Posts Tagged ‘Virgil Birou’

Mircea Rusnac – Vechi opinii despre potenţialul turistic al Banatului

20 iulie 2018

Frumuseţile naturale ale Banatului au impresionat de multă vreme pe vizitatorii sosiţi aici de pe alte meleaguri. Împărăteasa Sissi nu a fost nici pe departe singura care a venit şi a revenit în zona noastră, fermecată de pitorescul naturii, de clima blândă şi de relieful accesibil. Un vizitator pasionat al Banatului a fost în perioada interbelică inginerul Ion Păsărică, angajat o vreme la Uzinele Reşiţa, ale căror căi ferate le-a şi condus. Concediat în timpul crizei economice, el s-a întors la Bucureşti, însă a rămas legat de Banat, dedicându-i două cărţi: o monografie a Uzinelor Reşiţa şi un ghid turistic al frumuseţilor naturale ale regiunii. În introducerea la această din urmă lucrare el descria în mod entuziast ceea ce a văzut pe teren:

„Banatul – provincia de dincolo de munţii Cernei, cuprinsă între Mureş, graniţa cu Iugoslavia, Dunăre şi delimitările cu judeţele Mehedinţiului şi al Hunedoarei – este unul dintre cele mai splendide ţinuturi ale Ţării Româneşti întregite. Sunt pe pământul acesta atâtea colţuri de farmec – adevărate colţuri de rai -, atâtea minunate frumuseţi, încât mândria cu care spune bănăţeanul că <<Banatu-i fruncea>> e perfect îndreptăţită.

Într-adevăr, atât de darnică a fost natura cu acest ţinut, încât nu ne înşelăm dacă afirmăm că puţine locuri sunt pe lume atât de frumoase şi atât de bogate.

Porneşte, călătorule, să vezi munţii Banatului, munţii aceia care au atât specific, care se deosebesc atât de mult de alţi munţi, porneşte într-o dimineaţă transparentă şi dulce prin nesfârşitul verde al pădurilor de fagi bătrâni şi de brazi uriaşi. Ai să te simţi pierdut şi mic sub imensa boltă, ca sub boltele templelor lui Dumnezeu.

Vei trece uitat şi fermecat prin văi cu ape de cristal, pe lângă stânci uriaşe, pe lângă prăpăstii cu fund de neguri, în care piatra căzută hăuie prelung; te vei înfunda în peşteri de poveste, în care geniile munţilor dantelează de veacuri minunea stalactitelor şi stalagmitelor, şi-ţi vei umple, pe nesimţite, sufletul de tainica şi marea bucurie a frumuseţii depline.

Te vor întâmpina în cale căprioare fine şi sfioase ca prinţesele basmelor, la răscruci de poteci sau la izvor, ori le vei zări pe colţuri de stâncă, imobile, statuare, înmuiate-n azur – miniaturale siluete chinezeşti, decupate-n şterse depărtări pe seninul albastru al zării. Şi te va intovărăşi, gălăgios şi zburdalnic, pe tot drumul acesta de farmec spre semeţia piscurilor, neamul înaripat al codrului, cu lumini nenumărate-n pene şi-n zbor şi cu cântec mic de vrajă care nu se stinge.

Rătăceşte, călătorule, pe meleagurile acestea şi nu vei mai uita niciodată clipele pe care le vei trăi. Rătăceşte peste tot. Spre limpezile ape ale Mureşului, spre clocotul Cazanelor bătrânei noastre Dunări, spre bogăţia câmpiilor dinspre nord-vest. Când te vei înapoia în oraşul tău mohorât, vei observa cândva, într-un ceas târziu de seară, că ţi-e drag, că ţi-a rămas pentru totdeauna drag Ţinutul Banatului şi că de abia aştepţi să-l revezi.” (Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 7.)

Aprecierile acestea erau completate în acelaşi stil de medicul orăviţean Gheorghe Runcan, care descria la rândul lui frumuseţea Masivului Semenic:

„Rar munte care să fascineze şi să vrăjasca mai mult ca muntele Semenic, în orice anotimp îl cercetăm. Vara freamătul bătrânei păduri, susurul zburdalnicelor pâraie, cu luciul strălucitor al apei, mirosul de fân şi parfumul florilor, împreună cu pitorescul, ne înviorează organismul, ne procură senzaţii de plăcere şi ne umple sufletul de fericire. Iar iarna, îmbrăcat în haina-i albă de sărbătoare, în bătaia razelor solare ori ale lunei pline, prin jocul minunat de strălucitor al luciului de zăpadă, ne deschide un rai alb sclipitor, plin de taine, care ne farmecă şi ne linişteşte. De altfel, fiecare anotimp îşi are coloritul şi farmecul său la munte. Ce înfăţişare frumoasă îmbracă bunăoară peisajul pe Semenic toamna, către sfârşitul vieţii anuale. Toate îţi atrag privirea, te farmecă, te îmbie să le admiri şi să te gândeşti: e jocul naturii, e Puterea Creatorului care a îmbinat atâtea frumuseţi.” (Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947, p. 10.)

