Posts Tagged ‘Gărâna’

Mircea Rusnac – De la Gărâna la Lindenfeld

14 mai 2018

La 13 octombrie 2017 am făcut o excursie de neuitat pe traseul Gărâna-Lindenfeld, însoţiţi de Helmuth Kierer, un om care ar trebui să fie cunoscut pentru activitatea deosebită pe care o desfăşoară. Şvab din Lovrin, el s-a stabilit de mult timp la Gărâna, unde a devenit unul dintre cei mai activi membri ai micii comunităţi rămase în localitatea montană. În plus, se deplasează frecvent la Lindenfeld, folosind cele mai diverse mijloace de transport, de la tractor la motocicletă („Numai cu elicopterul nu am fost acolo”, declară el cu umor). Se recomandă tuturor drept „neamţul cu biserica”, el fiind cel căruia i se datorează salvarea până în momentul de faţă de la ruinare a bisericii din satul părăsit Lindenfeld. După ce a reparat-o în două rânduri pe cheltuială proprie, Helmuth Kierer se ocupă în permanenţă de menţinerea ei. Acum se străduia să îi monteze o uşă, deoarece în condiţii de ploaie se întâmplă ca vitele să se refugieze în clădire. În plus, şi numeroşii turişti din Lindenfeld au obiceiuri ciudate, unii dintre ei mâncând, bând, dormind sau făcând foc de tabără în biserică. Kierer îndepărtează de fiecare dată prompt urmările acestor activităţi.

Vechiul drum Gărâna-Lindenfeld prin pădurile Semenicului, utilizat în trecut de pemii din cele două localităţi care se vizitau frecvent şi adeseori se înrudeau între ei, este o splendoare. Gărâna forfotea atunci în pregătirea Kirchweih-ului, care se ţine de Sf. Tereza de Avila (15 octombrie). Drumul spre Lindenfeld trece în apropierea vârfului Cuca (1.038 m), care merită escaladat. Este un munte lipsit complet de copaci, acoperit cu un strat gros de iarbă, rezervor de hrană atât pentru turmele de oi, cât şi pentru mistreţi, ale căror urme pot fi văzute pretutindeni. De altfel, mistreţii au vizitat întregul traseu parcurs de noi, ca şi satul Lindenfeld, unde fostele curţi şi grădini erau pline de urme de-ale lor.

Revenind la vârful Cuca (din germanul „kucken” = „a viziona”), putem spune că acesta oferă turistului o panoramă superbă către Semenic şi Văliug, care răsplăteşte oboseala urcuşului. În general, drumul urcă mereu de la Gărâna, urmând o coborâre bruscă în apropiere de Lindenfeld. Un obiectiv important pe traseu îl constituie poiana în care se încercase în 1827-1828 constituirea încă unui sat de pemi, denumit Wolfswiese (950 m altitudine). Acesta a fost însă abandonat de locuitorii săi după circa 5 ani, întrucât condiţiile de trai erau prea dificile în acel loc. Nu se putea cultiva aproape nimic şi sursele de apă erau foarte sărace. Din acelaşi motiv s-a renunţat şi la întemeierea proiectatului sat Weidenheim, care ar fi trebuit amplasat către Slatina-Timiş. Din Wolfswiese nu a mai rămas nicio urmă până astăzi.

„Drumul lupului” Gărâna-Lindenfeld necesită un efort de 3-4 ore, însă lasă amintiri de neuitat celui care l-a parcurs. Lindenfeld, scăldat în razele soarelui de octombrie, oferea în acel moment o linişte totală. Chiar şi bătrânii din Poiana care vara locuiesc în casa nr. 34 plecaseră de câteva zile. Peste ruinele satului se pregătea să coboare o nouă iarnă grea şi bogată în zăpadă, specifică Masivului Semenic.

Peste o săptămână, la 20 octombrie, ar fi trebuit să aibă loc Kirchweih-ul şi la Lindenfeld…

Fotografii făcute de Karin Metzler.

 

Reclame

Mircea Rusnac – Reţetele culinare ale pemilor

20 martie 2010

Fotografie de Hermann Heel

Când am făcut recenzia cărţii lui Valeriu F. Fabian intitulată Brebu Nou (Gărâna) – vatră de istorie, oază de sănătate şi de recreere, am menţionat în treacăt existenţa capitolului Mâncăruri tradiţionale pemeşti, însă fără a detalia acest subiect. El a fost totuşi de natură a stârni curiozitatea unor reprezentante ale sexului frumos (şi probabil nu numai lor), aşa că vom prezenta acum în mod special acest capitol în întregimea sa. Sunt nişte reţete de alimentaţie sănătoasă, bazată pe produsele climatului alpin, atât de diferită de hrana tot mai artificială întâlnită astăzi în supermarket-uri. O alimentaţie asemănătoare cu cea a legendarilor păstori ai Arcadiei, însă să ne amintim din mitologie cât de fericiţi erau aceşti oameni simpli. Prin urmare, vom cita în continuare pe larg din paginile 103-106 ale lucrării lui Valeriu F. Fabian.

*

Supă de lapte pemească (Pemische Milch Suppe). Se pune la fiert 1/2 parte lapte şi 1/2 parte apă. Într-o cană se pun 2 linguri de făină, se dizolvă în apă şi se toarnă în laptele care fierbe, după care se lasă pe foc 10 minute. Se ia de pe foc preparatul şi se adaugă la el lapte acru, până devine acrişor. Laptele acru se mai poate înlocui cu brânză de vacă adăugată cu lingura, sub formă de găluşte. Se consumă cu cartofi fierţi în coajă.

Supă de lapte cu tarhană (Peiczl sau Ribedl Supn). Se prepară un aluat tare, dintr-un ou şi făină, la care se adaugă sare după gust. Se rade pe răzătoarea măruntă şi se pune la fiert, în lapte şi apă în cantităţi egale. La supa astfel preparată se adaugă după gust sare sau zahăr.

Varză acră ca la pemi (Pemische Kraut). Se pune la fiert varză acră tăiată mărunt, iar după ce a dat în clocot se toarnă de pe ea prima apă. Se pune din nou la fiert cu altă apă şi se adaugă în ea costiţă afumată. Când carnea este moale, se iau 2 cartofi cruzi care se rad pe răzătoarea măruntă, se amestecă cu 1-1 1/2 lingură de făină şi se adaugă în varză în loc de rântaş. Se căleşte apoi puţină ceapă, se adaugă la ea boia şi se pune peste varză când se serveşte la masă. Se consumă cu găluşte de cartofi.

Edel. Cartofii curăţaţi şi tăiaţi se fierb în apă sărată, iar după înmuierea lor şi scurgerea apei în care au fiert se păstrează şi se prepară din ei un piure, în care se adaugă un ou şi lapte. Când totul a fost bine amestecat, din piureul rezultat se modelează mici găluşte, care se dau prin pesmet şi se coc.

Dopuri de aluat cu cartofi (Stopl Ludl). Dintr-un aluat obişnuit de cartofi se fac suluri de grosimea degetului mare, din care se taie bucăţele lungi de 2-3 cm (cât un dop). Se aşează într-o tavă şi se dau la cuptor până se rumenesc. Se bat 2-3 ouă cu lapte şi se toarnă peste dopuri, după care se mai dau o dată la cuptor, până se întăreşte oul din amestec. Se consumă cu lapte acru.

Mâncare de brozbe (Stock Ruhm). Se curăţă brozbele de coajă şi se rad pe răzătoarea de mere. Se dinstuie cu puţină ceapă. Peste brozbele rase se pune apoi un ciolan crud sau carne de porc şi se dinstuie împreună până se înmoaie carnea. Se presară cu făină ca la ciuşpais, adăugându-se în mâncare după gust puţin piper măcinat şi se mai lasă pe foc aproximativ 10 minute. În mâncarea gata preparată, când este servită se mai poate adăuga smântână.

Ciulama (Heina Prii). Se pune la fiert o găină sau un pui mai mare tranşat, în apă cu sare, boabe de piper, foi de dafin, rădăcină şi frunză de pătrunjel şi 2-3 cartofi. Când carnea s-a muiat se face un rântaş cu ulei, ceapă şi făină, care se stinge cu puţină apă şi se toarnă peste carnea fiartă, după care pentru gust se pune puţin oţet şi smântână. În cazul în care ciulamaua este prea moale, se mai poate adăuga în ea puţină făină amestecată cu lapte. Se consumă cu găluşte de cartofi.

Maultaschn Ludl. Se pregăteşte un aluat de cartofi ca pentru găluşte cu prune. Din el se face apoi un sul gros cam cât o sticlă de bere, se taie în felii care se întind astfel încât să aibă mărimea unei farfurioare de cafea şi să fie suficient de subţiri. Acestea se umplu cu jumări de porc măcinate, amestecate cu puţină sare, se rulează, se aşează în tavă şi se coc în cuptor. Se consumă cu lapte acru.

