Mircea Rusnac – Actualitatea ideilor lui Sever Bocu

Apariţia la finele anului 2011 la Timişoara a unui al doilea volum editat de Cercul de Studii „Vestul”, care restituie texte esenţiale ale lui Sever Bocu, a fost foarte binevenită.* Ideile acestui bănăţean din prima jumătate a secolului al XX-lea au rămas la fel de actuale şi astăzi, când se produc atâtea fenomene noi la nivel continental. Atât cele două broşuri reeditate în acest volum, apărute iniţial în 1923, respectiv în 1942, şi purtând acelaşi nume (Lupta pentru Banat), cât şi amintirile sale din perioada participării la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, când au fost trasate hotarele Banatului, ne lămuresc foarte multe din evoluţiile noastre ulterioare. Practic, de la spintecarea de atunci a unei regiuni unitare şi integrate s-au tras multe din relele anilor următori.

Din introducerea semnată de Flavius Boncea aflăm destule lucruri importante despre activitatea lui Bocu din acei ani. În 1939, Calendarul Vestul îl definea astfel: „Fruntaş între fruntaşii bănăţeni, a fost sortit să fie întotdeauna purtătorul de cuvânt autorizat al bănăţenilor. (…) Cine l-a auzit ţinând un discurs, nu poate a-l numi altfel decât Tribunul Banatului.” (p. 9) Participarea sa, pe cont propriu, la Conferinţa de Pace i-a adus însă multă amărăciune. În delegaţia română atitudinea faţă de Banat nu era unitară. Ionel Brătianu susţinea alipirea întregului Banat la România, iar Take Ionescu înclina către o împărţire a regiunii între români şi sârbi. Cele două părţi neajungând la un acord, problema a fost preluată de Comisia Teritorială a Conferinţei de Pace. Aceasta a hotărât împărţirea Banatului după un proiect englezesc, care însă a fost respins atât de români, cât şi de sârbi. Brătianu refuzând orice discuţie pe această temă, a fost adoptată în cele din urmă varianta franceză, corespunzând în linii mari graniţei actuale. (p. 16) La 10 august 1920 a fost încheiat la Sèvres un tratat de delimitare a frontierelor între marile puteri şi statele interesate (România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Polonia şi Cehoslovacia), tratat care trebuia ratificat de fiecare dintre aceste state. (p. 17)

Pe lângă Take Ionescu, un alt „defetist” în problema Banatului aflat în delegaţia română fusese Octavian Goga. Când Bocu îi reproşa lui Ionescu atitudinea sa, acesta îi răspundea: „Nu pot să fiu mai bănăţean decât Goga.” (p. 19) Revenit acasă, Sever Bocu se simţea învins, după cum a declarat el însuşi: „M-am întors acasă, pe locurile copilăriei mele, de unde am pornit. Pentru mine, ţara mea restrânsă, Banatul, era singură, exclusă de la un banchet al popoarelor, care toate îşi serbau resurecţia. Singura care cu un ochi râdea, cu altul plângea, şi care acum avea nevoie de ajutorul fiilor ei.” (p. 20)

Cele două broşuri amintite reproduceau discursurile rostite de Sever Bocu pe această temă la 18 decembrie 1923 împotriva ratificării graniţelor din 1920 de către Adunarea Deputaţilor şi la 5 martie 1942 în şedinţa festivă a Sindicatului ziariştilor profesionişti din Banat. Ele conţin idei a căror valabilitate s-a verificat până astăzi. După cum scria editorul: „Astăzi, când mulţi fac caz de bănăţenismul lor, ar fi necesar ca mulţi dintre oamenii politici sau liderii de opinie să pună mâna şi să citească măcar câteva rânduri din Sever Bocu. Ar avea parte de cel mai bun exemplu despre cum trebuie să îţi slujeşti locurile în care te-ai născut sau în care ai ales să trăieşti, chiar dacă lupta ta nu este neapărat destinată să aibă sorţi de izbândă.” (p. 25)

După părerea lui Bocu, o primă greşeală săvârşise Brătianu încă înaintea intrării în război, când nu a fost solicitată şi semnătura Serbiei pe tratatul secret de alianţă care promitea întregul Banat României. (p. 38) Apoi, la Paris, el a manifestat o atitudine atât de intransigentă, încât cei patru care croiau noile hotare (Wilson, Lloyd George, Clemenceau şi Orlando) nu mai aveau nici raporturi personale cu Brătianu, reacţia lor fiind de a trasa „hotare de pedeapsă” României. (p. 38-39)

