Mircea Rusnac – Destinul familiei Schwirzenbeck din Caransebeş

Multe familii bănăţene au trecut prin evenimente deosebite, generate de contextul perioadei în care au trăit. De multe ori, experienţele acestora pot fi de mare folos înţelegerii mai bune a istoriei, văzută cu ochii omului de atunci, care i-a simţit efectele în mod direct. Din aceste motive, am prezentat o serie de amintiri de familie ale cititorilor noştri şi continuăm să o facem. De data aceasta vom folosi informaţiile şi fotografiile pe care ni le-a pus la dispoziţie Petrică Rădulescu din Caransebeş, căruia îi mulţumim.

Bunicii săi din partea mamei au fost germani: Johann Schwirzenbeck, născut la Lindenfeld în 1909, şi Anna Petzak, născută în 1911 la Caransebeş din părinţi originari din Sadova Veche. Johann era al treilea copil la părinţi, iar la naşterea lui mama sa a murit. A fost crescut de o soră mai mare, care mai târziu, căsătorită Weiss, a locuit la Caransebeş, pe Strada Romanilor.

Johann Schwirzenbeck. Fotografii aflate în posesia lui Petrică Rădulescu.

Tot la Caransebeş, aproape de sora sa, a stat şi Johann Schwirzenbeck, care a deschis o fierărie („covăşie”) pe strada de către aeroport, printre ultimele case de pe stânga. A avut două fiice: Anna („Anusch”), născută în 1933, ulterior căsătorită Popa, şi Paulina („Linusch”), născută în 1937, mama lui Petrică Rădulescu. Totul părea să meargă bine până în perioada celui de-al doilea război mondial, când foarte multe lucruri s-au înrăutăţit.

Către sfârşitul acestuia, Johann Schwirzenbeck a fost nevoit să îşi părăsească familia, atelierul şi oraşul, plecând, la fel ca şi mulţi alţi germani bănăţeni, cu trupele Wehrmacht-ului în retragere. Soţia sa şi cele două fiice, mici pe atunci, au fost nevoite să înfrunte singure marile greutăţi care au urmat. După cum îi povestise lui Petrică Rădulescu bunica sa, erau îngrozite când se bombarda aeroportul, casa lor fiind foarte aproape de acesta. Zgomotul era asurzitor. Alte momente de groază trăiau atunci când erau „vizitate” de soldaţii sovietici care au ocupat Caransebeşul. În acele momente, fetele erau ascunse sub pat pentru a nu fi luate şi expediate în Uniunea Sovietică. După cum aveau să îşi amintească mereu, acei soldaţi erau foarte „duri şi neciopliţi”. Anna Schwirzenbeck avea să spună că numai Dumnezeu a făcut ca ea şi fiicele sale să scape până la urmă.

Anna Schwirzenbeck, născută Petzak, împreună cu sora ei, căsătorită Krall, flancate de fiicele Linusch şi Anusch

În orice caz, nu au scăpat deloc uşor. În 1944, după ce Caransebeşul a fost ocupat de sovietici, au fost arestate toate trei şi ţinute timp de trei zile în beciurile Poliţiei, direct pe podeaua de beton. Anna a fost interogată de mai multe ori de o comisie din care făceau parte un sovietic şi câţiva români. Ei vroiau să afle unde se ascundea Johann, însă soţia lui nu cunoştea pe atunci acest lucru. Cineva o şi învăţase ca sub nicio formă să nu spună că el a plecat cu germanii. În acest timp, în curtea Poliţiei, germanii din oraş erau încolonaţi, urcaţi în camioane şi duşi la gară pentru a fi deportaţi în lagărele de muncă din U.R.S.S. După ce toţi au fost duşi, cele trei au fost eliberate, într-o stare fizică deplorabilă şi foarte slabe. Mama lui Petrică Rădulescu va atinge greutatea de 45 kg abia la 17 ani.

Între cei îmbarcaţi în trenurile de vite pentru a fi deportaţi s-a aflat şi fratele Annei (Petzak), care însă a reuşit să scoată o scândură din podeaua vagonului şi să fugă. Mult timp după aceea, el a stat ascuns în munţi şi prin păduri, pentru a nu fi găsit de sovietici şi arestat din nou.