Bastonaşe cu varză acră (Kraut Ludl). Se fierbe varza acră, se scurge şi se căleşte cu ceapă şi puţin piper. Dintr-un aluat cu cartofi se fac bastonaşe, care se fierb separat, se storc şi se pun peste varza călită. Se amestecă şi se consumă ca atare.

Ciuperci înăbuşite (Gedünstete Schwamerl). Se macină ciupercile şi se înăbuşe în ulei, împreună cu 2 cepe tocate mărunt. La ele se adaugă apoi cubuleţe de ardei gras, piper, sare, 2 ouă şi puţin lapte şi se continuă înăbuşirea lor lentă până mâncarea este gata. Se serveşte caldă.

Stercz. Se fierb cartofi în coajă, se curăţă şi se rad pe răzătoarea de mere. Se freacă cu puţină făină, se adaugă sare şi se pun la cuptor. Când s-au rumenit se stropesc cu ulei sau untură topită şi se mai lasă puţin în cuptor. Se consumă cu lapte acru.

Olbreinstercz. Se curăţă cartofii şi se fierb în apă cu sare. După ce sunt aproape fierţi, deasupra lor se presară făină şi se lasă în continuare pe foc, până ce adausurile sunt bine fierte. Se îndepărtează apoi apa care mai prisoseşte, iar conţinutul se pasează bine. După pasare, din amestecul rezultat se ia câte o lingură şi se aşează bucată cu bucată într-o tavă bine unsă, care după umplere se dă la cuptor sau găluştele se prăjesc în ulei încins. După ce găluştele astfel formate au fost rumenite pe ambele părţi, se scot şi se consumă împreună cu lapte acru sau varză murată.

Turtiţe (Livanczi). Dintr-un amestec format din făină, 1 ou, apă şi sare, se pregăteşte un aluat puţin mai gros, ca pentru clătite. Din el se ia câte un polonic potrivit ca mărime şi se toarnă într-o cratiţă cu ulei încins, formându-se mici turtiţe care sunt lăsate să se rumenească frumos.

Turtiţe cu cartofi fierţi (Jepfl Toch). În 1 1/2 litri de apă care clocoteşte se adaugă cartofi curăţaţi şi tăiaţi în cubuleţe, sare, şi se lasă să fiarbă până se înmoaie cartofii. Se terciuiesc în oală, se adaugă 2-3 ouă şi făină, astfel încât compoziţia rezultată să aibă consistenţa unei mămăligi. Se ia câte o lingură din compoziţie, se pune în ulei încins, se turteşte puţin şi se frige până la rumenire.

Altă variantă. Se rad cartofii cruzi pe răzătoarea mică, se aşează în strecurătorul de tăiţei să se scurgă zeama, se adaugă făină şi sare. Din compoziţia rezultată se ia cu lingura şi se fac turtiţe, care se frig în ulei fierbinte. Indiferent de modul de preparare, turtiţele se consumă cu lapte acru, salată verde sau compot.

Prăjitură cu mere (Epfel Toch). Se prepară un aluat frecat cu untură sau margarină, 1 ou, sare, zahăr şi lapte. Se întind două foi, între ele se aşează merele rase şi se pun la copt. Acelaşi aluat se poate întinde într-o singură foaie, pe care se aşează merele rase. Din aluatul astfel pregătit se face un sul, care se aşează în tavă şi se coace în cuptor.

Afinată. Pentru prepararea unui litru de afinată se folosesc 1/4 litri afine, deasupra cărora se pun 3-4 linguri de zahăr, întregul conţinut fiind pus şi ţinut la soare până se topeşte zahărul. La maceratul astfel obţinut se adaugă 100 gr. alcool rafinat, 100 gr. rom, 100 gr. coniac şi un plic cu zahăr vanilat. Se fierbe apoi în apă o lămâie întreagă cu zahăr, iar cu siropul astfel rezultat se umple sticla de 1 litru pe 3/4, restul cantităţii până la 1 litru completându-se cu alcool.

Mircea Rusnac – O carte-document puţin cunoscută despre pemi

11 martie 2010

Fotografie de Hermann Heel

Lucrarea la care ne vom referi în continuare a fost publicată cu ocazia celei de-a 175-a aniversări a aşezării pemilor în Banat. Autorul ei este Valeriu F. Fabian.* Conform celor scrise de acesta în Cuvânt înainte, lucrarea „nu se voieşte a fi nici cronică şi nicio monografie clasică a localităţii Brebu Nou.” (p. 5) Cu toate acestea, ea acoperă numeroase aspecte ale vieţii pemilor în localităţile montane Brebu Nou şi Gărâna, devenite astăzi, după emigrarea celei mai mari părţi a populaţiei lor, aşezări turistice foarte căutate. Deci acum, când perioada vieţuirii pemilor în Banatul de munte aproape s-a încheiat, putem întreprinde o retrospectivă a traiului lor aici, în toate aspectele sale. În această privinţă, lucrarea lui Valeriu F.Fabian poate fi un foarte bun îndreptar.

Ea începe cu câteva capitole generale, prezentând situaţia existentă în Banat până la şi în timpul colonizărilor efectuate de austrieci. Este cazul capitolelor: Începuturile vieţii omeneşti în regiune, Condiţiile istorice şi premisele colonizării Banatului, Banatul la începutul colonizării lui de către Habsburgi. În capitolul intitulat Aşezarea localităţii, cadrul natural, date geologice şi hidrografice, condiţii climatice, ne-a reţinut atenţia menţionarea celor mai grele ierni cunoscute în istoria pemilor din Banat, în condiţiile în care aşezările lor, situate la altitudini de 800-1.100 m în Masivul Semenic, au parte aproape întotdeauna de sezoane cu zăpadă abundentă. Totuşi, în memoria localnicilor a rămas drept iarna cea mai grea aceea din anul 1945, urmată de cele din 1925 (când stratul de zăpadă a ajuns la 224 cm) şi din 1928 (148 cm). (p. 24)

Capitolul Informaţii de interes pentru vizitatori şi turişti conţine o serie de date interesante. Aflăm astfel că suprafaţa totală a comunei Brebu Nou (compusă din cele două sate) este de 2.897 ha, numărând peste 445 de imobile. Electrificarea a pătruns acolo în 1957-1958, racordarea la sistemul energetic naţional a fost făcută în 1969, există o reţea de telefonie, reţea de alimentare cu apă potabilă (din 1976 şi 1978), două şcoli şi două cămine culturale (acum din păcate nefolosite). (p. 27) Interesant este că la Gărâna se mai găseşte şi acum o moară construită în 1832, încă funcţională. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cele două dispensare medicale, lipsite complet de personal calificat. (p. 28) Cele două biserici romano-catolice sunt adevărate monumente, fiind construite în 1875 (cea din Brebu Nou) şi în 1879 (cea din Gărâna). (p. 31) Biserica din Lindenfeld a fost sfinţită la 10 ianuarie 1858.

Numeroase informaţii istorice se regăsesc în capitolul Mărturii despre trecutul localităţii şi al locuitorilor ei. Brebu Nou şi Gărâna au fost întemeiate în anul 1828, în vremea împăratului austriac Francisc I, prin colonizarea acolo a pemilor germani. (p. 37) Manipulantul de lemne Magyarlyn din Oraviţa a atras mai întâi în Banat o serie de familii din regiunile Klattau şi Pilsner, formându-se două colonii de pemi în apropiere de Moldova Nouă: Elisabethfeld (în 1823) şi Sfânta Elena (în 1824-1825). (p. 37) În luna mai 1826, comandantul regimentului de grăniceri din Caransebeş, Drasenovici, a decis colonizarea şi a altor zone nelocuite din Banatul montan, fiind susţinut în acest demers şi de comandantul general al Timişoarei, feldmareşalul-locotenent Schneller. (p. 38)

În consecinţă, în vara anului 1827 au venit în Banat doi reprezentanţi ai potenţialilor colonişti, Martin Drexler şi Michael Kangel, pentru a cerceta condiţiile existente în regiune. Ei au fost primiţi în audienţă de Drasenovici şi la întoarcere au prezentat în termeni favorabili situaţia întâlnită. (p. 38) Astfel că în primăvara anului 1828 au hotărât să plece 506 familii de pemi, formând şase grupuri care s-au îndreptat către Banat. (p. 38) Ei proveneau din regiunile Klattau, Boemia şi Bavaria, în special din localităţile: Wassersuppen, Heidt, Bernstein, Sankt Katarina, Linz, Bärenhof, Branbusch, Uchlin, Steinhof, Bucksberg, Halpach, Friedrichshof etc. (p. 39) Veneau aici pentru a popula zona montană şi pentru a servi în cele patru regimente de grăniceri existente în regiune.

Un prim popas în drumul lor a fost la Viena, unde s-au îmbarcat pe vapoare cu care au călătorit pe Dunăre până la Orşova. De acolo au fost transportaţi cu căruţele până la Slatina Timiş, fiind instalaţi în perioada iernii în casele localnicilor, deoarece încă nu erau terminate cele care le fuseseră destinate lor. Aceasta se va întâmpla abia în cursul primăverii următoare. (p. 39) Din totalul celor 276 de familii de colonişti sosite, au fost aşezate 67 de familii în Gărâna, 72 în Brebu Nou, 36 în Lindenfeld şi 44 în Sadova Veche. (p. 39) Ele erau scutite de serviciul militar pentru o perioadă de 10 ani pentru a avea timp să defrişeze pădurile şi să pregătească terenurile necesare locuirii şi de plata impozitelor pentru 5 ani, primind în mod gratuit materialul lemnos pentru construirea locuinţelor şi seminţele necesare culturilor. (p. 38)

Deşi iniţial se dorise mai mult, armata a oferit coloniştilor doar câte o vacă, un fierăstrău şi alte unelte din metal pentru fiecare familie, iar câte două gospodării primeau în folosinţă comună o pereche de boi, un plug şi o căruţă. (p. 40) Casele au fost terminate în 1829, costând câte 81 florini fiecare (suportaţi de comanda regimentului de grăniceri din Caransebeş). Ele erau din lemn, aveau 8 m lungime şi 5 m lăţime, erau fără fundaţie şi aveau câte o cameră şi o bucătărie. Grajdurile pentru animale au fost construite de colonişti tot din lemn. (p. 40) Totodată, a început defrişarea pădurilor şi construirea primelor drumuri. În acei primi ani, alimentele necesare locuitorilor erau cărate cu spatele din Văliug, iar recoltele obţinute pe noile terenuri erau slabe. (p. 42)

Fiind nemulţumiţi de condiţiile întâlnite, noii colonişti au primit la 14 septembrie 1833 din partea Vienei libertatea de a opta: se puteau întoarce în localităţile de origine sau se puteau răspândi în alte părţi ale Banatului. Un număr de 268 de familii au ales să plece în localităţi din Banat (Măureni, Lugoj, Bacova, Liebling, Ciacova, Niţchidorf, Jamu Mare, Darova). (p. 43) Însă şi acolo viaţa lor a continuat să fie la fel de grea. În consecinţă, după doi ani o parte a pemilor au hotărât să revină în localităţile părăsite din Semenic. Satul Wolfswiese nu a mai fost repopulat, locuitorii proveniţi de acolo alegând să se aşeze în celelalte localităţi. Astfel, la Gărâna s-au întors 35 de familii plus încă 18 din Wolfswiese, iar la Brebu Nou au revenit 29 de familii şi alte 17 din Wolfswiese. (p. 43)

Hotărâţi să se instaleze definitiv aici, pemii au construit o primărie, un grajd comunal şi un şopron şi au ales un consiliu comunal format din 12 membri. (p. 44) Ei au fost pentru multă vreme scutiţi de taxe, au primit gratuit terenuri pentru grădini şi culturi agricole, precum şi lemne pentru construcţii şi pentru foc. (p. 44) Principala lor ocupaţie era lucrul la pădure şi transportul lemnelor prin plutire până la locurile unde erau transformate în mangal pentru uzina din Reşiţa. (p. 44)

Bărbaţii plecau la pădure după terminarea lucrărilor agricole de primăvară. Acolo locuiau în colibe înjghebate de ei, în care stăteau câte patru. Tăiau şi stivuiau zilnic zeci de metri steri de lemn, indiferent de condiţiile climatice (ploaie, vânt, zloată sau ninsoare). Lucrau cu topoare şi joagăre, la care trăgeau câte patru oameni (doi la fiecare capăt). Îşi preparau zilnic găluşte cu cartofi. Dormeau pe laviţe suprapuse, acoperite cu câte o pătură adusă de acasă, iar la căpătâi îşi puneau o haină mai groasă, pe care o îmbrăcau când ieşeau la lucru. (p. 47) În aceste condiţii lucrau de luni până sâmbătă. Mai târziu au lucrat şi la întreţinerea şi repararea canalelor de colectare şi de aducţiune a apei, ca maşinişti, electricieni la staţiile de pompare, lucrători la drumuri sau pe şantierele de construcţii. (p. 47) În grădinile şi ogoarele proprii, pemii cultivau puţine produse, din cauza climei: cartofi, brozbe, ovăz, secară, aplicând încă de atunci rotirea culturilor. Aveau livezi de pruni şi meri şi culegeau afine, zmeură sau ciuperci. (p. 48)

Şi femeile erau extrem de ocupate. Ele făceau muncile din gospodărie, mânuind bine sapa şi coasa, creşteau copiii, îngrijeau animalele (10-12 capete). Pregăteau inul pentru a fi transformat în fire textile, îl torceau la maşină, separau smântâna, preparau brânza dulce de vacă şi băteau untul, făcând apoi zeci de kilometri pe jos până la Reşiţa pentru a-şi vinde produsele. Firele de in toarse le duceau la ţesătoriile locale, iar din pânza obţinută croiau cămăşi şi pantaloni. Mâncarea pe care o găteau se compunea în special din cartofi, lapte şi varză. (p. 48)

Cele două sate aveau propriile ateliere de tâmplărie, rotărie, fierărie, mori şi gatere, croitori, pietrari, dulgheri, zidari, şelari, căruţaşi. (p. 49) În 1938 erau amintiţi şi măcelarii şi comercianţii, în 1947 apăreau primii angajaţi la U.D.R., în 1949 lăcătuşi, în 1950 electricieni, iar în 1960 zidari industriali şi mecanici. (p. 49) Primul fierar din Gărâna fusese Georg Zangl. Mai târziu, în localitate a fost construit un atelier mai mare, deservind şi satele: Lindenfeld, Slatina Timiş, Verendin, Teregova, Văliug sau Poiana. (p. 49) În perioada 1970-1976 erau înregistraţi 29 de meseriaşi autorizaţi: 20 la Brebu Nou şi 9 la Gărâna. Dintre aceştia, 9 erau fierari-potcovari, 8 zidari, 5 circularişti, 3 tâmplari de mobilă, uşi şi ferestre, 2 rotari, 1 dulgher şi 1 zugrav. (p. 49)

Un rol important în evoluţia Gărânei l-a avut Jakob Weinfurter, care deţinea în perioada interbelică un complex de localuri (prăvălie, birt, restaurant, ştrand) şi singurul telefon din localitate, care făcea legătura cu Slatina Timiş. (p. 51) El a contribuit decisiv în promovarea Gărânei ca localitate turistică. În anul 1938, ea a fost vizitată de 4.260 de turişti în timpul verii şi de 1.200 în timpul iernii. Tot la Jakob bacsi petreceau de multe ori revelionul şi vacanţele conducătorii U.D.R.-ului Auschnitt şi Popp. Turiştii se puteau plimba cu sănii trase de cai sau cu schiuri trase tot de cai (strămoşul schiliftului!), la fel ca şi în Alpii elveţieni. (p. 51) Jakob bacsi a iniţiat organizarea găzduirii turiştilor, deschizând „liste de oaspeţi” care cuprindeau posibilităţile localnicilor de cazare a acestora în gospodăriile proprii, facilitând astfel primirea operativă a solicitanţilor de camere. (p. 52) Jakob Weinfurter era şi organist, cantor şi dirijor de cor. El a murit la 22 decembrie 1973, la vârsta de 77 de ani. Vechea sa cabană a fost preluată de Cooperaţia de consum, administrată în mod exemplar de Klara neni. (p. 52)

Alte localuri în Gărâna mai erau: birtul şi sala de dans ale lui Martin Köstner, birtul şi restaurantul lui Eisinger, restaurantul lui Papp şi birtul lui Adam. (p. 52) În Brebu Nou, primul proprietar de birt şi de sală de dans a fost Josef Heimerl, iar în 1869 era menţionat şi Thomas Meixensberger. (p. 53) Comercianţii de vite din satele pemilor le vindeau pe pieţele din Caransebeş, Reşiţa şi Mehadia, iar vara produsele lactate erau desfăcute şi la Băile Herculane. (p. 53)

La fel de interesante sunt şi datele cuprinse în capitolul Populaţia şi fondul locativ al comunei. În 1975, Gărâna număra 809 locuitori, iar întreaga comună avea 1.560. (p. 55) Însă curând după aceea au început plecările în Germania, culminând cu primii ani de după 1989, când s-a plecat în masă. În consecinţă, ambele localităţi mai erau populate în 2001 doar de 31 de pemi, la care se adăugau alte 61 de persoane instalate acolo între timp. (p. 56) În trecut, numele de familie cele mai des întâlnite erau: Köstner, Servi, Sutter, Eckert, Esterl, Tremmel, Pfaffl, Richer, Peschka, Scherbauer, Stuiber, Zangl, Altmann, Hausner sau Schmidt. (p. 56) Însă în ultimul deceniu dinainte de 2002 au mai avut loc numai două căsătorii şi două naşteri. (p. 57)

