frigiderul, separatorul de smântână, acestea aducând un plus de confort locuitorilor. (p. 61) În 1971 a fost asfaltat drumul Reşiţa-Văliug, iar în 1972-1973 şoseaua Văliug-Prislop-Gărâna-Trei Ape. (p. 61)

Cea mai mare natalitate în cele două aşezări a fost consemnată în deceniul 1931-1940: 605 născuţi vii. (p. 62) Însă mortalitatea infantilă a fost multă vreme foarte ridicată. Ea se datora unei serii de factori: condiţii vitrege de climă, autoizolarea comunităţilor, asistenţa medicală precară, ignoranţa şi lipsa cunoştinţelor elementare de păstrare a sănătăţii şi de prevenire a îmbolnăvirilor. (p. 63) Cel mai dramatic an din viaţa pemilor a fost 1905, când s-au consemnat 67 de decese ale unor copii, majoritatea având vârste cuprinse între doi şi patru ani. În acel an rezultă că murea în medie câte un copil la fiecare 4 zile şi jumătate. (p. 63) În intervalul 1895-1900, numărul copiilor decedaţi reprezenta 67,6% din totalul deceselor, în 1910 – 70,7%, în 1940 – 63,6%. (p. 63) Numai ulterior situaţia s-a îmbunătăţit, odată cu apariţia asistenţei medicale în comună, astfel că în anul 1980 nu a mai murit niciun copil. (p. 63-64) În acel moment existau deja dispensarele medicale, era acordată asistenţa calificată, iar gradul de instruire a populaţiei în general devenise mai ridicat. (p. 64)

În capitolul Agricultura şi creşterea animalelor ni se precizează că aceasta era ocupaţia de bază a pemilor. În 1975, 70% din populaţia activă era ocupată în agricultură şi 30% în industrie, construcţii sau silvicultură. (p. 65) În 1985, locuitorii comunei deţineau în total 2.040 de capete taurine, 1.430 de capete porcine şi 6.300 de păsări ouătoare. (p. 65) După emigrarea pemilor aceste cifre au scăzut în mod dramatic. Dacă suprafaţa totală a terenului agricol fusese de 2.595 ha în 1985, în 2002 ea scăzuse la 55 ha, iar numărul total de vite mai era de 12 în 2001. (p. 66) În trecut, bovinele precum Bălţata românească sau Siementhal erau foarte numeroase, comuna Brebu Nou fiind întotdeauna o sursă sigură de aprovizionare a localităţilor urbane din judeţ cu produse alimentare de origine animală. (p. 66) Suprafaţa împădurită a comunei este de 96 ha (3,38% din teritoriul total), predominând fagul şi coniferele, păşunile au 1.012 ha, iar fâneţele 1.485 ha. (p. 66)

Informaţii importante găsim şi în capitolul următor, Învăţământul, viaţa spirituală şi culturală a pemilor. Deja în primii ani după colonizare, la Brebu Nou era învăţătorul Josef Scherbauer, apoi în anii 1836-1838 erau Johann Irlweg şi Franz Stuiber. (p. 69) La Gărâna în 1844 era învăţător Franz Folge, în 1921 erau doi învăţători, iar din 1936 erau trei. (p. 69) Printre primii învăţători menţionaţi acolo se aflau: Josef şi Michael Stuiber, Josef Kotwa, Karl Belinta, Antonia Friedrich, Maria Mathe şi Gisela Bach. (p. 69) În 1952, la Brebu Nou a fost construită o nouă şcoală, iar vechea clădire a şcolii din Gărâna a fost mărită prin etajare în 1971-1972, fiind îmbunătăţită şi dotarea cu mobilier şi cu material didactic. (p. 70)

Primii preoţi numiţi în cele două localităţi au fost Johann Brandis la Brebu Nou (în 1855) şi Eduard Eisele la Gărâna (în 1876). Până atunci slujbele erau oficiate de preoţi veniţi din parohiile Văliug şi Slatina Timiş. (p. 73) De-a lungul anilor au mai slujit în cele două sate preoţii Karl Baner, Karol Belinda, Ludwig Tenner, Johann Imhof, Josef Schmidt, Konrad Gröger sau Ludwig Parvi. Ultimii au fost Hermann Hauser la Brebu Nou şi Eduard Kandler la Gărâna. (p. 73)