După încheierea războiului, cele două fete au fost crescute numai de mama lor, care nu s-a mai recăsătorit după plecarea lui Johann Schwirzenbeck. Era o perioadă de foamete cumplită. În acel timp îşi făceau supă din coji de cartofi şi primeau mămăligă de la vecini. Le mai ajuta cu mâncare sora lui Johann, cea care îl crescuse (căsătorită Weiss), care avea o familie mai înstărită. Mai târziu, Anna a lucrat croitorie „la negru”, fiind mereu în pericol de a fi depistată de inspectorii de la Fisc, care făceau controale dese în tot oraşul pentru a-i prinde pe micii meseriaşi care mai lucrau acasă câte ceva.

Ajuns în Germania, Johann Schwirzenbeck s-a stabilit la Ulm, dar nu s-a mai recăsătorit nici el. În anii 1960, la aproximativ două decenii după ce plecase, el a izbutit să facă o scurtă vizită în România, pentru a-şi putea vedea familia. În curând a trebuit să se reîntoarcă în Germania. Nu au mai încercat reîntregirea familiei. După cum spunea Petrică Rădulescu: „În sufletul ei, cred că bunica nu a putut să-l ierte pe bunicul pentru că a plecat, atunci, cu armata germană, deşi el susţinea că NU PUTEA să mai rămână.” Definitiv separaţi, au murit apoi, el în 1975, în apropiere de Ulm, iar ea în 1989 la Caransebeş. „A fost una din multele tragedii generate de război”, conchidea Petrică Rădulescu.

Revederea din anii 1960. Johann Schwirzenbeck, între Anna, fiica lor, Paulina Rădulescu, şi soţul acesteia

Acesta a fost destinul unei familii germane din Banatul postbelic. Perioadă presărată cu multe necazuri şi nedreptăţi, care au marcat destine şi idealuri. Îi mulţumim încă o dată lui Petrică Rădulescu pentru că ne-a împărtăşit aceste informaţii. Practic, fiecare familie germană din Banat poate povesti, din păcate, lucruri foarte asemănătoare cu acestea.

Mircea Rusnac – Banatul, popularizat în Cehia

Fotografii preluate de pe http://www.svata-helena.eu

Banatului i se face o foarte bună reclamă turistică, dar şi istorică, în Cehia, datorită în primul rând existenţei minorităţii cehe de aici. În vara lui 2010, când am vizitat satul Sfânta Elena, am văzut pe un panou din centrul localităţii menţionat site-ul www.banat.cz. Ulterior am constatat că acesta conţine informaţii foarte utile pentru turiştii care doresc să viziteze Banatul.

Intitulat Vacanţă la compatrioţi, acest site are subtitlul de Turism în satele ceheşti din Banatul românesc. El cuprinde numeroase secţiuni, menite să satisfacă interesul pentru Banat în general şi pentru satele pemilor cehi în special. Astfel, secţiunea „Sate” cuprinde referiri la toate aşezările ceheşti din sudul Banatului: Sfânta Elena, Gârnic, Ravensca, Bigăr, Eibenthal şi Şumiţa (comunităţi mai mici întâlnindu-se şi la Orşova şi la Zlatiţa). Celelalte secţiuni se intitulează: Istorie, Tradiţii, Fotogalerie, Topografie, Cărţi şi hărţi, Articole, Manifestări, Transporturi, Bere, Bani, Sprijin, Turism, Cicloturism, Cazare, Alimentaţie, Pescuit, Excursii, Cadouri, Comportare principială şi Ambasade. Informaţia este solidă pentru cei doritori de a vizita zona noastră şi datele şi imaginile prezentate sunt de natură să îi atragă pe cei curioşi. Este menţionată apariţia satelor ceheşti din Banat începând cu anul 1823, ca aşezări de muncitori forestieri şi în scopul întăririi Graniţei Militare, şi se exprimă admiraţia pentru modul în care locuitorii lor au ştiut să îşi păstreze limba, obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti.

În josul site-ului mai apar secţiunile: Concediu romantic, Compatrioţi, Turism, Tradiţii, Natură, Transport, toate însoţite de imagini semnificative. Secţiunea intitulată „Unde trăiesc cehii?” cuprinde harta Banatului de sud, pe care sunt marcate localităţile pemilor. Un site foarte instructiv şi demn de a fi vizitat şi de către cei care nu cunosc limba cehă.