Până în anul 1874, iluminatul caselor era făcut cu lumânări, iar din acest an au fost introduse lămpile cu petrol. (p. 58) În Brebu Nou, prima casă mai mare a fost cea a lui Georg Brunner din 1848. Casele începeau să fie construite din cărămidă crudă sau arsă, cu fundaţii din piatră, pardoseală din scânduri şi acoperiş cu ţiglă. Ele cuprindeau două camere, bucătărie, cămară, beci, în curte aflându-se diverse acareturi (grajd, fânar acoperit, şoproane pentru depozitarea lemnelor). Toate faţadele caselor erau zugrăvite în alb, iar soclurile erau negre sau gri, aspectul lor fiind unitar, îngrijit şi plăcut vederii. (p. 58)

Curentul electric a fost introdus întâi prin mijloace locale în 1958 la Gărâna şi în 1964 la Brebu Nou. Apoi au început să apară treptat radioul, televizorul, frigiderul, separatorul de smântână, acestea aducând un plus de confort locuitorilor. (p. 61) În 1971 a fost asfaltat drumul Reşiţa-Văliug, iar în 1972-1973 şoseaua Văliug-Prislop-Gărâna-Trei Ape. (p. 61)

Cea mai mare natalitate în cele două aşezări a fost consemnată în deceniul 1931-1940: 605 născuţi vii. (p. 62) Însă mortalitatea infantilă a fost multă vreme foarte ridicată. Ea se datora unei serii de factori: condiţii vitrege de climă, autoizolarea comunităţilor, asistenţa medicală precară, ignoranţa şi lipsa cunoştinţelor elementare de păstrare a sănătăţii şi de prevenire a îmbolnăvirilor. (p. 63) Cel mai dramatic an din viaţa pemilor a fost 1905, când s-au consemnat 67 de decese ale unor copii, majoritatea având vârste cuprinse între doi şi patru ani. În acel an rezultă că murea în medie câte un copil la fiecare 4 zile şi jumătate. (p. 63) În intervalul 1895-1900, numărul copiilor decedaţi reprezenta 67,6% din totalul deceselor, în 1910 – 70,7%, în 1940 – 63,6%. (p. 63) Numai ulterior situaţia s-a îmbunătăţit, odată cu apariţia asistenţei medicale în comună, astfel că în anul 1980 nu a mai murit niciun copil. (p. 63-64) În acel moment existau deja dispensarele medicale, era acordată asistenţa calificată, iar gradul de instruire a populaţiei în general devenise mai ridicat. (p. 64)

În capitolul Agricultura şi creşterea animalelor ni se precizează că aceasta era ocupaţia de bază a pemilor. În 1975, 70% din populaţia activă era ocupată în agricultură şi 30% în industrie, construcţii sau silvicultură. (p. 65) În 1985, locuitorii comunei deţineau în total 2.040 de capete taurine, 1.430 de capete porcine şi 6.300 de păsări ouătoare. (p. 65) După emigrarea pemilor aceste cifre au scăzut în mod dramatic. Dacă suprafaţa totală a terenului agricol fusese de 2.595 ha în 1985, în 2002 ea scăzuse la 55 ha, iar numărul total de vite mai era de 12 în 2001. (p. 66) În trecut, bovinele precum Bălţata românească sau Siementhal erau foarte numeroase, comuna Brebu Nou fiind întotdeauna o sursă sigură de aprovizionare a localităţilor urbane din judeţ cu produse alimentare de origine animală. (p. 66) Suprafaţa împădurită a comunei este de 96 ha (3,38% din teritoriul total), predominând fagul şi coniferele, păşunile au 1.012 ha, iar fâneţele 1.485 ha. (p. 66)

Informaţii importante găsim şi în capitolul următor, Învăţământul, viaţa spirituală şi culturală a pemilor. Deja în primii ani după colonizare, la Brebu Nou era învăţătorul Josef Scherbauer, apoi în anii 1836-1838 erau Johann Irlweg şi Franz Stuiber. (p. 69) La Gărâna în 1844 era învăţător Franz Folge, în 1921 erau doi învăţători, iar din 1936 erau trei. (p. 69) Printre primii învăţători menţionaţi acolo se aflau: Josef şi Michael Stuiber, Josef Kotwa, Karl Belinta, Antonia Friedrich, Maria Mathe şi Gisela Bach. (p. 69) În 1952, la Brebu Nou a fost construită o nouă şcoală, iar vechea clădire a şcolii din Gărâna a fost mărită prin etajare în 1971-1972, fiind îmbunătăţită şi dotarea cu mobilier şi cu material didactic. (p. 70)

Primii preoţi numiţi în cele două localităţi au fost Johann Brandis la Brebu Nou (în 1855) şi Eduard Eisele la Gărâna (în 1876). Până atunci slujbele erau oficiate de preoţi veniţi din parohiile Văliug şi Slatina Timiş. (p. 73) De-a lungul anilor au mai slujit în cele două sate preoţii Karl Baner, Karol Belinda, Ludwig Tenner, Johann Imhof, Josef Schmidt, Konrad Gröger sau Ludwig Parvi. Ultimii au fost Hermann Hauser la Brebu Nou şi Eduard Kandler la Gărâna. (p. 73)

Şi manifestările cultural-artistice ale pemilor erau destul de bogate. În cursul timpului au activat acolo câteva formaţii vocal-instrumentale, o trupă de teatru amator formată din tineri şi elevi, o echipă de dansatori şi un cor mixt. O foarte apreciată trupă de instrumentişti a fost la Gărâna cea condusă de Erik Köstner, ultimul concert al acesteia având loc în 1981. (p. 75) Ele contribuiau la păstrarea nealterată şi la perpetuarea în timp a valorilor autentice ale obiceiurilor şi tradiţiilor pemilor. (p. 75)

Acelaşi rol îl jucau şi cele analizate în capitolul Sărbătorile, obiceiurile şi portul localnicilor. Pemii erau foarte credincioşi şi ţineau sărbătorile religioase cu multă sfinţenie. Cele mai importante erau: Boboteaza (Dreikönigfest), Arătarea Domnului (Lichtmestage), Blagoveştenia (Mariaverkündigung), Paştele (Osterfeier), Înălţarea Domnului (Himmelfahrt), Rusaliile (Pfingsten), Crăciunul (Heiligenacht – Weihnachten), Sfinţii Petru şi Pavel, Sfânta Ana sau seara de 31 decembrie (Silwester Danksagung), când se oficia slujba de mulţumire pentru darurile primite în cursul anului. (p. 77) Totodată, aveau loc pelerinaje anuale (Wallfahrten) între satele pemeşti, pentru ca locuitorii să se poată întâlni, să poată dialoga şi schimba impresii şi amintiri. La 2 iulie (de Maria Heimsuchung), pemii din Sadova Veche şi din Brebu Nou porneau în procesiune sub steagurile bisericeşti la Gărâna, unde luau parte la liturghia de dimineaţă şi apoi mergeau pe la rude şi prieteni. (p. 77) În săptămâna următoare, la ziua numită Inima lui Isus (Hertzjesu), toţi se adunau la Brebu Nou, după acelaşi ritual, iar în ziua Sfintei Treimi (Dreifatigkeitssonntag) gazde deveneau cei din Sadova Veche. (p. 78) Însă cea mai importantă sărbătoare rămânea Crăciunul, când Kriskindel (Moş Crăciun) aducea copiilor păpuşi artizanale, leagăne, cuptoare de tinichea sau căluţi din lemn. (p. 78)

Alte sărbători desfăşurate în familie erau: Sfântul Nicolae (Niklotag) şi Paştele (Oster). Moş Nicolae aducea copiilor poame uscate, figurine din turtă dulce, mere, nuci, uneori nuieluşe. Iepuraşul aducea şi el ouă roşii, mieluţi sau iepuraşi din zahăr. (p. 78) De Anul Nou, pemii mergeau la rude şi cunoscuţi cu urări de An Nou fericit şi de viaţă lungă. (p. 78) Foarte importantă era şi Săptămâna Patimilor dinaintea Paştelui. Din Joia Verde (Gründonnerstag) nu se mai trăgeau clopotele bisericilor, doar copiii umblau pe străzi cu „ratschbaum” (racinuri, nişte scârţâitori din lemn), înlocuind sunetul acestora la fel ca şi toaca la ortodocşi. În Sâmbăta Paştelui copiii primeau ouă şi bani de la locuitori pentru munca lor. (p. 79) În Vinerea Mare bisericile se umpleau cu aproape întreaga populaţie, ţinându-se totodată post strict. Sâmbăta erau pregătite bunătăţile pentru Paşte, iar seara întreaga suflare lua parte la slujba de Înviere. La procesiune luau parte şi oficialităţile locale, pompierii şi muzicanţii din localitate, statuia Învierii fiind purtată de însuşi primarul. În ferestrele caselor ardeau lumânări, iar pe stradă se trăgeau salve de salut. (p. 80) În Duminica Paştelui, vitele erau duse la râu pentru a fi ferite de boli, fetele se spălau tot la râu pentru a deveni mai frumoase, iar copiii găseau ouă prin cuiburi de iarbă şi le ciocneau. (p. 80)