Bocu nu ştia desigur că încă din 11 august 1916 fusese încheiat un acord secret între Franţa şi Rusia, prin care ele acceptau să semneze tratatul cu România, promiţându-i acesteia tot ce dorea pentru intrarea în război, însă la Conferinţa de Pace aceste pretenţii nu ar mai fi fost susţinute. Astfel, chiar dacă faţă de România marile puteri se angajau să îi recunoască întregul Banat, încă de atunci ele stabiliseră ca acesta să fie împărţit între români şi sârbi. Revoluţia bolşevică avea să scoată între timp Rusia dintre decidenţi, însă este cert că dacă la Conferinţa de Pace ar fi luat parte şi Imperiul ţarist, graniţa trasată în Banat ar fi fost şi mai nefavorabilă românilor. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 197)

Bocu a rămas să protesteze singur: „Vreau să se ştie adevărul, ca cei rămaşi în nedreptate să nu cadă în deznădejde. Vreau să se ştie că în aceste hotare nu sunt sancţiuni imanente, ci greşeli omeneşti, reparabile. Vreau să zdruncin încrederea în trăinicia unui lucru efemer, împotriva căruia se răzvrăteşte nu numai istoria noastră, ci toate legile biologice. Vreau să se ştie că hotarul bănăţean este un hotar de pedeapsă, care ni s-a dat pentru păcatele noastre…” (Sever Bocu, op. cit., p. 43)

Pe deasupra, în delegaţia română fusese multă ignoranţă în chestiunea Banatului: „Instinctul nostru pierdea simţul just al limitelor… Cine ştia în Bucureşti unde sunt limitele juste? Cine venea înainte de război prin Becicherec, prin Doloave, Panciova, Satu Nou sau măcar în Timişoara? La adunarea lui Murgu de pe Câmpia Lugojului au mai fost C. Rosetti, Epureanu, dar pe urmă cine a mai fost? Geambaşii, care cumpărau cai pentru armata română.” (p. 44) Din aceste motive, localităţi pur româneşti au fost pierdute: „Ofcea din faţa Belgradului este o fortăreaţă din cimentul celui mai teribil sânge românesc. (…) Tribuna din Arad, ziar zilnic, avea în Satu Nou de lângă Panciova 100 de abonaţi.” (p. 45) Deja cu mult timp în urmă, observatorii străini remarcaseră caracterul predominant românesc al Banatului: „În 1787, Caterina II preconiza restaurarea Daciei cu frontiera Dunărei şi Tisei, ca un stat tampon între Rusia, Turcia şi Austria. Pe statuia ecvestră din Viena a lui Iosif II stă gravat «Rex Daciae». Niciun călător care a umblat de atunci prin Banat n-a putut fi mistificat privitor la caracterul acestui pământ. Griselini, Thornton, Thouvenel, Demidoff, Kanitz, Saint-Marc Girardin, Picot vorbesc de Banatul de Temesvar ca de un pământ românesc.” (p. 45)

Prin urmare, dezmembrarea Banatului era denumită de Sever Bocu în discursul din 1923 drept o „monstruozitate”. (p. 54) El se adresa astfel auditoriului: „Banatul, domnilor, a fost un permanent teatru de război al Europei. Numai cei două sute de ani din urmă, ani ai păcii pentru el, care l-au cruţat ca un fel de revanşă pentru trecut, i-au permis progresul din urmă, progresul de azi, care l-a prefăcut într-un Canaan. Ungurii îl numeau grânarul lor, grânarul Ungariei.” (p. 55)

