În anul 2010 s-au împlinit şase decenii de la masivele arestări operate de către comunişti în rândul foştilor demnitari ai României din noaptea de 5-6 mai 1950. Între cei arestaţi atunci, în ceea ce acum se denumeşte drept „Noaptea demnitarilor”, au fost şi unele importante personalităţi bănăţene, sau legate de Banat. De aceea, Muzeul Presei „Sever Bocu” din Jimbolia şi Muzeul de Artă din Timişoara, după cum am aflat din Magazin istoric, au avut lăudabila iniţiativă de a le comemora pe acestea chiar în zilele de 5 şi 6 mai 2010, când au avut loc un simpozion şi o expoziţie de presă şi fotografii. Este vorba despre patru deţinuţi bănăţeni de la Sighet: Sever Bocu, Dimitrie Nistor, Coriolan Băran şi Aurel Baciu. Dintre ei, primul şi ultimul şi-au pierdut viaţa acolo, cel de-al doilea a murit tot în închisorile comuniste, şi doar Băran a supravieţuit regimului concentraţionar. Din mărturia lui Constantin C. Giurescu, alt deţinut important de la Sighet, ştim că ei au fost aduşi de la Timişoara cu aceeaşi dubă. (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 375.) În continuare, vom prezenta aceste patru personalităţi bănăţene, sau care au avut strânse legături cu Banatul, supuse regimului de exterminare.
Sever Bocu s-a născut la Şiştarovăţ în 1874. A fost absolvent al Academiei comerciale şi al Şcolii Hautes Études din Paris, fiind membru marcant al Partidului Naţional Român din Austro-Ungaria. După unirea cu România a fost ministru al Banatului în guvernul lui Iuliu Maniu (1928-1930), conducător al Directoratului VII Teritorial Timişoara, conducător al Partidului Naţional Ţărănesc din Banat, parlamentar, editor al săptămânalului Voinţa Banatului şi al cotidianului Vestul din Timişoara, redactor şi apoi director al ziarului Tribuna de la Arad. El a rămas celebru datorită sintagmei pe care a lansat-o: „Banatul e patria mea restrânsă”.
La Sighet a fost izolat în celula nr. 23. Conform altui deţinut, preotul greco-catolic Alexandru Raţiu, Bocu părea să sufere de nervi: „Când avea crize îşi muşca bereta de pe cap.” Însă era departe de a fi ajutat medical: sanitarul Rusnac „îl lovea cu pumnii în cap, să moară mai repede.” (Alexandru Raţiu, Două scrisori, în vol. Memoria închisorii Sighet, Bucureşti, 1999, p. 123.) În alt loc, acest sanitar era caracterizat astfel de acelaşi martor: „Voinic, fost tăietor de lemne în pădure, cu nişte braţe vânjoase şi pumnii mari, ar fi putut omorî o vită cu ei.” (Ibidem, p. 119.) Nu este deci de mirare că Sever Bocu a sucombat curând. Potrivit altui preot greco-catolic deţinut, Eugen Popa, Bocu „a fost lăsat singur, neputincios, şi a murit în condiţiile în care nimeni nu a curăţat nimic în patul şi în celula muribundului.” (Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, în loc. cit., p. 223.)
Actul de deces i-a fost eliberat abia în 1957 de autorităţi, menţionând ca dată a morţii 21 ianuarie 1951, când Sever Bocu avea 76 de ani. În acest fel a fost tratată de către comunişti şi a pierit o personalitate de primă importanţă a Banatului.
Dimitrie Nistor, născut în 1890, a fost licenţiat în drept şi teologie şi doctor în drept la Budapesta. A fost avocat, lider al Partidului Naţional Liberal din Timiş-Torontal, parlamentar, prefect al acestui judeţ în anii 1933-1937 şi secretar de stat la Ministerul de interne în perioada 2 noiembrie 1944 – 18 februarie 1945.
La Sighet, împreună cu alţi foşti demnitari deţinuţi, a fost repartizat la bucătăria închisorii. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 115.) După cum îl descria Giurescu, era curajos, „din principiu nu voia să asculte numaidecât injoncţiunile gardienilor – în special îl plictisea când i se spunea să «mişte» mai repede.” (C.C. Giurescu, op. cit., p. 431.) Pentru această atitudine demnă a fost adesea şi în mod crunt pedepsit de către gardieni. (Ibidem, p. 434.)
