Posts Tagged ‘Vârşeţ’

Mircea Rusnac – Fostele localităţi şvăbeşti din Banatul sârbesc

1 februarie 2020

În momentul împărţirii Banatului între România şi Serbia, în 1919, o parte importantă a populaţiei sale era de origine germană. Ocupând un teritoriu destul de compact şi locuind în numeroase sate şi oraşe, şvabii au ajuns peste noapte să fie despărţiţi prin graniţa româno-sârbă. În timp, localităţile lor au fost românizate, respectiv sârbizate, iar acum a rămas prea puţin din moştenirea culturală şi istorică pe care ne-au lăsat-o. De aceea, încercăm să reconstituim, cum am făcut-o şi în cazul Banatului românesc, aşezarea şi denumirea vechilor localităţi ale şvabilor din Banatul sârbesc.

La fel ca şi dincoace de graniţă, proporţia şvabilor în rândul populaţiei bănăţene era una însemnată în momentul divizării regiunii. Dacă în Banatul românesc şvabii reprezentau 25,4% din totalul populaţiei în 1920, în Banatul sârbesc ei constituiau 22,6% în 1921, fiind a doua etnie după sârbi. La fel ca şi la noi, procentajul lor a început să scadă ulterior, ajungând la 20,6% în 1931 şi la numai 2,9% în 1948. În recensămintele ulterioare, şvabii nu mai apăreau deloc. Regimul lor după încheierea celui de-al doilea război mondial a fost deosebit de dur. Un mare număr dintre ei au fost executaţi de partizanii lui Tito, iar ceilalţi, în special femeile şi copiii, au fost expulzaţi în Germania.

Ei au locuit atât în vechile oraşe ale Banatului sârbesc (Panciova, Vârşeţ, Becicherecu Mare, Chichinda Mare, Biserica Albă), cât şi în numeroase localităţi rurale de pe cuprinsul regiunii. Dintre acestea, menţionăm, fără a avea pretenţia că vom epuiza enumerarea:

Nakodorf (Nakovo), faţă în faţă cu Comloşu Mare; Charleville şi Seultour, lângă Comloşu Mic. Despre ultimele două, Francesco Griselini arăta în secolul al XVIII-lea că erau locuite, pe lângă germani, şi de loreni, ceea ce explică rezonanţa denumirilor. Astăzi ele sunt reunite, împreună cu fostul sat şvăbesc Sankt Hubert, în satul triplu Banatsko Veliko Selo. De asemenea, fostele localităţi Haufeld şi Mastort, aflate în faţa Jimboliei, sunt acum reunite în satul Novi Kozarci. Tot în zona Chichindei au mai existat şvabi în Banat Topola (Banatska Topola), Bikač (acum inclus în satul Bašaid) şi Molidorf (Molin), ultimul dispărut în 1961. Altă localitate dispărută a fost Deutsch-Zerne, lângă Srpska Crnja.

Pe graniţă, faţă în faţă cu Iohanisfeld şi Foeni, se află satul Pardan (Međa). În zona Žitište au mai existat şvabi în localităţile: Neuhatzfeld (Čestereg), Sankt Georgen an der Bega (Žitište) şi Katarinenfeld (Ravni Topolovac).

În zona Becicherecului erau: Deutsch-Elemer (Elemir), Klek, Deutsch-Etschka (Ečka), Sigmundsfeld (Lukićevo), Lazarfeld (Lazarevo), lângă Katarinenfeld, şi Ernesthausen (Banatski Despotovac).

În zona Sečanj, trăiau şvabi în Sartscha (Sutjeska), Petersheim (Sečanj), Stefansfeld (Krajišnik), Modosch (Jaša Tomić), faţă în faţă cu Grănicerii (Ciavoş), şi Rudolfsgnad (Knićanin).

În zona Plandište, localităţile şvabilor se numeau: Setschanfeld (Dužine), Bioseg (Banatski Sokolac), Georgshausen (Velika Greda) şi Zichydorf (Plandište).

Karlsdorf se numeşte astăzi Banatski Karlovac, Glogau – Glogonj, Apfeldorf – Jabuka, Franzfeld – Kačarevo, Homolitz – Omoljica, iar Rustendorf – Banatski Brestovac.

Blauschütz a devenit Pločica, Kubin este acum Kovin, Kudritz este Gudurica, faţă în faţă cu Lăţunaş. Alte localităţi şvăbeşti au fost Mramorak şi Schuschara-Sanddorf (Šušara).