Hotarele nou trasate erau de-a dreptul iraţionale: ele treceau peste şosele, tarlale, pomi, prin ogrăzile locuitorilor şi prin cimitire, care erau împărţite în două. Direcţiunea societăţii pentru regularizarea apelor Aranca-Bega-Timiş se afla în România, iar pompele în Iugoslavia. Prin aceasta, însăşi existenţa canalului Bega era pusă în mare pericol. Calea ferată Modoş-Jimbolia, „artera de viaţă a şase comune”, nu mai funcţiona. (p. 59) Oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă, „altădată emporii de civilizaţie şi comerţ”, ajunseseră într-o stare de plâns. (p. 61) Portul Baziaş, „cel mai important înainte de război”, fusese atribuit României fără calea ferată care îl lega de Timişoara şi de Arad. „Azi creşte iarbă în acel port, e parcă o ruină de pe vremea romană…” (p. 61) Aceasta deja în 1923! Şi totul în primul rând datorită ignoranţei noastre: „Nimic nu era fixat în conştiinţa generală şi adevărul e că şi miniştrii se întrebau la facerea alianţelor ce să ceară şi ce nu, căci dacă i-ai fi întrebat pe fiecare în parte, niciunul nu ar fi ştiut măcar atât, până unde neamul nostru îşi mutase la vest hotarele sale etnice.” (p. 63)

În discursul din 1942 el revenea, precizând: „Primul război mondial a fost un război crâncen, cel mai crâncen din istoria universală, totuşi el n-a garantat decât o pace scurtă, prea scurtă, încât aproape să nici nu merite numele de pace, ci de armistiţiu. Versailles-ul n-a creat decât dezechilibre în diferitele sectoare, ca în acest sector dunărean, ceea ce a şi dus, logic, inevitabil, poate chiar necesar, la al doilea război mondial.” (p. 100)

După cum scria autorul postfeţei, Daniel Vighi: „Pe de altă parte, întrebarea care se pune, pornind de la moştenirea gândirii politice a lui Sever Bocu, este dacă vom avea de-a face în anii care vin cu o Europă a statelor naţionale, o Europă a statelor centralizate, sau una a provinciilor istorice. O formulă federalistă de tip Statele Unite ale Europei avantajează, aşa cum spuneam, mai vechea entitate a Banatului istoric, în care vom putea fi alături, fără restricţii, de la Szeged la Vârşeţ, de la Orşova la Jimbolia. O Europă larg federalizată devine mai ales un continent al cetăţenilor, al diversităţii culturale, al alterităţilor regionale. Viitorul construcţiei europene balansează între două soluţii integraţioniste radical diferite, cu toate că susţin, şi una şi cealaltă, «unirea» statelor europene. O soluţie este cea a confederării, adică a unirii unor state naţionale şi, pe cât cu putinţă, suverane, alta este aceea a federalismului, care cere adâncirea construcţiei înspre regiuni, subregiuni, comune, cetăţeni.” (p. 109)  Concepţia unei Europe a statelor naţionale a fost puternic susţinută în timp de Charles de Gaulle şi de Margaret Thatcher, în timp ce ideea unei federaţii europene este sprijinită de statele Beneluxului, Germania şi Italia. Dezbaterile continuă şi astăzi. În acest context, bănăţenii pot deja să urmeze programul trasat de Sever Bocu: „Ar trebui să acceptăm un fapt simplu: dincolo de oricare dezbatere rămân ideile, principiile şi aspiraţiile marelui guvernator al Banatului interbelic Sever Bocu, el a avut vizionar ideea şi programul după care ar trebui să ne croim viitorul: unul regional, autodeterminat şi federalist.” (p. 110)

* Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 119 p.

Mircea Rusnac – Limitele istorice ale Banatului

De-a lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de dorinţele locuitorilor. De aceea, acum, când s-a iniţiat o nouă discuţie privitoare la reorganizarea administrativă a ţării, este bine să cunoaştem datele istorice, pentru a şti mai bine ce avem de făcut în vederea refacerii unităţii regiunii noastre.

Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28.526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi (Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia.

Divizat după 1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea noastră.

La începutul anului 2012 am efectuat un sondaj pe Facebook, întrebând: „Dorim revenirea la regiunea istorică Banat?” Peste 96% dintre repondenţi au spus „Da”. Practic aproape întreaga suflare a regiunii doreşte refacerea unităţii acesteia. În aceste condiţii, am examinat modul în care ar trebui efectuată această refacere, astfel încât să fie potrivită dorinţei locuitorilor.

În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud. Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş, cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin.

După 1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950.

Trecerea de la judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din acei ani respecta realitatea istorică.

Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa, Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului.

