Posts Tagged ‘Sever Bocu’

Mircea Rusnac – Banatul şi Marea Unire (III)

3 ianuarie 2015

Încheiem acest ciclu de articole aruncând o privire asupra „comportamentului” economic al României faţă de regiunile bănăţene pe care şi le-a adjudecat la sfârşitul primului război mondial. Comportament absolut „frăţesc”, după cum se va vedea.

Reşiţa era pe atunci unul dintre cele mai importante centre industriale ale Europei. Devenind peste noapte proprietarii săi, conducătorii României au dat lupte grele între ei pentru a se infiltra în conducerea Societăţii. În 1920, primii acţionari ai Reşiţei au devenit C. Caragea, dr. V. Bontescu, D. Brătianu, M. Sc. Pherekide, Gr. Duca, Manole Diamandi, I. Boambă. (200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 96.) Cu toţii mari „specialişti” în metalurgie, desigur! Lor li s-au adăugat băncile Marmorosch Blank, Crissoveloni, Banca de Scont a României, Banca Comercială Română, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Albina etc. (Ibidem.) Şi astfel, dintr-o dată, Reşiţa devenise o afacere românească!

Situaţia însă nu era prea simplă. Un guvern român a căzut în urma bătăliilor date pentru acapararea Reşiţei. Instalat în 1920 ca un satelit al liberalilor, guvernul Partidului Poporului condus de generalul Alexandru Averescu a crezut că poate să îşi instaleze oamenii (cei sus-amintiţi) la conducerea Societăţii Reşiţa. Aceasta nu putea să convină liberalilor, care au manevrat pe lângă regele Ferdinand pentru demiterea guvernului. Întreaga tărăşenie era relatată pe larg de istoricii Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 294-295: „Semnalul pentru înlăturarea guvernului Averescu a fost dat cu ocazia aducerii în discuţia şedinţei parlamentare din 15 iulie 1921 a legii de naţionalizare a Uzinelor «Reşiţa». Încercând să scape de sub tutela liberalilor şi să naţionalizeze «Reşiţa» în interesul grupării lui, Averescu a venit în contradicţie cu interesele oligarhiei liberale, care nu admitea «să-i scape cea mai însemnată întreprindere metalurgică a României». Averescu nu înţelesese că, primind interimatul guvernării ţării de la liberali, aceştia nu-i încredinţaseră şi afacerile, fapt dovedit de naţionalizarea Societăţii petrolifere «Steaua» sau a Societăţii carbonifere «Petroşani», care prezentau o importanţă mult mai mică în preocupările liberalilor decât «afacerea Reşiţa».

Aşa-zisa naţionalizare a «Reşiţei» intra în cadrul acţiunii de lichidare de către statul român a bunurilor austro-germane din sectorul industriei grele şi consta în emiterea unui număr de acţiuni noi care să formeze o majoritate în mâinile românilor. Negocierile fuseseră duse încă în timpul guvernării Vaida, între V. Bontescu şi Veith, care se afla în fruntea Societăţii şi primise încuviinţarea acţionarilor de peste hotare. După venirea guvernului Averescu, tratativele au fost reluate de Octavian Tăslăoanu, care, în locul unei subscripţii publice a acţiunilor, a recurs la distribuirea lor după anumite criterii, menite să împiedice acapararea lor de către liberali. Acest fapt a dus la înrăutăţirea relaţiilor dintre Partidul Poporului şi Partidul Liberal. Aceştia din urmă însă intenţionau să atragă în conflict întreaga «opoziţie naţională», nemulţumită şi ea de felul cum fuseseră distribuite acţiunile şi, în general, de politica guvernului Averescu. Planul lor a reuşit. La mijlocul lunii iulie 1921, întreaga opoziţie, în frunte cu liberalii, părăseşte Parlamentul şi astfel opoziţia a intrat, fără să-şi dea seama, în jocul şi în serviciul cauzei liberale. Atrăgând atenţia asupra acestui fapt, ziarul independent Adevărul (16 iulie 1921, n.n.) scria: «Dacă „Federaţia” nu s-a retras pe chestia agrară, când liberalii au votat guvernul, nu e cazul să se retragă din Parlament pentru că „Reşiţa” nu a încăput pe mâinile liberalilor.»”

După căderea guvernului Averescu şi venirea liberalilor la putere, conducerea Reşiţei s-a schimbat radical. În 1925, în consiliul de administraţie se aflau: principele Barbu Ştirbey, Constantin Argetoianu, dr. Ilie Beu, Mauriciu Blank, dr. Valeriu Branişte, ing. Constantin D. Buşilă, principele Mihail Cantacuzino, Theodor Capitanovici, prof. dr. Vasile Grecu, dr. I. Popovici, general Constantin Prezan, ing. Nicolae P. Ştefănescu etc. (Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 79-80.) În cele din urmă, legea privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R. a fost promulgată de guvernul liberal la 14 iunie 1923.

Nu numai Reşiţa era o mină de aur pentru guvernanţii români, ci întregul Banat. Încă în perioada interbelică, protestele localnicilor făceau destule referiri la aceste practici. La 17 septembrie 1931, însuşi Sever Bocu scria în ziarul Vestul: „De şapte ani Banatul varsă anual milioane, contribuind cu cea mai mare cotă – date fiind industria şi comerţul său odinioară în floare – la augmentarea fondului de ucenici. Din cele peste 25 de milioane s-a dat o singură dată, pentru îmbrăcarea ucenicilor (din Timişoara), numai 200.000 lei.”

Iar în Memorandum-ul din 15 decembrie 1938, înaintat regelui Carol II de numeroşi fruntaşi ardeleni şi bănăţeni, între care Iuliu Maniu şi Sever Bocu, cazul Banatului era specificat într-un mod extrem de clar: „Luăm exemplul ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest ţinut, statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare etc.? 200 milioane! Atât face bugetul ţinutului Timiş! Legiuitorul a reunit bugetele celor 5 judeţe care îl compun şi a creat ţinutul. Mijloacele au rămas aceleaşi, dar cheltuielile infructuoase au sporit, cu un organ în plus: Rezidenţa. Cele 200 milioane se cheltuiesc aproape în întregime pe salarii şi materiale. Drumurile judeţene, care au fost în sarcina judeţelor, au trecut în sarcina Rezidenţei. Rezidenţa le va lăsa în aceeaşi stare în care au decăzut demult. De altfel, şoselele naţionale, care sunt în sarcina Ministerului Drumurilor, n-au nici ele o soartă mai bună. În ţinutul Timiş, ministerul n-a făcut niciun drum modern, autostrade, până acum. De mulţi ani sunt făcute toate şoselele internaţionale maghiare, cât şi iugoslave, în autostrăzi pentru automobilism, noi n-avem niciuna. (…)

Banatul e lăsat sorţii lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică şi morală. Exemplul ţinutului Timiş aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte ţinuturi, ajunse într-o stare şi mai tristă, ca putere de acţiune şi de rezistenţă naţională.”

Toate cele prezentate aici pot fi rezumate simplu în două cuvinte: exploatare economică.

Reclame

Mircea Rusnac – Banatul şi Marea Unire (II)

9 decembrie 2014

După cum am arătat în articolul precedent, Traian Vuia considera în 1922 că unirea a două treimi din Banat cu România era o „anexare deghizată”. Deja de atunci, ea era astfel percepută de fruntaşii bănăţeni, dar la fel o vedea, din ce în ce mai clar, şi populaţia locală. Ea a avut cel mai mult de suferit în urma „despicării” regiunii, după expresia lui Sever Bocu. La aceasta se adăuga comportamentul noilor autorităţi, de multe ori mai asemănător cu cel rezervat unor teritorii ocupate cu forţa armelor decât cu unele unite de bunăvoie cu „Ţara-Mamă”.