Un moment umilitor era cu ocazia curăţirii haznalelor cu excremente ale închisorii, după cum relata acelaşi Giurescu: „Haznalele au fost curăţite tot de noi. Dumitru Nistor a fost obligat să intre înăuntru şi să scoată murdăria cu găleţile, pe care apoi colegii lui de cameră le transportau mai departe; când a ieşit din hazna, era plin de murdărie de sus până jos.” (Ibidem, p. 449.) Însă în celulă deţinuţii nu îşi abandonau preocupările intelectuale. La fel ca şi alţi colegi de suferinţă, precum Constantin C. Giurescu, Victor Papacostea, Nicolae Sibiceanu, Nicolae Cornăţeanu etc., Dimitrie Nistor a ţinut prelegeri ştiinţifice în celula nr. 17. (Ibidem, p. 452.) De pildă, Giurescu scria că luase de la el lecţii de limba maghiară. (Ibidem, p. 456.)
Deşi a supravieţuit Sighetului, Dimitrie Nistor a continuat să fie deţinut în alte închisori, murind în cele din urmă, în 1963, la penitenciarul de la Botoşani, la 73 de ani.
Coriolan Băran, singurul dintre cei patru care a reuşit să depăşească perioada de detenţie, s-a născut în 1896 la Nerău. Şi-a făcut studiile la Budapesta şi Cluj, fiind avocat şi doctor în drept. A fost lider al Partidului Naţional Ţărănesc, prefect al judeţului Timiş-Torontal, primar al Timişoarei şi secretar de stat la Ministerul de interne în guvernul lui Armand Călinescu şi ulterior (7 martie – 23 noiembrie 1939). A fost deţinut politic în timpul comuniştilor, în perioada 1950-1956.
La Sighet a stat o perioadă în celula nr. 22, de unde a putut discuta prin perete „vreme îndelungată” cu Giurescu, folosind alfabetul bătăilor în zid. Conform acestui alfabet, litera „a” era marcată printr-o lovitură, litera „b” prin două lovituri etc., până la litera „z”, care trebuia consemnată prin 25 de lovituri, fapt care făcea ca o asemenea „conversaţie” să dureze foarte mult. (Ibidem, p. 448.) După cum a menţionat acelaşi istoric, la 29 septembrie 1954 Coriolan Băran a fost mutat în celula nr. 13, unde se aflau mai mulţi deţinuţi, fiind folosiţi la pompa care aproviziona închisoarea cu apă. (Ibidem, p. 461.) După cum nota celălalt martor folosit de noi, părintele Alexandru Raţiu, aceasta era una „aspiratoare-respingătoare tip 1848, care trebuia să umple un bazin de 1.500 litri, de două ori pe zi.” (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 115.) Deci activitatea desfăşurată acolo era una extrem de chinuitoare.
Totuşi, Băran a făcut faţă acestor greutăţi şi a fost eliberat din detenţie în 1956. A murit în anul 1979, la 83 de ani.
Aurel Baciu, născut în 1886, a fost decan al barourilor de avocaţi din Târgu Mureş şi Timişoara şi subsecretar de stat la Ministerul justiţiei în timpul guvernului Octavian Goga din 1937-1938. Arestat şi el de către comunişti ca fost demnitar, a fost dus la Sighet odată cu ceilalţi. Acolo, după mărturia lui Giurescu, a fost bătut până a murit. (C.C. Giurescu, op. cit., p. 463.) Actul de deces, eliberat şi în cazul său de autorităţile comuniste abia în anul 1957, menţiona ca dată a morţii 12 decembrie 1953, când Baciu avea vârsta de 67 de ani.
Aceştia au fost unii dintre martirii pe care Banatul i-a dat închisorilor comuniste. Ei fac parte integrantă din jertfa adusă de întreaga ţară. De aceea, numele lor se cuvin să fie cunoscute de generaţiile care le-au urmat. Evident, aceştia sunt numai câţiva dintre cei mai importanţi bănăţeni arestaţi de comunişti. Numărul lor a fost, fireşte, cu mult mai mare. Şi deşi acum s-a făcut o comemorare specială pentru ei, trebuie să precizăm faptul că aceştia nu au fost singurii bănăţeni deţinuţi la Sighet. La unul cel puţin la fel de important ne vom referi în mod special.
Istoria Banatului 