Mircea Rusnac – Amintiri ale copiilor deportaţi în Bărăgan

Anul trecut a apărut o lucrare emoţionantă despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, venită să completeze bogata literatură dedicată acestei teme.* Dacă lucrările apărute în primii ani după 1989 se bazau pe amintirile deportaţilor care în momentul respectiv se aflaseră la o vârstă matură, între timp mare parte dintre aceştia au încetat din viaţă. Acum a venit rândul copiilor de atunci să ne relateze amintirile lor, nu mai puţin interesante, culese de un autor născut el însuşi în acea deportare. Copiii deportaţi la vârste de 2-3 ani sau chiar mai mici, care îşi amintesc primele imagini tocmai de acolo, din deportare, vin cu viziunile lor de atunci şi cu nuanţe de mare interes chiar şi acum. Nu vom insista asupra tuturor emoţionantelor mărturii şi amănunte relatate în carte, ci ne vom concentra, cu titlu de exemplu, asupra unor aspecte care revin în mai multe relatări, dovedindu-şi astfel veridicitatea. Câteva teme se regăsesc în mai multe relatări diferite, marcând viaţa atâtor oameni.

Au fost nu puţine cazuri când bănăţeni de naţionalitate germană au suferit două deportări la rând, întâi în Uniunea Sovietică în 1945-1950 şi apoi în Bărăgan în 1951-1956, totalizând astfel zece ani de suferinţă. De pildă, profesoara Elisabeta Mulcz din Teremia Mare a văzut la Olaru un bărbat care la vârsta de 17 ani fusese deportat în U.R.S.S. pentru cinci ani, fiind apoi dus în Bărăgan pentru alţii cinci. „Mi-a rămas în minte imaginea lui. Părea o statuie a durerii. Privea înainte cu o privire goală. Atâta foame, atâta nedreptate… Nu l-am mai văzut niciodată. Doar atunci, la 12 ani. M-a privit fix şi atât. De atunci, acel om se uită la cuiburile de păsări. Omul acela e socotitorul berzelor.” (p. 28) În 2012, despre acest om s-a scris şi în presa timişoreană, el trăind pe atunci la Biled. Profesoara i-a trimis o scrisoare de Crăciun, dar neştiindu-i adresa, a menţionat pe plic numele (aflat din ziar), localitatea şi a adăugat: „Omul care a îmbătrânit numărând păsările cerului.” Spre bucuria ei, destinatarul, Petru Trendler, i-a răspuns. (Ibidem)

Trendler se ocupase mulţi ani, după revenirea din cele două deportări, cu număratul cuiburilor de barză şi al berzelor existente în fiecare an la el în sat, ţinând un catalog timp de aproape patru decenii. Aici el notase conştiincios numărul fiecărei case care avea o barză pe horn, numele proprietarului acesteia, stâlpul pe care se afla câte un cuib şi câte berze mature şi câţi pui se aflau în fiecare cuib. (p. 270-271) Timp de cinci ani el a lucrat ca fochist la o mină de huilă dintr-o regiune transcaucaziană şi alţi cinci a fost deportat în Bărăgan, în satul Olaru, unde a muncit la o bumbăcărie. (p. 274)

Nemţoaica Ana Cernei din Iecea Mare, căsătorită cu un refugiat din Basarabia, a fost şi ea deportată mai întâi la Dnipropetrovsk, în Ucraina Sovietică, împreună cu tatăl şi cu fratele ei, unde a lucrat într-o ţesătorie. Acolo şi-a pierdut degetul mare de la o mână, pe care şi l-a prins în maşină. Fratele ei a murit în deportare, apoi s-a îmbolnăvit şi tatăl şi atunci autorităţile sovietice i-au trimis acasă atât pe el, cât şi pe fiica sa. (p. 115) Mai târziu, Ana Cernei a fost dusă împreună cu soţul său şi cu fiul lor de doi ani la Olaru, în Bărăgan. (p. 116)