Unele probleme apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv, considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici, Şiria şi Săvârşin inclusiv. În acest mod ar fi rezolvată problema localităţilor străbătute de Mureş. Desigur, această fâşie ar putea fi şi mai restrânsă, cuprinzând doar zona Nădlac-Pecica şi şoseaua paralelă cu Mureşul până la Sălciva, delimitarea făcându-se în Munţii Zarandului. În această privinţă ar trebui în primul rând consultaţi locuitorii zonei respective.

În cazul Banatului, o asemenea reorganizare administrativă ar fi cea mai potrivită. Nu considerăm regionalizarea un lucru care ar trebui impus tuturor românilor, mai ales că în Vechiul Regat judeţele au o tradiţie de multe secole. În Banat însă situaţia este inversă, judeţele fiind nişte creaţii artificiale de mai puţin de o sută de ani şi care şi-au dovedit din plin ineficienţa. Cea mai bună soluţie în cazul nostru ar fi revenirea la regiunea istorică în delimitările precizate mai sus.

Mircea Rusnac – Furturi din bisericile greco-catolice bănăţene în secolul al XIX-lea

Din documentele de provenienţă greco-catolică semnalate de Anton Schulz am desprins unele fapte surprinzătoare, dar obişnuite în zilele noastre. Spunem surprinzătoare în raport cu perioada când au fost produse, respectiv în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când eram tentaţi să credem că în regiunea noastră erau mai multă ordine şi mai puţine fărădelegi. Din păcate, asemenea lucruri au însoţit omenirea în toate perioadele istorice.

La 21 ianuarie 1890, preotul Ioachim Meda din Surducu Mare trimitea o adresă episcopului greco-catolic de la Lugoj şi Consistoriului diecezan, în care menţiona: „Cu părere de rău grăbesc a vă aduce la cunosciinţă că sâmbătă noaptea în 20 Ianuarie a.c. st(il) v(echi) s-a întâmplat în biserica noastră din Surducul mare un jaf. Lotrii au intrat în biserică pe fereastra de la strana dreaptă, cărei i-a spart mai întâi un ochi ca s-o poată deschide, au mers la lada banilor, a spart-o cu toporul şi au furat dintrânsa 5 fl. 40 cr. ce-i lăsasa epitropia înlăuntrul, de urma lotrilor nu s-a dat până acuma.”

Pe dosul documentului, un subaltern al episcopului confirma primirea acestuia la 23 ianuarie, rezumând cele cuprinse în textul preotului Meda şi adăugând: „epitropia parohială arătare a făcut din partea oficiului parohial la poliţia locală şi la gendarmerie, dar furii până acuma nu s-au putut afla.”

Asemenea cazuri aveau loc din păcate şi în perioade mai vechi. Surprinde însă în mod neplăcut când însuşi preotul se făcea vinovat de furt! Este cazul altei adrese, redactată în limba maghiară la 25 aprilie 1871 şi rezumată pe spate în română la 1 mai, din care aflăm că: „Judec(ătoria) din Oravitia notifică, că Ios(if) Munteanu Pr. din Perlisce (Berlişte) s-a aflatu vinovatu de înşelare şi furtu – şi s-a judecatu la prinsore în termen de 1 anu şi întoarcerea a 290 f ca despăg(ubire) şi încă şi spesele întreţinerii în prinsore.” Preotul făcuse recurs la Tabla regească.

Asemenea fapte nu puteau produce o impresie prea bună contemporanilor. Este drept, unii puteau recurge la furturi datorită sărăciei, dar chiar jafuri în incinta bisericilor par a depăşi capacitatea noastră de înţelegere. Când însuşi titularul parohiei se deda la aceste mârşăvii, ne putem închipui efectul produs asupra credincioşilor. Noi putem semnala aceste mărturii inedite la mai mult de un secol de la consemnarea faptelor respective, pentru a ilustra o situaţie care s-a putut produce şi în vremuri bogate în evenimente pozitive în regiunea noastră.