Trebuie să recunoaştem că au fost destul de multe în ambele părţi ale Banatului şi, dacă nu-i mai putem aduce pe şvabi înapoi, cel puţin să păstrăm amintirea existenţei lor cândva pe aceste meleaguri. Ei fac parte integrantă din istoria Banatului şi nu este deloc un gest frumos să fie trecuţi cu vederea.

Mircea Rusnac – Accidente feroviare petrecute în Banat

28 ianuarie 2012

De-a lungul timpului, pe căile ferate bănăţene au avut loc, ca pretutindeni în lume, şi evenimente nefericite, soldate cu deraieri, pagube materiale şi uneori chiar cu vieţi umane pierdute. Frecvenţa acestor accidente nu a fost însă deosebit de mare, datorită calităţii lucrărilor efectuate în momentul construirii liniilor şi a competenţei în domeniu a celor care au condus trenurile din 1854 şi până astăzi. Totuşi, la această regulă au existat şi câteva excepţii, enumerate în special în lucrarea lui Şerban Lacriţeanu şi Ilie Popescu intitulată Istoricul tracţiunii feroviare din România, vol. I (1854-1918), Bucureşti, 2003, din care vom extrage şi noi exemplele de mai jos.

Cel mai vechi accident cunoscut pe una din liniile existente în această zonă s-a produs încă la începutul  anilor 1860 pe calea ferată Timişoara-Baziaş, în staţia Vârşeţ. Acolo a avut loc o puternică coliziune între două trenuri, în urma căreia au fost distruse complet câteva vagoane şi au fost avariate trei locomotive. Din fericire, nu au fost victime. (p. 596)

Fotografie de la Anton Schulz

În schimb, în 1965 au murit cinci feroviari în apropierea staţiei Lişava Nouă de pe linia Oraviţa-Anina. În acel loc se mai poate vedea cu greu în acest moment o cruce ruginită şi năpădită de vegetaţie, ridicată în amintirea lor. (p. 618) Un tren de marfă cobora atunci către Oraviţa, însă din cauza defectării pompei de aer, acesta a scăpat în pantă, ajungând la o viteză de peste 80 km/oră, într-un tronson în care viteza maximă admisă era de 15 km/oră. În consecinţă, locomotiva şi mai multe vagoane au deraiat şi s-au răsturnat, ucigând întregul personal care deservise trenul şi care rămăsese până la sfârşit la posturi. În urma acestui cumplit accident, locomotiva nr. 50.051 nici nu a mai fost reparată, fiind casată în anul 1968. (p. 619)

Un alt accident de o factură mai ciudată, care s-a înregistrat pe aceeaşi linie, a fost menţionat de Iacob I. Voia şi Doru G. Ilana în monografia Slatina-Nera. Însemnări despre sat şi oamenii lui, Timişoara, 2008, p. 219. Vântul Coşava a atins viteza maximă de 250 km/oră sau 70 m/s în luna februarie 1979 la Oraviţa, aceasta fiind şi maxima absolută din România. Vântul a bătut neîntrerupt din 16 februarie ora 19 până la 18 februarie ora 7. În 1979, datorită vântului Coşava au fost răsturnate trei vagoane pe sectorul Oraviţa – Brădişoru de Jos.

Lacriţeanu şi Popescu mai aminteau în final un ultim accident, produs în apropiere de Arad la 29 august 1999. Atunci un tren rapid a lovit un TIR turcesc care traversa un pasaj la nivel cu calea ferată fără ca şoferul să se asigure. Trenul avea o viteză de peste 100 km/oră, iar în urma impactului locomotiva electrică a fost proiectată la circa 20 de metri depărtare, într-o casă. Cu această ocazie a murit electrocutat şoferul unei maşini care aştepta trecerea trenului şi peste care au căzut firele reţelei de contact. Au fost mai mulţi răniţi, mecanicul trenului având ambele picioare fracturate. Din fericire, locuitorul casei lovite nu se afla acolo în acel moment, scăpând astfel cu viaţă. Şoferul turc care a produs întreaga nenorocire a dispărut la timp şi nu a mai fost prins niciodată. (p. 624)

Accidentele enumerate aici, dintre care unele s-au soldat cu urmări tragice, fac parte integrantă din istoria circulaţiei feroviare bănăţene. Ele au însoţit evoluţia mersului trenurilor în întreaga lume. Nici regiunea noastră nu a fost scutită de asemenea evenimente, pe care este bine să ni le reamintim în speranţa că ele nu se vor mai repeta niciodată.

Mircea Rusnac – Aşezările locuite de români în Banatul sârbesc

17 martie 2010

Din suprafaţa totală a Banatului, de 28.526 kmp, aproximativ o treime (9.276 kmp) aparţine Serbiei. Pe acest teritoriu, pe lângă populaţia sârbească majoritară, au trăit dintotdeauna şi români, precum şi alte naţionalităţi. Românii, destul de reduşi numeric astăzi datorită asimilării şi emigrărilor, continuă să vieţuiască în vechile lor aşezări, chiar dacă în unele dintre ele nu mai deţin majoritatea populaţiei. În total, românii au locuit şi mai locuiesc în 42 de aşezări din Banatul sârbesc, în special la sate, însă şi în oraşele învecinate. Din punct de vedere geografic, localităţile care au şi populaţie românească, în proporţie mai mare sau mai mică, se pot împărţi în şase grupuri, acoperind practic întreaga suprafaţă a Banatului sârbesc.

Cel mai mare grup al localităţilor în care trăiesc români se află în zona oraşului Vârşeţ şi cuprinde 13 aşezări. Este vorba de oraşul Vârşeţ (Vršac) propriu-zis şi de aşezările rurale: Vlaicovăţ (Vlajkovac), Râtişor (Ritiševo), Coştei (Kuštilj), Voivodinţ (Vojvodinci), Iablanca (Jablanka), Mesici (Mesić), Sălciţa (Sočica), Marcovăţ (Markovac), Srediştea Mică (Malo Središte), Jamu Mic (Mali Žam), Mărghita (Margita) şi Sân Ianăş (Barice).

Urmează grupul celor 9 localităţi aflate în preajma oraşului Becicherecu Mare, cel mai important oraş din întregul Banat sârbesc. Pe lângă Becicherecu Mare (Zrenjanin), românii mai locuiesc în satele Ecica (Ečka), Uzdin (Uzdin), Sărcia (Sutjeska), Toracu Mare, Toracu Mic (reunite acum în localitatea Begejci), Clec (Klek), Iancahid (Jankov Most) şi Chisoroş (Rusko Selo).

În sud, în zona oraşului Panciova, se găseşte un alt grup de 6 aşezări în care locuiesc şi români, adică Panciova (Pančevo) şi comunele Iabuca (Jabuka), Glogoni (Glogonj), Ofcea (Ovča), Omoliţa (Omoljica) şi Satu Nou (Banatsko Novo Selo). Tot un grup de 6 localităţi este întâlnit în jurul vechiului centru românesc Alibunar. Acest grup este format din: Alibunar (Alibunar), Seleuş (Seleuš), Sân Mihai (Lokve), Nicolinţ (Nikolinci), Petrovasâla (Vladimirovac) şi Dobriţa (Dobrica).

În fine, mai există două grupuri de câte 4 aşezări. Primul dintre ele este în zona Cuvinului şi cuprinde aşezările Cuvin (Kovin), Doloave (Dulovo), Deliblata (Deliblato) şi Maramorac (Mramorak). Cel de-al doilea se află în preajma oraşului Biserica Albă. Acesta numără localităţile Biserica Albă (Bela Crkva), Grebenaţ (Grebenac), Straja (Straža) şi Oreşaţ (Orešac).

Categoriile prezentate corespund celor 6 despărţăminte ale „Astrei”, create în localităţile bănăţene în martie 1938 şi amintite în lucrarea lui Gligor Popi, Românii din Banatul iugoslav între cele două războaie (1918-1941), Timişoara, 1996, p. 242, cu precizarea autorului că ele „au cuprins toate localităţile în care trăiau români.”

În aceste oraşe şi sate trăiesc românii din Banatul sârbesc. Ei sunt foarte aproape geografic şi afectiv de noi şi de aceea este bine să cunoaştem mai multe lucruri despre ei. Cel puţin trebuie să fim familiarizaţi cu numele localităţilor lor, deoarece şi acestea fac parte din moştenirea Banatului istoric. Ei şi-au păstrat în mod admirabil limba, obiceiurile şi portul popular. Din toate aceste motive, merită astăzi tot respectul nostru.