Un alt site cu scop asemănător este www.dovolena-banat.cz, intitulat în mod direct Concediu în Banat. Din nou, numeroase secţiuni vin să familiarizeze turistul ceh cu oportunităţile întâlnite în zona noastră: Cazare, Servicii, Expediţie, Pescuit, Preţuri, Transport, Recomandări, Contact, Programări, Fotogalerie, Moduri de excursie, Eibenthal, Despre Banat, Scrieri despre Banat, Comportare principială, Instruire de ajutor, Forum.

Aceste interesante site-uri, puţin cunoscute la noi, indică felul în care este promovat turismul bănăţean într-un stat avansat din Europa centrală, care nu şi-a uitat concetăţenii aflaţi pe alte meleaguri. Chiar dacă acum numărul cehilor bănăţeni (estimat la circa 2.000 de către aceste site-uri) este în continuă descreştere prin emigrarea în ţara-mamă, totuşi satele lor oferă încă aspecte ale vieţii lor tradiţionale, care au suscitat şi interesul turiştilor străini. Ca martori oculari ai realităţii din Sfânta Elena, putem confirma atât prezenţa acolo a turiştilor veniţi din Cehia, cât şi însemnatele investiţii realizate la instituţiile de bază ale localităţii. În acest fel, relaţiile turistice pot mijloci o mai bună cunoaştere între regiunile noastre aparţinând Europei centrale şi un interes sporit faţă de Banat al turiştilor străini.

Mircea Rusnac – În 1954, Metalul Reşiţa a cucerit Cupa României la fotbal

În anul 1954, fotbalul din România a înregistrat o premieră care este amintită şi acum, de fiecare dată când se dispută finala Cupei naţionale. Atunci, Cupa fusese cucerită pentru prima oară de o echipă din divizia secundă. Această echipă se numea Metalul Reşiţa şi numele ei a rămas înscris pentru totdeauna pe prestigiosul trofeu.

Activitatea fotbalistică era destul de veche la Reşiţa, un prim club luând fiinţă în anul 1911. După primul război mondial, localitatea ajunsese să aibă două formaţii între care avea loc o frumoasă rivalitate sportivă: U.D. Reşiţa, înfiinţată în 1926 şi campioană naţională în 1931, susţinută în mod oficial de conducerea uzinei, şi S.S.M.R., înfiinţată în 1923, cu sprijinul sindicatului muncitoresc. După al doilea război mondial, aceste echipe au fuzionat sub denumirea de Oţelul, modificată apoi în câteva rânduri, până s-a ajuns la numele, devenit foarte popular în timp, de Metalul Reşiţa. Sub această denumire s-a produs şi importantul eveniment din 1954.

În acel an, echipa reşiţeană încheiase campionatul pe locul şapte în seria a II-a a Diviziei B, fiind deci departe de valoarea necesară unei promovări în prima categorie. Trebuie precizat faptul că atunci campionatul se desfăşura după sistemul sovietic, primăvară-toamnă, încheindu-se către sfârşitul anului calendaristic. La fel, „Cupa R.P.R.”, cum era denumită în epocă, îşi disputa fazele finale în lunile octombrie-decembrie, finala desfăşurându-se chiar în ajun de „Moş Nicolae”. Toate echipele erau amatoare, profesionismul fiind strict interzis de statul comunist. Aşa se face că în lotul echipei Metalul Reşiţa evoluau şapte lăcătuşi-mecanici, patru funcţionari şi câte un forjor, strungar, oţelar, electrician şi impiegat.

Evoluţia echipei reşiţene în acea ediţie a Cupei a fost ireproşabilă, ea eliminând pe parcurs nu mai puţin de cinci reprezentante ale primului eşalon, dintre care patru erau chiar fruntaşe ale clasamentului. Ţinându-se cont de diferenţa de categorie, partidele (cu excepţia finalei) au avut loc la Reşiţa. În şaisprezecimi, la 11 august 1954, era eliminată Ştiinţa Timişoara cu scorul de 5-1. În optimi, la 20 octombrie, era rândul Locomotivei Târgu Mureş să încaseze 4-0 la Reşiţa. La 28 noiembrie aveau loc sferturile, victima numindu-se atunci Locomotiva Timişoara (2-0), iar în semifinale, la 1 decembrie, la Reşiţa pierdea însăşi C.C.A. Bucureşti cu 1-0. Bilanţul reşiţenilor în compania acestor patru prim-divizionare era deja unul strălucit, ei eliminându-le pe toate pe rând, cu scorul general de 12-1!

