Posts Tagged ‘Sighet’

Mircea Rusnac – Episcopul greco-catolic martir Ioan Bălan

1 octombrie 2010

Ioan Bălan a fost ultimul episcop greco-catolic de Lugoj înainte ca această Biserică să fie interzisă de către comunişti. El s-a născut la Teiuş la 11 februarie 1880. A studiat la Blaj, Budapesta şi Viena, fiind hirotonit la 24 iunie 1903. Ulterior a fost protopop greco-catolic de Bucureşti, profesor la Seminarul Arhidiecezan romano-catolic de acolo şi colaborator la diferite reviste teologice din Blaj şi Bucureşti. În capitala României a desfăşurat o activitate susţinută mai ales în perioada primului război mondial.

A fost un mare om de cultură, poliglot (cunoştea limbile germană, maghiară, italiană, franceză, chiar şi greaca şi ebraica) şi pregătea o nouă traducere a Bibliei. După primul război mondial a şi fost decorat de generalul Berthelot cu Legiunea de onoare pentru promovarea limbii franceze. După 12 ani de activitate la Bucureşti, Ioan Bălan a fost canonic la Blaj, fiind profesor din 1920, apoi şi rector, la Academia teologică din localitate. În 1929 a fost delegat la Roma, iar în 1936 la Paris. Tot din 1936 a devenit episcop greco-catolic al Lugojului, de care aparţinea întregul Banat.

În această calitate a avut de întâmpinat, după alţi 12 ani de rodnică activitate, opresiunea comunistă. El s-a comportat însă cu un deosebit curaj, demascând în catedrala lugojeană practicile comuniştilor, iar credincioşii adunându-se în număr mare să îl asculte. În consecinţă, noul regim a interzis ţinerea ceremoniilor religioase în timpul zilei, astfel încât slujbele nu se mai puteau face decât seara. În octombrie 1948, guvernul a cerut protopopului ortodox din Lugoj să ocupe catedrala greco-catolică, însă acesta a refuzat. Atunci agenţii Securităţii au mers la preotul aflat acolo, Ioan Ploscaru, cu această cerere. Dar nici acesta nu a consimţit să le cedeze biserica.

La 29 octombrie, episcopul Bălan a fost arestat în timp ce se ruga în capelă. El se aştepta la acest lucru şi avea valiza pregătită. Credincioşii adunaţi au dorit să îl apere, însă el i-a trimis acasă. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 63.) În anii următori a fost deţinut la Dragoslavele, la Căldăruşani, apoi la Sighet (mai 1950 – ianuarie 1955), având în continuare domiciliu forţat la Curtea de Argeş şi la Ciorogârla.

Imediat după arestarea sa, catedrala greco-catolică din Lugoj a fost preluată de o comisie din care făceau parte prefectul judeţului, secretarul Poliţiei, profesori, funcţionari de la Prefectură şi doi preoţi ortodocşi. Numit iniţial ca membru în această comisie, protopopul ortodox Daicoviciu, fratele academicianului de la Cluj, a preferat să demisioneze din toate funcţiile sale decât să ocupe cu forţa această biserică. Locul său în comisie a fost luat de preotul Jigorea. Aflat în catedrală în acel moment, preotul greco-catolic Ioan Ploscaru, succesorul clandestin al episcopului Bălan, l-a întrebat pe acesta: „Părinte Jigorea, aţi venit să ne luaţi biserica?” Jigorea i-a răspuns: „Ce să facem? Suntem siliţi!” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 69.) În curând, şi Ploscaru lua drumul temniţelor comuniste.