Mircea Rusnac – O carte veche despre fostele ruine din cartierul Moroasa (Reşiţa)

Am primit recent, prin bunăvoinţa mai multor prieteni (colonelul Gheorghe Popoviciu, Anton Schulz, Horst Krucso), cartea scrisă în 1938 de învăţătorul reşiţean Coriolan Cocora despre ruinele care mai puteau fi văzute până foarte curând în punctul Ogăşele de lângă Ateneul Tineretului.* În acea vreme, locul respectiv era în proprietatea lui Moise Sârbu din Reşiţa Română. Acolo existau urme ale unor vechi ziduri, iar la distanţă de circa 50 m era o ridicătură scobită în interior. Întregului ansamblu, populaţia din Reşiţa Română îi spunea „biserica turcească” sau „cetatea turcească”. (p. 1)

Unii istorici mai vechi (Pesti Frigyes, Alexander Mihalik) opinaseră că ele ar fi fost urmele unei aşezări medievale maghiare, însă fără o bază documentară în acest sens. (p. 1-2) Locul este situat între dealurile Faţa Berzaviţei şi Târnovei de o parte şi Munţii Semenic de alta. (p. 2) În această zonă era menţionată în documentele editate de adunările comitatului Caraş începând cu anul 1370 localitatea Borzafew, însemnând Capul Bârzavei. (p. 2-3) Ea reapărea sub aceeaşi formă sau ca Borzwafeu în documente din anii 1400, 1418, 1421 şi 1437. (p. 3) În 1451, Borzafew era menţionat ca district românesc privilegiat într-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara, iar în 1457 într-una a regelui Ladislau V. În 1500, de districtul Borzafew aparţineau comunele Târnova, Bratova şi Micolţ. (p. 3) Ultimul document cunoscut despre acest district data din 30 iunie 1597: atunci Sigismund Bathory dăruia lui Nicolae şi Petru de Ţerova şi lui Nicolae Petheö comunele Târnova, Ţerova, Bratova, Sincova, Feyerviz (Râul Alb?), Ţeroviţa şi Valle, care aparţineau de districtul Borzafew. (p. 3)

După această dată Borzafew a dispărut din istorie, fără a se cunoaşte cu exactitate locul în care se situase. Cert este că se afla în zona râului Bârzava, care era menţionat în documentele timpului sub diverse denumiri: Borza, Burzua, Burzna, Borzva, Borsova, Borzova. (p. 3) După Atanasie Marienescu, numele acesta ar fi de origine celtică (Ber însemnând deal, iar Bârzava – apa care înconjoară dealul), care ar corespunde în bună măsură situaţiei de la faţa locului. (p. 3) De la celţi, romanii ar fi preluat termenul sub forma Berzobis sau Berzovia. (p. 4)

De-a lungul timpului s-a încercat plasarea lui Borzafew între Târnova, Văliug şi Reşiţa sau la izvoarele Bârzavei. În acest sens, în apropiere de Văliug se găseşte un loc denumit Grădişte, aşa cum numeau românii zonele întărite ale fostelor cetăţi, însă acolo nu a fost descoperită nicio urmă. (p. 4) După părerea lui Cocora, numele de Capul Bârzavei nu înseamnă că localitatea era neapărat către izvorul acesteia, după cum nici Crasswofew (Cetatea Caraşova) nu se află la izvoarele Caraşului. În trecut, Reşiţa Română era ultima aşezare situată în amonte pe cursul Bârzavei. (p. 4) Mai departe era greu de pătruns pe valea râului. Pe locul Reşiţei Montane, până în 1771 se aflau mlaştini, iar mai sus s-a construit ulterior cu greutate un drum prin tăieri de stâncă. Văliugul a apărut şi mai târziu. (p. 4-5) Din aceste motive, Cocora nega şi presupusa existenţă a unui drum roman pe valea Bârzavei, care ar fi traversat Munţii Semenic, coborând în valea Timişului prin dreptul actualei localităţi Slatina-Timiş. În consecinţa acestei demonstraţii, Borzafew n-ar fi putut fi pe cursul Bârzavei mai sus de Reşiţa. Presupusa cetate de la Ogăşele se afla amplasată în centrul natural al localităţilor menţionate în documentele medievale şi care există şi acum. Cetăţile în acele vremuri erau zidite pentru apărarea unui întreg ţinut şi a locuitorilor acestuia, iar aşezările erau ridicate în jurul cetăţilor tocmai pentru ca locuitorii să îşi poată găsi adăpost acolo în caz de primejdie. De aceea, concluziona Coriolan Cocora, Borzafew nu putea fi nici la izvoarele Bârzavei, nici pe dealurile din jurul Groposului, cum susţineau unii. (p. 5)