Chiar delegaţia care a mers la Bucureşti pentru a prezenta actul Unirii (în decembrie 1918) s-a „bucurat” de un asemenea tratament. Din ea făceau parte episcopul ortodox de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, ca şi episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Ce s-a petrecut atunci aflăm dintr-o lucrare făţiş pro-unionistă, după cum arată şi titlul său: Valer Hossu, Episcopul Iuliu – sfântul Marii Uniri, Cluj-Napoca, 2008, p. 139: „Cu tot entuziasmul ameţitor, episcopul Iuliu a trebuit să constate, contrariat, şi note imperialiste în gândurile despre Ardeal ale unor «regăţeni», mai ales din cercurile militare. Fratele Ioan Hossu, inginerul de căi ferate, care însoţea delegaţia în calitate de şef al gării din Sibiu şi gestionar al trenului, aparţinător unei societăţi pe acţiuni, l-a informat pe episcopul Iuliu şi pe ceilalţi delegaţi, că nu vor mai avea cu ce se întoarce acasă, deoarece le-a fost «rechiziţionată» splendida locomotivă «nemţească» cu care veniseră. Cu o generoasă înţelegere a situaţiei, episcopul Iuliu şi-a consolat fratele pentru această pierdere, sugerându-i s-o considere o altă jertfă pentru Unire.”

Acesta era numai începutul. Nu mult timp după aceea, sosirea noilor autorităţi în Banat confirma de multe ori un asemenea tip de comportament. Un martor ocular, viitorul academician Constantin Daicoviciu, a avut posibilitatea să se convingă singur: „În momentul unirii cu ţara, în Lugoj, ca peste tot în Ardeal şi Banat, s-a efectuat schimbul de administraţii. Astfel, sosit din Bucureşti, noul director al poştei din Lugoj, «regăţean» get-beget, şi-a vizitat instituţia, iar la sfârşit, privind încă o dată cu atenţie în jur, a exclamat: frumoase perdele, să mi le aduceţi acasă!

Şi aşa mi-am dat seama care e diferenţa între administraţia austro-ungară şi cea românească”.

Era aceasta poate şi confirmarea celor sesizate de Traian Vuia la conducătorii Vechiului Regat, care în timpul primului război mondial „nu admiteau nici măcar termenul «unire»”, ci tratau celelalte teritorii locuite de români numai în virtutea dreptului de cuceritor. De altfel, încă din secolul al XIX-lea, Ion C. Brătianu declarase: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“ Opinia lui a fost confirmată în vara lui 1930 de Nicolae Iorga, care scria negru pe alb: “O uliţă prăfuită din Bucureşti e mai importantă decât toate burgurile din Ardeal şi Banat.”

Această mentalitate a politicienilor vechii Românii a fost foarte dăunătoare la Conferinţa de pace din 1919-1920. Conform lui Sever Bocu, cu acel prilej Ionel I.C. Brătianu considera că: „Frontiera cea mai rea e pentru mine cea mai bună.” (Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Timişoara, 2011, p. 57.) În ciuda protestelor lui Bocu, noile frontiere au fost ratificate de către Parlamentul român în decembrie 1923. În urma definitivării sfâşierii regiunii, ziarul Voinţa Banatului din 23 decembrie 1923 scria: „În şedinţa de joi noapte, Camera liberală, cu 126 voturi contra 15, a pus pecetea ticăloşiei pe trupul Banatului. Frontiera cu Iugoslavia a fost ratificată. Să ştie bănăţenii că liberalii au consfinţit sfâşierea Banatului, cu votul lor ticălos. Trădarea Banatului e opera d-lui Brătianu!

Trăiască Trădătorul!!”

Mentalitatea de ocupant a autorităţilor române nu s-a dezminţit nici mai târziu în Banat. Într-atît de convins a fost prim ministrul Nicolae Iorga de acest lucru, încît, după ce a vizitat, în vara anului 1931, Timişoara, în suita regelui Carol al II-lea, a decis să rechiziţioneze pentru guvernul central automobilul Lincoln, cumpărat de localnici pentru nevoile de reprezentare şi protocol ale proaspăt desfiinţatului Directorat al Banatului. (Tribunul Banatului. 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu, Timişoara, 2011, p. 71.)

Am menţionat aici câteva fapte poate nu prea frumoase, dar care trebuiesc cunoscute, acum la atâta timp după petrecerea lor. Ele vin să ne descrie o altă atmosferă existentă în acei ani în Banat şi în ţară, faţă de cele menţionate în manuale şi în lucrările oficiale de istorie. Evenimentele survenite în perioadele următoare, comunistă şi post-comunistă, nu vor face decât să confirme această stare de fapt.

Mircea Rusnac – Banatul şi Marea Unire (I)

20 noiembrie 2014

images

Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o. Fiecare s-a ales cu câte o bucată, mai mare sau mai mică. Două treimi au revenit României, o treime Serbiei şi o sutime Ungariei. În condiţiile în care, la recensământul din 1910, românii reprezentau 37,42% din populaţia Banatului, germanii 24,50%, sârbii 17,97% şi maghiarii 15,31%, existând şi numeroase alte naţionalităţi mai mici numeric. Noile graniţe spintecau regiunea, care până atunci formase o unitate economică închegată timp de secole, dezmembrau familii, distrugeau existenţa prosperă a locuitorilor. Bucăţile încorporate diferitelor state, fără a li se cere părerea şi fără a fi existat o pronunţare explicită a locuitorilor în acest sens, erau considerate de guvernele centrale respective drept părţi constitutive în mod absolut firesc şi normal ale statelor naţionale România, Serbia şi Ungaria.

Dar care era totuşi părerea populaţiei bănăţene în acele momente cruciale ale istoriei noastre? În condiţiile în care nicio naţionalitate nu deţinea majoritatea numerică absolută în regiune, este greşit să menţionăm că Banatul s-a „unit” cu o ţară sau alta. Niciodată un referendum nu ar fi aprobat o asemenea măsură, dată fiind diversitatea etnică, de aceea el nici nu s-a organizat. Este drept că grupuri minoritare de români, sârbi sau unguri bănăţeni tindeau către statele respective, dar opinia lor nu putea angaja întreaga populaţie a regiunii.

După ce tumultul anilor 1919-1920 s-a încheiat, s-au putut vedea mai bine consecinţele. Fruntaşii românilor bănăţeni, departe de a jubila, emiteau opinii triste şi decepţionate. Vom reda în continuare părerile exprimate, complet independent unul de celălalt, de Ioan Slavici, Victor Babeş, Traian Vuia şi Sever Bocu. Toţi erau somităţi în domeniile lor de activitate. Toţi erau dezamăgiţi de noua situaţie a Banatului. De ce oare? Erau agenţi plătiţi ai duşmanilor României? Sau exprimau adevărul? În continuare vom reproduce pasaje ale protestelor lor şi vom lăsa cititorii să judece. Orice comentariu este de prisos.

În 1921, Ioan Slavici scria astfel în lucrarea Închisorile mele: „Stau pe gânduri şi mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în faţa temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chişinău, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timişoara, ba până chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti.”

În acelaşi an, Victor Babeş i se adresa în acest mod lui Sever Bocu: „Doresc din tot sufletul Unirea tuturor românilor şi dezaprob orice tendinţă separatistă, dar nu pricep această Unire ca să fim excluşi din drepturile şi de la folosinţa bogăţiilor noastre, invadaţi şi reduşi la rolul unei colonii cucerite de către politicienii egoişti din toate partidele ale Vechiului Regat şi ale Ardealului.”

Câteva fragmente din scrisoarea lui Traian Vuia adresată în 1922 lui George Dobrin: „Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. (…)

Când în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nicio ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre, a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n.n.). Ei nu admiteau nici măcar termenul «unire». Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte «droit de conquète». (…)

C-un cuvânt, «Unirea» a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (…)

Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. (…)

Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.”

Sever Bocu a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe. (…)

Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

Mircea Rusnac – Actualitatea ideilor lui Sever Bocu

25 mai 2012

Apariţia la finele anului 2011 la Timişoara a unui al doilea volum editat de Cercul de Studii „Vestul”, care restituie texte esenţiale ale lui Sever Bocu, a fost foarte binevenită.* Ideile acestui bănăţean din prima jumătate a secolului al XX-lea au rămas la fel de actuale şi astăzi, când se produc atâtea fenomene noi la nivel continental. Atât cele două broşuri reeditate în acest volum, apărute iniţial în 1923, respectiv în 1942, şi purtând acelaşi nume (Lupta pentru Banat), cât şi amintirile sale din perioada participării la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, când au fost trasate hotarele Banatului, ne lămuresc foarte multe din evoluţiile noastre ulterioare. Practic, de la spintecarea de atunci a unei regiuni unitare şi integrate s-au tras multe din relele anilor următori.