La vila de vară a patriarhului de la Dragoslavele (judeţul Muscel), cei şase episcopi greco-catolici erau consideraţi „reţinuţi” şi nu „deţinuţi”, conform unui ordin special al guvernului, pentru ca să „se reculeagă” şi „să mediteze” asupra opoziţiei lor faţă de unificarea forţată a Bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă. (Alexandru Raţiu, Persecutarea Bisericii române unite, Oradea, 1994, p. 82.) Ei însă nu au cedat. Când guvernul a decretat, în decembrie 1948, suprimarea Bisericii greco-catolice, episcopii au răspuns de la Dragoslavele cu un memoriu de protest, în care arătau netemeinicia „unificării” şi ilegalitatea decretului. Drept răspuns, au fost transferaţi în februarie 1949 la mânăstirea Căldăruşani (judeţul Ilfov), unde aveau condiţii mult mai proaste de hrană şi de încălzire.

Pentru că niciunul dintre ei nu şi-a trădat Biserica, la 24 mai 1950 au fost îmbarcaţi cu toţii în două dube închise, care aveau geamuri false, şi sub escorta a 14 securişti înarmaţi cu pistoale şi automate, au fost transferaţi, după un drum de 24 de ore, la închisoarea din Sighet. Acolo se mai aflau numeroşi foşti oameni politici, dar şi preoţi greco-catolici, inclusiv cei şase locţiitori ai episcopilor, desemnaţi în mod clandestin ca succesori după arestarea acestora. Întreaga conducere a Bisericii greco-catolice din România se afla în acea închisoare. Episcopii erau deţinuţi în aceeaşi celulă. Episcopul de Bucureşti, Vasile Aftenie, decedase deja în timpul anchetelor, înainte de transferarea lor la Sighet. Acolo vor muri episcopii Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Suciu, precum şi locţiitorul Tit Liviu Chinezu şi alţi numeroşi preoţi. Ceilalţi au supravieţuit cu dificultate regimului de exterminare la care au fost supuşi.

La 5 ianuarie 1955, cei trei episcopi care mai trăiau (Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan) au fost duşi la Bucureşti, fiind internaţi la spitalul Gerota pentru refacere. Acolo ei au întocmit, în februarie, un nou memoriu către guvern, fiind primiţi în audienţă de Petru Groza. Şi acestuia episcopii i-au cerut libertate pentru Biserica lor. Cererea nu le-a fost satisfăcută, fiind reţinuţi şi în continuare, având interdicţia de a reveni în vechile lor episcopii.

În aprilie 1956, pe când se aflau la Curtea de Argeş, episcopii Bălan, Hossu şi Rusu au redactat cel mai cuprinzător şi mai documentat memoriu către guvern, prin care solicitau din nou repunerea în drepturi a Bisericii greco-catolice. Din acest motiv au fost izolaţi unul de celălalt, fiind duşi fiecare în alt loc. Ioan Bălan a fost mutat la mânăstirea Ciorogârla (iulie 1956), unde s-a şi îmbolnăvit. A murit în spital la Bucureşti la 4 august 1959, la 79 de ani, fără a-şi trăda Biserica, însă şi fără a o vedea relegalizată de către regim. Este înmormântat în cimitirul Belu catolic.

Adjunctul său Ioan Ploscaru îl caracteriza astfel pe episcopul Bălan: „Episcopul Ioan Bălan a fost cel mai puţin «vlădicit» dintre toţi episcopii noştri. Fără morgă, aroganţă, trufie, fără ceremonii în viaţa particulară, în afară de orarul programului zilnic, pe care îl respecta cu stricteţe.” (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 390.) A fost un adevărat martir al credinţei, la fel ca şi toţi ceilalţi episcopi, care au murit fără să-şi mai recapete libertatea pentru ei şi pentru Biserica lor. A fost unul dintre foarte rarele cazuri din istoria Bisericii universale (dacă nu chiar singurul) când nu s-a înregistrat nicio trădare la vârf. Chiar şi dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Christos, unul (Iuda) a trădat. Cei 12 conducători ai Bisericii greco-catolice româneşti (şase episcopi titulari şi şase clandestini) au rezistat în bloc presiunilor şi ademenirilor din partea regimului comunist, fără a trăda. În cele din urmă, majoritatea au murit în detenţie. Exemplul lor este unul remarcabil şi merită cunoscut de toţi contemporanii noştri, ca o pildă de credinţă şi de verticalitate.