La 5 decembrie 1954, de la ora 13,30, avea loc finala Cupei R.P.R. între Dinamo Bucureşti, viitoarea campioană a ţării, şi Metalul Reşiţa, echipă de pluton din Divizia B. Meciul s-a disputat pe Stadionul Republicii din capitală, în faţa a peste 30.000 de spectatori, fiind condus bine de arbitrii D. Schulder, C. Mitran şi S. Segal. La Dinamo, echipă antrenată de Angelo Niculescu, au evoluat jucători cunoscuţi în întreaga ţară: Constantinescu – Szőke, Băcuţ II, Fodor – Călinoiu, Băcuţ I – Bartha, Nicuşor, Ene, Ozon (din minutul 46 Neagu), Suru. În schimb, reşiţenii, conduşi de antrenorii Mihai Zsizsik şi Emil Cosma, erau nişte iluştri necunoscuţi: Zarits – Chirilă, Teodorescu, Potoceanu – Munteanu, Apro – Jojart II, Mioc, Urcan, Iovan (din minutul 70 Vida), Szeles. Ei jucau pentru prima dată în deplasare, tocmai cu medaliata cu bronz a campionatului naţional!

Relatarea acestei partide a apărut în ziarul Sportul popular de a doua zi, sub semnătura prestigioşilor gazetari Radu Urziceanu şi Eftimie Ionescu. Ea era intitulată în mod entuziast: Echipa metalurgiştilor din Reşiţa a cucerit Cupa R.P.R. la fotbal. În finala de ieri, Metalul Reşiţa a întrecut Dinamo Bucureşti cu 2-0 (2-0), fiindu-ne semnalată de Walter Woth. Datorită acestei relatări, ne putem face o imagine mai exactă asupra modului în care s-a desfăşurat memorabila finală.

Ea începea cu… sfârşitul: „Ultimele secunde ale jocului se scurg în aplauzele miilor de spectatori, iar odată cu fluierul final al arbitrului aceste aplauze se transformă în adevărate urale: Metalul Reşiţa a câştigat Cupa R.P.R. pe anul 1954! Ea reuşeşte astfel o performanţă unică în fotbalul nostru: este prima echipă de categoria B care cucereşte importantul trofeu.” Ca bilanţ final, reşiţenii au eliminat cinci prim-divizionare, îmbunătăţindu-şi şi golaverajul: 14-1! Ca urmare, în mod meritat, echipa Metalul Reşiţa era denumită de autorii cronicii drept „performera numărul 1 a acestui an fotbalistic”.

Prima caracteristică a acestei echipe-revelaţie era puterea de luptă, ea apărându-se în general cu şapte jucători şi atacând doar cu 4, 3 sau uneori cu 2 oameni (într-o epocă în care se foloseau de regulă cinci atacanţi). Jurnaliştii continuau: „Toate acţiunile dinamoviştilor au trebuit să se desfăşoare într-un spaţiu restrâns şi aglomerat, oprindu-se regulat în faţa zonei de nepătruns a apărătorilor metalurgişti, în timp ce contraatacurile echipei din Reşiţa, deşi sporadice, au fost totdeauna periculoase, fiindcă s-au desfăşurat pe un spaţiu larg, «deschis» şi împotriva unei apărări descoperită de însăşi tactica ei ofensivă.” Pe măsură ce timpul se scurgea, apărarea oaspeţilor era tot mai calmă, decisă, promptă şi organizată, jucătorii lor luptând pentru fiecare balon. Marcaţi în acest mod, jucătorii dinamovişti au început să se enerveze şi să greşească tot mai des, chiar dacă dominarea lor era foarte clară. Raportul de cornere la finalul jocului, de exemplu, a fost de 8-1 (2-1) în favoarea lui Dinamo.

Însă fotbalul se joacă pe goluri şi cei care au înscris de două ori, încă înainte de pauză, au fost reşiţenii. Cum s-au marcat aceste goluri? Redăm din „filmul jocului” prezentat în aceeaşi relatare din Sportul popular: Minutul 30: „Urcan pasează printre doi adversari lui Szeles, care, profitând de o ezitare a apărătorilor, trimite mingea pe lângă Constantinescu, în plasă: 1-0.” Minutul 40: „Szeles execută o lovitură liberă de la 25 metri, trimiţând balonul, peste zid, în plasă: 2-0.” În rest, Dinamo a dominat aproape tot timpul jocului, însă steril, fiind mereu întreruptă de contraatacurile reşiţenilor. Şi astfel, jocul s-a încheiat cu victoria outsider-ilor. În final, ziariştii remarcau întreaga echipă reşiţeană pentru dăruirea ei.