Şi manifestările cultural-artistice ale pemilor erau destul de bogate. În cursul timpului au activat acolo câteva formaţii vocal-instrumentale, o trupă de teatru amator formată din tineri şi elevi, o echipă de dansatori şi un cor mixt. O foarte apreciată trupă de instrumentişti a fost la Gărâna cea condusă de Erik Köstner, ultimul concert al acesteia având loc în 1981. (p. 75) Ele contribuiau la păstrarea nealterată şi la perpetuarea în timp a valorilor autentice ale obiceiurilor şi tradiţiilor pemilor. (p. 75)

Acelaşi rol îl jucau şi cele analizate în capitolul Sărbătorile, obiceiurile şi portul localnicilor. Pemii erau foarte credincioşi şi ţineau sărbătorile religioase cu multă sfinţenie. Cele mai importante erau: Boboteaza (Dreikönigfest), Arătarea Domnului (Lichtmestage), Blagoveştenia (Mariaverkündigung), Paştele (Osterfeier), Înălţarea Domnului (Himmelfahrt), Rusaliile (Pfingsten), Crăciunul (Heiligenacht – Weihnachten), Sfinţii Petru şi Pavel, Sfânta Ana sau seara de 31 decembrie (Silwester Danksagung), când se oficia slujba de mulţumire pentru darurile primite în cursul anului. (p. 77) Totodată, aveau loc pelerinaje anuale (Wallfahrten) între satele pemeşti, pentru ca locuitorii să se poată întâlni, să poată dialoga şi schimba impresii şi amintiri. La 2 iulie (de Maria Heimsuchung), pemii din Sadova Veche şi din Brebu Nou porneau în procesiune sub steagurile bisericeşti la Gărâna, unde luau parte la liturghia de dimineaţă şi apoi mergeau pe la rude şi prieteni. (p. 77) În săptămâna următoare, la ziua numită Inima lui Isus (Hertzjesu), toţi se adunau la Brebu Nou, după acelaşi ritual, iar în ziua Sfintei Treimi (Dreifatigkeitssonntag) gazde deveneau cei din Sadova Veche. (p. 78) Însă cea mai importantă sărbătoare rămânea Crăciunul, când Kriskindel (Moş Crăciun) aducea copiilor păpuşi artizanale, leagăne, cuptoare de tinichea sau căluţi din lemn. (p. 78)

Alte sărbători desfăşurate în familie erau: Sfântul Nicolae (Niklotag) şi Paştele (Oster). Moş Nicolae aducea copiilor poame uscate, figurine din turtă dulce, mere, nuci, uneori nuieluşe. Iepuraşul aducea şi el ouă roşii, mieluţi sau iepuraşi din zahăr. (p. 78) De Anul Nou, pemii mergeau la rude şi cunoscuţi cu urări de An Nou fericit şi de viaţă lungă. (p. 78) Foarte importantă era şi Săptămâna Patimilor dinaintea Paştelui. Din Joia Verde (Gründonnerstag) nu se mai trăgeau clopotele bisericilor, doar copiii umblau pe străzi cu „ratschbaum” (racinuri, nişte scârţâitori din lemn), înlocuind sunetul acestora la fel ca şi toaca la ortodocşi. În Sâmbăta Paştelui copiii primeau ouă şi bani de la locuitori pentru munca lor. (p. 79) În Vinerea Mare bisericile se umpleau cu aproape întreaga populaţie, ţinându-se totodată post strict. Sâmbăta erau pregătite bunătăţile pentru Paşte, iar seara întreaga suflare lua parte la slujba de Înviere. La procesiune luau parte şi oficialităţile locale, pompierii şi muzicanţii din localitate, statuia Învierii fiind purtată de însuşi primarul. În ferestrele caselor ardeau lumânări, iar pe stradă se trăgeau salve de salut. (p. 80) În Duminica Paştelui, vitele erau duse la râu pentru a fi ferite de boli, fetele se spălau tot la râu pentru a deveni mai frumoase, iar copiii găseau ouă prin cuiburi de iarbă şi le ciocneau. (p. 80)