Şi Maria Slavik din Biled a fost deportată în 1945 împreună cu tatăl ei la Stalino, în Ucraina. (p. 184) După câteva luni însă, ea s-a îmbolnăvit şi, nemaifiind bună de muncă, a fost trimisă acasă înainte de Crăciun. Ea îşi amintea că în lagăr militarii sovietici îi umileau pe cei deportaţi, pentru orice solicitare trimiţându-i la Hitler. Acolo primeau de mâncare cartofi, mai mult coji, varză, însă carne nu au văzut cât timp au stat în acel lagăr de muncă. (p. 185) La 25 de ani a fost dusă şi în Bărăgan, la Rubla, cu întreaga familie. (Ibidem)

O temă care a revenit în relatările multor foşti deportaţi în Bărăgan a fost cea a iernilor cumplite trăite acolo, în special cea din anii 1953-1954, una dintre cele mai grele din intreg secolul XX. Tot Maria Slavik îşi amintea că iarna deportaţii trebuiau să meargă prin troienele de zăpadă. (p. 186)

Ştefan Miatov din Saravale avea patru ani când a fost deportat la Bumbăcari. (p. 74) El ţinea minte iarna cea grea din 1953-1954, când casele au fost acoperite de zăpada viscolită până la coamă. Pentru ca oamenii să poată ieşi afară, trebuia folosit hornul sau să fie spart un geam şi apoi să-şi facă tunel prin nămeţi. Primul care răzbea afară îl debloca pe vecinul său. (p. 77)

Emilian Bugariu, deportat din Checea la Frumuşiţa Nouă, arăta că în acea iarnă oamenii puteau fi scoşi din case numai prin tunele. El era atunci în armată la Aninoasa, în Valea Jiului, unde lucra în mină. A solicitat o pemisie pentru a-şi ajuta familia deportată. Din fericire, casa lor nu avea intrarea înspre Prut şi viscolul nu le-a blocat accesul, însă vecinii de pe partea cealaltă a străzii au putut fi greu scoşi din casele lor. Chiar pe peretele opus intrării casei lor, zăpada era troienită, având până la 4 m înălţime. Pe acel perete se formase şi în casă un strat de gheaţă de un deget, cauzat de condens, deoarece în cameră ardea focul şi totuşi în interior temperatura se apropia de 0 grade. (p. 287)

După cum rezultă şi dintr-o fotografie păstrată de Nicolae, fiul Anei Cernei, în iarna 1953-1954, în curtea casei lor se făcea pârtie cu lopata. Dislocaţii se scoteau unii pe alţii din troiene. (p. 118)

Profesorul Ioan Ostrovăţ din Sânnicolau Mare, deportat la Valea Viilor, îşi amintea că în acea iarnă de pomină viscolul a acoperit complet casa unui vecin cu zăpadă troienită. Pentru a fi scos de acolo, s-a săpat un tunel. Alt vecin locuia cu familia într-un bordei. Acel bordei nici nu a putut fi reperat printre nămeţi. Ca să-l găsească, oamenii au sondat prin zăpadă cu un băţ ascuţit. (p. 135)

Petru Negru Jivanov din Soca, deportat la vârsta de doi ani la Viişoara, îşi amintea iarna 1953-1954, când au căzut ninsori abundente, iar viscolul a îngropat satele deportaţilor în zăpadă. În acel anotimp s-a întâmplat să fie viscol şi trei-patru sau chiar şi nouă zile la rând. Astfel, unele căsuţe îngropate au stat şi câte o săptămână în nămeţi fără ca oamenii din ele să poată ieşi afară. Un om din acel sat a şi murit în timpul viscolului, însă familia lui nu l-a putut duce la groapă şi a fost nevoită să urce sicriul în podul casei până când urgia s-a mai potolit.

