Mircea Rusnac – Fostele localităţi şvăbeşti din Banatul sârbesc

În momentul împărţirii Banatului între România şi Serbia, în 1919, o parte importantă a populaţiei sale era de origine germană. Ocupând un teritoriu destul de compact şi locuind în numeroase sate şi oraşe, şvabii au ajuns peste noapte să fie despărţiţi prin graniţa româno-sârbă. În timp, localităţile lor au fost românizate, respectiv sârbizate, iar acum a rămas prea puţin din moştenirea culturală şi istorică pe care ne-au lăsat-o. De aceea, încercăm să reconstituim, cum am făcut-o şi în cazul Banatului românesc, aşezarea şi denumirea vechilor localităţi ale şvabilor din Banatul sârbesc.

La fel ca şi dincoace de graniţă, proporţia şvabilor în rândul populaţiei bănăţene era una însemnată în momentul divizării regiunii. Dacă în Banatul românesc şvabii reprezentau 25,4% din totalul populaţiei în 1920, în Banatul sârbesc ei constituiau 22,6% în 1921, fiind a doua etnie după sârbi. La fel ca şi la noi, procentajul lor a început să scadă ulterior, ajungând la 20,6% în 1931 şi la numai 2,9% în 1948. În recensămintele ulterioare, şvabii nu mai apăreau deloc. Regimul lor după încheierea celui de-al doilea război mondial a fost deosebit de dur. Un mare număr dintre ei au fost executaţi de partizanii lui Tito, iar ceilalţi, în special femeile şi copiii, au fost expulzaţi în Germania.

Ei au locuit atât în vechile oraşe ale Banatului sârbesc (Panciova, Vârşeţ, Becicherecu Mare, Chichinda Mare, Biserica Albă), cât şi în numeroase localităţi rurale de pe cuprinsul regiunii. Dintre acestea, menţionăm, fără a avea pretenţia că vom epuiza enumerarea:

Nakodorf (Nakovo), faţă în faţă cu Comloşu Mare; Charleville şi Seultour, lângă Comloşu Mic. Despre ultimele două, Francesco Griselini arăta în secolul al XVIII-lea că erau locuite, pe lângă germani, şi de loreni, ceea ce explică rezonanţa denumirilor. Astăzi ele sunt reunite, împreună cu fostul sat şvăbesc Sankt Hubert, în satul triplu Banatsko Veliko Selo. De asemenea, fostele localităţi Haufeld şi Mastort, aflate în faţa Jimboliei, sunt acum reunite în satul Novi Kozarci. Tot în zona Chichindei au mai existat şvabi în Banat Topola (Banatska Topola), Bikač (acum inclus în satul Bašaid) şi Molidorf (Molin), ultimul dispărut în 1961. Altă localitate dispărută a fost Deutsch-Zerne, lângă Srpska Crnja.

Pe graniţă, faţă în faţă cu Iohanisfeld şi Foeni, se află satul Pardan (Međa). În zona Žitište au mai existat şvabi în localităţile: Neuhatzfeld (Čestereg), Sankt Georgen an der Bega (Žitište) şi Katarinenfeld (Ravni Topolovac).

În zona Becicherecului erau: Deutsch-Elemer (Elemir), Klek, Deutsch-Etschka (Ečka), Sigmundsfeld (Lukićevo), Lazarfeld (Lazarevo), lângă Katarinenfeld, şi Ernesthausen (Banatski Despotovac).

În zona Sečanj, trăiau şvabi în Sartscha (Sutjeska), Petersheim (Sečanj), Stefansfeld (Krajišnik), Modosch (Jaša Tomić), faţă în faţă cu Grănicerii (Ciavoş), şi Rudolfsgnad (Knićanin).

În zona Plandište, localităţile şvabilor se numeau: Setschanfeld (Dužine), Bioseg (Banatski Sokolac), Georgshausen (Velika Greda) şi Zichydorf (Plandište).

Karlsdorf se numeşte astăzi Banatski Karlovac, Glogau – Glogonj, Apfeldorf – Jabuka, Franzfeld – Kačarevo, Homolitz – Omoljica, iar Rustendorf – Banatski Brestovac.

Blauschütz a devenit Pločica, Kubin este acum Kovin, Kudritz este Gudurica, faţă în faţă cu Lăţunaş. Alte localităţi şvăbeşti au fost Mramorak şi Schuschara-Sanddorf (Šušara).

Trebuie să recunoaştem că au fost destul de multe în ambele părţi ale Banatului şi, dacă nu-i mai putem aduce pe şvabi înapoi, cel puţin să păstrăm amintirea existenţei lor cândva pe aceste meleaguri. Ei fac parte integrantă din istoria Banatului şi nu este deloc un gest frumos să fie trecuţi cu vederea.

Mircea Rusnac – Calendarul Banatului. Date importante din trecutul nostru

O regiune cu un bogat trecut istoric, precum Banatul, aşezat la răspântia unor lumi şi civilizaţii diferite, a cunoscut de-a lungul timpului evenimente importante, care, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, au fost date uitării. Am făcut o listă a unora dintre ele, pe care le-am considerat mai importante şi demne de a fi cunoscute. Le prezentăm în continuare:

 

21 februarie (1919): Desfiinţarea de către autorităţile sârbeşti de ocupaţie, la ordinul marilor puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, a Republicii autonome bănăţene.

 

22 februarie (1949): Victoria de la Pietrele Albe a partizanilor anticomunişti bănăţeni asupra trupelor româneşti de Securitate.

11 martie (1990): Adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara de condamnare a comunismului.

 

18 martie (1906): Traian Vuia zboară pentru prima dată cu un aparat mai greu decât aerul.

 

25 martie (1881): Naşterea marelui compozitor bănăţean Bartók Béla.

 

2 iunie (1904): Naşterea marelui actor bănăţean Johnny Weissmüller.

 

18 iunie (1951): Deportarea bănăţenilor în Bărăgan de către regimul comunist din România.

 

3 iulie (1771): La Reşiţa se inaugurează primele furnale, marcând naşterea unuia dintre puternicele centre industriale europene.

8 iulie (1869): Timişoara devine primul oraş din sud-estul Europei cu tramvai tras de cai.

16 iulie (1949): Ziua Rezistenţei anticomuniste din Banat (executarea de către comuniştii români a conducătorilor partizanilor bănăţeni la Pădurea Verde).

21 iulie (1718): Tratatul de pace de la Passarowitz consemna eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi începutul procesului de modernizare.

 

25 iulie (1552): Cucerirea de către otomani a Timişoarei.

17 august (1953): Naşterea scriitoarei Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009.

 

20 august (1854): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Baziaş, cea mai veche din România actuală.

25 august (1802): Naşterea marelui poet bănăţean Nikolaus Lenau.

3 septembrie (1872): Primul drum, pe distanţa Reşiţa-Bocşa, a celei mai vechi locomotive din sud-estul Europei, fabricată la Reşiţa.

 

5 octombrie (1817): Inaugurarea teatrului de la Oraviţa, cel mai vechi teatru din România actuală.

 

18 octombrie (1716) : Armata condusă de prinţul Eugeniu de Savoya eliberează Timişoara de sub ocupaţia otomană.

 

31 octombrie (1918) : Proclamarea Republicii autonome bănăţene în cadrul Ungariei.

12 noiembrie (1884): Timişoara devine primul oraş european cu străzile iluminate cu curent electric.

 

15 decembrie (1863): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, a doua cale ferată montană din Europa.

 

16 decembrie (1989): Declanşarea revoluţiei anticomuniste de la Timişoara.

17 decembrie (1989): Declanşarea represiunii împotriva revoluţiei anticomuniste de la Timişoara, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

20 decembrie (1989): Timişoara se declară primul oraş liber de comunism de pe teritoriul României.

Mircea Rusnac – De la Gărâna la Lindenfeld

La 13 octombrie 2017 am făcut o excursie de neuitat pe traseul Gărâna-Lindenfeld, însoţiţi de Helmuth Kierer, un om care ar trebui să fie cunoscut pentru activitatea deosebită pe care o desfăşoară. Şvab din Lovrin, el s-a stabilit de mult timp la Gărâna, unde a devenit unul dintre cei mai activi membri ai micii comunităţi rămase în localitatea montană. În plus, se deplasează frecvent la Lindenfeld, folosind cele mai diverse mijloace de transport, de la tractor la motocicletă („Numai cu elicopterul nu am fost acolo”, declară el cu umor). Se recomandă tuturor drept „neamţul cu biserica”, el fiind cel căruia i se datorează salvarea până în momentul de faţă de la ruinare a bisericii din satul părăsit Lindenfeld. După ce a reparat-o în două rânduri pe cheltuială proprie, Helmuth Kierer se ocupă în permanenţă de menţinerea ei. Acum se străduia să îi monteze o uşă, deoarece în condiţii de ploaie se întâmplă ca vitele să se refugieze în clădire. În plus, şi numeroşii turişti din Lindenfeld au obiceiuri ciudate, unii dintre ei mâncând, bând, dormind sau făcând foc de tabără în biserică. Kierer îndepărtează de fiecare dată prompt urmările acestor activităţi.

Vechiul drum Gărâna-Lindenfeld prin pădurile Semenicului, utilizat în trecut de pemii din cele două localităţi care se vizitau frecvent şi adeseori se înrudeau între ei, este o splendoare. Gărâna forfotea atunci în pregătirea Kirchweih-ului, care se ţine de Sf. Tereza de Avila (15 octombrie). Drumul spre Lindenfeld trece în apropierea vârfului Cuca (1.038 m), care merită escaladat. Este un munte lipsit complet de copaci, acoperit cu un strat gros de iarbă, rezervor de hrană atât pentru turmele de oi, cât şi pentru mistreţi, ale căror urme pot fi văzute pretutindeni. De altfel, mistreţii au vizitat întregul traseu parcurs de noi, ca şi satul Lindenfeld, unde fostele curţi şi grădini erau pline de urme de-ale lor.

Revenind la vârful Cuca (din germanul „kucken” = „a viziona”), putem spune că acesta oferă turistului o panoramă superbă către Semenic şi Văliug, care răsplăteşte oboseala urcuşului. În general, drumul urcă mereu de la Gărâna, urmând o coborâre bruscă în apropiere de Lindenfeld. Un obiectiv important pe traseu îl constituie poiana în care se încercase în 1827-1828 constituirea încă unui sat de pemi, denumit Wolfswiese (950 m altitudine). Acesta a fost însă abandonat de locuitorii săi după circa 5 ani, întrucât condiţiile de trai erau prea dificile în acel loc. Nu se putea cultiva aproape nimic şi sursele de apă erau foarte sărace. Din acelaşi motiv s-a renunţat şi la întemeierea proiectatului sat Weidenheim, care ar fi trebuit amplasat către Slatina-Timiş. Din Wolfswiese nu a mai rămas nicio urmă până astăzi.

„Drumul lupului” Gărâna-Lindenfeld necesită un efort de 3-4 ore, însă lasă amintiri de neuitat celui care l-a parcurs. Lindenfeld, scăldat în razele soarelui de octombrie, oferea în acel moment o linişte totală. Chiar şi bătrânii din Poiana care vara locuiesc în casa nr. 34 plecaseră de câteva zile. Peste ruinele satului se pregătea să coboare o nouă iarnă grea şi bogată în zăpadă, specifică Masivului Semenic.

Peste o săptămână, la 20 octombrie, ar fi trebuit să aibă loc Kirchweih-ul şi la Lindenfeld…

Fotografii făcute de Karin Metzler.

 

Mircea Rusnac – Vechi denumiri de localităţi

După schimbarea graniţelor din 1919, dar mai ales în perioada comunistă, o serie de localităţi bănăţene au fost rebotezate, probabil cu intenţia de a avea o rezonanţă mai neaoşă, însă de cele mai multe ori denumirile căpătate nu aveau nicio legătură cu tradiţiile şi cu trecutul lor.

Poate cel mai frapant este cazul oraşului Oţelu Roşu, botezat astfel în 1948 datorită faptului că vechiul său nume, Ferdinand, coincidea cu cel al unui rege al României. În realitate, regele şi localitatea respectivă nu aveau nimic în comun, toponimul fiind mult anterior personalităţii în cauză.

Alte cazuri de asemenea „românizări” ale titulaturilor au mai fost la unele localităţi cu denumiri provenite din limbile celorlalte etnii ale Banatului. Astfel, Traunau a devenit peste noapte Aluniş, Ogradena Nouă s-a transformat în Baia Nouă, Uisenteş a devenit Dumbrăviţa, Ciavoş – Grănicerii, Tolvadia – Livezile, Ohaba Sârbească – Ohaba Română, Lighet – Pădureni, Medveş – Urseni.

Vechi denumiri considerate probabil impudice au lăsat locul altora mai „decente”. Enumerăm: Băseşti – Begheiu Mic, Maidan – Brădişoru de Jos, Armadia – Cireşu Mic, Goizeşti – Colonia Fabricii, Chizdia – Coşarii, Beşenova Veche şi Nouă – Dudeştii Vechi şi Noi, Cacova – Grădinari, Crâjma – Măgura, Valea Boului – Păltiniş, Omor şi Omoru Mic – Roviniţa Mare şi Roviniţa Mică, Cârpa – Valea Timişului.

Tot din motive de pudoare, trei localităţi denumite Jidovin, Jădani şi Jadani au fost rebotezate Berzovia, Corneşti şi Cruceni.

Nu ne este clar de ce Valea Mare a fost redenumită Valea Bistrei. Probabil pentru că mai există şi alte câteva localităţi bănăţene denumite Valea Mare.

În sfârşit, în patru cazuri localităţile au primit numele unor personalităţi care au văzut acolo lumina zilei: Căvăran a devenit Constantin Daicoviciu, Rudăria – Eftimie Murgu, Bujoru – Traian Vuia şi Satu Mic – Victor Vlad Delamarina.

Nu este de prisos să amintim că, în perioada interbelică, Lovrin s-a numit Regele Ferdinand, iar Giarmata Vii – I.G. Duca.

O excepţie fericită în acest sens o constituie cazul comunei Coronini de pe Clisura Dunării. Ea a fost întemeiată în secolul al XIX-lea de un grup de bufeni (olteni), cu acordul guvernatorului din acel timp al Voivodinei şi Banatului. Recunoscători, locuitorii şi-au botezat aşezarea cu numele acestuia. Peste un secol însă, comuniştii i-au schimbat numele în Pescari. Dar după 1989, prin referendum, sătenii au hotărât revenirea la numele lui Coronini, astfel încât măcar una dintre aceste nedreptăţi a fost reparată.

În Banatul sârbesc a fost urmată o politică similară, poate nu la fel de amplă. Aici cel mai cunoscut caz este cel al oraşului principal, fost Becicherecu Mare, actual Zrenjanin. De asemenea, Franzfeld a devenit Kačarevo, Karlsdorf – Banatski Karlovac, Beodra – Novo Miloševo, Modoş – Jaša Tomić, Törökkanizsa – Novi Kneževac, Toracu Mare şi Toracu Mic au fost unificate sub denumirea de Begejci.

În acest mod, o componentă importantă a aerului bănăţean tradiţional a dispărut în mod fortuit, prin simple decizii ale unor regimuri politice trecătoare. După cum ţinem să precizăm, cazurile sunt cu siguranţă mai numeroase. Însă le-am menţionat pe cele pe care le-am putut încă identifica, pentru ca măcar prin aceste rânduri amintirea unui mod de viaţă tradiţional bănăţean să nu dispară.