În Săptămâna Mare, pemii ţineau Heiligezeit (Timpul sfânt), perioadă în care în fiecare seară întreaga familie rostea rugăciunea Rozarul şi toţi membrii familiei, îngenuncheaţi, citeau Patimile Domnului. (p. 80) La sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie era Sărbătoarea recoltei (Kornmännerbal), cu ocazia începerii secerişului secarei. (p. 80) În duminica respectivă avea loc o petrecere de mulţumire pentru roadele muncii depuse. (p. 82) Baluri se mai ţineau de Sfânta Ecaterina (Katreinbal), de Sfântul Silvestru (Silwesterbal), la Rusalii sau după Paşti. (p. 82) Alte petreceri frumoase erau: Puschnbal (la care luau parte numai băieţi şi fete), Männerbal (numai bărbaţi şi femei), Feuerwehrbal (balul pompierilor, când erau colectaţi şi bani pentru procurarea materialelor necesare acestora) şi Jägerbal (balul vânătorilor, ţinut împreună cu pădurarii şi cu notabilităţile comunei). Cu aceste prilejuri erau interpretate melodiile tradiţionale: zepperlpolka, trompeten ländler, zigeinerpolka, blitzpolka, marienpolka, stramplpolka, polka, valsul şi csardas-ul. (p. 82)

Cu ocazia nunţilor, pe porţile celor invitaţi era desenată câte o inimă, în interiorul căreia era scris numărul de persoane invitate sau cuvântul „alle” (toţi). (p. 82) Nunţile ţineau câte două zile. Deja de vineri seara, rudele apropiate ale mirilor se adunau în casa miresei, fiind servite cu mâncare şi băutură. Sâmbătă dimineaţa se făceau invitaţiile, iar alaiul cu muzică mergea la casa miresei, unde se servea masa de dimineaţă. La prânz, alaiul cu mirii în frunte mergea la biserică pentru oficierea cununiei religioase, apoi la localul dinainte rezervat, unde avea loc dansul. După amiază, nuntaşii se adunau din nou la casa miresei, unde serveau masa principală, apoi continuau petrecerea la local până spre ziuă. În a treia zi, petrecerea era reluată la casa miresei, dar numai în prezenţa rudelor apropiate ale celor doi miri. (p. 85)

Mireasa primea ca zestre două scaune, o bancă cu spetează, un dulap pentru veselă, o torcătoare, vase, farfurii, o vacă, 2-3 gâşte şi găini. (p. 85) Prin tradiţie, primul copil născut, dacă era băiat, primea prenumele bunicului. În acest fel, se ajunsese la un moment dat ca 30 de bărbaţi din Gărâna să poarte numele de Georg Köstner! (p. 86) Primul drum pe care îl făcea noua mamă cu copilul era la biserică. Când copilul avea 6-7 luni, era legat într-o basma mare, care se înfăşura în jurul mamei, lăsându-i acesteia mâinile libere pentru treburile gospodăreşti. (p. 86)

Kirchweih (hramul bisericii) ţinea trei zile, în apropierea zilei de 15 octombrie. Atunci era ales un brad impunător, care era împodobit cu panglici multicolore. Duminică dimineaţa, fetele îmbrăcate în portul tradiţional duceau la biserică felurite roade ale pământului, care erau binecuvântate de preot. După slujbă era adus bradul de către feciori. Alaiul era însoţit cu muzică. Bradul (Kirchweihpam) era ridicat, adăugându-i-se o pălărie, un batic şi o sticlă cu băutură. Apoi se încingea o horă în jurul lui şi se dansa până la prânz. (p. 86) După amiaza cântau formaţiile locale şi cele invitate, apoi urmau petrecere şi dans. În dimineaţa celei de-a treia zile, tinerii însoţiţi de muzicanţi colindau casele şi prindeau păsări din curţi pentru cină. (p. 87)