În spiritul vremurilor de atunci, când profesionismul din sport era interzis, jucătorii reşiţeni au fost răsplătiţi pentru succesul lor nu cu bani, ci cu alimente, care aveau mare căutare în acea perioadă. După cum îşi amintea Anton Schulz, un mare tablou în genul celor făcute la terminarea liceului, înfăţişându-i pe componenţii Metalului Reşiţa împreună cu Cupa R.P.R., a fost amplasat în vitrina Universalului vechi, pe atunci cel mai mare magazin din oraş, care fusese inaugurat cu doi ani mai devreme. Chiar şi prin anii ’80, la sediul clubului din Piaţa Traian Vuia (devenit între timp sediul unui partid politic) putea fi văzută o copie din cristal a prestigiosului trofeu cucerit în 1954.

Echipa a primit totuşi de la C.N.E.F.S. suma de 10 milioane lei, care a fost utilizată la ridicarea unei noi baze sportive. Este vorba de actualul stadion „Mircea Chivu” de pe Valea Domanului, construit prin munca „voluntară” a locuitorilor Reşiţei în perioada 1954-1958. Baza sportivă avea o suprafaţă totală de 48.460,51 mp, din care 26.304,46 mp suprafaţă construită, şi o capacitate a tribunelor de 12.500 de locuri. Astfel, efectele succesului din 1954 se pot vedea şi acum în structura arhitectonică a oraşului.

La un cu totul alt nivel, anul 1954 a marcat încă o mare surpriză fotbalistică. În vară, naţionala Germaniei Federale, avându-l în componenţă şi pe lugojeanul Jupp Posipal, a câştigat titlul mondial în Elveţia, producând o enormă senzaţie, trăită până astăzi de suporterii germani. Prin incredibila victorie împotriva marii favorite Ungaria, Germania revenea în prim-planul mondial, la aproape un deceniu după catastrofala înfrângere din război. De atunci, ea şi-a menţinut şi consolidat poziţia redobândită, rămânând unul dintre principalele state ale planetei. În schimb, Reşiţa nu a reuşit să utilizeze la fel de bine importantul succes din 1954. Echipa a continuat să se zbată în anonimat, iar cele câteva apariţii în Divizia A din anii ’70 şi ’90 au fost doar nişte excepţii. Acum s-a ajuns ca o bază sportivă bine întreţinută şi modernizată să nu fie folosită la valoarea ei, din cauza marii decăderi a activităţii fotbalistice din oraş. În această situaţie, succesele naţionale dobândite în 1931 şi în 1954 sunt tot mai îndepărtate şi imposibil de repetat într-un viitor prea apropiat.

Mircea Rusnac – Perla pierdută a Banatului: Ada Kaleh

Insula Ada Kaleh se afla pe Dunăre, la 3 km mai jos de Orşova. Acum, ea este acoperită de 30 m de apă, în urma construirii barajului de la Porţile de Fier. Însă existenţa ei până în 1970 a fost marcată de numeroase evenimente demne de menţionat şi putem spune chiar că ea a jucat de-a lungul timpului un rol destul de important în geopolitica regiunii. De asemenea, aspectul ei exotic şi specificul populaţiei pe care a avut-o au făcut ca amintirea sa să dăinuie în memoria bănăţenilor, şi nu doar în a lor.

Ada Kaleh avea o lungime de 1.750 m şi o lăţime maximă de 500 m, fiind populată în perioada interbelică de aproximativ 1.000 de locuitori, toţi de naţionalitate turcă şi de religie musulmană. A fost atestată documentar încă din antichitate, când Herodot o denumea Cyraunis, apoi într-un raport al Cavalerilor teutoni din 22 februarie 1430, sub numele de insula Saan, cu 216 locuitori. Regii unguri au întărit-o, ea mărindu-şi importanţa strategică odată cu desfăşurarea războaielor cu turcii din secolele XVI-XVII. După o lungă perioadă de nesiguranţă, în urma bătăliei de la Mohács din 1526 a fost pentru prima dată ocupată de turci. În timpul războiului din 1689 pe insulă au debarcat trupele austriece, fiind întărită de generalul Heister, dar otomanii au recucerit-o în scurt timp, păstrând-o până la pacea de la Passarowitz (1718), când a ajuns din nou în posesia Austriei.