Mircea Rusnac – Amintiri ale copiilor deportaţi în Bărăgan

Anul trecut a apărut o lucrare emoţionantă despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, venită să completeze bogata literatură dedicată acestei teme.* Dacă lucrările apărute în primii ani după 1989 se bazau pe amintirile deportaţilor care în momentul respectiv se aflaseră la o vârstă matură, între timp mare parte dintre aceştia au încetat din viaţă. Acum a venit rândul copiilor de atunci să ne relateze amintirile lor, nu mai puţin interesante, culese de un autor născut el însuşi în acea deportare. Copiii deportaţi la vârste de 2-3 ani sau chiar mai mici, care îşi amintesc primele imagini tocmai de acolo, din deportare, vin cu viziunile lor de atunci şi cu nuanţe de mare interes chiar şi acum. Nu vom insista asupra tuturor emoţionantelor mărturii şi amănunte relatate în carte, ci ne vom concentra, cu titlu de exemplu, asupra unor aspecte care revin în mai multe relatări, dovedindu-şi astfel veridicitatea. Câteva teme se regăsesc în mai multe relatări diferite, marcând viaţa atâtor oameni.

Au fost nu puţine cazuri când bănăţeni de naţionalitate germană au suferit două deportări la rând, întâi în Uniunea Sovietică în 1945-1950 şi apoi în Bărăgan în 1951-1956, totalizând astfel zece ani de suferinţă. De pildă, profesoara Elisabeta Mulcz din Teremia Mare a văzut la Olaru un bărbat care la vârsta de 17 ani fusese deportat în U.R.S.S. pentru cinci ani, fiind apoi dus în Bărăgan pentru alţii cinci. „Mi-a rămas în minte imaginea lui. Părea o statuie a durerii. Privea înainte cu o privire goală. Atâta foame, atâta nedreptate… Nu l-am mai văzut niciodată. Doar atunci, la 12 ani. M-a privit fix şi atât. De atunci, acel om se uită la cuiburile de păsări. Omul acela e socotitorul berzelor.” (p. 28) În 2012, despre acest om s-a scris şi în presa timişoreană, el trăind pe atunci la Biled. Profesoara i-a trimis o scrisoare de Crăciun, dar neştiindu-i adresa, a menţionat pe plic numele (aflat din ziar), localitatea şi a adăugat: „Omul care a îmbătrânit numărând păsările cerului.” Spre bucuria ei, destinatarul, Petru Trendler, i-a răspuns. (Ibidem)

Trendler se ocupase mulţi ani, după revenirea din cele două deportări, cu număratul cuiburilor de barză şi al berzelor existente în fiecare an la el în sat, ţinând un catalog timp de aproape patru decenii. Aici el notase conştiincios numărul fiecărei case care avea o barză pe horn, numele proprietarului acesteia, stâlpul pe care se afla câte un cuib şi câte berze mature şi câţi pui se aflau în fiecare cuib. (p. 270-271) Timp de cinci ani el a lucrat ca fochist la o mină de huilă dintr-o regiune transcaucaziană şi alţi cinci a fost deportat în Bărăgan, în satul Olaru, unde a muncit la o bumbăcărie. (p. 274)

Nemţoaica Ana Cernei din Iecea Mare, căsătorită cu un refugiat din Basarabia, a fost şi ea deportată mai întâi la Dnipropetrovsk, în Ucraina Sovietică, împreună cu tatăl şi cu fratele ei, unde a lucrat într-o ţesătorie. Acolo şi-a pierdut degetul mare de la o mână, pe care şi l-a prins în maşină. Fratele ei a murit în deportare, apoi s-a îmbolnăvit şi tatăl şi atunci autorităţile sovietice i-au trimis acasă atât pe el, cât şi pe fiica sa. (p. 115) Mai târziu, Ana Cernei a fost dusă împreună cu soţul său şi cu fiul lor de doi ani la Olaru, în Bărăgan. (p. 116)

Şi Maria Slavik din Biled a fost deportată în 1945 împreună cu tatăl ei la Stalino, în Ucraina. (p. 184) După câteva luni însă, ea s-a îmbolnăvit şi, nemaifiind bună de muncă, a fost trimisă acasă înainte de Crăciun. Ea îşi amintea că în lagăr militarii sovietici îi umileau pe cei deportaţi, pentru orice solicitare trimiţându-i la Hitler. Acolo primeau de mâncare cartofi, mai mult coji, varză, însă carne nu au văzut cât timp au stat în acel lagăr de muncă. (p. 185) La 25 de ani a fost dusă şi în Bărăgan, la Rubla, cu întreaga familie. (Ibidem)

O temă care a revenit în relatările multor foşti deportaţi în Bărăgan a fost cea a iernilor cumplite trăite acolo, în special cea din anii 1953-1954, una dintre cele mai grele din intreg secolul XX. Tot Maria Slavik îşi amintea că iarna deportaţii trebuiau să meargă prin troienele de zăpadă. (p. 186)

Ştefan Miatov din Saravale avea patru ani când a fost deportat la Bumbăcari. (p. 74) El ţinea minte iarna cea grea din 1953-1954, când casele au fost acoperite de zăpada viscolită până la coamă. Pentru ca oamenii să poată ieşi afară, trebuia folosit hornul sau să fie spart un geam şi apoi să-şi facă tunel prin nămeţi. Primul care răzbea afară îl debloca pe vecinul său. (p. 77)

Emilian Bugariu, deportat din Checea la Frumuşiţa Nouă, arăta că în acea iarnă oamenii puteau fi scoşi din case numai prin tunele. El era atunci în armată la Aninoasa, în Valea Jiului, unde lucra în mină. A solicitat o permisie pentru a-şi ajuta familia deportată. Din fericire, casa lor nu avea intrarea înspre Prut şi viscolul nu le-a blocat accesul, însă vecinii de pe partea cealaltă a străzii au putut fi greu scoşi din casele lor. Chiar pe peretele opus intrării casei lor, zăpada era troienită, având până la 4 m înălţime. Pe acel perete se formase şi în casă un strat de gheaţă de un deget, cauzat de condens, deoarece în cameră ardea focul şi totuşi în interior temperatura se apropia de 0 grade. (p. 287)

După cum rezultă şi dintr-o fotografie păstrată de Nicolae, fiul Anei Cernei, în iarna 1953-1954, în curtea casei lor se făcea pârtie cu lopata. Dislocaţii se scoteau unii pe alţii din troiene. (p. 118)

Profesorul Ioan Ostrovăţ din Sânnicolau Mare, deportat la Valea Viilor, îşi amintea că în acea iarnă de pomină viscolul a acoperit complet casa unui vecin cu zăpadă troienită. Pentru a fi scos de acolo, s-a săpat un tunel. Alt vecin locuia cu familia într-un bordei. Acel bordei nici nu a putut fi reperat printre nămeţi. Ca să-l găsească, oamenii au sondat prin zăpadă cu un băţ ascuţit. (p. 135)

Petru Negru Jivanov din Soca, deportat la vârsta de doi ani la Viişoara, îşi amintea iarna 1953-1954, când au căzut ninsori abundente, iar viscolul a îngropat satele deportaţilor în zăpadă. În acel anotimp s-a întâmplat să fie viscol şi trei-patru sau chiar şi nouă zile la rând. Astfel, unele căsuţe îngropate au stat şi câte o săptămână în nămeţi fără ca oamenii din ele să poată ieşi afară. Un om din acel sat a şi murit în timpul viscolului, însă familia lui nu l-a putut duce la groapă şi a fost nevoită să urce sicriul în podul casei până când urgia s-a mai potolit.

Chiar în bucătăria familiei Jivanov, zăpada a pătruns prin gaura cheii, formând în interior un troian înalt de 1 m. Din ea, femeile topeau pentru a face mâncare, pentru a avea apă de băut şi pentru a putea spăla copilul. Într-o noapte cu viscol puternic, acoperişul de paie al casei a fost dat jos. Bărbaţii au fost nevoiţi să iasă din casă şi au refăcut atât cât se mai putea strânge din el. (p. 221)

Felicia Maghiaru din Comloşu Mare, deportată când avea trei ani la Vădenii Noi, îşi amintea că în acea iarnă casele mai mici erau complet sub zăpadă, formându-se tot atâtea derdeluşuri pentru copii. Însă s-au mobilizat în jur de 40 de bărbaţi, care cu ajutorul lopeţilor i-au scos din troiene şi pe năpăstuiţii din această localitate aflaţi sub ele. (p. 264)

Alte nenorociri pentru deportaţi au fost provocate de inundaţiile produse în regiune. O serie de mărturii ale copiilor de atunci le menţionează ca atare, ca o experienţă de neuitat trăită la o vârstă fragedă. Imediat după ce au fost lăsaţi în câmp la Olaru, membrii familiei Cernei din Iecea Mare şi-au săpat acolo un bordei, însă când a venit o ploaie mare, acesta s-a umplut cu apă. Cu acel prilej, pe micul lor fiu Nicolae în vârstă de doi ani l-au urcat pe un dulap. (p. 116)

Maria Cornelia Botoş din Comorâşte, care avea patru ani şi jumătate când a fost deportată la Borcea Nouă, îşi amintea şi ea că după ce familia sa a făcut o colibă, l-au adus pe străbunicul suferind cu pat cu tot, aşezându-l în mijlocul acesteia. Dar noaptea a început să plouă. Pentru a fi feriţi copiii de apa de ploaie care curgea şiroaie printre snopii de grâu, a fost pusă o masă peste patul bolnavului, ei ascunzându-se sub aceasta. Pe masă se afla o muşama, pe care cei mari o ţineau de colţuri pentru a sta întinsă şi a nu se scurge apa în pat. (p. 191-192)

Inundaţie a fost şi la Lăteşti, după cum povestea inginerul Farkas Ladislau Csaba, deportat din Deta. La două luni după sosire, peste satul de bordeie abia încropite a venit o ploaie torenţială şi circa 30 dintre ele, aflate într-o zonă mai joasă, au fost complet inundate. A doua zi, oamenii din satul vechi au adus o barcă, pentru ca sinistraţii să-şi poată „pescui” din lucrurile care pluteau pe apa care ajungea până la 3 m adâncime. (p. 111)

Ileana Bechira din Checea a fost şi ea deportată la doi ani la Frumuşiţa Nouă, pe malul Prutului. În anul 1955, acesta s-a revărsat de mai multe ori. În toamnă apa a ajuns peste casele deportaţilor. După ce s-au refugiat într-un sat vecin, ei au luat o barcă cu care s-au întors să vadă ce a mai rămas din satul lor. Acolo era însă o mare întindere de apă albastră. Din podul unei case se auzea mieunând o pisică. Acea revărsare a şters satul cu totul. (p. 91-92)

Alt martor al acelei inundaţii din august 1955 a fost Emilian Bugariu, menţionat mai sus. El îşi amintea cum satul Frumuşiţa Nouă a fost evacuat cu ajutorul căruţelor, al tractoarelor cu remorci şi al camioanelor. Prutul s-a revărsat chiar în zona familiei sale. (p. 287-288) Ulterior, sinistraţii se duceau până la şosea, privind cu tristeţe în direcţia satului lor. În zare însă nu se mai vedea decât apă. (p. 289) Pe deasupra apelor se vedeau acoperişurile de paie plutind. După ce apele s-au retras, din satul lor nu mai rămăsese nimic. (p. 290)

Toate acestea au fost drame colective de o mare intensitate, rămase pentru totdeauna în amintirea celor ce le-au trăit la vârste fragede. Cartea abundă însă în multe alte momente la fel de dureroase trăite în acea cumplită deportare, care i-a marcat pe bănăţeni într-un mod cu totul aparte. Este necesar ca şi generaţiile actuale să cunoască aceste lucruri, pentru ca ele să nu se mai poată repeta vreodată.

* Marcel Sămânţă, Desculţi printre ciulini. Mărturii despre deportarea în Bărăgan, Ed. Mirton, Timişoara, 2016, 295 p.

Mircea Rusnac – Marea mişcare din decembrie 1994, cântecul de lebădă al Reşiţei industriale

La exact cinci ani după revoluţia din 1989, la Reşiţa a izbucnit o puternică mişcare de protest faţă de situaţia existentă, întrucât starea economică a oraşului se înrăutăţea tot mai mult. Vechile uzine, care din 1771 reprezentaseră gloria Reşiţei şi a Banatului, intraseră în agonie, şomajul era în creştere, salariile nu erau plătite la timp, condiţiile de lucru erau tot mai proaste. Faptul că în preajma sărbătorilor de iarnă angajaţii de la Uzina Constructoare de Maşini nu şi-au primit salariile a reprezentat picătura care a umplut paharul. A urmat o manifestaţie-maraton de peste o săptămână, care a reprezentat o ultimă încercare de a salva tradiţia industrială a Reşiţei. Privind de la distanţa atâtor ani scurşi de atunci, putem afirma că şi această mişcare, în ciuda solidarităţii de care au dat dovadă locuitorii oraşului, s-a soldat cu un eşec.

La 6 decembrie 1994, peste 4.000 de muncitori de la U.C.M.R. s-au adunat pe platoul dn faţa Prefecturii pentru a protesta împotriva situaţiei disperate în care se aflau. De la început a fost remarcabilă unitatea tuturor confederaţiilor sindicale care aveau filiale în judeţul Caraş-Severin. Participanţii la protest solicitau demisia guvernului şi a primului ministru Nicolae Văcăroiu. Liderii sindicali s-au aflat tot timpul zilei în balconul Prefecturii, făcând apel la coeziune şi acţiune comună a tuturor participanţilor. Aceştia deveneau tot mai numeroşi, provenind, pe lângă U.C.M.R., de la Combinatul Siderurgic, Crosi şi Recons şi protestând împotriva politicii falimentare a guvernului, „incapabil de alternative pentru ieşirea din criză”. Iniţial, manifestaţia a fost spontană, dar de la ora 12 mitingul a fost autorizat de Primărie şi Poliţie.

Cei de la U.C.M.R. cereau recuperarea banilor de la regiile autonome, reeşalonarea datoriilor faţă de stat, o protecţie reală a produselor româneşti. Mai cereau să li se încredinţeze lor reparaţia capitală a hidrocentralei de la Porţile de Fier II, ale cărei turbine fuseseră fabricate la această uzină.

Deşi dimineaţa mitingul se desfăşurase fără autorizaţie, se considera că nici revoluţia din decembrie 1989 nu fusese autorizată. Prefectul Traian Zamfir, presat de participanţi, a încercat să ia legătura telefonică cu primul ministru, însă fără rezultat. Imediat au început să se intereseze de situaţie redacţii de ziare centrale şi posturi de radio străine. La ora 13,30, lui Văcăroiu i s-a cerut să apară la postul naţional de televiziune pentru a preciza data sosirii sale la Reşiţa, însă nu mai târziu de 12 decembrie. În caz contrar, se afirma că demonstranţii vor trece la alte forme de luptă sindicală, precum blocarea Prefecturii, a căilor de acces în oraş şi greva foamei a mai multor lideri sindicali. La ora 14, un telefon primit de la guvern anunţa că premierul va veni la Reşiţa după 15 ianuarie 1995. Demonstranţii au primit informaţia, evident, cu vehemente dezaprobări. La ora 15 numărul lor era de peste 3.000, însă la ora 16 în piaţă nu mai era nimeni.

În 7 decembrie, pe ploaie şi frig, 7.000 de muncitori au reluat protestele. Guvernul a comunicat la televiziune prin purtătorul său de cuvânt că pentru U.C.M.R. urma să se vireze în prima tranşă 694 milioane lei, iar în a doua 290 milioane, în contul contractului cu Uzin Export Import pentru obiectivul de la Krivoi Rog. Însă aceste soluţii au fost considerate de sindicalişti ca fiind unele de compromis, ele neputând rezolva esenţa problemelor ridicate de ei. Se aprecia în luările de cuvânt că se urmărea de fapt distrugerea industriei reşiţene. Era atacat inclusiv prefectul Zamfir, care avea partea sa de vină. Când a apărut în balcon, el a fost etichetat drept mincinos şi i s-a cerut demisia.