În Săptămâna Mare, pemii ţineau Heiligezeit (Timpul sfânt), perioadă în care în fiecare seară întreaga familie rostea rugăciunea Rozarul şi toţi membrii familiei, îngenuncheaţi, citeau Patimile Domnului. (p. 80) La sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie era Sărbătoarea recoltei (Kornmännerbal), cu ocazia începerii secerişului secarei. (p. 80) În duminica respectivă avea loc o petrecere de mulţumire pentru roadele muncii depuse. (p. 82) Baluri se mai ţineau de Sfânta Ecaterina (Katreinbal), de Sfântul Silvestru (Silwesterbal), la Rusalii sau după Paşti. (p. 82) Alte petreceri frumoase erau: Puschnbal (la care luau parte numai băieţi şi fete), Männerbal (numai bărbaţi şi femei), Feuerwehrbal (balul pompierilor, când erau colectaţi şi bani pentru procurarea materialelor necesare acestora) şi Jägerbal (balul vânătorilor, ţinut împreună cu pădurarii şi cu notabilităţile comunei). Cu aceste prilejuri erau interpretate melodiile tradiţionale: zepperlpolka, trompeten ländler, zigeinerpolka, blitzpolka, marienpolka, stramplpolka, polka, valsul şi csardas-ul. (p. 82)

Cu ocazia nunţilor, pe porţile celor invitaţi era desenată câte o inimă, în interiorul căreia era scris numărul de persoane invitate sau cuvântul „alle” (toţi). (p. 82) Nunţile ţineau câte două zile. Deja de vineri seara, rudele apropiate ale mirilor se adunau în casa miresei, fiind servite cu mâncare şi băutură. Sâmbătă dimineaţa se făceau invitaţiile, iar alaiul cu muzică mergea la casa miresei, unde se servea masa de dimineaţă. La prânz, alaiul cu mirii în frunte mergea la biserică pentru oficierea cununiei religioase, apoi la localul dinainte rezervat, unde avea loc dansul. După amiază, nuntaşii se adunau din nou la casa miresei, unde serveau masa principală, apoi continuau petrecerea la local până spre ziuă. În a treia zi, petrecerea era reluată la casa miresei, dar numai în prezenţa rudelor apropiate ale celor doi miri. (p. 85)

Mireasa primea ca zestre două scaune, o bancă cu spetează, un dulap pentru veselă, o torcătoare, vase, farfurii, o vacă, 2-3 gâşte şi găini. (p. 85) Prin tradiţie, primul copil născut, dacă era băiat, primea prenumele bunicului. În acest fel, se ajunsese la un moment dat ca 30 de bărbaţi din Gărâna să poarte numele de Georg Köstner! (p. 86) Primul drum pe care îl făcea noua mamă cu copilul era la biserică. Când copilul avea 6-7 luni, era legat într-o basma mare, care se înfăşura în jurul mamei, lăsându-i acesteia mâinile libere pentru treburile gospodăreşti. (p. 86)

Kirchweih (hramul bisericii) ţinea trei zile, în apropierea zilei de 15 octombrie. Atunci era ales un brad impunător, care era împodobit cu panglici multicolore. Duminică dimineaţa, fetele îmbrăcate în portul tradiţional duceau la biserică felurite roade ale pământului, care erau binecuvântate de preot. După slujbă era adus bradul de către feciori. Alaiul era însoţit cu muzică. Bradul (Kirchweihpam) era ridicat, adăugându-i-se o pălărie, un batic şi o sticlă cu băutură. Apoi se încingea o horă în jurul lui şi se dansa până la prânz. (p. 86) După amiaza cântau formaţiile locale şi cele invitate, apoi urmau petrecere şi dans. În dimineaţa celei de-a treia zile, tinerii însoţiţi de muzicanţi colindau casele şi prindeau păsări din curţi pentru cină. (p. 87)

Portul tradiţional al bărbaţilor era relativ simplu şi sobru, fiind format dintr-un costum din stofă verde închis, o cămaşă albă, o pălărie de culoarea costumului şi pantofi negri. (p. 87-88) În schimb, portul femeilor era de o mare bogăţie coloristică. Femeile mature aveau o cămaşă albă cu dantele la mâneci, ilic scurt şi strâns, din caşmir negru cu floricele colorate, subfustă albă, creaţă şi cu danteluţă în partea de jos, fustă albastră cu pătrăţele sau roşie cu buline albe, bluză din acelaşi material cu fusta, şorţ roşu, verde, albastru sau gri cu dantelă în partea de jos, ciorapi tricotaţi în casă cu dungi de diferite culori şi pantofi negri. (p. 88) Fetele aveau aceleaşi haine, cu unele deosebiri. Fusta lor era roz, roşie sau bleu deschis, şorţul era alb sau roz, baticul avea culoarea şorţului, dar era înflorat. Cămaşa lor era albă, cu dantelă la mâneci şi la gât, aveau 2-3 subfuste albe cu dantelă şi foarte apretate, fustă albă, roşie cu buline albe, roz sau albastru deschis, şorţ alb cu danteluţă, ilic din caşmir negru cu flori roşii, roz, galbene şi frunzuliţe verzi, paspoalul ilicului era roşu, roz sau albastru. (p. 88) La gât purtau un batic alb cu ghirlande de flori roz, albastre sau verzi, două guleraşe din dantelă în formă de volan, 2-3 şiraguri de mărgele albe, legate la spate cu o panglică roşie, roz, albastră sau verde în formă de fontiţe, încălţau ciorapi albi şi pantofi negri. (p. 88-91) La dans, fetele mergeau pieptănate cu codiţe adunate în formă de cuib, în jurul capului îşi legau o panglică neagră de catifea cu fontă în faţă, iar în spate aveau un pieptene în păr. (p. 91)

Capitolul Evenimente şi întâmplări din viaţa comunităţii face referire la un moment impresionant: la 9 noiembrie 1928, la Gărâna a izbucnit un mare incendiu, care a distrus 12 gospodării şi 12 anexe. El a putut fi stins numai de pompierii sosiţi de la Reşiţa. În urma lui, situaţia era foarte grea pentru cele 12 familii din sat, rămase fără acoperiş în pragul iernii. Dar la îndemnul lui Georg Köstner, toţi locuitorii satului, într-un deosebit spirit de solidaritate, au ajutat la refacerea caselor, în aşa fel încât până la căderea primei zăpezi, cele 12 locuinţe au fost reconstruite. (p. 92-95) Sinistraţii au primit ajutoare şi de la locuitorii din Sadova Veche, Reşiţa, Direcţiunea U.D.R., Văliug şi Teregova. (p. 95) Un incendiu asemănător se produsese şi la Brebu Nou la 4 octombrie 1901, când au ars cinci gospodării cu anexele lor, ocazie cu care se manifestase aceeaşi solidaritate din partea întregii comunităţi. (p. 95)

Un episod inedit s-a petrecut în 1872, când Johann Tremmel din Gărâna, dorind să facă cunoscută localitatea, a mers din proprie iniţiativă la expoziţia internaţională de la Viena, unde a prezentat unele produse artizanale: o greblă, o lopată, o bucată de şindrilă sau o cofă pentru apă, toate fiind făcute din lemn. (p. 96-97) Un alt om deosebit a fost Karl Rüdel din Brebu Nou în anii 1840. A fost concomitent pantofar, învăţător, crescător de vite, sanitar, zidar, călător în Grecia şi Turcia, iubitor de copii, flori şi natură. (p. 97) Printre evenimentele nefericite din trecutul pemilor s-a numărat epidemia de difterie şi de scarlatină din 1936-1937, când nu exista un medic propriu. În câteva luni au murit 40 de copii. (p. 97) Alte asemenea epidemii s-au produs şi mai devreme, precum cea de pojar din Brebu Nou în 1839, când au murit mai mulţi copii, urmată de varicelă, cu alte victime în rândul copiilor, şi de holeră, cu 6 victime în 4 zile. (p. 98)

Alte evenimente au fost determinate de contextul geopolitic al aşezării pemilor, prezentate special în capitolul Războaiele, calvarul deportărilor şi urmările lor. Pemii au fost colonizaţi şi în scopul păzirii hotarelor răsăritene ale Imperiului austriac, astfel încât au luat parte la toate bătăliile purtate de atunci. La revoluţia din 1848 ei au înregistrat 18 victime, în războiul cu Italia din 1859 au avut 11 morţi, iar în cele cu Danemarca şi cu Prusia din 1864-1866 au fost din nou 18 victime. (p. 99) De pe fronturile primului război mondial au mai revenit acasă 38 de locuitori din Brebu Nou şi 35 din Gărâna. (p. 99) În cel de-al doilea război mondial au fost înrolaţi 138 de bărbaţi din Gărâna şi 158 din Brebu Nou în armatele română şi germană. Ei au luptat până în Caucaz, în Crimeea, la Leningrad, în Franţa şi Grecia, apoi în Munţii Tatra. Dintre cei 158 din Brebu Nou s-au mai întors doar 46, alţi 74 rămânând în Germania, Austria sau Anglia şi 38 murind în război. Dintre cei 138 din Gărâna s-au întors 76, 22 murind pe front şi 40 rămânând în Germania. (p. 99) Prizonierii din U.R.S.S. au mai putut reveni acasă numai la zece ani de la terminarea războiului.