Alt localnic, scriitorul Virgil Birou, făcea tot atunci o invitaţie turiştilor să viziteze Banatul, cu accent pe zona Caraşului, care nu ar avea ce regreta aici: „Turismul în Căraş nu cere eforturi de recordman. Oricine poate ajunge oriunde. Cine face turism pentru delectarea sufletului şi nu ca să adauge încă un trofeu la isprăvile de ieri, să vină în Căraş. Va fi răsplătit din belşug. După fiecare şerpuire de drum, după fiecare coastă de deal, delectări noi.” (Virgil Birou, Oameni şi locuri din Căraş, Timişoara, 1943.)

Chiar şi turiştii străini, care începeau să cunoască Banatul, rămâneau uimiţi de aspectele naturale văzute. Conform aceluiaşi Ion Păsărică, un american care în 1928 a vizitat zona lacului Buhui şi-a scris impresiile astfel: „Atâta frumuseţe n-am văzut!” (Ion Păsărică, op. cit., p. 20.) Iar încă în perioada Imperiului austro-ungar, baronul Schlagintweit denumea regiunea căii ferate Oraviţa-Anina drept „Elveţia bănăţeană.” Încă în 1852, împăratul Franz Iosif aprecia despre Herculane că „acum în această vale a Cernei există cea mai frumoasă staţiune de pe continent.” Ce perspective frumoase a avut la un moment dat turismul bănăţean şi cât de departe s-ar fi putut merge pe acest drum dacă…

O, tempora! O, mores!

Reclame

Mircea Rusnac – Calea ferată Oraviţa-Anina trebuie să devină patrimoniu mondial UNESCO!

1 iunie 2016

anina

„Să descriu frumuseţea liniei? Dar ea trebuie trăită! Nu se poate povesti, cum nu se poate povesti farmecul unui tablou făcut de un meşter mare. Trebuie să trăieşti cu linia, să te caţeri cu ea pe coaste, cu ea să te guduri sub frunziş de fag şi să te scalzi în razele de lumină ce se strecoară prin frunziş. Trebuie să ameţeşti cu ea deasupra prăpăstiilor şi pe viaducte înalte, să te înfioare fluierul locomotivei când ai intrat în adâncul tunelului şi să zburzi cu voioşia unui copil când ai ieşit la lumină, ca peste un minut să intri iar în negura din sânul muntelui. Pe dreapta, stânca înaltă, pe stânga, prăpastia abruptă. O întorsătură, un salt de pe un munte pe altul şi tabloul se schimbă, acolo unde ai avut coastă, privirea ţi se afundă într-o vale însorită, în care păcurarul ţi se pare copil, iar oaia cât pisica. De cealaltă parte, în schimb, nu poţi scoate capul pe geam, că-ţi freci nasul de stânci. Iar sufletul tău se bucură că stă sigur între ele pe o platformă lată de trei metri.”

Astfel descria Virgil Birou în 1940, în cartea sa intitulată Oameni şi locuri din Căraş, traseul de vis al liniei Oraviţa-Anina. Evident, şi alte descrieri ale acestei linii montane, a doua ca vechime din Europa, abundă în superlative. Într-o monografie întocmită de Regionala Timişoara a S.N.C.F.R. în 1993, la împlinirea a 130 de ani de la punerea în funcţiune a căii ferate Oraviţa-Anina, se preciza: „Calea ferată Oraviţa-Anina este şi astăzi o lucrare inginerească unică în ţară. Ea este numită cu mândrie de localnici linia Semmering bănăţeană. Comparaţia are un substrat istoric, deoarece linia Semmering a fost construită în Austria între anii 1845-1854 şi la data inaugurării liniei din Banat (în anul 1863, deci după numai nouă ani), era singura linie de acest tip din Europa (proiectată în relief montan). Linia Brenner a fost construită abia în 1867.” (S.N.C.F.R. Regionala Timişoara, Monografie cu ocazia aniversării a 130 de ani de la darea în exploatare a liniei Oraviţa-Anina, p. 4.)