Portul tradiţional al bărbaţilor era relativ simplu şi sobru, fiind format dintr-un costum din stofă verde închis, o cămaşă albă, o pălărie de culoarea costumului şi pantofi negri. (p. 87-88) În schimb, portul femeilor era de o mare bogăţie coloristică. Femeile mature aveau o cămaşă albă cu dantele la mâneci, ilic scurt şi strâns, din caşmir negru cu floricele colorate, subfustă albă, creaţă şi cu danteluţă în partea de jos, fustă albastră cu pătrăţele sau roşie cu buline albe, bluză din acelaşi material cu fusta, şorţ roşu, verde, albastru sau gri cu dantelă în partea de jos, ciorapi tricotaţi în casă cu dungi de diferite culori şi pantofi negri. (p. 88) Fetele aveau aceleaşi haine, cu unele deosebiri. Fusta lor era roz, roşie sau bleu deschis, şorţul era alb sau roz, baticul avea culoarea şorţului, dar era înflorat. Cămaşa lor era albă, cu dantelă la mâneci şi la gât, aveau 2-3 subfuste albe cu dantelă şi foarte apretate, fustă albă, roşie cu buline albe, roz sau albastru deschis, şorţ alb cu danteluţă, ilic din caşmir negru cu flori roşii, roz, galbene şi frunzuliţe verzi, paspoalul ilicului era roşu, roz sau albastru. (p. 88) La gât purtau un batic alb cu ghirlande de flori roz, albastre sau verzi, două guleraşe din dantelă în formă de volan, 2-3 şiraguri de mărgele albe, legate la spate cu o panglică roşie, roz, albastră sau verde în formă de fontiţe, încălţau ciorapi albi şi pantofi negri. (p. 88-91) La dans, fetele mergeau pieptănate cu codiţe adunate în formă de cuib, în jurul capului îşi legau o panglică neagră de catifea cu fontă în faţă, iar în spate aveau un pieptene în păr. (p. 91)

Capitolul Evenimente şi întâmplări din viaţa comunităţii face referire la un moment impresionant: la 9 noiembrie 1928, la Gărâna a izbucnit un mare incendiu, care a distrus 12 gospodării şi 12 anexe. El a putut fi stins numai de pompierii sosiţi de la Reşiţa. În urma lui, situaţia era foarte grea pentru cele 12 familii din sat, rămase fără acoperiş în pragul iernii. Dar la îndemnul lui Georg Köstner, toţi locuitorii satului, într-un deosebit spirit de solidaritate, au ajutat la refacerea caselor, în aşa fel încât până la căderea primei zăpezi, cele 12 locuinţe au fost reconstruite. (p. 92-95) Sinistraţii au primit ajutoare şi de la locuitorii din Sadova Veche, Reşiţa, Direcţiunea U.D.R., Văliug şi Teregova. (p. 95) Un incendiu asemănător se produsese şi la Brebu Nou la 4 octombrie 1901, când au ars cinci gospodării cu anexele lor, ocazie cu care se manifestase aceeaşi solidaritate din partea întregii comunităţi. (p. 95)

Un episod inedit s-a petrecut în 1872, când Johann Tremmel din Gărâna, dorind să facă cunoscută localitatea, a mers din proprie iniţiativă la expoziţia internaţională de la Viena, unde a prezentat unele produse artizanale: o greblă, o lopată, o bucată de şindrilă sau o cofă pentru apă, toate fiind făcute din lemn. (p. 96-97) Un alt om deosebit a fost Karl Rüdel din Brebu Nou în anii 1840. A fost concomitent pantofar, învăţător, crescător de vite, sanitar, zidar, călător în Grecia şi Turcia, iubitor de copii, flori şi natură. (p. 97) Printre evenimentele nefericite din trecutul pemilor s-a numărat epidemia de difterie şi de scarlatină din 1936-1937, când nu exista un medic propriu. În câteva luni au murit 40 de copii. (p. 97) Alte asemenea epidemii s-au produs şi mai devreme, precum cea de pojar din Brebu Nou în 1839, când au murit mai mulţi copii, urmată de varicelă, cu alte victime în rândul copiilor, şi de holeră, cu 6 victime în 4 zile. (p. 98)