Reclame

Mircea Rusnac – Un martir bănăţean greco-catolic: episcopul Frenţiu

6 august 2010

Reşiţa a dat o importantă personalitate a Bisericii greco-catolice din prima jumătate a secolului al XX-lea. Este vorba de episcopul Valeriu Traian Frenţiu, care timp de multe decenii a jucat un rol de primă mărime în viaţa acestei biserici româneşti, iar apoi a avut o moarte de martir în închisoarea comunistă de la Sighet. La fel ca şi alţi episcopi ai Bisericii greco-catolice, interzisă de către regimul comunist, Valeriu Traian Frenţiu a preferat să sufere şi să moară în închisoare decât să îşi trădeze credinţa. Exemplul dat de ei în acest sens, chiar dacă nu este prea îndepărtat în timp de zilele noastre, poate părea acum de domeniul incredibilului. Tocmai din acest motiv, el trebuie să fie cunoscut şi apreciat ca atare de fiecare dintre noi.

Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la Reşiţa la 24 aprilie 1875, tatăl său fiind preot greco-catolic şi asesor consistorial. El a absolvit liceul la Blaj şi teologia la Budapesta. După ce a fost hirotonit preot, a urmat doctoratul în teologie la Viena. Apoi a funcţionat ca protopop la Orăştie şi la Haţeg, iar la 4 noiembrie 1912 a fost consacrat episcop de Lugoj, unde a rămas timp de un deceniu. La 3 mai 1922 era numit episcop de Oradea. (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 214.)

Activitatea desfăşurată de el la Lugoj a fost foarte intensă. A efectuat vizite canonice, a îndrumat credincioşii să facă pelerinaje, a scris lucrări de teologie şi a finalizat edificiul Seminarului teologic. (Ibidem.) Atât la Lugoj, cât şi la Oradea, a reînfiinţat Reuniunile Mariane pentru femei şi Reuniunea Sfântului Pavel pentru bărbaţi. A ridicat biserici şi case parohiale, iar în 1925 a condus, împreună cu episcopii Iuliu Hossu şi Alexandru Nicolescu, un pelerinaj la Roma. Papa Pius al XI-lea l-a distins cu paliul arhiepiscopal, iar guvernul României l-a decorat cu ordinul Coroanei în grad de mare ofiţer. (Ibidem, p. 215.)

Valeriu Traian Frenţiu a reînnoit Seminarul din Oradea şi a clădit şcoala de băieţi din acelaşi oraş, precum şi liceele de fete şi băieţi din Beiuş. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 59.) Totodată, a sprijinit activitatea compozitorului şi dirijorului bisericesc Francisc Hubic, al cărui cor a susţinut concerte în numeroase localităţi. (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.) A încurajat şi ordinele religioase (asumpţionişti, augustinieni, franciscani etc.), care au avut o activitate rodnică în eparhia de Oradea.

Opunându-se în 1940 în mod public Dictatului de la Viena, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost expulzat de către horthyşti din Oradea. A fost numit la Blaj ca administrator apostolic al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, după moartea episcopului Nicolescu în 1941. În 1946 s-a putut reîntoarce la Oradea, dar era deja grav bolnav. După însănătoşire, a fost arestat de către comunişti la 29 octombrie 1948, fiind dus împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici la mânăstirea Dragoslavele (judeţul Muscel). Au suferit toţi în acea iarnă de frig şi de foame, iar Frenţiu a trebuit să fie internat la spitalul de la Rucăr. Pe drum era păzit de patru gardieni înarmaţi, ca un infractor foarte periculos. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59; Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.)