De la Ogăşele poate fi văzută o panoramă deosebită în jur: văile Bârzavei, Mociur, Ţerovei, Domanului, dealurile Golului, Budinic, Crucii cu coasta Cămenic şi Cioara. Doar către apus se interpune dealul Faţa Berzăviţei, oprind vederea către Câlnic. La poale se află Lunca Pomostului. Locul are o formă rotundă, fiind despărţit de colinele dimprejur prin nişte şanţuri. (p. 6) Către apus, un pârâu a săpat încă un şanţ. (p. 7) De aceea, credea Cocora, dacă în acel loc s-a aflat o cetate, era foarte probabil ca ea să fi fost chiar Borzafew, Cetatea Bârzavei cea mult căutată. De acolo ar fi putut fi apărate strategic văile Bârzavei, Ţerovei şi Domanului, iar în caz extrem, apărătorii cetăţii s-ar fi putut retrage în pădurile mari care acopereau dealurile aflate în spate. Unii locuitori bătrâni din Reşiţa Română îi şi spuneau acelui loc „cetate”. (p. 7)

Problema este că lipseau cu desăvârşire zidurile unei asemenea cetăţi. Dealul respectiv nu este stâncos, ci este format din pământ argilos şi nisipos, propriu pentru cultură. Timp de peste trei secole de la probabila dărâmare a cetăţii (de când nu a mai fost niciunde menţionată), locuitorii din zonă se pare că au folosit piatra de acolo la zidirea caselor, acareturilor şi sălaşelor dimprejur. În zonă lipsind piatra, ei ar fi preferat să o ia din ruinele cetăţii, decât să o care de pe dealurile Crucii sau Golului. În 1938 mai existau numai două vestigii: una a unei biserici cu dimensiunile de 12×5 m, iar la 50 m către sud-vest, în locul cel mai înalt al colinei, se afla o formă perfect rotundă cu diametrul de 9 m, care putuse fi temelia unui turn de observaţie sau a unei fântâni. În perioada comunistă, chiar în acel loc s-au făcut construcţii, aşa încât şi acest vestigiu a dispărut definitiv, rămânând până de curând numai fundaţiile bisericii de tip sală. Către estul acesteia se mai putea vedea o ridicătură de pământ care dădea bisericii aspectul unui loc întărit. În 1938 acolo erau deja vizibile urmele căutătorilor de comori. (p. 8 )

Satul existent în mod cert în apropierea acestor ruine putea fi unul din cele dispărute, menţionate din plin de documentele medievale: Ţeroviţa, Feyerviz, Sincova, Valle… Conform lui Cocora, dintre acestea, Feyerviz s-ar fi putut afla la vărsarea Râului Alb în Bârzava, iar Ţeroviţa era logic să fi fost în apropierea Ţerovei. Ar mai rămâne neelucidată aşezarea pentru Sincova şi Valle (p. 9), dar şi pentru alte sate menţionate cu diverse ocazii: Maycho, Berzaviţa (p. 9), Baci, Berzi, Micolţ, Mailat. (p. 10) Iesenovaţ, pe care Cocora nu îl putea localiza (p. 9-10), este actualmente înglobat în satul Clocotici.

Toate aceste aşezări aveau un număr foarte mic de locuitori şi foarte puţine case. În perioada invaziilor turceşti, locuitorii lor erau deseori siliţi să-şi părăsească căminele, care rămâneau pradă armatelor regulate şi apoi bandelor de hoţi. (p. 10) Locuitorii se retrăgeau în munţii şi în pădurile din apropiere, inclusiv în peşteri. Un exemplu în acest sens era peştera de la Sodol, la gura căreia existau şi urme ale unor ziduri de întăritură. (p. 11) După retragerea turcilor, populaţia îşi găsea aşezările nimicite şi căuta să îşi întemeieze altele noi, în locuri mai ferite. În acest mod au apărut şi au dispărut atâtea localităţi în această zonă. (p. 11) Nici Reşiţa Română nu a fost dintotdeauna pe locul cunoscut astăzi. Bătrânii povesteau că înainte ea era în preajma Izvorului rece, într-un loc foarte strâmt şi accidentat, unde ar fi încăput foarte puţine case. (p. 12)