Din introducerea semnată de Flavius Boncea aflăm destule lucruri importante despre activitatea lui Bocu din acei ani. În 1939, Calendarul Vestul îl definea astfel: „Fruntaş între fruntaşii bănăţeni, a fost sortit să fie întotdeauna purtătorul de cuvânt autorizat al bănăţenilor. (…) Cine l-a auzit ţinând un discurs, nu poate a-l numi altfel decât Tribunul Banatului.” (p. 9) Participarea sa, pe cont propriu, la Conferinţa de Pace i-a adus însă multă amărăciune. În delegaţia română atitudinea faţă de Banat nu era unitară. Ionel Brătianu susţinea alipirea întregului Banat la România, iar Take Ionescu înclina către o împărţire a regiunii între români şi sârbi. Cele două părţi neajungând la un acord, problema a fost preluată de Comisia Teritorială a Conferinţei de Pace. Aceasta a hotărât împărţirea Banatului după un proiect englezesc, care însă a fost respins atât de români, cât şi de sârbi. Brătianu refuzând orice discuţie pe această temă, a fost adoptată în cele din urmă varianta franceză, corespunzând în linii mari graniţei actuale. (p. 16) La 10 august 1920 a fost încheiat la Sèvres un tratat de delimitare a frontierelor între marile puteri şi statele interesate (România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Polonia şi Cehoslovacia), tratat care trebuia ratificat de fiecare dintre aceste state. (p. 17)

Pe lângă Take Ionescu, un alt „defetist” în problema Banatului aflat în delegaţia română fusese Octavian Goga. Când Bocu îi reproşa lui Ionescu atitudinea sa, acesta îi răspundea: „Nu pot să fiu mai bănăţean decât Goga.” (p. 19) Revenit acasă, Sever Bocu se simţea învins, după cum a declarat el însuşi: „M-am întors acasă, pe locurile copilăriei mele, de unde am pornit. Pentru mine, ţara mea restrânsă, Banatul, era singură, exclusă de la un banchet al popoarelor, care toate îşi serbau resurecţia. Singura care cu un ochi râdea, cu altul plângea, şi care acum avea nevoie de ajutorul fiilor ei.” (p. 20)

Cele două broşuri amintite reproduceau discursurile rostite de Sever Bocu pe această temă la 18 decembrie 1923 împotriva ratificării graniţelor din 1920 de către Adunarea Deputaţilor şi la 5 martie 1942 în şedinţa festivă a Sindicatului ziariştilor profesionişti din Banat. Ele conţin idei a căror valabilitate s-a verificat până astăzi. După cum scria editorul: „Astăzi, când mulţi fac caz de bănăţenismul lor, ar fi necesar ca mulţi dintre oamenii politici sau liderii de opinie să pună mâna şi să citească măcar câteva rânduri din Sever Bocu. Ar avea parte de cel mai bun exemplu despre cum trebuie să îţi slujeşti locurile în care te-ai născut sau în care ai ales să trăieşti, chiar dacă lupta ta nu este neapărat destinată să aibă sorţi de izbândă.” (p. 25)

După părerea lui Bocu, o primă greşeală săvârşise Brătianu încă înaintea intrării în război, când nu a fost solicitată şi semnătura Serbiei pe tratatul secret de alianţă care promitea întregul Banat României. (p. 38) Apoi, la Paris, el a manifestat o atitudine atât de intransigentă, încât cei patru care croiau noile hotare (Wilson, Lloyd George, Clemenceau şi Orlando) nu mai aveau nici raporturi personale cu Brătianu, reacţia lor fiind de a trasa „hotare de pedeapsă” României. (p. 38-39)

Bocu nu ştia desigur că încă din 11 august 1916 fusese încheiat un acord secret între Franţa şi Rusia, prin care ele acceptau să semneze tratatul cu România, promiţându-i acesteia tot ce dorea pentru intrarea în război, însă la Conferinţa de Pace aceste pretenţii nu ar mai fi fost susţinute. Astfel, chiar dacă faţă de România marile puteri se angajau să îi recunoască întregul Banat, încă de atunci ele stabiliseră ca acesta să fie împărţit între români şi sârbi. Revoluţia bolşevică avea să scoată între timp Rusia dintre decidenţi, însă este cert că dacă la Conferinţa de Pace ar fi luat parte şi Imperiul ţarist, graniţa trasată în Banat ar fi fost şi mai nefavorabilă românilor. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 197)

Bocu a rămas să protesteze singur: „Vreau să se ştie adevărul, ca cei rămaşi în nedreptate să nu cadă în deznădejde. Vreau să se ştie că în aceste hotare nu sunt sancţiuni imanente, ci greşeli omeneşti, reparabile. Vreau să zdruncin încrederea în trăinicia unui lucru efemer, împotriva căruia se răzvrăteşte nu numai istoria noastră, ci toate legile biologice. Vreau să se ştie că hotarul bănăţean este un hotar de pedeapsă, care ni s-a dat pentru păcatele noastre…” (Sever Bocu, op. cit., p. 43)

Pe deasupra, în delegaţia română fusese multă ignoranţă în chestiunea Banatului: „Instinctul nostru pierdea simţul just al limitelor… Cine ştia în Bucureşti unde sunt limitele juste? Cine venea înainte de război prin Becicherec, prin Doloave, Panciova, Satu Nou sau măcar în Timişoara? La adunarea lui Murgu de pe Câmpia Lugojului au mai fost C. Rosetti, Epureanu, dar pe urmă cine a mai fost? Geambaşii, care cumpărau cai pentru armata română.” (p. 44) Din aceste motive, localităţi pur româneşti au fost pierdute: „Ofcea din faţa Belgradului este o fortăreaţă din cimentul celui mai teribil sânge românesc. (…) Tribuna din Arad, ziar zilnic, avea în Satu Nou de lângă Panciova 100 de abonaţi.” (p. 45) Deja cu mult timp în urmă, observatorii străini remarcaseră caracterul predominant românesc al Banatului: „În 1787, Caterina II preconiza restaurarea Daciei cu frontiera Dunărei şi Tisei, ca un stat tampon între Rusia, Turcia şi Austria. Pe statuia ecvestră din Viena a lui Iosif II stă gravat «Rex Daciae». Niciun călător care a umblat de atunci prin Banat n-a putut fi mistificat privitor la caracterul acestui pământ. Griselini, Thornton, Thouvenel, Demidoff, Kanitz, Saint-Marc Girardin, Picot vorbesc de Banatul de Temesvar ca de un pământ românesc.” (p. 45)

Prin urmare, dezmembrarea Banatului era denumită de Sever Bocu în discursul din 1923 drept o „monstruozitate”. (p. 54) El se adresa astfel auditoriului: „Banatul, domnilor, a fost un permanent teatru de război al Europei. Numai cei două sute de ani din urmă, ani ai păcii pentru el, care l-au cruţat ca un fel de revanşă pentru trecut, i-au permis progresul din urmă, progresul de azi, care l-a prefăcut într-un Canaan. Ungurii îl numeau grânarul lor, grânarul Ungariei.” (p. 55)

Hotarele nou trasate erau de-a dreptul iraţionale: ele treceau peste şosele, tarlale, pomi, prin ogrăzile locuitorilor şi prin cimitire, care erau împărţite în două. Direcţiunea societăţii pentru regularizarea apelor Aranca-Bega-Timiş se afla în România, iar pompele în Iugoslavia. Prin aceasta, însăşi existenţa canalului Bega era pusă în mare pericol. Calea ferată Modoş-Jimbolia, „artera de viaţă a şase comune”, nu mai funcţiona. (p. 59) Oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă, „altădată emporii de civilizaţie şi comerţ”, ajunseseră într-o stare de plâns. (p. 61) Portul Baziaş, „cel mai important înainte de război”, fusese atribuit României fără calea ferată care îl lega de Timişoara şi de Arad. „Azi creşte iarbă în acel port, e parcă o ruină de pe vremea romană…” (p. 61) Aceasta deja în 1923! Şi totul în primul rând datorită ignoranţei noastre: „Nimic nu era fixat în conştiinţa generală şi adevărul e că şi miniştrii se întrebau la facerea alianţelor ce să ceară şi ce nu, căci dacă i-ai fi întrebat pe fiecare în parte, niciunul nu ar fi ştiut măcar atât, până unde neamul nostru îşi mutase la vest hotarele sale etnice.” (p. 63)