Tot în perioada interbelică, inginerul Ion Păsărică o denumea „Semmeringul românesc”. Descriind linia la rândul său, el o compara cu „un şarpe uriaş”, continuând astfel: „De o parte şi de alta a liniei ferate poţi prinde cu vederea impresionantele reliefuri ale vârfurilor de munţi, despărţiţi prin văi frumos înverzite, pe care pasc agale numeroase vite, ce par din depărtare nişte puncte pestriţe mişcătoare, pe fondul verde intens al păşunilor. Ca într-un film de cinematograf, tablourile ce-ţi trec prin faţa ochilor, în mersul trenului, sunt care mai de care mai fermecătoare.” (Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 77.)

Sora geamănă a acestei căi ferate, linia austriacă Semmeringbahn, a fost declarată încă din anul 1998 drept patrimoniu mondial UNESCO.

Pentru a putea înţelege mai bine gradul de asemănare al datelor tehnice ale liniilor Semmeringbahn şi Oraviţa-Anina, vom prezenta în continuare următoarele cifre:

Linia: Semmeringbahn, respectiv Oraviţa-Anina. Distanţă: 41 km – 34 km; diferenţă de nivel: 388 (459) m – 340 m; pantă maximă: 25‰ – 21‰; pantă minimă curbă: 190 m – 114 m; tuneluri: 15 – 14; viaducte: 16 – 10; cel mai lung tunel: Semmering, 1.512 m – Gârlişte I, 660 m; defilee Oraviţa-Anina: 2.117 m; altitudine: 438m/897 m – 218 m/558 m.

Cele 14 tuneluri ale liniei noastre, în lungime totală de peste 2 km, se numesc: Lişava, Maniel, Dolhoff, Jitin sau Seiler, Ţiglă, Bran, Bec-Maşină, Vânt, Polom, Gârlişte I, Gârlişte II sau Tunelul cu peşteră, Gârlişte III, Gârlişte IV şi Schlucht. (S.N.C.F.R., op. cit., p. 5.) Cele 10 viaducte de pe traseu totalizează aproape 1 km lungime, cele mai importante fiind Jitin, Cuptor, Racoviţă, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Cei peste 2 km de defilee reprezintă şi ei, în fond, nişte tuneluri fără acoperiş. Zidurile de sprijin superioare ale căii ferate (ramblee) au 5 km lungime şi ajung până la 36 m înălţime, iar zidurile de sprijin inferioare (deblee) totalizează 13 km lungime şi coboară până la 15 m adâncime. Curbele, în număr de 160, reprezintă 70% din lungimea totală a traseului. 129 dintre acestea (81%) au raza de curbură mai mică de 200 m, reprezentând 20 km în total. Cele mai mici raze de curbură, de numai 114 m, sunt prezente pe tronsonul median Lişava-Gârlişte. Panta maximă, de 21‰, afectează nu mai puţin de jumătate din acest tronson, iar din cei 11 km ai acestuia, numai 200 m sunt orizontali. (Ibidem, p. 9.)

anina2

Linia Oraviţa-Anina are cele mai mici distanţe între tren şi pereţii stâncoşi ai tunelurilor sau defileelor, din acest motiv ferestrele vagoanelor fiind parţial blocate. Dacă linia Semmering are o diferenţă de nivel de 388 m la o lungime a traseului de 41 km, linia Oraviţa-Anina are o diferenţă de nivel de 340 m la o lungime de 34 km. (Ibidem, p. 4.)

De la început, locomotivele şi vagoanele care au circulat pe această linie au avut o construcţie specială. Locomotiva „Steyerdorf”, fabricată în 1862, a fost menţionată deja în 1865 în cursul Traité élémentaire des chemins de fer al reputatului specialist feroviar francez Auguste Perdonnet. Ea a fost prezentă, de asemenea, la expoziţiile internaţionale de la Londra (1862) şi Paris (1867). „Linia Oraviţa-Anina a devenit astfel cunoscută în întreaga Europă, nu numai prin traseul ei dificil, ci şi prin locomotivele sale cu abur de o construcţie specială, care au trezit un mare interes în rândurile specialiştilor feroviari. Prin originalitatea lor, primele locomotive cu abur care au circulat pe linia Oraviţa-Anina figurează în vechile mari tratate ale tracţiunii cu abur”, concluzionau autorii monografiei aniversare amintite. (Ibidem, p. 8.)

Dacă la aceasta adăugăm faptul că linia a fost proiectată de ingineri şi specialişti austrieci, iar la construirea ei au luat parte pietrari italieni, că străpungerile în stâncă au fost realizate înainte de inventarea dinamitei, în mare parte cu dalta şi târnăcopul, înţelegem dimensiunea universală şi valoarea inestimabilă a acesteia. Credem că toate cele menţionate aici îndreptăţesc din plin includerea căii ferate Oraviţa-Anina în patrimoniul mondial UNESCO, între marile realizări ale umanităţii.