La ora 11 a acestei zile au sosit în piaţă şi muncitorii siderurgişti, ca o dovadă a solidarităţii sindicaliştilor reşiţeni. Se scandau lozinci precum „Reşiţa, Reşiţa!” sau „Timişoara nu uita, noi am fost de partea ta!”, aşteptându-se şi o susţinere din partea timişorenilor, care în acea perioadă mai ţinuseră dese mitinguri de protest. Peste câteva zile, la 16 decembrie, urma să se aniverseze cinci ani de la izbucnirea revoluţiei din 1989, când era de aşteptat ca şi timişorenii să se alăture protestelor de la Reşiţa. Se şi scanda, de altfel: „De aici, din Banat, revoluţia a plecat!” Prefectul a fost înştiinţat că, dacă Văcăroiu nu va sosi la Reşiţa până pe 8 decembrie dimineaţa, se va trece la blocarea Prefecturii, a căilor de acces în oraş, inclusiv a trenului accelerat către Bucureşti. S-a făcut în consecinţă apel la unitatea tuturor reşiţenilor. La ora 14 s-a anunţat de la guvern că va veni la Reşiţa o comisie formată din membri provenind de la diverse ministere. Participanţii au protestat din nou, solicitând numai prezenţa premierului, care nu dăduse încă nici măcar un telefon la Prefectură. Se scanda: „Ultima soluţie, încă o revoluţie!” şi „Văcăroiu a uitat revoluţia din Banat!”

La 8 decembrie, începând de la ora 8 au venit 12.000 de participanţi de la U.C.M.R., C.S.R., Recons, Crosi, Poşta Română, Case S.A., Confecţii, Universal S.A. etc. La 8,30 s-a spus rugăciunea „Tatăl nostru”. Erau prezenţi şi copii cu ghiozdanele în spate. Intervenţiile aveau loc tot din balconul Prefecturii, la fel ca şi la revoluţie, având drept lait-motiv situaţia disperată în care se afla industria reşiţeană. S-a făcut mereu apel la unitate. Au venit şi sindicalişti de la Socomet Oţelu Roşu, de la Fabrica de Şuruburi Anina, de la U.M. Timişoara, mineri din Valea Jiului, muncitori de la Hunedoara. Pe la prânz, un camion a adus batoane demonstranţilor, care cereau mereu prezenţa primului ministru. Prefectul era permanent huiduit, cerându-i-se demisia. La ora 12, liderii sindicali i-au dat prefectului un ultimatum, solicitându-se demisia sa şi a lui Văcăroiu şi declinându-se orice responsabilitate faţă de consecinţe dacă în două ore nu va ajunge la Reşiţa un partener de dialog valabil. La ora 13,10, preşedintele Ion Iliescu a telefonat la Prefectură, discutând cu Dumitru Costin, preşedintele Blocului Naţional Sindical. El a promis că Văcăroiu ca sosi cât de curând la Reşiţa. Manifestaţia s-a încheiat în acea zi la ora 17.

La 9 decembrie, manifestanţilor li s-au alăturat pensionari şi elevi, numărul lor ajungând la 15.000. De la ora 9 au început să sosească reprezentanţi ai tuturor sindicatelor reşiţene, sub lozinca „Unitate!” Din nou a fost huiduit prefectul Zamfir. S-a cerut iarăşi ajutorul Timişoarei, care a trimis numai o delegaţie de la Confederaţia din Vest a Sindicatelor din România. Această delegaţie a adus şi un trombon, „instrumentul la care cântă guvernul”. Din partea delegaţiei guvernamentale aflată la Reşiţa, secretarul de stat Dan Ioan Popescu a fost şi el huiduit când s-a adresat manifestanţilor.

Numărul acestora avea să scadă sâmbătă, 10 decembrie, la 7.000. Ei scandau: „Trezeşte-te, Bucureşti!” Sindicalista bucureşteancă Rodica Almaş a recunoscut de la tribună: „Iată că tonul îl dă tot Banatul.” Solicitările principale ale manifestanţilor erau: venirea premierului la Reşiţa, destituirea prefectului, întocmirea unui program de protecţie socială reală pentru judeţul Caraş-Severin. Cererile mai vizau greva generală şi alegerile anticipate.

Corneliu Vadim Tudor a apreciat că cei „1.000” de protestatari, organizaţi în pichete, împing starea conflictuală până la limita dincolo de care începe anarhia forţelor stihinice, că asta nu mai este o grevă, „ci o tentativă de răsturnare a ordinii de stat” şi că „avem indicii că unele forţe specializate în asemenea diversiuni doresc să transforme Reşiţa într-o nouă Timişoară.” În consecinţă, birourile filialelor sindicale judeţene au publicat un comunicat în care se spunea: „Corneliu Vadim Tudor se declară persona non grata în judeţul nostru. I se interzice dreptul de a mai pune piciorul în Caraş-Severin. Cine îl va întâlni în judeţ are obligaţia de a-l preda la secţia de boli nervoase a Spitalului Judeţean.”

A plouat întreaga zi. Organizatorii au făcut mereu apel la calm şi luciditate, manifestaţia păstrându-şi caracterul paşnic. Au primit pâine caldă şi batoane de la Mopar. Copiii au primit dulciuri. Secretarul general al guvernului, Viorel Hrebenciuc, a telefonat liderilor sindicali, recunoscând victoria acestora şi rugându-i să retragă oamenii din piaţă. Văcăroiu se temea de un atentat în cazul venirii la Reşiţa!

Duminică 11 decembrie, preotul Ioan Lăpuşte a oficiat din balconul Prefecturii o slujbă religioasă pentru muncitorii reşiţeni. S-au cântat şi colinde, s-au aprins lumânări. La ora 11, cele două filiale sindicale judeţene au dat un comunicat de presă, în care se spunea: locul unde se rezolvă problemele manifestanţilor este Reşiţa şi nu Bucureşti; niciun reprezentant sindical nu va participa la o întâlnire la sediul guvernului. Peste 12.000 de participanţi au jurat să rămână împreună până când revendicările lor vor fi îndeplinite. Deşi adunarea din acea zi trebuia încheiată la ora 15, mii de oameni se mai aflau atunci în piaţă.

La 12 decembrie s-a înregistrat cel mai mare număr de protestatari de până atunci: aproape 20.000. Au venit şi din judeţ, de la Oţelu Roşu, Moldova Nouă, Anina, Caransebeş. Se scanda: „Văcăroiu, în Banat, n-a venit că a fost beat!” şi „Noi de-aicea nu plecăm.” Era un frig pătrunzător. De la Preşedinţie şi guvern nu a mai dat telefon nimeni în această zi. Dar la ora 13 s-a transmis la Radio comunicatul Preşedinţiei, care transfera responsabilitatea stării de lucruri pe umerii organelor locale şi a Fondului Proprietăţii de Stat şi a Fondului Proprietăţii Private. Toţi aceştia au fost făcuţi mincinoşi de către manifestanţi şi li s-a cerut demisia. Filialele din Caraş-Severin ale C.N.S. Cartel Alfa şi ale B.N.S. au solicitat, într-un comunicat comun, preşedintelui Iliescu să îl demită pe premierul Văcăroiu.

Pe lângă mass-media românească, manifestaţia de la Reşiţa a stârnit şi interesul Agenţiei Reuter, al B.B.C.-ului, Europei Libere, iar presa naţională o considera evenimentul numărul 1 al anului în viaţa social-politică a României. În numele lui Văcăroiu s-au făcut declaraţii oficiale la postul naţional de Radio, unde era pusă întrebarea: cine îi plăteşte pe demonstranţi, care stau de şapte zile în piaţă? Liderii sindicali au răspuns la ora 15 într-o conferinţă de presă că aceştia nu erau plătiţi de cinci ani, iar în stradă i-au scos nevoile. Dacă Văcăroiu continua să nu vină, urma blocarea nodului de cale ferată de la Caransebeş, iar cei 37 de lideri sindicali vor intra în greva foamei.