Însă Ogăşele este înconjurat de dealuri mult mai înalte, care ar fi fost mai potrivite pentru construirea unei cetăţi. Din acest motiv, Cocora credea că ea nici nu a fost o cetate propriu-zisă, aşa cum erau la Bocşa şi la Caraşova, ci numai o localitate întărită. Acolo nici nu au existat ziduri de cetate, ci numai o biserică din piatră. Aceasta era oarecum o raritate în acele vremuri, când doar la câte patru-cinci sate se găsea o biserică din lemn, unde se adunau duminica şi de sărbători toţi credincioşii din jur (ca în cazul bisericilor din Secaş sau Vărădia). Deci biserica aceasta nu a fost românească, ortodoxă, ci ori turcească (moschee), cum rămăsese în tradiţia populară, ori ungurească (catolică), cum scrisese Pesti Frigyes. Oricum, în vorbirea populară, termenul „turcesc” putea însemna străin, iar în Banat nu au existat moschei turceşti. Eventual ruina rotundă, ulterior distrusă, de la Ogăşele, ar fi putut fi un minaret. De altfel, la Reşiţa şi la Ţerova puteau fi întâlnite şi unele nume de familie de provenienţă turcească, precum Uzum. (p. 13) Însă nici aşezări stabile ungureşti nu au existat în aceste locuri. Putea totuşi să fi fost o biserică catolică, denumită şi acum de români drept biserică nemţească sau ungurească. Ea putea să fi fost zidită de seniorul ungur de religie romano-catolică care stăpânea acel district, sau chiar de cavalerii teutoni în perioada 1430-1435, când era şi des menţionată Borzafew. Ei aveau obiceiul ca peste tot pe unde treceau să ridice întărituri şi biserici din piatră. Existenţa bisericii catolice confirma faptul că acolo s-a aflat reşedinţa unui district românesc privilegiat denumit Borzafew, susţinea Cocora, deoarece în acel loc era sediul conducătorului districtului, împreună cu suita sa, cu armata şi cu personalul. (p. 14)

În apropiere mai existau şi alte puncte de veghe, cu care se putea comunica ziua prin coloane groase de fum, iar noaptea prin focuri. Dincolo de Târnova, pe la Măgura Mare şi Tâlva Bobului, se afla un loc numit „Straja”, care surprindea cele ce se petreceau pe valea Pogonişului sau către Caransebeş. Înspre Semenic, pe la Cracu Roşu, unele informaţii spuneau că ar fi fost temeliile altei biserici din piatră. De acolo se putea observa valea Nerei şi până către Teregova. (p. 15) Multe informaţii în acest sens a primit Coriolan Cocora de la bătrânii din Reşiţa Română, între care Ion Vida Lăpădatu avea 83 de ani în 1938. El le ştia la rândul său de la bunica sa, care murise la vârsta de peste 80 de ani.

Din aceeaşi sursă se mai ştia că pe Cămenic în perioada otomană se cultivase viţă de vie, iar potecii care ducea acolo i se spunea din această cauză „Poteca Turcului”. Satele făceau pe rând de strajă în timp de noapte, în grupuri de câte 12 oameni, care la apropierea turcilor se împrăştiau strigând: „Fugiţi, mă! Vin turcii, mă!” În asemenea cazuri, toată lumea fugea să se ascundă pe valea Domanului, însă uneori aveau loc şi lupte cu turcii. (p. 16)

Acestea erau mărturiile culese de Coriolan Cocora de la bătrânii timpului său. Coroborate cu informaţiile documentare existente, ele au putut fi închegate într-o demonstraţie destul de logică. Dacă a fost sau nu misterioasa Borzafew la Ogăşele rămâne încă de discutat. Însă este sigur că aceasta a fost o aşezare importantă a timpului şi că, în cazul în care nu s-a numit Borzafew, ar fi destul de greu de găsit o alternativă credibilă într-un spaţiu geografic atât de restrâns.

Trebuie să mai menţionăm în încheiere faptul, deosebit de dureros, că ruinele bisericii de la Ogăşele au fost rase de pe faţa pământului cu lama buldozerului în anul de graţie 2010. Am verificat personal pe teren. Acum nu se mai găseşte nicio urmă.

*Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reciţa, Ed. Gazetei Reşiţa, 1938, 19 p.