În discursul din 1942 el revenea, precizând: „Primul război mondial a fost un război crâncen, cel mai crâncen din istoria universală, totuşi el n-a garantat decât o pace scurtă, prea scurtă, încât aproape să nici nu merite numele de pace, ci de armistiţiu. Versailles-ul n-a creat decât dezechilibre în diferitele sectoare, ca în acest sector dunărean, ceea ce a şi dus, logic, inevitabil, poate chiar necesar, la al doilea război mondial.” (p. 100)

După cum scria autorul postfeţei, Daniel Vighi: „Pe de altă parte, întrebarea care se pune, pornind de la moştenirea gândirii politice a lui Sever Bocu, este dacă vom avea de-a face în anii care vin cu o Europă a statelor naţionale, o Europă a statelor centralizate, sau una a provinciilor istorice. O formulă federalistă de tip Statele Unite ale Europei avantajează, aşa cum spuneam, mai vechea entitate a Banatului istoric, în care vom putea fi alături, fără restricţii, de la Szeged la Vârşeţ, de la Orşova la Jimbolia. O Europă larg federalizată devine mai ales un continent al cetăţenilor, al diversităţii culturale, al alterităţilor regionale. Viitorul construcţiei europene balansează între două soluţii integraţioniste radical diferite, cu toate că susţin, şi una şi cealaltă, «unirea» statelor europene. O soluţie este cea a confederării, adică a unirii unor state naţionale şi, pe cât cu putinţă, suverane, alta este aceea a federalismului, care cere adâncirea construcţiei înspre regiuni, subregiuni, comune, cetăţeni.” (p. 109)  Concepţia unei Europe a statelor naţionale a fost puternic susţinută în timp de Charles de Gaulle şi de Margaret Thatcher, în timp ce ideea unei federaţii europene este sprijinită de statele Beneluxului, Germania şi Italia. Dezbaterile continuă şi astăzi. În acest context, bănăţenii pot deja să urmeze programul trasat de Sever Bocu: „Ar trebui să acceptăm un fapt simplu: dincolo de oricare dezbatere rămân ideile, principiile şi aspiraţiile marelui guvernator al Banatului interbelic Sever Bocu, el a avut vizionar ideea şi programul după care ar trebui să ne croim viitorul: unul regional, autodeterminat şi federalist.” (p. 110)

* Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 119 p.

Mircea Rusnac – O carte aşteptată despre Sever Bocu şi regionalismul bănăţean

20 august 2011


Am primit recent din partea tinerei echipe care editează la Timişoara noua serie a publicaţiei Vestul, al cărei redactor-şef este Amelia Galetar, o carte foarte interesantă despre Sever Bocu, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la dispariţia acestuia în închisoarea comunistă de la Sighet.* Lucrarea este foarte binevenită în condiţiile în care bănăţenii nu mai cunosc aproape nimic despre această mare personalitate a regiunii noastre, care timp de decenii a fost figura cea mai importantă a acestui colţ de ţară. Din motivele arătate, volumul, primul din cadrul Bibiliotecii Cercului de Studii Vestul, redă cele mai importante aspecte ale vieţii şi activităţii marelui tribun bănăţean.

Volumul se deschide cu mesajul regelui Mihai şi cu cel al nepotului lui Sever Bocu, Peter Georgescu. În continuare, la elucidarea figurii marelui bănăţean îşi aduc contribuţia importanţi autori timişoreni precum Flavius Boncea, Vasile Bogdan, Cornel Ungureanu, Viorel Marineasa, Ioan Munteanu, Daniel Vighi. Interesante sunt şi extrasele din ziarul Vestul al anilor 1930, când era condus de Bocu, printre semnatari numărându-se Ion Stoia Udrea, Constantin Miu-Lerca, Filaret Barbu, Romul Ladea, Iuliu Maniu, Sabin Drăgoi, Ioachim Miloia etc., postfaţa lucrării fiind scrisă de Gheorghe Ciuhandu, primarul Timişoarei.

Cetăţean de onoare al acestui oraş în 1933, reconfirmat post-mortem în 1999, Sever Bocu s-a născut la Şiştarovăţ, lângă Lipova, la 19 noiembrie 1874. A urmat Liceul maghiar din Arad, de unde a fost exmatriculat pentru că refuzase să poarte la piept panglica în culorile maghiare. (p. 14) Şi-a continuat studiile la Academia Comercială din Viena, din 1892 lucrând la Banca Transilvania din Sibiu. În acelaşi an a participat la Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român care s-a ţinut acolo. A organizat la Lipova o manifestaţie în favoarea memorandiştilor, fiind arestat şi dus la Timişoara. (p. 15) Prin aceste acţiuni confirma tradiţia patriotică a familiei sale. Părinţii săi proveneau atât din Banat, cât şi din Ardeal: unul a trăit la Radna, în dreapta Mureşului, iar celălalt la Lipova, în stânga lui. (p. 66-67) Un strămoş de-al său, Pavel Bocu, moţ din Lazuri, ţinutul Hălmagiului, participase în 1784 la răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, fiind ulterior tras pe roată. Tatăl său, învăţătorul Gheorghe Bocu, fusese şi el închis de autorităţile austro-ungare. (p. 22)

Sever Bocu a urmat în continuare cursuri de jurnalistică la Şcoala de Înalte Studii din Paris, angajându-se apoi ca şi contabil la Banca Lipovana din Lipova. Din 1899 a fost redactor la ziarul Tribuna poporului, ulterior Tribuna din Arad. Din cauza articolelor scrise acolo a avut peste 30 de procese, executând aproape un an de închisoare. (p. 16) În cele din urmă, ziarul a fost închis de autorităţile maghiare. Atunci Bocu s-a mutat în România, la Constanţa, deschizând în curând primul hotel din Techirghiol, care avea să fie distrus de bulgari în timpul primului război mondial. (p. 97) El a participat ca voluntar la acest război, fiind unul din organizatorii Corpului voluntarilor români, din care făceau parte prizonierii bănăţeni, ardeleni şi bucovineni aflaţi în Rusia. A activat şi în Comitetul celor Doisprezece, care a declarat război Austro-Ungariei în scopul alipirii Ardealului la România. (p. 16) Pentru acest gest a fost condamnat la moarte în contumacie de justiţia maghiară. (p. 16-17) A editat la Kiev ziarul România Mare pentru prizonierii români, care a apărut în 22 de numere şi în mii de exemplare. (p. 17) În ianuarie 1918 Bocu a înfiinţat la Iaşi Comitetul Românilor din Austro-Ungaria, împreună cu Octavian Goga, Ion Nistor, Mihail Popovici, Onisifor Ghibu. În toamna aceluiaşi an a plecat la Paris, unde s-a alăturat delegaţiei române la Conferinţa de pace pentru a obţine recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. (p. 17) Fiind intransigent în chestiunea Banatului, a cărui integritate voia să o păstreze, Bocu a avut neînţelegeri cu ceilalţi delegaţi români. (p. 18)

După război el a înfiinţat la Timişoara primul periodic românesc, săptămânalul Voinţa Banatului, iar mai târziu cotidianul Vestul. A fost ales de nouă ori deputat în perioada 1921-1946. (p. 19) Din 1923 a devenit preşedinte al organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Partidului Naţional, iar din 1926 al Partidului Naţional Ţărănesc, până la interzicerea de către comunişti a acestui partid în 1947. În guvernul Maniu din 1928, Sever Bocu a fost ministru al Banatului, iar în continuare a fost numit în fruntea Directoratului VII, care cuprindea judeţele din sud-vestul ţării. (p. 19)

A activat permanent pentru întemeierea la Timişoara a Universităţii de Vest şi pentru reînfiinţarea Mitropoliei Banatului. A dispus ridicarea de monumente în cinstea unor importante personalităţi bănăţene sau a eroilor căzuţi în război. Printre acestea se remarcă busturile lui Dimitrie Ţichindeal de la Becicherecu Mic, ale lui Vincenţiu Babeş şi Alexandru Mocioni de la Timişoara şi al lui Coriolan Brediceanu de la Lugoj. (p. 111-112) A adus de la Budapesta şi a reînhumat osemintele lui Eftimie Murgu (la Lugoj) şi Vincenţiu Babeş (la Hodoni). (p. 112)

După cel de-al doilea război mondial, ziarul comunist Luptătorul bănăţean îl considera pe Bocu un “ilustru agent nazist” care a militat “cu o rară consecvenţă într-un larg front manisto-legionaro-brătienist a(l) tuturor forţelor huliganismului român.” (p. 21) Arestat de Securitate în “Noaptea demnitarilor” din 5-6 mai 1950, a fost dus de la Lipova la Timişoara şi de acolo la închisoarea din Sighet, unde a şi murit la 21 ianuarie 1951. (p. 21) Conform colegului său de celulă, fostul prefect de Timiş-Torontal Coriolan Băran, Sever Bocu era lovit de un gardian cu bocancul peste gură în timp ce spăla pe jos, până i-a fost sfărâmat maxilarul. Din aceasta avea să i se tragă şi moartea, la 76 de ani. (p. 22)

Soţia sa Marilina şi nepoţii Constantin şi Petre au fost după arestarea sa deportaţi în Moldova până în 1954, când au putut părăsi România la intervenţia preşedintelui american Dwight Eisenhower. (p. 23) Fiica lui Sever Bocu, Lygia, împreună cu soţul său Rică Georgescu, părăsiseră ţara încă din 1947. (p. 23-24) În acel timp, în casa lui Bocu din Lipova, localitate care avea, la o populaţie de 11.000 de locuitori, o garnizoană a armatei sovietice de ocupaţie de 12.000 de militari, a fost deschisă o şcoală pentru copiii ofiţerilor sovietici. (p. 42)

Dacă până la unirea Banatului cu România activitatea depusă de Sever Bocu a fost atât de rodnică, nu lipsită de interes rămâne cea din perioada interbelică, atunci când se dădea un alt tip de luptă pentru apărarea drepturilor regiunii natale. Într-o conferinţă a sa, Bocu spunea: “S-a afirmat în vremea din urmă că Banatul nu mai dă talente, că mina seculară ar fi epuizată, secătuită. Eu spun, nu poate da talente câtă vreme durează această exploatare a ei neraţională, câtă vreme sufletul bănăţean e stors, vlăguit, scoatem din el mai mult decât el poate restitui, – aceasta e principala cauză şi a denatalităţii – după mine, oricât am alerga după altele. Un secol acest pământ a dat din el valori după valori, mai mult ca oricare altă regiune. Dar aceste valori au ţâşnit din o ambianţă fericită, din un mediu bogat, prielnic. O, şi privighetorile fug dintr-un crâng pustiit. Pe holdele noastre se înfiripa doina fiindcă izbucnea dintr-un sentiment de mulţumire, îndestulare, de fericire, aş putea spune. Ion Popovici Bănăţeanul izbucnea dintr-un mediu muncitoresc, lugojenesc. Unde e acel mediu? Lipseşte el sau talentele? Lipseşte el! Vidu, Brediceanu, Drăgoi au răsărit din ambianţa cântării, a doinelor de pe luncile Timişului şi a văii Mureşului. Nu la întâmplare. Logic, firesc, necesar. Mocioneştii, Babeşii, Bredicenii, Aurel C. Popovici, pe toţi ni-i putem explica, lămuri… Dar mai există o viaţă, publică, bănăţeană? Unde este un ideal bănăţean, în Banatul mutilat, abandonat, trădat… Unde este Banatul lui Andrei Mocioni, pentru care el şi-a sacrificat toate bunurile pământeşti, câtă vreme noi, pentru bunuri pământeşti am sacrificat Banatul!” (p. 34-35)

Specificul acestui Banat era sesizat şi de observatorii străini, în câteva interesante aprecieri. Claudio Magris constata că Banatul “este un mozaic de popoare, o suprapunere şi o stratificare de neamuri, de puteri, de jurisdicţii; un pământ în care s-au întâlnit şi s-au ciocnit Imperiul otoman, autoritatea habsburgică, încăpăţânata voinţă de independenţă – şi apoi de dominaţie – ungară, renaşterea sârbă şi cea română.” Pentru Urs Altermatt, Banatul este un spaţiu tipic pentru “Europa intermediară”, cu graniţe fluide, aflate la răscrucea marilor imperii. (p. 43) După Sever Bocu, Banatul se află “pe drumul Bagdadului, vestitul drum al Bagdadului dinainte de război, punct important de tranzit al Europei Centrale şi de proprie penetraţie în Balcani şi Asia Mică.” (p. 43-44)

Graniţa trasată prin mijlocul regiunii distrugea un mod de viaţă şi o unitate politico-economică seculară. În discursul ţinut în 1923 în Parlament împotriva ratificării noilor frontiere sud-vestice, Bocu menţiona: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, care poate da loc la aşa ecrescenţe.” (p. 174) În acelaşi an scria despre noua graniţă: “La St. Hubert călătorul va părăsi graniţa iugoslavă, la Jimbolia intră în România, după Jimbolia părăseşte România, la Klari intră în Iugoslavia, peste 10 minute părăseşte Iugoslavia şi e iar în România, după o jumătate de oră părăseşte iar România şi ajunge în Iugoslavia. După 8 revizii vamale şi poliţiale, în sfârşit e la destinaţie…” (p. 44)

Peste un deceniu, în 1934, Bocu declara în Vestul: “Eu sunt un regionalist. Baza programului meu e regionalismul. Eu cred că provinciile vor trăi, vor progresa şi vor muri pe această chestie a descentralizării.” (p. 45) Tot acolo scrisese şi în 1930: “Un om care nu-şi iubeşte întâi satul, provincia sa natală restrânsă, nu-şi iubeşte ţara.” (p. 45) Prin centralizare, oraşele de la vest, care “alcătuiesc azi o puternică cultură de graniţă”, vor ajunge “pe urmele Iaşilor, ruine glorioase în profitul unui singur oraş, al Bucureştilor.” (Ibidem)

De aceea, Sever Bocu a condamnat faptul că în instituţiile centrale de stat ardelenii şi bănăţenii erau numiţi doar izolat şi doar dacă acceptau să devină “instrumente politice ale partidelor din Vechiul Regat.” Condiţia era ca ei să devină “aliaţi anemici, fără putere, de care să profite protipendada.” (p. 50) Din aceste motive avea să fie acuzat, ca o ironie a soartei, tocmai el, principalul militant pentru unirea Banatului cu România, de “regionalism” sau “bănăţenism”. De altfel, el a şi spus într-o conferinţă: “Centralismul nu are naţionalitate; el a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleaşi concluzii logice: exploatare sau sărăcie.” Totodată, el mai declara că nu urmărea ca prin descentralizare “să meargă până la marginea de unde să ameninţe unitatea.” (p. 55) Însă de neglijarea regiunilor vestice ale ţării profita propaganda revizionistă, care ameninţa integritatea teritorială a României. Aceste acţiuni nu trebuiau neglijate. Politica de centralizare excesivă promovată de cercurile conducătoare din Bucureşti după model francez, care defavoriza în mod clar vestul ţării, lăsa impresia că teritoriile respective erau considerate numai un “provizorat” în apartenenţa lor la Regatul României. (p. 56)

Exemple în acest sens puteau fi date oricând. În 1931, chiar Sever Bocu scria în Vestul: “De şapte ani Banatul varsă anual milioane, contribuind cu cea mai mare cotă – date fiind industria şi comerţul său odinioară în floare – la augmentarea fondului de ucenici. Din cele peste 25 de milioane s-a dat o singură dată, pentru îmbrăcarea ucenicilor (din Timişoara), numai 200.000 lei.” (p. 67) Începeau să se producă şi tensiuni între bănăţenii localnici şi noii veniţi din restul României, fapt care a solidarizat naţionalităţile din Banat printr-o diferenţiere supraetnică, de felul băştinaşi şi colonişti. Prin mentalitate, românul, sârbul, germanul sau maghiarul bănăţean se simţeau solidari faţă de oltenii sau moldovenii sosiţi în regiune. (p. 69) În acei ani un exponent de frunte al centralismului era Nicolae Iorga, prim-ministru în 1931. Acesta spunea: “O uliţă din Bucureşti valorează mai mult decât toate satele din Banat şi Ardeal.” În vara aceluiaşi an el a vizitat Timişoara împreună cu regele Carol II, rechiziţionând cu acea ocazie pentru guvernul central un automobil “Lincoln” care fusese cumpărat de localnici pentru nevoile fostului Directorat al Banatului. (p. 71)

În paralel cu lupta aceasta purtată împotriva puternicilor zilei, Sever Bocu s-a ocupat, pe plan intern bănăţean, cu alte activităţi demne de interes, aşa cum am mai arătat. El a iniţiat primele ziare româneşti din regiune după unire, într-un moment când minoritarii dispuneau de 17 publicaţii. (p. 127) Declarat în 1933 cetăţean de onoare al Timişoarei, Sever Bocu continua o serie ilustră din care mai făceau parte contele Mercy, primarul slovac Telbisz, Emanuil Ungureanu (p. 105), Heinrich Baader, dr. Aurel Cosma şi generalul Domăşneanu. (p. 108) Mulţi ani Bocu s-a zbătut pentru deschiderea Universităţii timişorene, care a avut loc abia în 1945. În Darea de seamă pe care a prezentat-o cu acel prilej, el amintea faptul că dacă Ungaria ar fi rămas în graniţele din 1914, la Timişoara ar fi fost înfiinţată cea de-a patra Universitate maghiară, deşi pentru aceasta concuraseră şi Aradul, Braşovul şi Sibiul. (p. 152) El mai adăuga: “Nădăjduiesc că proiectul nostru va reuşi, cu toate că venind acasă după ce am învins piedici grele, am văzut că poate tot atât de grele sau chiar mai grele sunt cele care trebuiesc înlăturate de abia de acum încolo.” (Ibidem)

În curând, greutăţile aveau să îl învingă în cele din urmă, iar Sever Bocu a murit în condiţiile dramatice amintite. Faptele lui au intrat într-o nemeritată uitare. Meritele sale în trecutul Banatului nu pot fi însă şterse. El a fost respectat de toţi locuitorii regiunii, indiferent de naţionalitate. Când era văzut pe străzile Timişoarei era adeseori însoţit de remarci de tipul: “Ö az!” (El este!) ori “Schau! Der Bocu!” (p. 76) De aceea, efortul echipei noului ziar Vestul de a realiza această frumoasă evocare a personalităţii sale se cuvine a fi apreciat pe măsură de fiecare dintre noi.

*Biblioteca Cercului de Studii Vestul-1, Tribunul Banatului. 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 176 p.

Mircea Rusnac – Bănăţeni închişi la Sighet

24 iulie 2010

În anul 2010 s-au împlinit şase decenii de la masivele arestări operate de către comunişti în rândul foştilor demnitari ai României din noaptea de 5-6 mai 1950. Între cei arestaţi atunci, în ceea ce acum se denumeşte drept „Noaptea demnitarilor”, au fost şi unele importante personalităţi bănăţene, sau legate de Banat. De aceea, Muzeul Presei „Sever Bocu” din Jimbolia şi Muzeul de Artă din Timişoara, după cum am aflat din Magazin istoric, au avut lăudabila iniţiativă de a le comemora pe acestea chiar în zilele de 5 şi 6 mai 2010, când au avut loc un simpozion şi o expoziţie de presă şi fotografii. Este vorba despre patru deţinuţi bănăţeni de la Sighet: Sever Bocu, Dimitrie Nistor, Coriolan Băran şi Aurel Baciu. Dintre ei, primul şi ultimul şi-au pierdut viaţa acolo, cel de-al doilea a murit tot în închisorile comuniste, şi doar Băran a supravieţuit regimului concentraţionar. Din mărturia lui Constantin C. Giurescu, alt deţinut important de la Sighet, ştim că ei au fost aduşi de la Timişoara cu aceeaşi dubă. (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 375.) În continuare, vom prezenta aceste patru personalităţi bănăţene, sau care au avut strânse legături cu Banatul,  supuse regimului de exterminare.

Sever Bocu s-a născut la Şiştarovăţ în 1874. A fost absolvent al Academiei comerciale şi al Şcolii Hautes Études din Paris, fiind membru marcant al Partidului Naţional Român din Austro-Ungaria. După unirea cu România a fost ministru al Banatului în guvernul lui Iuliu Maniu (1928-1930), conducător al Directoratului VII Teritorial Timişoara, conducător al Partidului Naţional Ţărănesc din Banat, parlamentar, editor al săptămânalului Voinţa Banatului şi al cotidianului Vestul din Timişoara, redactor şi apoi director al ziarului Tribuna de la Arad. El a rămas celebru datorită sintagmei pe care a lansat-o: „Banatul e patria mea restrânsă”.

La Sighet a fost izolat în celula nr. 23. Conform altui deţinut, preotul greco-catolic Alexandru Raţiu, Bocu părea să sufere de nervi: „Când avea crize îşi muşca bereta de pe cap.” Însă era departe de a fi ajutat medical: sanitarul Rusnac „îl lovea cu pumnii în cap, să moară mai repede.” (Alexandru Raţiu, Două scrisori, în vol. Memoria închisorii Sighet, Bucureşti, 1999, p. 123.) În alt loc, acest sanitar era caracterizat astfel de acelaşi martor: „Voinic, fost tăietor de lemne în pădure, cu nişte braţe vânjoase şi pumnii mari, ar fi putut omorî o vită cu ei.” (Ibidem, p. 119.) Nu este deci de mirare că Sever Bocu a sucombat curând. Potrivit altui preot greco-catolic deţinut, Eugen Popa, Bocu „a fost lăsat singur, neputincios, şi a murit în condiţiile în care nimeni nu a curăţat nimic în patul şi în celula muribundului.” (Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, în loc. cit., p. 223.)

Actul de deces i-a fost eliberat abia în 1957 de autorităţi, menţionând ca dată a morţii 21 ianuarie 1951, când Sever Bocu avea 76 de ani. În acest fel a fost tratată de către comunişti şi a pierit o personalitate de primă importanţă a Banatului.

Dimitrie Nistor, născut în 1890, a fost licenţiat în drept şi teologie şi doctor în drept la Budapesta. A fost avocat, lider al Partidului Naţional Liberal din Timiş-Torontal, parlamentar, prefect al acestui judeţ în anii 1933-1937 şi secretar de stat la Ministerul de interne în perioada 2 noiembrie 1944 – 18 februarie 1945.

La Sighet, împreună cu alţi foşti demnitari deţinuţi, a fost repartizat la bucătăria închisorii. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 115.) După cum îl descria Giurescu, era curajos, „din principiu nu voia să asculte numaidecât injoncţiunile gardienilor – în special îl plictisea când i se spunea să «mişte» mai repede.” (C.C. Giurescu, op. cit., p. 431.) Pentru această atitudine demnă a fost adesea şi în mod crunt pedepsit de către gardieni. (Ibidem, p. 434.)

Un moment umilitor era cu ocazia curăţirii haznalelor cu excremente ale închisorii, după cum relata acelaşi Giurescu: „Haznalele au fost curăţite tot de noi. Dumitru Nistor a fost obligat să intre înăuntru şi să scoată murdăria cu găleţile, pe care apoi colegii lui de cameră le transportau mai departe; când a ieşit din hazna, era plin de murdărie de sus până jos.” (Ibidem, p. 449.) Însă în celulă deţinuţii nu îşi abandonau preocupările intelectuale. La fel ca şi alţi colegi de suferinţă, precum Constantin C. Giurescu, Victor Papacostea, Nicolae Sibiceanu, Nicolae Cornăţeanu etc., Dimitrie Nistor a ţinut prelegeri ştiinţifice în celula nr. 17. (Ibidem, p. 452.) De pildă, Giurescu scria că luase de la el lecţii de limba maghiară. (Ibidem, p. 456.)

Deşi a supravieţuit Sighetului, Dimitrie Nistor a continuat să fie deţinut în alte închisori, murind în cele din urmă, în 1963, la penitenciarul de la Botoşani, la 73 de ani.

Coriolan Băran, singurul dintre cei patru care a reuşit să depăşească perioada de detenţie, s-a născut în 1896 la Nerău. Şi-a făcut studiile la Budapesta şi Cluj, fiind avocat şi doctor în drept. A fost lider al Partidului Naţional Ţărănesc, prefect al judeţului Timiş-Torontal, primar al Timişoarei şi secretar de stat la Ministerul de interne în guvernul lui Armand Călinescu şi ulterior (7 martie – 23 noiembrie 1939). A fost deţinut politic în timpul comuniştilor, în perioada 1950-1956.

La Sighet a stat o perioadă în celula nr. 22, de unde a putut discuta prin perete „vreme îndelungată” cu Giurescu, folosind alfabetul bătăilor în zid. Conform acestui alfabet, litera „a” era marcată printr-o lovitură, litera „b” prin două lovituri etc., până la litera „z”, care trebuia consemnată prin 25 de lovituri, fapt care făcea ca o asemenea „conversaţie” să dureze foarte mult. (Ibidem, p. 448.) După cum a menţionat acelaşi istoric, la 29 septembrie 1954 Coriolan Băran a fost mutat în celula nr. 13, unde se aflau mai mulţi deţinuţi, fiind folosiţi la pompa care aproviziona închisoarea cu apă. (Ibidem, p. 461.) După cum nota celălalt martor folosit de noi, părintele Alexandru Raţiu, aceasta era una „aspiratoare-respingătoare tip 1848, care trebuia să umple un bazin de 1.500 litri, de două ori pe zi.” (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 115.) Deci activitatea desfăşurată acolo era una extrem de chinuitoare.

Totuşi, Băran a făcut faţă acestor greutăţi şi a fost eliberat din detenţie în 1956. A murit în anul 1979, la 83 de ani.

Aurel Baciu, născut în 1886, a fost decan al barourilor de avocaţi din Târgu Mureş şi Timişoara şi subsecretar de stat la Ministerul justiţiei în timpul guvernului Octavian Goga din 1937-1938. Arestat şi el de către comunişti ca fost demnitar, a fost dus la Sighet odată cu ceilalţi. Acolo, după mărturia lui Giurescu, a fost bătut până a murit. (C.C. Giurescu, op. cit., p. 463.) Actul de deces, eliberat şi în cazul său de autorităţile comuniste abia în anul 1957, menţiona ca dată a morţii 12 decembrie 1953, când Baciu avea vârsta de 67 de ani.

Aceştia au fost unii dintre martirii pe care Banatul i-a dat închisorilor comuniste. Ei fac parte integrantă din jertfa adusă de întreaga ţară. De aceea, numele lor se cuvin să fie cunoscute de generaţiile care le-au urmat. Evident, aceştia sunt numai câţiva dintre cei mai importanţi bănăţeni arestaţi de comunişti. Numărul lor a fost, fireşte, cu mult mai mare. Şi deşi acum s-a făcut o comemorare specială pentru ei, trebuie să precizăm faptul că aceştia nu au fost singurii bănăţeni deţinuţi la Sighet. La unul cel puţin la fel de important ne vom referi în mod special.

Mircea Rusnac – Prim pas cu dreptul al Bibliotecii Banaterra

12 ianuarie 2010

La sfârşitul lui 2009 a apărut la Timişoara primul volum al noii Biblioteci Banaterra, editat de Asociaţia Proiectul Rastko România (http://www.banaterra.eu). Este intitulat Descoperiţi Banatul. Timişoara*, fiind gândit ca un omagiu adus eroilor timişoreni din timpul revoluţiei desfăşurate cu două decenii în urmă. Conţine un număr de 13 lucrări, susţinute cu ocazia ediţiilor sesiunii de comunicări Banaterra din anii 2007, 2008 şi 2009, şi un Cuvânt înainte scris de Duşan Baiski, preşedintele Asociaţiei.

Din Cuvântul înainte reţinem următorul pasaj introductiv, care spune totul: „Când politicienii nu doresc să ne cunoaştem istoria, nu o cunoaştem. Guvernanţii comunişti au şi reuşit acest experiment. Cel puţin când e vorba despre noi, bănăţenii. Sutele de monografii ale satelor bănăţene, scrise şi tipărite între cele două războaie mondiale, au zăcut până de curând dosite în biblioteci particulare ori încuiate pe undeva prin dulapurile celor publice. Conştiinţa bănăţeanului trebuia cumva, dacă nu anihilată, atunci măcar adusă cât mai aproape de punctul zero. Singura istorie care trebuia cunoscută era cea oficială, supusă intereselor politice ale celor aflaţi la putere. O istorie în care abia dacă erau amintiţi un Pavel Chinezu ori Eftimie Murgu, de exemplu. În rest, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc. etc. Desigur, nu minimalizăm faptele lui Mihai Viteazul ori Ştefan cel Mare, dar a încuia în debaraua politicii comuniste româneşti personalităţile bănăţene de prim-rang a fost fără doar şi poate o crasă bătaie de joc la adresa celor peste un milion de bănăţeni. De două ori mai vitregite au fost, evident, minorităţile naţionale. Peste ale căror istorii s-a trecut în goana calului.” (p. 5)

Autorii comunicărilor, chiar dacă niciunul nu este istoric, au încercat să răspundă acestor vechi neajunsuri. Deşi majoritatea lor se referă la aspecte ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat al capitalei Banatului, există şi subiecte din trecutul altor localităţi, precum Cenad, Lugoj sau Panciova, şi o trecere în revistă a lui Sorin Forţiu a evoluţiei denumirii Banatului în ultimele trei secole. În continuare, vom face câteva referiri mai detaliate asupra unora dintre aceste lucrări.

Prima comunicare, foarte binevenită în contextul istoric în care a apărut volumul, este intitulată Monumente dedicate eroilor Revoluţiei din decembrie 1989, la Timişoara, autoare fiind Dorotea Momir (p. 7-23). Sunt trecute în revistă cu acest prilej, prin descrieri şi imagini, numeroasele forme prin care timişorenii îşi cinstesc eroii. Majoritatea lor au fost opera Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara”, înfiinţată la 26 aprilie 1990. În cadrul său funcţionează, din 1998, şi Centrul Naţional de Documentare, Cercetare şi Informare Publică privind Revoluţia din Decembrie 1989.

Monumentele amplasate în zona punctelor fierbinţi din timpul revoluţiei sunt prezentate pe categorii şi în ordinea cronologică a ridicării lor. Cele mai importante sunt: Ansamblul memorial din Cimitirul Eroilor (1990), Deschidere (1991), Eroica (1992), Clopotul libertăţii (1992), Învingătorul (1993), Evoluţie (1993) etc.

Urmează troiţele, situate în faţa catedralei şi lângă biserica ortodoxă din Mehala. În cinci locuri din oraş au fost înălţate cruci funerare. Numeroase sunt şi plăcile comemorative, amplasate pe clădirile-reper ale acelor zile: biserica reformată, Poliţia judeţeană, penitenciarul „Popa Şapcă”, Electrobanat, Palatul administrativ, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Spitalul judeţean, Parcul „Regina Maria” etc. Multe dintre ele pomenesc nume ale martirilor căzuţi în locurile în care au fost instalate. Vom enumera în semn de omagiu numele tuturor martirilor înscrise pe diversele monumente: Ioan Vasile Avram, Radian Belici, Alexandru Grama, Elena Nicoară, Gabriela Tako, Remus Tăşală, Gheorghe Cruceru, Margareta Caceu, Mariana Caceu, Silvia Sava, Angela Elena, Tiberiu Florian, Nicolae Ovidiu Munteanu, Eugen Nagy, copiii: Claudiu (15 ani), Alexandru (17), Cristina (2), Constantin (17), Eugen (17), Luminiţa (14), Gabriela (10), Laura (2), Silviu (18), Maftei (17), Constantin Zabulică, Petru Ioan Bonţe, Rozalia Irma Popescu, Maria Andrei, Leontina Banciu, Slobodanca Ewinger, Octavian Ţintaru, Vasile Crăsneanu, Mariana Farcău, Lepa Bărbat, Edith Reiter, Dumitru Marius Ciopec, Vasile Pădurariu, Dumitru Constantin Doru Gârjoabă, Sorin Leia, Ioan Stanciu, Ladislau Csizmarik. În afara acestora, ansamblul din Cimitirul Eroilor cuprinde numele tuturor victimelor Timişoarei, iar monumentul Deschidere îi pomeneşte pe cei 43 ucişi şi incineraţi la crematoriul din Bucureşti. În total, o impresionantă succesiune de mărturii omagiale pentru cei jertfiţi pe altarul libertăţii.

Un alt articol din care aflăm lucruri interesante este cel al lui Vali Corduneanu: Manifestaţia promonarhistă spontană şi împotriva Armatei Roşii de la 10 mai 1945 din Timişoara (p. 36-51). La acest prim 10 mai care a urmat lui 23 august 1944 a avut loc o demonstraţie spontană a elevilor de la Liceul „Constantin Diaconovici-Loga” şi a elevelor de la „Carmen Sylva” din Timişoara. Au fost scandate lozinci împotriva Armatei Roşii ocupante a României în acel moment, fiind în schimb aclamate puterile occidentale (Anglia şi S.U.A.). Momentul era foarte semnificativ. Cu o zi înainte, Germania semnase capitularea necondiţionată, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit, iar Uniunea Sovietică era „marele câştigător”. (p. 36-37) Aflată la apogeul puterii sale, dominaţia sovietică se vedea contestată de un grup de liceeni din capitala Banatului. Mai mult, aceştia au fost susţinuţi şi încurajaţi de unele autorităţi, încă nesubordonate partidului comunist, precum generalul Alexandru Saidac, comandantul garnizoanei Timişoara, sau Aurel Buteanu, directorul Teatrului Comunal, care nu mult mai târziu vor trebui „să plătească pentru aceste gesturi prin ani de închisoare.” (p. 36)

Autorul a avut la îndemână trei categorii de surse referitoare la acest eveniment: mărturiile foştilor elevi de atunci Decebal Anastasescu şi Emil Sebeşan, rapoartele primite de către conducerea regională şi judeţeană a P.C.R. şi presa vremii.

Manifestaţia începuse spontan în zona catedralei, scandându-se „Trăiască armata regală!” şi „Regele şi patria!” Participanţii purtau portretul regelui Mihai, îndreptându-se către sediul garnizoanei militare din Piaţa Libertăţii. Trecătorii aruncau flori demonstranţilor, al căror număr crescuse la câteva mii. În Piaţa Libertăţii au cântat Imnul regal, în timp ce militarii prezenţi salutau în poziţie de drepţi. Luând cuvântul din balconul clădirii, generalul Saidac a adus laude tinerilor prezenţi şi a ignorat armata sovietică. Întorcându-se apoi în Piaţa Victoriei, demonstranţii au ajuns până la monumentul Lupoaicei. Ei au observat că la balconul teatrului erau afişate numai portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, lipsind tocmai cel al regelui Mihai. Au hotărât să pătrundă în clădire şi să ceară directorului Buteanu remedierea situaţiei. Acesta a acceptat şi a rostit şi o cuvântare despre aliaţii tradiţionali, însoţită de demonstranţi cu scandarea: „Anglia, America!” (p. 39)

Reacţia părţii adverse nu s-a lăsat, fireşte, aşteptată. Mai întâi, s-a cerut unei vătmăniţe să treacă cu tramvaiul prin Piaţa Victoriei. Refuzând, aceasta „va suferi consecinţele” (p. 39), ca şi portarul teatrului. Se găsiseră deja nişte ţapi ispăşitori. Mulţimea s-a împrăştiat totuşi în urma intervenţiei unui ofiţer sovietic. Au urmat acuzaţiile de organizare a manifestaţiei la adresa generalului Saidac, a directorului Buteanu şi mai ales a lui Sever Bocu, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Ţărănesc. Numeroşi elevi au fost arestaţi, la fel ca şi unii profesori şi actori. Au fost reţinuţi perioade îndelungate elevii Sebeşan şi Anastasescu, iar directorul şi subdirectorul Liceului „C.D. Loga”, Vasile Mioc şi Iuliu Ilca, au fost închişi timp de trei luni în lagărul de la Caracal. (p. 40)

Interogatoriile se desfăşurau în actuala clădire a Muzeului de Artă din Piaţa Unirii, fiind conduse de ofiţerul de Siguranţă Aurel Moiş. Cei doi elevi vor fi eliberaţi după ce au refuzat să declare „de cine au fost instigaţi”, ei spunând adevărul că manifestaţia a fost spontană. Peste nu mulţi ani însă, ei vor face cunoştinţă cu asprimea regimului comunist, Sebeşan fiind chiar întemniţat la Piteşti în perioada „reeducării”. (p. 41)

Rapoartele întocmite de informatorii comuniştilor referitor la desfăşurarea demonstraţiei îl implicau şi pe profesorul universitar Marin Bănărescu, care „a salutat în stil fascist.” (p. 41) Foarte distorsionat prezenta faptele şi presa procomunistă locală. După ce iniţial ele fuseseră ignorate, descriindu-se numai programul oficial din acea zi, în 12 mai 1945 organul P.C.R. Luptătorul bănăţean titra: O sfidare a patriei, a M.S. Regelui şi a aliaţilor. Sever Bocu, naţional-ţărăniştii dr. Ioan Subţire şi Aurel Leucuţia, Buteanu şi generalul Saidac erau catalogaţi fie „fascişti”, fie „huligani”. (p. 47) A doua zi, ziarul îl adăuga şi pe episcopul „hitlerist” Augustin Pacha. Articolul Vigilenţa! din acelaşi număr al ziarului îl denunţa pe locotenentul Constantin Tivig, care strigase „Jos armata sovietică!” (p. 49) În 14 mai, ziarul anunţa triumfător că liderul naţional-ţărănist Sever Bocu (care trebuia declarat principalul vinovat) „a fost trimis în faţa Tribunalului Poporului.” (p. 49) Adică zeloşii comunişti timişoreni îl şi declaraseră pe principalul lor adversar din regiune drept „criminal de război” şi îl expediaseră la Bucureşti pentru a fi judecat. În 17 mai, Luptătorul bănăţean decreta că „iniţiatorul şi organizatorul acţiunilor mârşave de la 10 mai a fost generalul Saidac” şi anunţa că „criminalul Sever Bocu a făcut pe bolnavul înainte de a fi transportat la Tribunalul Poporului.” (p. 50)

După două zile se constata că totuşi Sever Bocu nu va fi judecat, aşa cum speraseră comuniştii locali. El era menţinut la Bucureşti doar cu domiciliu forţat. (p. 51) Totuşi, chestorul de Poliţie Ion Halalai, care „rezolvase” aşa de bine cazul, a fost avansat, devenind inspector regional pentru judeţele Arad, Timiş-Torontal, Hunedoara, Caraş, Severin şi jumătate din Bihor.” (p. 50)

Alte informaţii despre episcopul romano-catolic de Timişoara, Augustin Pacha, reies din comunicarea următoare, a lui Claudiu Călin, intitulată Asociaţia Sfântului Bonifaciu pentru Dieceza de Timişoara. O asociaţie religios-culturală timişoreană pentru întregul Banat – „Bonifatiusverein für die Temesvarer Dioezese” – (p. 52-68). Întemeietorul acestei Asociaţii, Josef Nischbach, a fost silit în 1949 de către autorităţile comuniste să se retragă din activitate. (p. 56) În 1951 a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru „înaltă trădare” (p. 56-57), rămânând în detenţie până în 1959. La 1 iunie 1959, „fără prea multe explicaţii”, el a fost predat Poliţiei federale vest-germane, împreună cu fostul deputat dr. Franz Kräuter, rudă cu episcopul Pacha, şi cu surorile dr. phil. Hildegardis Wulff OSB şi Patrizia Zimmermann OSB. (p. 57) Nischbach a murit în Germania în 1970, fiind reînhumat în 2001 în cripta domului romano-catolic din Timişoara.

În acest fel, soarta sa fusese strâns legată de cea a episcopului Pacha, de a cărui anchetare ne-am mai ocupat (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-procesul-intentat-conducatorilor-bisericii-romano-catolice-din-banat-1951-si-locul-sau-in-campania-antireligioasa-a-regimului-comunist). În 1945, episcopul îl numise pe Nischbach la conducerea Asociaţiei de Ajutorare pentru Repatriaţi (Das Heimkehrerverein), care se ocupa de germanii reîntorşi din deportarea în Uniunea Sovietică (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-deportarea-germanilor-in-uniunea-sovietica-1945-cu-referire-speciala-la-banat).

Comunicări la fel de interesante sunt şi cele ale autorilor Árpád Jancsó, Gheorghe Moldovan, Milan Ilin, Mariana Cernicova, Sergiu Soica, Sorin Forţiu, Gheorghe Doran, Mario-Raimondo Rupp, Svetlana Nicolin şi Duşan Baiski, toate întregind un prim volum promiţător al Bibliotecii Banaterra. Este o contribuţie foarte utilă şi în acelaşi timp necesară pentru cunoaşterea trecutului regiunii noastre.

* Asociaţia Proiectul Rastko România, Descoperiţi Banatul. Timişoara, Editura Waldpress, Timişoara, 2009, 192 p.