Alte evenimente au fost determinate de contextul geopolitic al aşezării pemilor, prezentate special în capitolul Războaiele, calvarul deportărilor şi urmările lor. Pemii au fost colonizaţi şi în scopul păzirii hotarelor răsăritene ale Imperiului austriac, astfel încât au luat parte la toate bătăliile purtate de atunci. La revoluţia din 1848 ei au înregistrat 18 victime, în războiul cu Italia din 1859 au avut 11 morţi, iar în cele cu Danemarca şi cu Prusia din 1864-1866 au fost din nou 18 victime. (p. 99) De pe fronturile primului război mondial au mai revenit acasă 38 de locuitori din Brebu Nou şi 35 din Gărâna. (p. 99) În cel de-al doilea război mondial au fost înrolaţi 138 de bărbaţi din Gărâna şi 158 din Brebu Nou în armatele română şi germană. Ei au luptat până în Caucaz, în Crimeea, la Leningrad, în Franţa şi Grecia, apoi în Munţii Tatra. Dintre cei 158 din Brebu Nou s-au mai întors doar 46, alţi 74 rămânând în Germania, Austria sau Anglia şi 38 murind în război. Dintre cei 138 din Gărâna s-au întors 76, 22 murind pe front şi 40 rămânând în Germania. (p. 99) Prizonierii din U.R.S.S. au mai putut reveni acasă numai la zece ani de la terminarea războiului.

A urmat deportarea germanilor în Uniunea Sovietică, cuprinzând peste 250 de locuitori din Gărâna (între care 132 de femei) şi 185 din Brebu Nou. În noaptea de 13-14 ianuarie 1945, cele două sate au fost înconjurate de soldaţi români şi sovietici. Au fost luaţi pemi din aproape fiecare casă, fiind duşi la muncă forţată. Unele femei erau însărcinate şi vor naşte în timpul transportării către lagărele de muncă. De acolo, unii au revenit acasă abia peste şase ani. 24 de bărbaţi şi 4 femei din Gărâna, ca şi 25 de persoane din Brebu Nou, au murit la Berezovskaia, Iss şi Juravlinsk. (p. 100)

Cei ridicaţi din case au fost duşi pe jos, în condiţiile celei mai grele ierni din câte au cunoscut pemii în satele lor, până la gara Slatina Timiş, unde au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă şi transportaţi timp de 42 de zile. În lagărele sovietice locuiau câte 30-40 într-o baracă, fără curent electric, hrana zilnică fiind compusă din pâine, zahăr, cartofi, supă de varză sau de ciuperci. Cei care nu-şi realizau norma de lucru în pădure sau în mină erau lipsiţi şi de acea raţie de mizerie. (p. 100) Au revenit acasă 149 de deportaţi la Brebu Nou şi 228 la Gărâna, însă mulţi dintre ei au decedat în scurt timp din cauza bolilor şi a subalimentării. (p. 100-101)

Lucrarea lui Valeriu F. Fabian se încheie cu capitolele Mâncăruri tradiţionale pemeşti, Gărâna – muză inspiratoare (cuprinzând poezii ale autorului), Speranţe şi perspective, Epilog şi Sumar. Există şi două scurte traduceri în limba germană. În total, acestea formează o lucrare cuprinzătoare, acoperind numeroase aspecte ale vieţii şi trecutului pemilor germani. O lucrare despre o comunitate care a trăit timp de aproape două secole în munţii Banatului şi din care în scurt timp nu va mai rămâne decât amintirea.

*Valeriu F. Fabian, Brebu Nou (Gărâna) – vatră de istorie, oază de sănătate şi de recreere, Editura Pardon, Gărâna, 2002, 141 p.

Precizare: Această carte, din păcate, nu se mai găseşte de cumpărat, căci a apărut cu destul timp în urmă şi în exemplare puţine.