Mai târziu au fost deţinuţi la mânăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti, fiind complet izolaţi de lume şi de diecezele lor. Scopul era să fie făcuţi să renunţe la rezistenţa lor. Preotul Alexandru Raţiu aprecia: „Ei, cei de la Căldăruşani, erau expresia perseverenţei bisericii în faţa prigonitorilor. Conducătorii noştri au refuzat să se plece în faţa comuniştilor, să-i asculte pe vestitorii fiarei apocaliptice.” (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59.) Totuşi, comandantul de la Căldăruşani, Bădiţă, „un om cu mult suflet”, (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.) i-a lăsat să scrie nunţiului apostolic Gerard Patrick O’Hara. Însă la 25 mai 1950 au fost cu toţii duşi la Sighet, unde episcopii au fost închişi în celula nr. 48. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59.)

În ciuda celor 75 de ani ai săi şi a regimului de exterminare la care era supus în această închisoare, episcopul Frenţiu a continuat să rămână optimist. El spera că va ajunge să celebreze liturghia de Paşti în catedrala din Oradea. (Ibidem.) O scenă mişcătoare şi înălţătoare totodată se petrecea în momentul în care episcopii greco-catolici erau scoşi de gardieni în curtea închisorii pentru o „plimbare” de 15 minute. De aceasta îşi aminteau peste ani doi martori de marcă. Unul dintre ei era Constantin C. Giurescu: „Auzind în curte glasuri de oameni mai în vârstă, mă uit pe fereastră şi văd vreo zece deţinuţi care merg unul după altul în cerc, cu mâinile la spate. Printre ei sunt doi bătrâni cu barbă; ceilalţi, tineri sau bătrâni, sunt raşi; toţi au haine negre, de aspect clerical. Bănuiesc că în acest grup trebuie să fie episcopii. Îi salut, înclinându-mă, doi dintre ei, care sunt în dreptul ferestrei, răspund înclinând capul; alţi doi duc mâna spre tâmplă.” (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 394.) Tot el continua: „Aflasem de la preoţi, mai înainte, numele episcopilor: preasfinţitul Hossu e mai uşor de recunoscut, prin faţa caracteristică. Ceilalţi sunt episcopul Frenţiu – va muri aici în închisoare, la Sighet – şi episcopul Rusu. Nu-l văd pe episcopul Suciu; voi afla mai târziu că e grav bolnav de stomac; şi el va muri tot la Sighet, în ziua de 26 sau 27 iunie 1953.” (Ibidem, p. 395.)

Cel de-al doilea martor pomenit aici este Nicolae Carandino, care relata: „În acest sens, spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor uniţi era impresionant. Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu.

Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine ştie ce profet, îi luase sub înalta sa conducere.

Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Şi mă gândeam dacă alţi ochi decât ai mei l-au înregistrat şi dacă se vor afla mai târziu pene care să-l descrie.

Am aflat peste câtva timp că Frenţiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alţii pe la alte lagăre sau închisori.” (N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992, p. 335.)

Într-adevăr, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a murit în mijlocul colegilor de celulă la 12 iulie 1952, în vârstă de 77 de ani. Ca şi toţi ceilalţi morţi de la Sighet, a fost dus noaptea şi îngropat în „cimitirul săracilor” de la marginea oraşului. Rămăşiţele lor nu mai pot fi identificate astăzi. A fost un adevărat martir al credinţei sale. Născut la Reşiţa, el a fost unul dintre cei mai importanţi bănăţeni deţinuţi şi morţi la Sighet. De aceea, Banatul nu trebuie să îl uite, iar memoria sa trebuie cinstită aşa cum se cuvine.