Chiar în bucătăria familiei Jivanov, zăpada a pătruns prin gaura cheii, formând în interior un troian înalt de 1 m. Din ea, femeile topeau pentru a face mâncare, pentru a avea apă de băut şi pentru a putea spăla copilul. Într-o noapte cu viscol puternic, acoperişul de paie al casei a fost dat jos. Bărbaţii au fost nevoiţi să iasă din casă şi au refăcut atât cât se mai putea strânge din el. (p. 221)

Felicia Maghiaru din Comloşu Mare, deportată când avea trei ani la Vădenii Noi, îşi amintea că în acea iarnă casele mai mici erau complet sub zăpadă, formându-se tot atâtea derdeluşuri pentru copii. Însă s-au mobilizat în jur de 40 de bărbaţi, care cu ajutorul lopeţilor i-au scos din troiene şi pe năpăstuiţii din această localitate aflaţi sub ele. (p. 264)

Alte nenorociri pentru deportaţi au fost provocate de inundaţiile produse în regiune. O serie de mărturii ale copiilor de atunci le menţionează ca atare, ca o experienţă de neuitat trăită la o vârstă fragedă. Imediat după ce au fost lăsaţi în câmp la Olaru, membrii familiei Cernei din Iecea Mare şi-au săpat acolo un bordei, însă când a venit o ploaie mare, acesta s-a umplut cu apă. Cu acel prilej, pe micul lor fiu Nicolae în vârstă de doi ani l-au urcat pe un dulap. (p. 116)

Maria Cornelia Botoş din Comorâşte, care avea patru ani şi jumătate când a fost deportată la Borcea Nouă, îşi amintea şi ea că după ce familia sa a făcut o colibă, l-au adus pe străbunicul suferind cu pat cu tot, aşezându-l în mijlocul acesteia. Dar noaptea a început să plouă. Pentru a fi feriţi copiii de apa de ploaie care curgea şiroaie printre snopii de grâu, a fost pusă o masă peste patul bolnavului, ei ascunzându-se sub aceasta. Pe masă se afla o muşama, pe care cei mari o ţineau de colţuri pentru a sta întinsă şi a nu se scurge apa în pat. (p. 191-192)

Inundaţie a fost şi la Lăteşti, după cum povestea inginerul Farkas Ladislau Csaba, deportat din Deta. La două luni după sosire, peste satul de bordeie abia încropite a venit o ploaie torenţială şi circa 30 dintre ele, aflate într-o zonă mai joasă, au fost complet inundate. A doua zi, oamenii din satul vechi au adus o barcă, pentru ca sinistraţii să-şi poată „pescui” din lucrurile care pluteau pe apa care ajungea până la 3 m adâncime. (p. 111)

Ileana Bechira din Checea a fost şi ea deportată la doi ani la Frumuşiţa Nouă, pe malul Prutului. În anul 1955, acesta s-a revărsat de mai multe ori. În toamnă apa a ajuns peste casele deportaţilor. După ce s-au refugiat într-un sat vecin, ei au luat o barcă cu care s-au întors să vadă ce a mai rămas din satul lor. Acolo era însă o mare întindere de apă albastră. Din podul unei case se auzea mieunând o pisică. Acea revărsare a şters satul cu totul. (p. 91-92)

Alt martor al acelei inundaţii din august 1955 a fost Emilian Bugariu, menţionat mai sus. El îşi amintea cum satul Frumuşiţa Nouă a fost evacuat cu ajutorul căruţelor, al tractoarelor cu remorci şi al camioanelor. Prutul s-a revărsat chiar în zona familiei sale. (p. 287-288) Ulterior, sinistraţii se duceau până la şosea, privind cu tristeţe în direcţia satului lor. În zare însă nu se mai vedea decât apă. (p. 289) Pe deasupra apelor se vedeau acoperişurile de paie plutind. După ce apele s-au retras, din satul lor nu mai rămăsese nimic. (p. 290)

Toate acestea au fost drame colective de o mare intensitate, rămase pentru totdeauna în amintirea celor ce le-au trăit la vârste fragede. Cartea abundă însă în multe alte momente la fel de dureroase trăite în acea cumplită deportare, care i-a marcat pe bănăţeni într-un mod cu totul aparte. Este necesar ca şi generaţiile actuale să cunoască aceste lucruri, pentru ca ele să nu se mai poată repeta vreodată.

* Marcel Sămânţă, Desculţi printre ciulini. Mărturii despre deportarea în Bărăgan, Ed. Mirton, Timişoara, 2016, 295 p.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: