Posts Tagged ‘greco-catolici’

Mircea Rusnac – Furturi din bisericile greco-catolice bănăţene în secolul al XIX-lea

12 mai 2012

Din documentele de provenienţă greco-catolică semnalate de Anton Schulz am desprins unele fapte surprinzătoare, dar obişnuite în zilele noastre. Spunem surprinzătoare în raport cu perioada când au fost produse, respectiv în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când eram tentaţi să credem că în regiunea noastră erau mai multă ordine şi mai puţine fărădelegi. Din păcate, asemenea lucruri au însoţit omenirea în toate perioadele istorice.

La 21 ianuarie 1890, preotul Ioachim Meda din Surducu Mare trimitea o adresă episcopului greco-catolic de la Lugoj şi Consistoriului diecezan, în care menţiona: „Cu părere de rău grăbesc a vă aduce la cunosciinţă că sâmbătă noaptea în 20 Ianuarie a.c. st(il) v(echi) s-a întâmplat în biserica noastră din Surducul mare un jaf. Lotrii au intrat în biserică pe fereastra de la strana dreaptă, cărei i-a spart mai întâi un ochi ca s-o poată deschide, au mers la lada banilor, a spart-o cu toporul şi au furat dintrânsa 5 fl. 40 cr. ce-i lăsasa epitropia înlăuntrul, de urma lotrilor nu s-a dat până acuma.”

Pe dosul documentului, un subaltern al episcopului confirma primirea acestuia la 23 ianuarie, rezumând cele cuprinse în textul preotului Meda şi adăugând: „epitropia parohială arătare a făcut din partea oficiului parohial la poliţia locală şi la gendarmerie, dar furii până acuma nu s-au putut afla.”

Asemenea cazuri aveau loc din păcate şi în perioade mai vechi. Surprinde însă în mod neplăcut când însuşi preotul se făcea vinovat de furt! Este cazul altei adrese, redactată în limba maghiară la 25 aprilie 1871 şi rezumată pe spate în română la 1 mai, din care aflăm că: „Judec(ătoria) din Oravitia notifică, că Ios(if) Munteanu Pr. din Perlisce (Berlişte) s-a aflatu vinovatu de înşelare şi furtu – şi s-a judecatu la prinsore în termen de 1 anu şi întoarcerea a 290 f ca despăg(ubire) şi încă şi spesele întreţinerii în prinsore.” Preotul făcuse recurs la Tabla regească.

Asemenea fapte nu puteau produce o impresie prea bună contemporanilor. Este drept, unii puteau recurge la furturi datorită sărăciei, dar chiar jafuri în incinta bisericilor par a depăşi capacitatea noastră de înţelegere. Când însuşi titularul parohiei se deda la aceste mârşăvii, ne putem închipui efectul produs asupra credincioşilor. Noi putem semnala aceste mărturii inedite la mai mult de un secol de la consemnarea faptelor respective, pentru a ilustra o situaţie care s-a putut produce şi în vremuri bogate în evenimente pozitive în regiunea noastră.

Reclame

Mircea Rusnac – Elevii şcolii greco-catolice din Gherman în anul 1874

26 aprilie 2012

Am primit recent de la Anton Schulz câteva documente foarte importante, şi inedite, care ilustrează trecutul Bisericii greco-catolice din Banat. Deşi aceasta nu a avut în regiune un număr prea mare de adepţi, spre deosebire de Transilvania, totuşi activitatea desfăşurată de preoţii greco-catolici a fost de cele mai multe ori lăudabilă. Un rol foarte important au jucat aceştia în procesul de educaţie şcolară a copiilor, deschizând mai multe instituţii de învăţământ în lumea rurală. O asemenea situaţie s-a întâlnit de exemplu şi în localitatea Gherman, despre care pomenea unul dintre documentele amintite.

Este vorba despre o „Conscriere a tuturor pruncilor greco-catolici din G(h)erman de ambe secse abţi de scola de la 6-12 ani, adecă: născuţi din 1 Ianuarie 1862 păn’în 1 Ianuarie 1868 inclusive pre anulu scolasticu 1873/4”, întocmită de administratorul parohial greco-catolic din Gherman, Ioan Mihailoviciu, la 19 ianuarie 1874. Elevii erau cuprinşi într-un tabel, care avea următoarele rubrici: numele, anul naşterii, numele părinţilor, numărul casei şi observaţii (rubrică necompletată). Erau enumeraţi 8 băieţi şi 16 fete, în ordinea anilor naşterii.

Băieţii se numeau: Iordan Siemantiu, fiul lui Nicola, născut în 1862, locuind la casa cu nr. 4; Ioan Popa, fiul lui Ion, 1863, nr. 104b; Florian Codiacu, fiul lui Nicola, 1864, nr. 67; Georgiu Manciu, fiul lui Iovan, 1865, nr. 53; Iosif Baba, fiul lui Georgiu, 1865, nr. 50; Pavelu Fizedianu, fiul lui Trifu, 1865, nr. 104a; Gavrilă Iovitia, fiul lui Iosim, 1866, nr. 61; Ilia Baba, fiul lui Toma, 1867, nr. 65a.

Cele 16 fete erau: Ruja Râmneanţu, fiica lui Ion, 1862, nr. 89; Sanda Trifu, fiica lui Georgiu, 1862, nr. 56; Ruja Baba, fiica lui Georgiu, 1862, nr. 51; Ana Talpesiu, fiica lui Petru, 1862, nr. 14; Ana Trifu, fiica lui Iacob, 1862, nr. 44; Crisiana Bojin, fiica lui Avram, 1862, nr. 24; Ruja Bojin, fiica lui Jivoin, 1863, nr. 106; Ana Neda, fiica lui Petru, 1864, nr. 75; Nasta Graure, fiica lui Strain, 1865, nr. 96; Ecaterina Neda, fiica lui Pavel, 1865, nr. 100; Maria Neda, fiica lui Trifu, 1866, nr. 6; Ana Baba, fiica lui Trifu, 1866, nr. 50; Pelagia Marina, fiica lui Georgiu, 1866, nr. 69; Iuliana Râmneanţu, fiica lui Ion, 1866, nr. 89; Ruja Baba, fiica lui Gavrilă, 1866, nr. 46; Maria Talpesiu, fiica lui Nicola, 1867, nr. 90.

În fine, tabelul cuprindea şi un supliment cu patru elevi născuţi în perioada 1859-1861, enumeraţi pe baza aceloraşi categorii: Pau Cazacu, fiul Anei, 1861, nr. 52; Constantin Graure, fiul lui Strain, 1860, nr. 96; Petru Baba, fiul lui Gavrilă, 1859, nr. 46; şi Vleica Baba, fiul lui Georgiu, 1859, nr. 50. În cazul acestora, enumerarea era în sens invers faţă de anii naşterii.

Acest document poate aduce unele clarificări în trecutul localităţii Gherman şi a şcolii greco-catolice de acolo. Redactat de mână, extrem de citeţ, el dovedeşte faptul că preotul Ioan Mihailoviciu îşi dădea silinţa pentru învăţarea elevilor de acolo. Numărul încă foarte redus al acestora arăta faptul că procesul era abia la început. Însă strădaniile depuse de acest preot, ca şi cele ale tuturor dascălilor din regiune, au luminat profund Banatul în acea epocă, în care instrucţiunea şi educaţia ocupau locuri importante în viaţa regiunii.

Mircea Rusnac – Şcoala greco-catolică din Reşiţa în 1884-1885

5 martie 2012

Biserica greco-catolică nu a avut nicicând prea mulţi credincioşi la Reşiţa, ca de altfel nici în Banat. Totuşi, ea a jucat şi aici un rol important în educarea şi în luminarea maselor, desfăşurând o activitate demnă de laudă în domeniile cultural şi patriotic. La Reşiţa, biserica greco-catolică (actualul Protopopiat ortodox) a fost construită în 1864, însă un serviciu religios greco-catolic şi un cimitir existau încă din 1837. (Josef Windhager, Gründung und Gestaltung Reschitza’s, Reşiţa, 1940, p. 47.) Conform aceleiaşi surse, pe lângă biserica greco-catolică a funcţionat din 1937-1938 o şcoală populară cu mai multe clase. (Ibidem.) Este vorba de viitoarea Şcoală nr. 3, aflată peste drum de biserică.

Însă, după cum rezultă din două documente pe care ni le-a semnalat Anton Schulz, la Reşiţa a existat o şcoală greco-catolică cu mult înainte de 1937-1938. Primul document se intitulează Consemnarea pruncilor insinuaţi spre a frecventa şcoala gr. cath. din comuna Resitia romana pre anulu scolasticu 1884-5, întocmită de Nicolae Gonţeanu, „docinte gr. cath.”, la 13 septembrie 1884. Tabelul cuprinde nr. curent, numărul casei, numele elevilor, anul naşterii, genul, religia şi naţionalitatea fiecăruia. Datele cuprinse în el pot duce la concluzii foarte interesante.

Era vorba de un număr de 83 de elevi, dintre care 46 de băieţi şi 37 de fete. Dintre aceştia, numai 16 erau greco-catolici! Rezultă în mod clar că şcoala aceasta nu avea un caracter exclusivist, ci primea în grija ei elevi de orice religie şi naţionalitate, în intenţia de a le da o educaţie şi a le ghida primii paşi în viaţă. Predominau romano-catolicii (51), urmaţi de ortodocşi (11), israeliţi (3) şi calvini (1). Eleva Maria Sieg nu avea trecută nicio religie! După naţionalitate, cei 83 de copii se împărţeau astfel: 47 germani, 25 români, 5 cehi, 3 maghiari şi 3 evrei.

Ei erau născuţi între 1872 şi 1878. Printre germani se întâlneau nume ca Werlein, Schiefer, Ritz, Tripscha, Pischel, Korb, Stohl, Beiser, Schwartz, Tendl, Tremmel, Pasterniczky, Schmutzer, Oberst, Wolf, Rieger, Sprihal, Mellinger, Szerbul, Sieg, Lendl, Rottermann, Breitenhoffer, Gerber etc. Românii se numeau: Mogos, Zsurca, Gonţeanu, Isverniceanu, Ivascu, Bradescu, German, Miklea, Albu, Tököly, Uzum, Szabo, Cipu, Marian, Bărlea, Calinu, Laboda etc. Cehi erau Zagorszky, Izu, Springl sau Bastius, unguri erau Szép şi Kollar, iar evrei Goldstein şi Kohn (unele nume se întâlneau la mai mulţi elevi).

Însă buna intenţie a duhovnicilor greco-catolici nu a fost înţeleasă, din diferite motive, la fel de bine de toţi cei care şi-au trimis iniţial copiii la şcoală, după cum rezulta dintr-o însemnare adăugată de Nicolae Gonţeanu, adresându-se Ordinariatului Episcopal. În anul 1883, din 56 de „prunci” care fuseseră înscrişi, doar 42 au rămas până la terminarea cursurilor. În 1884 situaţia era şi mai rea, căci din 83 de elevi au mai rămas numai 46.

Situaţia acestor 46 era prezentată în documentul celălalt, intitulat Conspectu despre starea şcolii, cercetarea şi progresulu scolariloru din Classa I, a II şi a III-a pre anulu scolasticu 1884-5, având acelaşi autor. Cei 46 de elevi se împărţeau în 30 de băieţi şi 16 fete. După religie, erau 29 romano-catolici, 9 greco-catolici, 6 ortodocşi şi 2 israeliţi. Dar chiar şi cu aceştia fuseseră probleme, căci numai 18 dintre ei au „cercetat” şcoala în mod regulat. 14 au avut întreruperi „prin morbu” (pe caz de boală), 7 din cauza sărăciei şi alţi 7 „fără causă scusabilă”. 7 primiseră calificativul „foarte bun”, 17 „bun”, 16 „suficient” şi 6 „insuficient”. În clasa I se aflaseră 27 de copii, în clasa a doua 11 şi în clasa a treia 8. Conspectul purta data de 27 iunie 1885.

Nu erau vremuri uşoare, iar abandonurile şcolare pe motiv de boală sau sărăcie erau încă foarte frecvente. Dincolo de aceste lucruri, merită subliniat efortul şcolii şi al bisericii greco-catolice pentru educarea populaţiei, care era foarte importantă în drumul către o viaţă trăită în mod demn şi conştient. Faptul că la această şcoală s-au înscris elevi de cele mai diferite naţionalităţi şi religii dovedeşte că ea avea o bună reputaţie şi că strădaniile promotorilor săi aveau efect în rândul populaţiei. Tendinţa către educaţie şi progres a fost una definitorie pentru sfârşitul secolului al XIX-lea.

Mircea Rusnac – Episcopul greco-catolic martir Ioan Bălan

1 octombrie 2010

Ioan Bălan a fost ultimul episcop greco-catolic de Lugoj înainte ca această Biserică să fie interzisă de către comunişti. El s-a născut la Teiuş la 11 februarie 1880. A studiat la Blaj, Budapesta şi Viena, fiind hirotonit la 24 iunie 1903. Ulterior a fost protopop greco-catolic de Bucureşti, profesor la Seminarul Arhidiecezan romano-catolic de acolo şi colaborator la diferite reviste teologice din Blaj şi Bucureşti. În capitala României a desfăşurat o activitate susţinută mai ales în perioada primului război mondial.

A fost un mare om de cultură, poliglot (cunoştea limbile germană, maghiară, italiană, franceză, chiar şi greaca şi ebraica) şi pregătea o nouă traducere a Bibliei. După primul război mondial a şi fost decorat de generalul Berthelot cu Legiunea de onoare pentru promovarea limbii franceze. După 12 ani de activitate la Bucureşti, Ioan Bălan a fost canonic la Blaj, fiind profesor din 1920, apoi şi rector, la Academia teologică din localitate. În 1929 a fost delegat la Roma, iar în 1936 la Paris. Tot din 1936 a devenit episcop greco-catolic al Lugojului, de care aparţinea întregul Banat.

În această calitate a avut de întâmpinat, după alţi 12 ani de rodnică activitate, opresiunea comunistă. El s-a comportat însă cu un deosebit curaj, demascând în catedrala lugojeană practicile comuniştilor, iar credincioşii adunându-se în număr mare să îl asculte. În consecinţă, noul regim a interzis ţinerea ceremoniilor religioase în timpul zilei, astfel încât slujbele nu se mai puteau face decât seara. În octombrie 1948, guvernul a cerut protopopului ortodox din Lugoj să ocupe catedrala greco-catolică, însă acesta a refuzat. Atunci agenţii Securităţii au mers la preotul aflat acolo, Ioan Ploscaru, cu această cerere. Dar nici acesta nu a consimţit să le cedeze biserica.

La 29 octombrie, episcopul Bălan a fost arestat în timp ce se ruga în capelă. El se aştepta la acest lucru şi avea valiza pregătită. Credincioşii adunaţi au dorit să îl apere, însă el i-a trimis acasă. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 63.) În anii următori a fost deţinut la Dragoslavele, la Căldăruşani, apoi la Sighet (mai 1950 – ianuarie 1955), având în continuare domiciliu forţat la Curtea de Argeş şi la Ciorogârla.

Imediat după arestarea sa, catedrala greco-catolică din Lugoj a fost preluată de o comisie din care făceau parte prefectul judeţului, secretarul Poliţiei, profesori, funcţionari de la Prefectură şi doi preoţi ortodocşi. Numit iniţial ca membru în această comisie, protopopul ortodox Daicoviciu, fratele academicianului de la Cluj, a preferat să demisioneze din toate funcţiile sale decât să ocupe cu forţa această biserică. Locul său în comisie a fost luat de preotul Jigorea. Aflat în catedrală în acel moment, preotul greco-catolic Ioan Ploscaru, succesorul clandestin al episcopului Bălan, l-a întrebat pe acesta: „Părinte Jigorea, aţi venit să ne luaţi biserica?” Jigorea i-a răspuns: „Ce să facem? Suntem siliţi!” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 69.) În curând, şi Ploscaru lua drumul temniţelor comuniste.

La vila de vară a patriarhului de la Dragoslavele (judeţul Muscel), cei şase episcopi greco-catolici erau consideraţi „reţinuţi” şi nu „deţinuţi”, conform unui ordin special al guvernului, pentru ca să „se reculeagă” şi „să mediteze” asupra opoziţiei lor faţă de unificarea forţată a Bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă. (Alexandru Raţiu, Persecutarea Bisericii române unite, Oradea, 1994, p. 82.) Ei însă nu au cedat. Când guvernul a decretat, în decembrie 1948, suprimarea Bisericii greco-catolice, episcopii au răspuns de la Dragoslavele cu un memoriu de protest, în care arătau netemeinicia „unificării” şi ilegalitatea decretului. Drept răspuns, au fost transferaţi în februarie 1949 la mânăstirea Căldăruşani (judeţul Ilfov), unde aveau condiţii mult mai proaste de hrană şi de încălzire.

Pentru că niciunul dintre ei nu şi-a trădat Biserica, la 24 mai 1950 au fost îmbarcaţi cu toţii în două dube închise, care aveau geamuri false, şi sub escorta a 14 securişti înarmaţi cu pistoale şi automate, au fost transferaţi, după un drum de 24 de ore, la închisoarea din Sighet. Acolo se mai aflau numeroşi foşti oameni politici, dar şi preoţi greco-catolici, inclusiv cei şase locţiitori ai episcopilor, desemnaţi în mod clandestin ca succesori după arestarea acestora. Întreaga conducere a Bisericii greco-catolice din România se afla în acea închisoare. Episcopii erau deţinuţi în aceeaşi celulă. Episcopul de Bucureşti, Vasile Aftenie, decedase deja în timpul anchetelor, înainte de transferarea lor la Sighet. Acolo vor muri episcopii Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Suciu, precum şi locţiitorul Tit Liviu Chinezu şi alţi numeroşi preoţi. Ceilalţi au supravieţuit cu dificultate regimului de exterminare la care au fost supuşi.

La 5 ianuarie 1955, cei trei episcopi care mai trăiau (Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan) au fost duşi la Bucureşti, fiind internaţi la spitalul Gerota pentru refacere. Acolo ei au întocmit, în februarie, un nou memoriu către guvern, fiind primiţi în audienţă de Petru Groza. Şi acestuia episcopii i-au cerut libertate pentru Biserica lor. Cererea nu le-a fost satisfăcută, fiind reţinuţi şi în continuare, având interdicţia de a reveni în vechile lor episcopii.

În aprilie 1956, pe când se aflau la Curtea de Argeş, episcopii Bălan, Hossu şi Rusu au redactat cel mai cuprinzător şi mai documentat memoriu către guvern, prin care solicitau din nou repunerea în drepturi a Bisericii greco-catolice. Din acest motiv au fost izolaţi unul de celălalt, fiind duşi fiecare în alt loc. Ioan Bălan a fost mutat la mânăstirea Ciorogârla (iulie 1956), unde s-a şi îmbolnăvit. A murit în spital la Bucureşti la 4 august 1959, la 79 de ani, fără a-şi trăda Biserica, însă şi fără a o vedea relegalizată de către regim. Este înmormântat în cimitirul Belu catolic.

Adjunctul său Ioan Ploscaru îl caracteriza astfel pe episcopul Bălan: „Episcopul Ioan Bălan a fost cel mai puţin «vlădicit» dintre toţi episcopii noştri. Fără morgă, aroganţă, trufie, fără ceremonii în viaţa particulară, în afară de orarul programului zilnic, pe care îl respecta cu stricteţe.” (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 390.) A fost un adevărat martir al credinţei, la fel ca şi toţi ceilalţi episcopi, care au murit fără să-şi mai recapete libertatea pentru ei şi pentru Biserica lor. A fost unul dintre foarte rarele cazuri din istoria Bisericii universale (dacă nu chiar singurul) când nu s-a înregistrat nicio trădare la vârf. Chiar şi dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Christos, unul (Iuda) a trădat. Cei 12 conducători ai Bisericii greco-catolice româneşti (şase episcopi titulari şi şase clandestini) au rezistat în bloc presiunilor şi ademenirilor din partea regimului comunist, fără a trăda. În cele din urmă, majoritatea au murit în detenţie. Exemplul lor este unul remarcabil şi merită cunoscut de toţi contemporanii noştri, ca o pildă de credinţă şi de verticalitate.

Mircea Rusnac – Un martir bănăţean greco-catolic: episcopul Frenţiu

6 august 2010

Reşiţa a dat o importantă personalitate a Bisericii greco-catolice din prima jumătate a secolului al XX-lea. Este vorba de episcopul Valeriu Traian Frenţiu, care timp de multe decenii a jucat un rol de primă mărime în viaţa acestei biserici româneşti, iar apoi a avut o moarte de martir în închisoarea comunistă de la Sighet. La fel ca şi alţi episcopi ai Bisericii greco-catolice, interzisă de către regimul comunist, Valeriu Traian Frenţiu a preferat să sufere şi să moară în închisoare decât să îşi trădeze credinţa. Exemplul dat de ei în acest sens, chiar dacă nu este prea îndepărtat în timp de zilele noastre, poate părea acum de domeniul incredibilului. Tocmai din acest motiv, el trebuie să fie cunoscut şi apreciat ca atare de fiecare dintre noi.

Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la Reşiţa la 24 aprilie 1875, tatăl său fiind preot greco-catolic şi asesor consistorial. El a absolvit liceul la Blaj şi teologia la Budapesta. După ce a fost hirotonit preot, a urmat doctoratul în teologie la Viena. Apoi a funcţionat ca protopop la Orăştie şi la Haţeg, iar la 4 noiembrie 1912 a fost consacrat episcop de Lugoj, unde a rămas timp de un deceniu. La 3 mai 1922 era numit episcop de Oradea. (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 214.)

Activitatea desfăşurată de el la Lugoj a fost foarte intensă. A efectuat vizite canonice, a îndrumat credincioşii să facă pelerinaje, a scris lucrări de teologie şi a finalizat edificiul Seminarului teologic. (Ibidem.) Atât la Lugoj, cât şi la Oradea, a reînfiinţat Reuniunile Mariane pentru femei şi Reuniunea Sfântului Pavel pentru bărbaţi. A ridicat biserici şi case parohiale, iar în 1925 a condus, împreună cu episcopii Iuliu Hossu şi Alexandru Nicolescu, un pelerinaj la Roma. Papa Pius al XI-lea l-a distins cu paliul arhiepiscopal, iar guvernul României l-a decorat cu ordinul Coroanei în grad de mare ofiţer. (Ibidem, p. 215.)

Valeriu Traian Frenţiu a reînnoit Seminarul din Oradea şi a clădit şcoala de băieţi din acelaşi oraş, precum şi liceele de fete şi băieţi din Beiuş. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 59.) Totodată, a sprijinit activitatea compozitorului şi dirijorului bisericesc Francisc Hubic, al cărui cor a susţinut concerte în numeroase localităţi. (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.) A încurajat şi ordinele religioase (asumpţionişti, augustinieni, franciscani etc.), care au avut o activitate rodnică în eparhia de Oradea.

Opunându-se în 1940 în mod public Dictatului de la Viena, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost expulzat de către horthyşti din Oradea. A fost numit la Blaj ca administrator apostolic al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, după moartea episcopului Nicolescu în 1941. În 1946 s-a putut reîntoarce la Oradea, dar era deja grav bolnav. După însănătoşire, a fost arestat de către comunişti la 29 octombrie 1948, fiind dus împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici la mânăstirea Dragoslavele (judeţul Muscel). Au suferit toţi în acea iarnă de frig şi de foame, iar Frenţiu a trebuit să fie internat la spitalul de la Rucăr. Pe drum era păzit de patru gardieni înarmaţi, ca un infractor foarte periculos. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59; Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.)

Mai târziu au fost deţinuţi la mânăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti, fiind complet izolaţi de lume şi de diecezele lor. Scopul era să fie făcuţi să renunţe la rezistenţa lor. Preotul Alexandru Raţiu aprecia: „Ei, cei de la Căldăruşani, erau expresia perseverenţei bisericii în faţa prigonitorilor. Conducătorii noştri au refuzat să se plece în faţa comuniştilor, să-i asculte pe vestitorii fiarei apocaliptice.” (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59.) Totuşi, comandantul de la Căldăruşani, Bădiţă, „un om cu mult suflet”, (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.) i-a lăsat să scrie nunţiului apostolic Gerard Patrick O’Hara. Însă la 25 mai 1950 au fost cu toţii duşi la Sighet, unde episcopii au fost închişi în celula nr. 48. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59.)

În ciuda celor 75 de ani ai săi şi a regimului de exterminare la care era supus în această închisoare, episcopul Frenţiu a continuat să rămână optimist. El spera că va ajunge să celebreze liturghia de Paşti în catedrala din Oradea. (Ibidem.) O scenă mişcătoare şi înălţătoare totodată se petrecea în momentul în care episcopii greco-catolici erau scoşi de gardieni în curtea închisorii pentru o „plimbare” de 15 minute. De aceasta îşi aminteau peste ani doi martori de marcă. Unul dintre ei era Constantin C. Giurescu: „Auzind în curte glasuri de oameni mai în vârstă, mă uit pe fereastră şi văd vreo zece deţinuţi care merg unul după altul în cerc, cu mâinile la spate. Printre ei sunt doi bătrâni cu barbă; ceilalţi, tineri sau bătrâni, sunt raşi; toţi au haine negre, de aspect clerical. Bănuiesc că în acest grup trebuie să fie episcopii. Îi salut, înclinându-mă, doi dintre ei, care sunt în dreptul ferestrei, răspund înclinând capul; alţi doi duc mâna spre tâmplă.” (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 394.) Tot el continua: „Aflasem de la preoţi, mai înainte, numele episcopilor: preasfinţitul Hossu e mai uşor de recunoscut, prin faţa caracteristică. Ceilalţi sunt episcopul Frenţiu – va muri aici în închisoare, la Sighet – şi episcopul Rusu. Nu-l văd pe episcopul Suciu; voi afla mai târziu că e grav bolnav de stomac; şi el va muri tot la Sighet, în ziua de 26 sau 27 iunie 1953.” (Ibidem, p. 395.)

Cel de-al doilea martor pomenit aici este Nicolae Carandino, care relata: „În acest sens, spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor uniţi era impresionant. Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu.

Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine ştie ce profet, îi luase sub înalta sa conducere.

Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Şi mă gândeam dacă alţi ochi decât ai mei l-au înregistrat şi dacă se vor afla mai târziu pene care să-l descrie.

Am aflat peste câtva timp că Frenţiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alţii pe la alte lagăre sau închisori.” (N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992, p. 335.)

Într-adevăr, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a murit în mijlocul colegilor de celulă la 12 iulie 1952, în vârstă de 77 de ani. Ca şi toţi ceilalţi morţi de la Sighet, a fost dus noaptea şi îngropat în „cimitirul săracilor” de la marginea oraşului. Rămăşiţele lor nu mai pot fi identificate astăzi. A fost un adevărat martir al credinţei sale. Născut la Reşiţa, el a fost unul dintre cei mai importanţi bănăţeni deţinuţi şi morţi la Sighet. De aceea, Banatul nu trebuie să îl uite, iar memoria sa trebuie cinstită aşa cum se cuvine.