Mircea Rusnac – Bănăţeni închişi la Sighet

24 iulie 2010

În anul 2010 s-au împlinit şase decenii de la masivele arestări operate de către comunişti în rândul foştilor demnitari ai României din noaptea de 5-6 mai 1950. Între cei arestaţi atunci, în ceea ce acum se denumeşte drept „Noaptea demnitarilor”, au fost şi unele importante personalităţi bănăţene, sau legate de Banat. De aceea, Muzeul Presei „Sever Bocu” din Jimbolia şi Muzeul de Artă din Timişoara, după cum am aflat din Magazin istoric, au avut lăudabila iniţiativă de a le comemora pe acestea chiar în zilele de 5 şi 6 mai 2010, când au avut loc un simpozion şi o expoziţie de presă şi fotografii. Este vorba despre patru deţinuţi bănăţeni de la Sighet: Sever Bocu, Dimitrie Nistor, Coriolan Băran şi Aurel Baciu. Dintre ei, primul şi ultimul şi-au pierdut viaţa acolo, cel de-al doilea a murit tot în închisorile comuniste, şi doar Băran a supravieţuit regimului concentraţionar. Din mărturia lui Constantin C. Giurescu, alt deţinut important de la Sighet, ştim că ei au fost aduşi de la Timişoara cu aceeaşi dubă. (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 375.) În continuare, vom prezenta aceste patru personalităţi bănăţene, sau care au avut strânse legături cu Banatul,  supuse regimului de exterminare.

Sever Bocu s-a născut la Şiştarovăţ în 1874. A fost absolvent al Academiei comerciale şi al Şcolii Hautes Études din Paris, fiind membru marcant al Partidului Naţional Român din Austro-Ungaria. După unirea cu România a fost ministru al Banatului în guvernul lui Iuliu Maniu (1928-1930), conducător al Directoratului VII Teritorial Timişoara, conducător al Partidului Naţional Ţărănesc din Banat, parlamentar, editor al săptămânalului Voinţa Banatului şi al cotidianului Vestul din Timişoara, redactor şi apoi director al ziarului Tribuna de la Arad. El a rămas celebru datorită sintagmei pe care a lansat-o: „Banatul e patria mea restrânsă”.

La Sighet a fost izolat în celula nr. 23. Conform altui deţinut, preotul greco-catolic Alexandru Raţiu, Bocu părea să sufere de nervi: „Când avea crize îşi muşca bereta de pe cap.” Însă era departe de a fi ajutat medical: sanitarul Rusnac „îl lovea cu pumnii în cap, să moară mai repede.” (Alexandru Raţiu, Două scrisori, în vol. Memoria închisorii Sighet, Bucureşti, 1999, p. 123.) În alt loc, acest sanitar era caracterizat astfel de acelaşi martor: „Voinic, fost tăietor de lemne în pădure, cu nişte braţe vânjoase şi pumnii mari, ar fi putut omorî o vită cu ei.” (Ibidem, p. 119.) Nu este deci de mirare că Sever Bocu a sucombat curând. Potrivit altui preot greco-catolic deţinut, Eugen Popa, Bocu „a fost lăsat singur, neputincios, şi a murit în condiţiile în care nimeni nu a curăţat nimic în patul şi în celula muribundului.” (Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, în loc. cit., p. 223.)

Actul de deces i-a fost eliberat abia în 1957 de autorităţi, menţionând ca dată a morţii 21 ianuarie 1951, când Sever Bocu avea 76 de ani. În acest fel a fost tratată de către comunişti şi a pierit o personalitate de primă importanţă a Banatului.

Dimitrie Nistor, născut în 1890, a fost licenţiat în drept şi teologie şi doctor în drept la Budapesta. A fost avocat, lider al Partidului Naţional Liberal din Timiş-Torontal, parlamentar, prefect al acestui judeţ în anii 1933-1937 şi secretar de stat la Ministerul de interne în perioada 2 noiembrie 1944 – 18 februarie 1945.

La Sighet, împreună cu alţi foşti demnitari deţinuţi, a fost repartizat la bucătăria închisorii. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 115.) După cum îl descria Giurescu, era curajos, „din principiu nu voia să asculte numaidecât injoncţiunile gardienilor – în special îl plictisea când i se spunea să «mişte» mai repede.” (C.C. Giurescu, op. cit., p. 431.) Pentru această atitudine demnă a fost adesea şi în mod crunt pedepsit de către gardieni. (Ibidem, p. 434.)

