Frumuseţile naturale ale Banatului au impresionat de multă vreme pe vizitatorii sosiţi aici de pe alte meleaguri. Împărăteasa Sissi nu a fost nici pe departe singura care a venit şi a revenit în zona noastră, fermecată de pitorescul naturii, de clima blândă şi de relieful accesibil. Un vizitator pasionat al Banatului a fost în perioada interbelică inginerul Ion Păsărică, angajat o vreme la Uzinele Reşiţa, ale căror căi ferate le-a şi condus. Concediat în timpul crizei economice, el s-a întors la Bucureşti, însă a rămas legat de Banat, dedicându-i două cărţi: o monografie a Uzinelor Reşiţa şi un ghid turistic al frumuseţilor naturale ale regiunii. În introducerea la această din urmă lucrare el descria în mod entuziast ceea ce a văzut pe teren:
„Banatul – provincia de dincolo de munţii Cernei, cuprinsă între Mureş, graniţa cu Iugoslavia, Dunăre şi delimitările cu judeţele Mehedinţiului şi al Hunedoarei – este unul dintre cele mai splendide ţinuturi ale Ţării Româneşti întregite. Sunt pe pământul acesta atâtea colţuri de farmec – adevărate colţuri de rai -, atâtea minunate frumuseţi, încât mândria cu care spune bănăţeanul că <<Banatu-i fruncea>> e perfect îndreptăţită.
Într-adevăr, atât de darnică a fost natura cu acest ţinut, încât nu ne înşelăm dacă afirmăm că puţine locuri sunt pe lume atât de frumoase şi atât de bogate.
Porneşte, călătorule, să vezi munţii Banatului, munţii aceia care au atât specific, care se deosebesc atât de mult de alţi munţi, porneşte într-o dimineaţă transparentă şi dulce prin nesfârşitul verde al pădurilor de fagi bătrâni şi de brazi uriaşi. Ai să te simţi pierdut şi mic sub imensa boltă, ca sub boltele templelor lui Dumnezeu.
Vei trece uitat şi fermecat prin văi cu ape de cristal, pe lângă stânci uriaşe, pe lângă prăpăstii cu fund de neguri, în care piatra căzută hăuie prelung; te vei înfunda în peşteri de poveste, în care geniile munţilor dantelează de veacuri minunea stalactitelor şi stalagmitelor, şi-ţi vei umple, pe nesimţite, sufletul de tainica şi marea bucurie a frumuseţii depline.
Te vor întâmpina în cale căprioare fine şi sfioase ca prinţesele basmelor, la răscruci de poteci sau la izvor, ori le vei zări pe colţuri de stâncă, imobile, statuare, înmuiate-n azur – miniaturale siluete chinezeşti, decupate-n şterse depărtări pe seninul albastru al zării. Şi te va intovărăşi, gălăgios şi zburdalnic, pe tot drumul acesta de farmec spre semeţia piscurilor, neamul înaripat al codrului, cu lumini nenumărate-n pene şi-n zbor şi cu cântec mic de vrajă care nu se stinge.
Rătăceşte, călătorule, pe meleagurile acestea şi nu vei mai uita niciodată clipele pe care le vei trăi. Rătăceşte peste tot. Spre limpezile ape ale Mureşului, spre clocotul Cazanelor bătrânei noastre Dunări, spre bogăţia câmpiilor dinspre nord-vest. Când te vei înapoia în oraşul tău mohorât, vei observa cândva, într-un ceas târziu de seară, că ţi-e drag, că ţi-a rămas pentru totdeauna drag Ţinutul Banatului şi că de abia aştepţi să-l revezi.” (Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 7.)
Aprecierile acestea erau completate în acelaşi stil de medicul orăviţean Gheorghe Runcan, care descria la rândul lui frumuseţea Masivului Semenic:
„Rar munte care să fascineze şi să vrăjasca mai mult ca muntele Semenic, în orice anotimp îl cercetăm. Vara freamătul bătrânei păduri, susurul zburdalnicelor pâraie, cu luciul strălucitor al apei, mirosul de fân şi parfumul florilor, împreună cu pitorescul, ne înviorează organismul, ne procură senzaţii de plăcere şi ne umple sufletul de fericire. Iar iarna, îmbrăcat în haina-i albă de sărbătoare, în bătaia razelor solare ori ale lunei pline, prin jocul minunat de strălucitor al luciului de zăpadă, ne deschide un rai alb sclipitor, plin de taine, care ne farmecă şi ne linişteşte. De altfel, fiecare anotimp îşi are coloritul şi farmecul său la munte. Ce înfăţişare frumoasă îmbracă bunăoară peisajul pe Semenic toamna, către sfârşitul vieţii anuale. Toate îţi atrag privirea, te farmecă, te îmbie să le admiri şi să te gândeşti: e jocul naturii, e Puterea Creatorului care a îmbinat atâtea frumuseţi.” (Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947, p. 10.)
Alt localnic, scriitorul Virgil Birou, făcea tot atunci o invitaţie turiştilor să viziteze Banatul, cu accent pe zona Caraşului, care nu ar avea ce regreta aici: „Turismul în Căraş nu cere eforturi de recordman. Oricine poate ajunge oriunde. Cine face turism pentru delectarea sufletului şi nu ca să adauge încă un trofeu la isprăvile de ieri, să vină în Căraş. Va fi răsplătit din belşug. După fiecare şerpuire de drum, după fiecare coastă de deal, delectări noi.” (Virgil Birou, Oameni şi locuri din Căraş, Timişoara, 1943.)
Chiar şi turiştii străini, care începeau să cunoască Banatul, rămâneau uimiţi de aspectele naturale văzute. Conform aceluiaşi Ion Păsărică, un american care în 1928 a vizitat zona lacului Buhui şi-a scris impresiile astfel: „Atâta frumuseţe n-am văzut!” (Ion Păsărică, op. cit., p. 20.) Iar încă în perioada Imperiului austro-ungar, baronul Schlagintweit denumea regiunea căii ferate Oraviţa-Anina drept „Elveţia bănăţeană.” Încă în 1852, împăratul Franz Iosif aprecia despre Herculane că „acum în această vale a Cernei există cea mai frumoasă staţiune de pe continent.” Ce perspective frumoase a avut la un moment dat turismul bănăţean şi cât de departe s-ar fi putut merge pe acest drum dacă…
O, tempora! O, mores!
Istoria Banatului 