A urmat deportarea germanilor în Uniunea Sovietică, cuprinzând peste 250 de locuitori din Gărâna (între care 132 de femei) şi 185 din Brebu Nou. În noaptea de 13-14 ianuarie 1945, cele două sate au fost înconjurate de soldaţi români şi sovietici. Au fost luaţi pemi din aproape fiecare casă, fiind duşi la muncă forţată. Unele femei erau însărcinate şi vor naşte în timpul transportării către lagărele de muncă. De acolo, unii au revenit acasă abia peste şase ani. 24 de bărbaţi şi 4 femei din Gărâna, ca şi 25 de persoane din Brebu Nou, au murit la Berezovskaia, Iss şi Juravlinsk. (p. 100)

Cei ridicaţi din case au fost duşi pe jos, în condiţiile celei mai grele ierni din câte au cunoscut pemii în satele lor, până la gara Slatina Timiş, unde au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă şi transportaţi timp de 42 de zile. În lagărele sovietice locuiau câte 30-40 într-o baracă, fără curent electric, hrana zilnică fiind compusă din pâine, zahăr, cartofi, supă de varză sau de ciuperci. Cei care nu-şi realizau norma de lucru în pădure sau în mină erau lipsiţi şi de acea raţie de mizerie. (p. 100) Au revenit acasă 149 de deportaţi la Brebu Nou şi 228 la Gărâna, însă mulţi dintre ei au decedat în scurt timp din cauza bolilor şi a subalimentării. (p. 100-101)

Lucrarea lui Valeriu F. Fabian se încheie cu capitolele Mâncăruri tradiţionale pemeşti, Gărâna – muză inspiratoare (cuprinzând poezii ale autorului), Speranţe şi perspective, Epilog şi Sumar. Există şi două scurte traduceri în limba germană. În total, acestea formează o lucrare cuprinzătoare, acoperind numeroase aspecte ale vieţii şi trecutului pemilor germani. O lucrare despre o comunitate care a trăit timp de aproape două secole în munţii Banatului şi din care în scurt timp nu va mai rămâne decât amintirea.

*Valeriu F. Fabian, Brebu Nou (Gărâna) – vatră de istorie, oază de sănătate şi de recreere, Editura Pardon, Gărâna, 2002, 141 p.

Precizare: Această carte, din păcate, nu se mai găseşte de cumpărat, căci a apărut cu destul timp în urmă şi în exemplare puţine.

Mircea Rusnac – Un sat bănăţean recent dispărut: Lindenfeld

22 ianuarie 2010

Fotografie de Gerd Ballas

Sosirea pemilor germani în Banat în anii 1827-1828 a condus la înfiinţarea unor sate de munte aşezate în zone deosebit de pitoreşti. Dacă de-a lungul timpului şi până astăzi localităţile Gărâna şi Brebu Nou au fost destul de cunoscute în regiune şi nu numai, în schimb despre Lindenfeld au auzit prea puţini bănăţeni, ca să nu mai vorbim de locuitorii din alte zone. Aceasta pentru că Lindenfeld a fost o localitate foarte izolată şi în apropierea sa nu exista niciun obiectiv turistic care să atragă un număr mai important de vizitatori.

Lindenfeld este situat pe versantul opus al Masivului Semenic, la poalele vârfului Nemanul Mare (1.122 m), iar căile de acces către localitate sunt foarte dificile. Ori se merge din Caransebeş prin comuna Buchin şi satul Poiana, de unde există doar un drum inaccesibil maşinilor, ori pe poteca numită „Drumul lupului”, din Gărâna prin pădurile care acoperă masivul muntos. Această potecă trece şi prin dreptul altei foste aşezări a pemilor, Wolfswiese, care însă a fost abandonată la scurt timp după înfiinţare din cauza condiţiilor grele de trai.

Scurta istorie a satului Lindenfeld nu a cunoscut momente foarte spectaculoase. Era un sat izolat de munte, ai cărui locuitori, toţi de origine germană, practicau ocupaţiile tradiţionale. În toată existenţa acestei aşezări, nu s-a înregistrat nicio căsătorie mixtă cu români din satul vecin Poiana. Fiind atât de izolaţi, locuitorii Lindenfeldului au fost scutiţi de recrutare în armata austro-ungară în timpul primului război mondial. În anul 1924, numărul lor era de 230. În cel de-al doilea război mondial au fost însă destui mobilizaţi pe front, iar în 1945 o mare parte dintre ei au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru că erau germani. Aceste nefaste evenimente, ca şi perioada comunistă care a urmat, au lovit greu mica aşezare. Totuşi, în primele decenii postbelice puteau fi văzuţi pemi în piaţa din Caransebeş, cu delicioasele lor „Kirschen” (cireşe), de o calitate neegalată în regiunea înconjurătoare. Prin strădania locuitorilor, Lindenfeld a beneficiat de un generator de energie electrică şi de o instalaţie pentru apă curentă. Totuşi, de prin anii ’60 ai secolului al XX-lea, satul a început să se depopuleze, tinerii mergând la liceele din Caransebeş şi stabilindu-se ulterior acolo, iar alţii mutându-se la Gărâna şi Brebu Nou. Apoi a început emigrarea în Germania, facilitată de Ceauşescu în schimbul obţinerii unor bune plăţi în valută. În momentul revoluţiei din 1989, satul Lindenfeld era deja practic părăsit, nemaiavând cine să plece de acolo ulterior.

În anii ’90 presa a semnalat existenţa unui singur locuitor la Lindenfeld, bătrânul Paul Schwirzenbeck, care nu a dorit să-şi părăsească satul. El îi întâmpina pe vizitatorii curioşi, descriindu-le amănunţit casele şi pe cei care le locuiseră înainte. A murit în octombrie 1998 la Caransebeş, în vârstă de 83 de ani, după ce a fost accidentat de o maşină. De atunci, la Lindenfeld mai locuiesc doar pe timpul verii câţiva ciobani din Poiana. Casele s-au ruinat în timp. Pomii fructiferi au un rod bogat în fiecare an, însă nu îi culege nimeni. În interiorul caselor se află neatinse piese de mobilier, veselă, îmbrăcăminte etc., localitatea fiind prea departe pentru ca să le poată transporta cineva. Biserica a fost restaurată prin cheltuiala şi munca voluntară a şvabului bănăţean Helmuth Kierer. În ultimii ani, Lindenfeld atrage destui curioşi în perioada verii, situându-se şi pe traseul amatorilor de enduro şi atrâgând atenţia şi turiştilor din Germania şi Austria. Deocamdată însă nu apar semne că situaţia sa se va schimba, deşi oficial satul Lindenfeld continuă să existe şi are chiar şi cod poştal: 1.666 până la 1 mai 2003, 327.056 acum!

Mircea Rusnac – Începutul activităţii turistice pe Semenic

28 noiembrie 2009

Una dintre cele mai frumoase zone turistice ale Banatului este cea a Munţilor Semenic. Deşi nu ating o înălţime impresionantă (1.447 m), aceştia se evidenţiază prin accesibilitate, peisaje pitoreşti şi prin posibilitatea practicării sporturilor de iarnă timp de multe luni în fiecare an. Blândeţea climei, cu influenţe mediteraneene, a determinat de timpuriu pe numeroşii turişti proveniţi atât din regiunea înconjurătoare, cât şi de la distanţe apreciabile, să îi viziteze, rămânând cu amintiri de neuitat şi cu dorinţa de a reveni.

În ciuda acestor lucruri, până la primul război mondial nu a existat practic un turism organizat pe Semenic. Pe vastul platou de peste 4.000 ha, situat între vârfurile Piatra Goznei, Semenic şi Piatra Nedeei, rătăceau în voie numai ciobanii cu turmele lor, venind de la stânele de pe valea Nergăniţei. De două ori pe an, la Sfântul Ilie (20 iulie) şi la Schimbarea la Faţă (6 august), ţăranii români din împrejurimi urcau la Baia Vulturilor pentru a se scălda în apele reci ale acesteia, în credinţa că ele aveau puteri miraculoase. În restul anului, aceiaşi ţărani mai ajungeau pe platou pentru a cosi fânul bogat care se întindea până pe culmi. În acele vremuri, apariţia câte unui turist iubitor al naturii era extrem de rară pe Semenic.

După 1911, în localităţile montanistice bănăţene s-au constituit cercurile turistice „Prietenii naturii”, însă nici aceştia nu au fost tentaţi de la început de vizitarea Semenicului. Primele lor călătorii vizau regiunea Dunării, cu Cazanele, Porţile de Fier şi insula Ada-Kaleh, sau Munţii Retezat, mult mai impunători. Nici cercul din Reşiţa, aflată la poalele Semenicului, n-a făcut excepţie în acest sens. Abia după 1920 preotul catolic Paul Fulda şi profesorul de matematică Bruno Windhager au început să orienteze tineretul către drumeţiile pe Semenic. Ultimul a creat o organizaţie de cercetaşi şi a construit, împreună cu aceştia, primul adăpost de pe culme. Tot el a acordat o mare atenţie potenţialului turistic al Gărânei, asociindu-se cu birtaşul Jakob Weinfurter din localitate în lansarea sporturilor de iarnă, în special a schiatului, în acea zonă mirifică.

Pe lângă tineret, Fulda şi Windhager au căutat să-i atragă şi pe muncitorii reşiţeni în activităţile turistice. Ei au ţinut prelegeri în acest scop în faţa „Comitetului de educaţie muncitorească”. În 1925, profesorul de germană Alexander Tietz a înfiinţat grupul denumit „Pasărea călătoare”, care căuta să impună modul civilizat de drumeţie şi îl asocia cu remarcabile realizări în domeniul cultural.

Un alt centru de pornire al turismului bănăţean a fost Oraviţa (nucleul acestuia fiind creat încă din 1892). Animator al acestui fenomen a fost acolo Ion Băiaş, care din 1930 începea să conducă drumeţi către Semenic. În anul următor, el a ridicat în apropierea izvoarelor Nergăniţei, pe terenul Comunităţii de avere, o primă colibă din scânduri, care avea două încăperi pentru turişti. În curând însă a donat-o ciobanului Băcilă din Borlovenii Noi.

Tot la îndemnul său, în 1933 i s-a asociat medicul orăviţean Gheorghe Runcan, cumpărând împreună două livezi de pe versantul din stânga al văii Goznei. Pe acel teren a început în toamnă zidirea primei cabane adevărate de pe Semenic, „Cabana lui Ion ăl mic” (adică Ion Băiaş), punându-se în acest fel bazele staţiunii.

În efortul lor de a „cuceri” Semenicul, aceşti pionieri ai turismului bănăţean au întâlnit în drumul către culme o serie de localităţi montane care aveau chiar ele însele un potenţial remarcabil în acest sens. De aceea, primele lucrări dedicate Semenicului şi obiectivelor sale turistice nu uitau să amintească de Văliug, de Gărâna sau de Brebu Nou, etape obligatorii în urcuşul către vârf.

Văliugul (Franzdorf) era descris în 1936 de inginerul Ion Păsărică drept o „liniştită staţiune climatică”, aflată la altitudinea de 645 m, la 20 km sud-est de Reşiţa. Climatul era „subalpin, fără vânturi şi un aer bine ozonat de întinsele păduri de brazi dimprejur.” El avea „căsuţe curate şi înşirate în ordine de o parte şi de alta a drumului principal şi care par că-ţi surâd de bucurie.” Pe teritoriul său curg atât râul Bârzava, cât şi pârâul Gozniţa. Populaţia era formată din românii băştinaşi, din „colonişti austriaci” şi din bufeni (olteni), emigraţi din cauza asupririi turceşti.

Şi Gheorghe Runcan menţiona Văliugul în 1947, când avea peste 2.500 de locuitori. Populaţia era majoritar românească (în special bufeni), existând şi puţini germani. „Frumoasa comună” deţinea restaurante, măcelării, brutării, prăvălii de coloniale, oficiu poştal, ocolul silvic al Societăţii U.D.R. cu un cămin propriu şi centrală telefonică. În apropiere se aflau barajul de la Breazova, înalt de 27 m, şi funicularul către vârful Semenicului. De asemenea, o serie de poteci urcau în direcţia muntelui.

Gărâna (Wolfsberg), la 36 km de Reşiţa, se afla, conform lui Păsărică, „în regiunea romantică şi plină de legende a Munţilor Semenicului, înconjurată din toate părţile de imenşi codri nepătrunşi încă de fiinţe omeneşti, în care fauna alternează cu flora cea mai bogată, reprezentată prin superbe exemplare de brazi şi fagi ce răspândesc efluvii îmbălsămate de răşină.” Altitudinea sa e de 1.000 m, iar locuitorii erau exclusiv germani. Era deja declarată drept „staţiune climatică”, dar nu deţinea încă sanatorii sau vile speciale. „Se găsesc însă numeroase case ţărăneşti, curate, văruite, împodobite cu diverse motive şi mobilate simplu, dar cu tot ce e necesar.” În 1936 continua să joace un rol important restaurantul lui Weinfurter, care servea vizitatorilor mese atât cu regim, cât şi fără.

De la gara din Slatina-Timiş, un autobuz parcurgea distanţa de 26 km până la Gărâna, pentru o taxă de 120 lei adulţii şi 60 lei copiii. La 10 minute distanţă de staţiune se afla un ştrand cu plajă, „lângă o minunată pădure de brazi.” Şi până acolo circula un autobuz „cu o taxă mică de dus şi întors.” Pe perioada verii, la Gărâna locuia medicul Luft Baran, originar din Viena şi stabilit la Reşiţa, fiind „la dispoziţia publicului.” Iarna aveau loc competiţii de schi şi săniuţe, atrăgându-i denumirea de „Sinaia Banatului”.

În 1947, se spunea că locuitorii Gărânei ar fi fost de fapt „de origine cehă, însă germanizaţi, cunoscuţi sub numele de «pemi» (bohemi).” Era un „iubit loc de vilegiatură.” Continua să domine marele restaurant şi hotelul lui Weinfurter, înconjurat de case particulare pentru oaspeţi, prăvălii, măcelării şi brutării.

Brebu Nou (Weidenthal) era amintit doar de Ion Păsărică, fiind situat „pe romantica şosea Timiş-Slatina-Reşiţa, lângă apa zburdalnicului râu Timiş.” Este situat la o altitudine crescătoare cu începere de la 900 m. Era locuit de 1.200 de germani, „care acum vorbesc cu toţii româneşte.” Era recomandat pentru bolnavii de nervi, de Basedov, catar pulmonar şi al căilor respiratorii şi de anemie, în schimb era contraindicat celor cu tuberculoză avansată.

Pe platoul Semenicului, o atracţie specială a exercitat-o dintotdeauna asupra turiştilor Baia Vulturilor (Adler Bad), un izvor de apă foarte rece (4-6 grade Celsius), având un diametru de cca. 4 m. Altitudinea la care se află este de 1.421 m. Conform legendei transmise de medicul Runcan, acolo „vulturii îşi scaldă puii lor şi de aceea ei sunt sănătoşi şi trăiesc mult.” De sărbătorile amintite mai sus, românii mergeau în procesiune acolo şi se îmbăiau. Conform lui Virgil Birou, citat de Runcan: „Cine se scaldă de şapte ori în Baia Vulturilor (numit mai nou Izvorul Tămăduirii), dacă e olog, se înzdrăveneşte, dacă e copil plăpând, se face băiat voinic, iar păcatele femeilor tot cu apa izvorului se duc.” Credinţa aceasta era foarte veche. În anii ’30, când Ion Băiaş şi preotul Miron Mănescu din Văliug au curăţat şi amenajat lacul, au găsit pe fund monede din 1740! Pe malul acestuia, Societatea U.D.R. a construit o mare cruce din fier cu înălţimea de 12 metri, având şi o clopotniţă. Ea atrăgea atenţia turiştilor care căutau lacul şi servea la oficierea slujbelor ţinute acolo de preotul din Văliug cu ocazia pelerinajelor ce aveau loc. 

În 1944-1945, la apelul preotului Mănescu şi prin concursul directorului general Alexandru Popp şi al soţiei sale, Societatea U.D.R. a construit în apropiere o frumoasă biserică din lemn, vizibilă din orice punct al platoului. Ea a fost sfinţită în 1946 de episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. De asemenea, în 1945-1946 U.D.R.-ul a construit un funicular cu plecare din valea Goznei, la 3,5 km de Văliug, şi cu sosire pe culmea Semenicului, traseu pe care îl străbătea în 30-35 de minute. Funicularul a dispărut în timpul comunismului.