În urma acestei păci, austriecii, la ordinul împăratului Carol III, au construit pe insulă o puternică cetate militară de tip Vauban (în formă de stea). Foarte bine întărită, aceasta avea două centuri de galerii în jurul unui fort central. La colţuri se aflau 20 de posturi de strajă, cetatea având şase porţi principale. Tot în colţuri se aflau patru pulberării, iar în interiorul cetăţii au fost clădite cazărmi şi construcţii auxiliare. În epocă, insula şi cetatea ei se numeau Noua Orşovă. Tot atunci, pe malul sârbesc al Dunării a fost ridicată cetatea Elisabeth de către austrieci. Aceasta a fost dărâmată mai târziu, în 1868, de către prinţul sârb Mihail Obrenović.

În anul 1739, după pacea de la Belgrad, insula a ajuns din nou sub stăpânire turcească. În 1790 a fost recuperată de austrieci, însă prin pacea de la Sviştov din anul următor a fost retrocedată sultanului. Se poate vedea de aici importanţa acordată de toate taberele acestei insule, care şi-a schimbat stăpânii în nenumărate rânduri. Între 1791 şi 1878 a rămas totuşi în posesia Imperiului otoman, timp în care acolo s-au şi aşezat locuitorii turci musulmani. Din acei ani s-a şi păstrat denumirea de Ada Kaleh (în limba turcă Ada Kale însemnând „Insula fortăreaţă”).

Treptat, în acea perioadă ea şi-a pierdut însă caracterul de cetate de frontieră, devenind în schimb, în urma creşterii importanţei navigaţiei pe Dunăre în secolul al XIX-lea, un însemnat punct turistic şi comercial. Galeriile din cetate au fost transformate în locuinţe, iar în locul cazărmilor austriece au apărut case cu caracter turcesc. Acestea aveau prispe cu foişor, încăperi separate pentru femei şi bărbaţi, mobilier tradiţional şi băi rituale în colţul odăii de locuit. Mai târziu au fost construite case chiar şi pe zidurile vechii cetăţi, care au constituit latura cea mai pitorească a insulei.

În acea perioadă a fost vizitată de personalităţi ilustre, precum scriitorul danez Hans Christian Andersen în drumul său pe Dunăre către Viena (1841) sau fostul conducător revoluţionar maghiar Lajos Kossuth, care tocmai pleca în exil către Turcia (1849). Numeroase vase europene circulau pe Dunăre în acel secol, tot mai multe poposind pe Ada Kaleh, turiştii fiind atraşi de specificul exotic al insulei. La rândul lor, locuitorii ei au ştiut să folosească aceste ocazii, pregătindu-se în mod adecvat primirii vizitatorilor. Aceştia erau serviţi cu bunătăţi culinare locale, printre care vestitele dulceţuri de trandafiri şi de smochine, suciuc şi alte dulciuri orientale, rahat, ţigarete aromate sau cafea turcească la nisip. În acest mod, turismul a luat o mare amploare pe insulă, care datorită câştigurilor obţinute a cunoscut o viaţă înfloritoare a locuitorilor săi.

Beneficiind de o climă blândă, pe Ada Kaleh creştea floră mediteraneană, cuprinzând leandri, migdali, castani, smochini sau chiparoşi. Se aflau de asemenea numeroase culturi de trandafiri pentru producerea de parfumuri, însă mai târziu acestea au fost abandonate din cauza deselor inundaţii provocate de Dunăre, care le produceau mari stricăciuni. Au fost efectuate în schimb plantări masive împotriva vântului, creându-se adevărate grădini de smochini sau chiparoşi, fapt ce îi determina pe autorii unui film documentar din 1968 să compare insula Ada Kaleh cu un crâmpei din 1001 de nopţi.

În partea din amonte a insulei era amenajat un splendid parc de castani sălbatici, iar spre aval erau ruinele puternicei cetăţi de odinioară, cu câte trei rânduri de ziduri şi trei şanţuri despărţitoare pentru apă. Către răsărit se afla o frumoasă şi impunătoare geamie, care până în 1799 fusese mânăstire franciscană. Interiorul ei era împodobit cu covoare de mare preţ, cel mai important având dimensiunile de 16×12 m, fiind aşternut pe jos. El reprezenta o donaţie din 1904 din partea sultanului Abdul Hamid al II-lea.