La 13 decembrie participanţii intonau imnul pieţei: „În Piaţa din Reşiţa cântă sindicatu’, / Văcăroiu şi ai lui să se ducă dracu’.” Se scanda „Reşiţa, Reşiţa!”, dar şi „Toată ţara, toată ţara!” Erau prezenţi peste 25.000 de oameni. În după-amiaza acestei zile, premierul Nicolae Văcăroiu a sosit la Reşiţa, însoţit de un staff în frunte cu secretarul general al guvernului, Viorel Hrebenciuc. Un prim dialog a avut loc la sediul U.C.M.R., apoi delegaţia s-a deplasat la Prefectură pentru a purta discuţii cu liderii sindicali. La cererea acestora, prefectul Traian Zamfir şi-a dat demisia, care a fost aprobată de Hrebenciuc. După ce el a părăsit sala, negocierile s-au putut desfăşura în linişte. În final s-a încheiat un protocol care prevedea demiterea prefectului, achitarea datoriilor către U.C.M.R., promovarea unor contracte pentru U.C.M.R. la Porţile de Fier şi Electroputere Craiova, îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, reeşalonarea datoriilor C.S.R., credit de 35 milioane dolari pentru un cuptor electric şi o instalaţie de turnare continuă la C.S.R., livrare de fier vechi din partea S.N.C.F.R. etc. Semnau acest protocol: Dumitru Popescu, ministrul Industriilor; Viorel Hrebenciuc, secretar general al guvernului; Dan Ioan Popescu, secretar de stat la Ministerul Industriilor; Dumitru Constantin, director general al F.P.S., şi Marian Sârbu, secretar de stat la Ministerul Muncii. De asemenea, semnau liderii sindicali: Trandafir Ostoia (U.C.M.R.), Nicolae Drăgan (B.N.S.), Matei Mircioane (C.S.R.) şi Marian Apostol (Cartel Alfa). A doua zi, protocolul a fost prezentat celor din piaţă, iar liderii sindicali s-au declarat mulţumiţi de prevederile sale. Numai sindicatul Reşiţa 1771 a hotărât să continue mişcarea de protest, deoarece nu a fost destituit şi directorul U.C.M.R., Ioan Tudora.

După opt zile şi jumătate de demonstraţii în Piaţa Prefecturii, „pentru salvarea Reşiţei”, mulţi manifestanţi se considerau înşelaţi şi chiar trădaţi de liderii sindicali. Revolta s-a mutat în faţa şi în interiorul clădirii administrative a U.C.M.R. Sindicatul Reşiţa 1771, precum şi muncitori din alte sindicate, conduşi de Adrian Ciofu, au cerut demisia directorului general Tudora. La 15 decembrie au început negocieri între conducerea U.C.M.R. şi o mare masă de manifestanţi. Sala arhiplină părea sub stare de asediu. Se cerea demisia întregii echipe din administraţia uzinală, acuzată de incompetenţă managerială, abuzuri şi că nu a făcut nimic esenţial şi hotărâtor pentru salvarea uzinei. Lucrul acesta nu se va întâmpla însă decât în februarie 1995, după alte mişcări violente, când sindicaliştii au pătruns în biroul directorului.

Către sfârşitul lunii decembrie 1994 a fost depusă şi discutată în Parlament şi o moţiune de cenzură intitulată „Reşiţa”, însă problemele oraşului nu au fost amintite aproape deloc în cadrul dezbaterilor. Moţiunea a fost respinsă şi guvernul şi-a continuat activitatea. Astfel s-a încheiat acea furtunoasă lună, care a însemnat o încercare disperată de a mai salva ceva din tradiţia unui vechi centru industrial.

Pentru întocmirea acestui articol au fost utilizate atât presa locală reşiţeană din luna decembrie 1994, cât şi serialul lui Eugen Cotarcea intitulat Sindromul Reşiţa, apărut în ziarul Express de Banat în intervalul martie-aprilie 2017.

Mircea Rusnac – Unica mărturie fotografică a momentului deportării bănăţenilor în Bărăgan

La 18 iunie 1951, zeci de mii de locuitori ai Banatului şi Mehedinţiului au fost ridicaţi de autorităţile comuniste de la casele lor şi duşi cu trenuri de marfă în Bărăgan, unde au întemeiat 18 noi localităţi. Operaţiunea, minuţios şi îndelung pregătită de autorităţi, s-a desfăşurat în mare viteză şi în cel mai mare secret. Însă adevărul nu putea fi ascuns mult timp, astfel încât lumea avea să afle destul de repede ceea ce se petrecuse.

O mărturie de maximă importanţă a tragediei deportării bănăţenilor în Bărăgan avea să o reprezinte şi imaginea de faţă. Fotografia a fost făcută în localitatea timişeana Tomnatic (Triebswetter). Hans Hehn, autorul ei, era un fotograf cunoscut şi respectat în întreaga zonă. Văzându-şi consătenii mânaţi cu bunurile pe care apucaseră în grabă să şi le ia înspre gara din localitate, unde urmau să fie îmbarcaţi în vagoanele de vite, el a avut curajul să imortalizeze pe peliculă tragicul eveniment. A urcat în podul casei, fotografiind ceea ce se petrecea în stradă. Oamenii erau escortaţi de militari cu armele încărcate. Fotografierea acestei scene ar fi fost considerată cea mai gravă dintre crime. Totuşi, Hans Hehn şi-a asumat riscurile, lăsând posterităţii o imagine unică.

Fotografia a devenit cunoscută mai întâi în Germania, în lucrări privitoare la deportarea în Bărăgan. Într-o astfel de lucrare am descoperit-o şi noi, cu mulţi ani în urmă: Wilhelm Weber, Und über uns der blaue endlose Himmel. Deportation in die Baragansteppe, Landsmannschaft der Banater Schwaben, München, 1998. În România a început să fie văzută, în special datorită Internetului, abia în ultimii ani. Însă este important să o cunoască cât mai multă lume.

Cum spuneam, imaginea este din Tomnatic, dar scene identice au avut loc în acea zi în 203 localităţi din Banat şi Mehedinţi. Fiecare îşi poate închipui ce se petrecea în satul sau comuna sa la 18 iunie 1951. Datorită lui Hans Hehn, fotograf din Tomnatic, avem o imagine de neşters a tragediei deportării în Bărăgan.

Impresia lăsată de bănăţeni în zona unde au fost deportaţi a fost una deosebită. Fostul deţinut politic Paul Andreescu din Constanţa a locuit în domiciliu obligatoriu în satul Rubla, întemeiat de bănăţeni în Bărăgan. El a consemnat în cartea sa de memorii: „Anul următor, adică 1952, fiecare familie avea o casă drept adăpost, dar şi grădini îngrijite şi cultivate. Nicio palmă de pământ nu rămânea nefolosită. Nu lipseau nici aleile cu flori. Dezrădăcinaţii aduseseră cu ei şi dragostea pentru pământ şi hărnicia şi sfinţiseră locurile. Se dusese vestea în localităţile din jur şi veneau sătenii să vadă minunea de la Rubla. Mulţi au învăţat că şi Bărăganul era apt pentru cultivarea florilor, a pomilor şi a legumelor.

Înainte de construirea caselor, au trasat uliţi largi şi drepte. Mai târziu, pe fiecare uliţă au săpat şanţuri de scurgere a apei şi au construit podeţe de scurgere şi de acces în curţi.

Dintre strămutaţi, mulţi erau nemţi şi aceştia au adus odată cu ei şi ordinea şi hărnicia şi au făcut ca viaţa să continue. (…) Nemţii aduseseră cu ei şi acordeoane şi tot felul de instrumente muzicale şi după ce s-au mai aranjat şi rosturile s-au mai conturat, au început să organizeze serbări câmpeneşti cu muzică şi cu dansuri şi iarna întâlniri rânduite prin locuinţe. (…)

Se înmulţeau şi legăturile cu locuitorii localităţilor învecinate şi aceştia începeau să participe la bucuriile şi la necazurile dezrădăcinaţilor, dar şi să înveţe câte ceva din hărnicia şi din priceperea lor.

Oamenii munceau, trăiau şi înnobilau locul pe care samavolnic fuseseră aduşi.” (Paul Andreescu, Culorile suferinţei, vol. I, Iaşi, 2013, p. 203-204.)

 

Mircea Rusnac – O sinteză a deportării

După 1989 s-a scris o întreagă literatură despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, eveniment care a marcat profund regiunea noastră. De aceea, parcă niciodată nu putem spune că s-a încheiat capitolul descrierii sale, care adaugă noi titluri de la un an la altul. Recent, o sinteză a fenomenului deportării a apărut în revista Memoria, sub semnătura Claudiei-Florentinei Dobre.* Datele prezentate sunt edificatoare.

Modelul era cel oferit de gulagul sovietic. În România deportările diferitelor categorii de cetăţeni au început încă din 1944, primele acţiuni vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost dislocaţi la rândul lor în zone deja „pacificate” de autorităţi. După 1955, foştii deţinuţi politici au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satele construite cu ocazia deportării din 1951.

În iunie 1951 fuseseră deportate aproximativ 44.000 de persoane care locuiau pe o rază de 25 km de la graniţa cu Iugoslavia. Strămutarea acestora în Bărăgan a reprezentat „una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste.” Măsurile luate întru pregătirea acestei acţiuni „deschideau calea spre realizarea planului de distrugere a elitei satelor româneşti din regiunile cele mai dezvoltate şi mai animate de spiritul libertăţii.”

Casele deportaţilor erau confiscate, aceştia având voie să ia cu ei doar câte doi purcei, doi cai sau o pereche de boi de muncă, o vacă, două oi şi o căruţă. Transportarea lor s-a făcut în vagoane de vite, în care erau înghesuiţi oameni, animale şi bunuri. Noile perimetre de locuire erau stabilite în câmp, în actualele judeţe Călăraşi, Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Planul secret al deportării în Bărăgan a fost elaborat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevski, Vasile Luca şi Dumitru Coliu.

În Bărăgan, deportaţii au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoli, primării, miliţii, dispensare sau magazine. „Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinsoni Crusoe ai Bărăganului. Au construit practic din nimic o viaţă nouă.”

Cele 18 sate nou apărute pe hartă se aflau sub o strictă supraveghere a Miliţiei, părăsirea lor fiind interzisă. „Deportaţii au înfruntat cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei. Unii dintre ei şi-au lăsat viaţa în câmpia Bărăganului.” Inclusiv copiii erau nevoiţi să muncească în G.A.S.-urile din regiune.

După 1955, nu toţi deportaţii au putut să revină acasă. Unora li s-a impus în continuare un „domiciliu obligatoriu parţial”, ei neavând voie să se stabilească în zonele de frontieră. Bunurile confiscate nu le-au fost redate, cu excepţia caselor, pierzând pământul, animalele, produsele agricole confiscate în momentul deportării.

Casele rămase în Bărăgan au fost atribuite foştilor deţinuţi politici, după cum arătam. În 1964 au fost eliberaţi şi aceştia, iar în 1967 Nicolae Ceauşescu a declarat deportarea ca fiind ilegală şi neconstituţională. Pentru ca şi amintirea ei să dispară, satele şi cimitirele rămase au fost distruse. Au supravieţuit numai Fundata, Dâlga şi Rubla până la căderea regimului comunist. Astăzi nu îşi mai aminteşte aproape nimeni de acolo drama care s-a produs.

Din acest motiv, este binevenită orice scriere care mai aminteşte despre aceste fapte. Articolul apărut în Memoria este cea mai recentă dovadă în sensul arătat.

* Claudia-Florentina Dobre, Deportarea: scurtă incursiune istorică, în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 91/92 (2-3/2015), pp. 157-161.

Mircea Rusnac – Monografiile Cenadului

Am primit la sfârşitul anului 2012 o consistentă lucrare a lui Duşan Baiski dedicată localităţii sale natale, Cenadul.* Bazată în principal pe documente de arhivă, aceasta acoperă numeroase aspecte ale istoriei, cu precădere contemporane, a localităţii multietnice bănăţene. După cum pe bună dreptate consideră şi autorul, lucrarea se constituie într-o serie de studii monografice ale Cenadului, prezentând cele mai variate şi adesea neaşteptate aspecte ale istoriei acestuia. Pe plan local, putem vedea foarte bine istoria Banatului din secolul al XX-lea, cu toate bunele şi relele sale.

Atrage atenţia în special primul şi cel mai consistent capitol al cărţii, intitulat Problema germană. După cum spune autorul, fosta localitate Cenadul Vechi era preponderent germană, cu colonişti sosiţi din secolul al XVIII-lea. Anii 1940, când nazismul era la putere în Germania, au însemnat şi pentru şvabii cenăzeni o alininere la această politică, cu credinţa că în acest mod ei îşi serveau cel mai bine naţiunea de provenienţă. De aici şi numeroasele manifestări naţionaliste din epocă, unele cu desconsiderarea autorităţilor româneşti şi a concetăţenilor de alte etnii. Fireşte că după 23 august 1944 şi germanii cenăzeni au plătit scump această atitudine. Casele celor plecaţi cu Wehrmacht-ul au fost confiscate, firmele desfiinţate, averile au dispărut. Nu mai puţin de 1.531 de germani au părăsit atunci Cenadul, însă 516 s-au întors după scurt timp. (p. 61, 64) Câteva sute de şvabi au fost deportaţi în U.R.S.S.

Altă problemă a localnicilor a fost existenţa în vecinătate a frontierei româno-ungare, stabilite din 1920 pe Mureş. În întreaga perioadă interbelică, ungurii din Cenad erau suspectaţi că spionează pentru statul vecin, mulţi deţinând proprietăţi dincolo de graniţă. În special cătunele Tarnoc şi Seceani erau preponderent maghiare. (p. 83-84) Din 1947, punctele de trecere a frontierei de la „Sămânţa” şi „Podul Mureş” au fost închise. (p. 97)

Fosta localitate Cenadul Mare avea şi numeroşi sârbi, sosiţi aici începând cu secolul al XVI-lea. (p. 103) Din 1860 existau trupe de teatru sârbeşti, prima fiind organizată de preotul Andrei Putici. (p. 105) Au urmat societăţi sârbeşti de lectură, înfiinţate în 1894 şi 1905. Din Cenad a provenit poetul Jivco Dişici (1894-1965). În perioada celui de-al doilea război mondial, numeroşi sârbi din Cenad şi din Banat au plecat voluntari în armata lui Tito. Cel mai important „titoist” cenăzean era Ioţa Sapungin, ulterior deţinut politic timp de cinci ani din acest motiv. (p. 114) Nu a fost însă nici pe departe singurul. Alţi 28 de concetăţeni de-ai săi i-au împărtăşit soarta. (p. 118-123)

Acestor probleme le-au fost suprapuse cele generate de ocupaţia sovietică de după 1944, soldate cu numeroase jafuri şi manifestări de brutalitate. Problema cotelor în agricultură a încins de asemenea spiritele. În special sârbii s-au revoltat, întrucât ei fuseseră pe toată perioada războiului de partea sovieticilor, iar acum erau trataţi la fel ca şi românii, maghiarii şi germanii, naţiuni învinse. În decembrie 1946, Cenadul Mare s-a aflat în pragul revoltei. (p. 175-176) Comparativ, germanii din Cenadul Vechi, conştienţi de situaţia lor, şi-au îndeplinit integral şi chiar au depăşit cotele, fără a lua parte la manifestaţii. (p. 177) Cu această ocazie, Duşan Baiski făcea referire la un interesant citat al lui Răzvan Theodorescu cu privire la Banat: „Banatul – ca şi, la altă scară, Renania în apusul continentului, Macedonia în inima Peninsulei Balcanice sau Galiţia în pragul nesfârşirilor ruseşti – este, el singur, o mică lume dătătoare de măsură pentru ceea ce au însemnat în istorie, în istoria culturii mai cu seamă, întâlnirile, dar şi înfruntările de civilizaţii deosebite, de tipuri umane felurite, pe care din adâncurile preistoriei şi din cele ale folclorului le-au ilustrat la tot pasul ţinuturile dintre Mureş şi Dunăre.” (p. 174)

Despărţit în două localităţi distincte de fraţii Nákó în 1781, Cenadul a fost reunificat de către comunişti. În 1948 Cenadul Mare avea 5.182 de locuitori români, sârbi şi unguri, iar Cenadul Vechi 1.485 de locuitori, în special germani. (p. 179) La 17 septembrie, Partidul Muncitoresc Român a luat decizia alipirii Cenadului Vechi la Cenadul Mare, „dar numai cu consultarea prealabilă a locuitorilor din Cenadul Vechi.” (p. 180) Cât de democratic s-a procedat ne relatează pretorul Nicolae Tcaciuc: la 11 ianuarie 1949 s-au adunat la primăria Cenadului Vechi „un mare număr de locuitori, care fiind lămuriţi despre ce este vorba, după ce au deliberat mai îndelungat şi bazaţi pe hotărârea comisiei interimare din 17 septembrie”, au aprobat. (p. 181)

Peste Mureş a existat un pod rutier din 1895, lung de 141 m, proiectat şi realizat de arhitectul Zielinszki Szilárd, pionierul introducerii construcţiilor din beton armat în Ungaria. (p. 211-212) În 1903 a fost dat în folosinţă şi podul feroviar, a cărui structură metalică a fost realizată la uzinele mecanice ale Căilor Ferate Maghiare (MÁV). Linia Timişoara-Cenad-Makó-Hódmezővásárhely lega patru comitate: Csongrád, Cenad, Torontal şi Timiş. (p. 212) Pe linia Arad-Cenad au circulat primele automotoare de pe actualul teritoriu al României, fiind construite la Arad de firma „Johann Weitzer”. (p. 212) După primul război mondial însă, Cenadul a devenit capăt de linie. Din 1940 circulaţia feroviară între Cenad şi Apátfalva s-a oprit, ulterior podul de peste Mureş fiind demontat şi mutat la Szolnok. (p. 213) În 1956-1957 a fost demontată şi structura metalică a podului rutier, după ce tot în 1940 acesta sărise în aer, lovit pare-se de un fulger care a atins cutia cu dinamită. (p. 215-217)

Cenadul a fost printre primele comune colectivizate, G.A.C. „Ştefan Plavăţ” existând din 1949. (p. 219) „Chiaburii” şi „titoiştii” au fost deportaţi în Bărăgan. Au fost deportaţi 199 de germani, 125 de români, 34 de basarabeni şi 104 sârbi cenăzeni. Mulţi au murit acolo, născându-se în Bărăgan 7 germani şi 3 sârbi. (p. 226-233) Despre agricultura practicată în Banat şi în particular la Cenad, viitorul academician Gheorghe Ionescu-Şişeşti scrisese în 1921: „În Banat am văzut tipul exploatărilor intensive moderne aşa cum le găsim şi în occidentul Europei. Ceea ce caracterizează moşiile vizitate de noi este organizarea aproape industrială. Investiţiile de capital au ridicat exploatările la un înalt nivel de intensivitate. Acelaşi caracter intensiv îl înfăţişează şi agricultura ţărănească. Ţăranul din Câmpia Banatului este înstărit şi bine utilat. Am văzut în comuna Cenad zeci de gospodării de ţărani proprietari a 20-30 iugăre, case mari, cu numeroase camere, grajduri sistematice, magazii, pătule, remize, vite de rasă, secerătoare-legătoare, prăşitoare, semănătoare. Utilaţi ca fermierii din America de Nord.” (p. 267)

Acestea au fost doar unele dintre secţiunile cărţii lui Duşan Baiski. Ea prezintă şi multe alte aspecte ale istoriei Cenadului, demne de tot interesul. Aceste studii monografice fac cinste localităţii natale a autorului, care a demonstrat cu prisosinţă, spre deosebire de mulţi alţii, că nu şi-a uitat originile şi că se mândreşte, pe bună dreptate, cu Cenadul bănăţean.

* Duşan Baiski, Cenad. Studii monografice, Ed. ARTPRESS, Timişoara, 2012, 316 p.

Mircea Rusnac – Monumente uitate din Banat şi Arad

Problema conacelor din Banat este foarte complexă şi abia la începutul abordării sale. Chiar şi stabilirea repertoriului lor este greu de întocmit. De aceea, este salutară activitatea depusă de un colectiv inimos în acest sens, ale cărei rezultate în ceea ce ne priveşte merită a fi cunoscute.

Este vorba de proiectul intitulat „moNUmenteUITATE”, care şi-a propus să inventarieze castelele, palatele sau curiile existente odinioară în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Cei care s-au încumetat să înceapă o asemenea dificilă muncă sunt un grup de tineri interesaţi de patrimoniul, în special arhitectonic, al acestor regiuni. Aceasta pentru că patrimoniul reşedinţelor nobiliare din vestul Carpaţilor este unul în bună măsură uitat. În cele mai diverse locuri, de multe ori ascunse, se află foste palate, majoritatea în paragină, despre care acum nu se mai ştie aproape nimic. Sunt peste 500 în totalitate, însă de regulă nici nu sunt semnalate pe teren, căutarea şi găsirea lor constituind o adevărată aventură. Vizitarea lor, cu atât mai mult.

După cum menţionează membrii echipei: „Inventarierea acestor reşedinţe nobiliare este de fapt o redescoperire, un fel de arheologie de suprafaţă. Un ochi de detectiv poate recompune din detaliile ce supravieţuiesc, fastul epocilor apuse, poveştile din trecut: inscripţii în latină, frontoane, zăbrele, bolte, vitralii, resturi de pictură, coridoare secrete.” Echipa este formată din studenţi şi absolvenţi, în special ai Facultăţilor de Arhitectură şi Istoria Artei din Bucureşti, colectiv în mare majoritate feminin, coordonat de prof. arh. Anca Brătuleanu.

Scopul lor este de a crea o arhivă cu reşedinţele nobiliare extraurbane din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, care să fie adusă la cunoştinţa opiniei publice în speranţa salvării acesteia de la uitare şi distrugere totală. Vastele ansambluri nobiliare datează din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, situându-se în zone rurale sau mai greu accesibile. Expropriate la începutul regimului comunist, ele au primit de regulă întrebuinţări improprii, care au dus la deteriorarea lor, iar după 1989 au fost lăsate în paragină.

Am extras din repertoriul monumentelor uitate lista celor din judeţele Arad, Timiş şi Caraş-Severin, conţinând localităţile unde se află şi numele foştilor proprietari, pentru ca ele să fie mai bine cunoscute de cei interesaţi din această regiune:

ARAD: Bulci (Mocioni), Căpălnaş (Teleki-Mocioni), Conop (Palat Ştefan Cicio-Pop), Fântânele (Kövér-Appel), Macea (Csernovics), Odvoş (Konopi), Petriş (Salbeek), Săvârşin (Palatul Familiei Regale), Şiria (Bohus), Şofronea (Purgly).

TIMIŞ: Banloc (Karátsony), Carani (Mercy), Cenei (Casă), Clopodia (Petala), Comloşu Mare (San Marco), Foeni (Mocioni), Gad (Gudenus), Hodoni (Manaszy), Jimbolia (Csekonics), Lovrin (Liptay), Maşloc (Curie), Remetea Mare (Ambrósy), Rudna (Nikolics), Sânnicolau Mare (Nákó).

CARAŞ-SEVERIN: Apadia (Grabovszky), Delineşti (Brody), Duleu (Ioanovici), Jupa (Casa Capra), Maciova (Licsek), Rugi (Sekalov), Tirol (Palat – a aparţinut lui Octavian Furlugeanu, după cum ne-a comunicat Günther Friedmann), Valeapai (Athanasievich), Vărădia (Baich), Zăgujeni (Juhász).

Mai multe detalii despre activitatea celor implicaţi în proiectul „moNUmenteUITATE” pot fi găsite pe site-urile http://www.monumenteuitate.ro, http://monumenteuitate.blogspot.com şi http://www.arche.ro. De asemenea, o prezentare a conacului Athanasievich din Valeapai poate fi găsită pe http://www.banatuldemunte.ro/2011/02/conacul-atanasievici-din-valeapai.html.