Conform statisticii medicului Gheorghe Runcan, în 1947 pe platoul Muntelui Semenic se aflau nu mai puţin de 18 cabane, cu câteva sute de locuri de cazare. Cea mai mare era Cabana U.D.R., cu 100-120 de locuri, dotată cu sală de joc, confort, telefon public, apeduct cu apă caldă şi rece, curent electric şi sobe de teracotă, fiind deschisă tot anul. Cabana Costeanu, pentru 40-45 de persoane, avea sală de mese, baie şi apă curentă. Cabana Lighezan, cu sală de mese, avea 20-25 de locuri. Cabana Societăţii pe acţiuni a muncitorilor din Reşiţa avea 25-30 de locuri. Pe lângă acestea, mai erau cabanele familiare: Dr. Gheorghe Runcan din Oraviţa, reşiţenii Gheorghe Vucu, I. Feher, Markovski, Alexandru Costeanu, Apeldauer, Zipfl şi I. Zima şi timişorenii Ion Negru, I. Nichici, Kohn, Dr. Marin şi Bandu, Dr. Galetaru şi Cârloabă, toate cuprinzând câte 3-4 camere.

O contribuţie importantă la dezvoltarea turismului pe Semenic au avut-o membrii Clubului turistic din Oraviţa, conduşi de Ion Băiaş şi de profesorul Ilie Rusmir. Ei au construit şoseaua dintre Prislop şi Semenic şi au amenajat o cabană, distrusă din păcate de un incendiu în 1942. Alţi promotori ai dezvoltării staţiunii au fost preoţii M. Mănescu şi E. Servou din Văliug, Alexandru Costeanu şi membrii Clubului sportiv U.D.R. din Reşiţa, dar în special inginerii Alexandru Popp şi Cornel Manciu, directori ai Societăţii, artizani ai construirii funicularului, a liniei telefonice şi a confortabilei cabane a U.D.R.-ului.

Stadiul la care ajunsese turismul de pe Semenic în 1947 era astfel descris de medicul Runcan: „Seara adeseori se organizează întruniri vesele, cu muzică şi dans la Cabana U.D.R., iar alteori se fac şezători în jurul focului de tabără, sub imensa boltă înstelată a cerului senin. Iarna se organizează diferite concursuri şi exibiţii sportive, iar în zilele calde şi senine, în bătaia soarelui de iarnă, şedinţe de helioterapie.”

În acest mod începuse să fie folosită staţiunea Semenic de bunicii şi părinţii noştri. Era desigur un start promiţător, ţinând cont că majoritatea staţiunilor din ţară s-au dezvoltat mult mai târziu. În schimb, Semenicul a decăzut, ajungând astăzi într-o stare de plâns. Încă din 1947 se trăgea un semnal de alarmă în acest sens: „Sper că aceste începuturi lăudabile vor fi susţinute şi în viitor cu aceeaşi ardoare şi chiar intensificate, pentru ca Semenicul să devină aşa cum merită, un centru turistic însemnat şi reputată staţiune climatică, constituind în acelaşi timp un important izvor de câştig pentru populaţia din împrejurimi.” Acest semnal de alarmă nu a fost auzit în deceniile ce au urmat. Semenicul a decăzut încet dar sigur, iar astăzi nu a mai rămas nici amintirea frumoaselor iniţiative din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936; Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.

Mircea Rusnac – Vechile familii din Weidenthal

7 noiembrie 2009

Fotografie de Hermann Heel

În anii 1827-1828, Camera aulică a Imperiului austriac a colonizat în munţii Semenic, în general la altitudini de 800-1.000 m, câteva sute de ţărani germani care proveneau din zona Klattau din Pădurea Boemiei. Datorită locului de provenienţă, ei au fost denumiţi „pemi” (Deutschböhmen), diferenţiindu-se astfel de celelalte ramuri ale germanilor din Banat, precum şvabii sau steierii. Iniţial ei au fost instalaţi în localitatea Sadova Veche de pe valea Timişului, unde au petrecut prima iarnă din Banat. Apoi au întemeiat localităţile Wolfsberg (Gărâna), Weidenthal (Brebu Nou), Lindenfeld şi Wolfswiese din Semenic şi Caransebeşu Nou, de asemenea pe valea Timişului. Wolfswiese a fost abandonată în scurt timp, iar pemii au continuat să trăiască în celelalte cinci aşezări. Numărul lor total nu a depăşit niciodată 3.000 de persoane.

Fiind înfiinţate de ei, aceste sate din regiunea montană aveau o populaţie compactă, exclusiv germană şi în mare măsură izolată de comunităţile majoritar româneşti din jur. De exemplu, Brebu Nou şi Gărâna formau o comună aparte, fără mari tangenţe cu localitatea cea mai apropiată, comuna româno-germană Văliug (Franzdorf). Lindenfeld făcea parte din comuna Buchin, dar nu avea legături cu satul românesc cel mai apropiat, Poiana. Nici Caransebeşu Nou, foarte aproape de oraşul Caransebeş (ulterior cartier al acestuia), nici Sadova Veche, lângă centrul de comună Slatina Timiş, nu interferau aproape deloc cu acestea.

Perioada comunistă a dat lovitura de graţie micilor şi izolatelor aşezări de pemi germani din Banat. Ele au cunoscut deportarea în Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi apoi discriminările de tot felul din cauza apartenenţei locuitorilor de naţionalitatea germană. Ruinarea vieţii lor economice, până atunci destul de înfloritoare, în ciuda mediului natural ingrat, paralel cu marele progres cunoscut în aceeaşi perioadă de Germania Federală şi de Austria, a instaurat definitiv în mentalul locuitorilor pemi ideea emigrării. Ea a început să fie pusă în practică în special din anii ’80 ai secolului al XX-lea, când Nicolae Ceauşescu a deschis calea repatrierii germanilor din România contra obţinerii de valută forte, şi s-a generalizat în primii ani de după revoluţia din decembrie 1989 (1990-1991), când practic această mică populaţie a dispărut din Banat. În 2009 satul Lindenfeld este complet părăsit, la Brebu Nou mai trăieşte un singur pem autentic, iar în celelalte localităţi (în special Gărâna) există câteva zeci de persoane de aceeaşi naţionalitate. Practic putem spune că istoria pemilor germani din Banat cuprinde numai intervalul 1827-1991.

Gărâna şi Brebu Nou au devenit localităţi turistice prin achiziţionarea multor case ale pemilor de către alţi locuitori din regiune, dornici de a le folosi ca locaţii de vacanţă. Între noii proprietari ai caselor sunt însă şi unele excepţii, precum germanul Gerd Ballas din Saarland. Acesta a achiziţionat o casă în Brebu Nou şi a folosit ocazia pentru a studia localitatea din punct de vedere istoric şi etnografic. Rezultatele strădaniilor sale au fost publicate pe site-ul http://www.brebu-nou.de, unde am găsit informaţii de real interes.

Între acestea se află şi lista vechilor proprietari dinainte de 1990 ai caselor din Brebu Nou, pe care îi redăm şi noi în ordine alfabetică. Este o încercare de a reaminti faptul istoric al existenţei pemilor.

Altmann 2, 14, 29, 60, 84, 98, 140, 148, 208
Bartl 177, 222
Birl 72
Blaschki 56
Brandl 223
Braun 96, 133A, 142, 165, 167, 173, 179, 211
Csikova 124
Duda 199
Eckert 147
Eckl 126, 130, 217
Fröhlich 66
Grassl 3, 181, 213
Gruber 13, 57
Grün 180
Hausner 11, 86, 109, 116, 183, 203
Hilbert 62
Hoffmann 186
Hrach 1
Irlweg 15, 145, 168, 216, 219
Karban 67, 151
Krall 207
Krapfl 6, 21, 51, 161
Kunz 113, 115, 160
Liebl 58
Liegl 103, 104
Markon 26, 111
Meingast 195
Meixensberger 210
Milotta 139
Muckenschnabel 146
Nagler 99
Neumayer 106, 164
Peschka 24, 64, 82, 150, 182
Richer 23
Rudlof 59, 121, 143, 197, 221
Scherbauer 17, 55, 71, 101, 144, 153, 170, 172, 189, 201
Schestak 19
Schliefsteiner 102
Schmidt 168A, 198
Spachholz 117
Stauber 20
Stuiber 119, 127, 139A
Stuiber-Krapfl 65
Tremmel 12, 25
Wosnek 212
Zangl 209
Zettel 27, 131, 162, 174
Zimmerer 28, 132, 218
Zipperer 110, 120, 166, 220.