După înfrângerea turcilor în războiul din 1877-1878, Serbia a devenit independentă, iar insula Ada Kaleh a rămas separată de restul Imperiului otoman. Nefiind menţionată în niciun fel în Tratatul de pace de la Berlin din 1878, ea a rămas nominal în stăpânirea Turciei, dar, la solicitarea sultanului, populaţia musulmană a insulei a fost luată în grijă de Austro-Ungaria. Schimbarea stăpânirii nu i-a afectat însă prea mult pe locuitorii turci, care şi-au putut păstra administraţia locală autonomă şi ocupaţiile tradiţionale, orientate către dezvoltarea turismului.

Prin dispariţia Austro-Ungariei în 1918, insula va reveni României. Vizitată încă din 1921 de primul ministru, generalul Alexandru Averescu, statutul ei a fost clarificat abia în 1923, când Turcia a renunţat definitiv la orice pretenţie asupra sa. Perioada interbelică a continuat să fie una prosperă pentru locuitorii din Ada Kaleh. Vizitând-o în 1931 împreună cu premierul Nicolae Iorga, regele Carol II i-a acordat o serie de înlesniri vamale şi scutiri de impozite, măsuri în urma cărora starea economică a insulei era înfloritoare. Ea forma o comună aparte, pe teritoriul său existând Societatea Musulmană, cea care a construit în perioada interbelică o uzină electrică pentru asigurarea iluminatului localităţii. Copiii învăţau într-o şcoală primară cu limbile de predare turcă şi română. Adulţii munceau la fabrica de ţigări de foi, la ţesătorie şi la fabrica de rahat. Totodată, existau şi un cinematograf, precum şi un teren şi o echipă de fotbal.

Comuniştii au stricat această frumoasă existenţă a locuitorilor din Ada Kaleh. Ei au desfiinţat clasele gimnaziale ale şcolii, insula şi-a pierdut rangul de comună, proprietăţile au fost confiscate. După ora 20 nu se mai putea ajunge pe insulă, iar în timpul conflictului cu Tito, pe malul Dunării a fost ridicat un gard de nuiele chiar pe marginea şoselei, ca să nu se mai poată vedea dincolo. Nici măcar insula Ada Kaleh nu mai putea fi văzută de pe malul românesc! În 1951 cei mai înstăriţi locuitori au fost deportaţi în Bărăgan. Pe insulă au început să fie aşezaţi locuitori de naţionalitate română.

Toate acestea au culminat cu dispariţia efectivă a insulei Ada Kaleh, prin construirea prin colaborare româno-iugoslavă a hidrocentralei de la Porţile de Fier. Nivelul Dunării s-a înălţat în acea zonă cu aproape 40 m, insula rămânând, după cum arătam, la 30 m sub apă. În prealabil, locuitorii au fost evacuaţi, împrăştiindu-se prin alte regiuni ale ţării, în special Dobrogea, sau emigrând în Turcia. Unele vestigii de pe Ada Kaleh au fost strămutate de autorităţi pe insula Şimian de lângă Drobeta-Turnu Severin, însă proiectul nu a avut succes. Noua insulă nu a putut lua locul Ada Kaleh-ului, iar zidurile transferate acolo sunt invadate de bălării. Niciun locuitor turc nu a dorit să îşi continue existenţa pe insula Şimian.

Distrugerea acelei comunităţi înfloritoare, cunoscută prin caracteristicile şi produsele sale în întreaga regiune şi chiar pretutindeni în ţară, a însemnat o pagină dureroasă de istorie. Locuitorii turci au fost nevoiţi să îşi părăsească activităţile atât de rodnice de până atunci şi tot ce agonisiseră de-a lungul vieţii. Mica lor comunitate s-a risipit în ţară şi în lume. Dar în amintirea bănăţenilor insula Ada Kaleh stăruie poate mai mult decât orice altă pierdere istorică suferită. Ea a reprezentat în vremurile bune o adevărată perlă a Banatului. Acum, insula zace pe fundul lacului de acumulare şi numai în consemnările istoricilor mai poate fi menţionată.

Bibiliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 31-32; Ultima primăvară pe Ada Kaleh (film documentar „Alexandru Sahia”, 1968); Supravieţuitorii de pe insula scufundată de Ceauşescu, în Evenimentul zilei, 21 octombrie 2006.