Un moment umilitor era cu ocazia curăţirii haznalelor cu excremente ale închisorii, după cum relata acelaşi Giurescu: „Haznalele au fost curăţite tot de noi. Dumitru Nistor a fost obligat să intre înăuntru şi să scoată murdăria cu găleţile, pe care apoi colegii lui de cameră le transportau mai departe; când a ieşit din hazna, era plin de murdărie de sus până jos.” (Ibidem, p. 449.) Însă în celulă deţinuţii nu îşi abandonau preocupările intelectuale. La fel ca şi alţi colegi de suferinţă, precum Constantin C. Giurescu, Victor Papacostea, Nicolae Sibiceanu, Nicolae Cornăţeanu etc., Dimitrie Nistor a ţinut prelegeri ştiinţifice în celula nr. 17. (Ibidem, p. 452.) De pildă, Giurescu scria că luase de la el lecţii de limba maghiară. (Ibidem, p. 456.)

Deşi a supravieţuit Sighetului, Dimitrie Nistor a continuat să fie deţinut în alte închisori, murind în cele din urmă, în 1963, la penitenciarul de la Botoşani, la 73 de ani.

Coriolan Băran, singurul dintre cei patru care a reuşit să depăşească perioada de detenţie, s-a născut în 1896 la Nerău. Şi-a făcut studiile la Budapesta şi Cluj, fiind avocat şi doctor în drept. A fost lider al Partidului Naţional Ţărănesc, prefect al judeţului Timiş-Torontal, primar al Timişoarei şi secretar de stat la Ministerul de interne în guvernul lui Armand Călinescu şi ulterior (7 martie – 23 noiembrie 1939). A fost deţinut politic în timpul comuniştilor, în perioada 1950-1956.

La Sighet a stat o perioadă în celula nr. 22, de unde a putut discuta prin perete „vreme îndelungată” cu Giurescu, folosind alfabetul bătăilor în zid. Conform acestui alfabet, litera „a” era marcată printr-o lovitură, litera „b” prin două lovituri etc., până la litera „z”, care trebuia consemnată prin 25 de lovituri, fapt care făcea ca o asemenea „conversaţie” să dureze foarte mult. (Ibidem, p. 448.) După cum a menţionat acelaşi istoric, la 29 septembrie 1954 Coriolan Băran a fost mutat în celula nr. 13, unde se aflau mai mulţi deţinuţi, fiind folosiţi la pompa care aproviziona închisoarea cu apă. (Ibidem, p. 461.) După cum nota celălalt martor folosit de noi, părintele Alexandru Raţiu, aceasta era una „aspiratoare-respingătoare tip 1848, care trebuia să umple un bazin de 1.500 litri, de două ori pe zi.” (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 115.) Deci activitatea desfăşurată acolo era una extrem de chinuitoare.

Totuşi, Băran a făcut faţă acestor greutăţi şi a fost eliberat din detenţie în 1956. A murit în anul 1979, la 83 de ani.

Aurel Baciu, născut în 1886, a fost decan al barourilor de avocaţi din Târgu Mureş şi Timişoara şi subsecretar de stat la Ministerul justiţiei în timpul guvernului Octavian Goga din 1937-1938. Arestat şi el de către comunişti ca fost demnitar, a fost dus la Sighet odată cu ceilalţi. Acolo, după mărturia lui Giurescu, a fost bătut până a murit. (C.C. Giurescu, op. cit., p. 463.) Actul de deces, eliberat şi în cazul său de autorităţile comuniste abia în anul 1957, menţiona ca dată a morţii 12 decembrie 1953, când Baciu avea vârsta de 67 de ani.

Aceştia au fost unii dintre martirii pe care Banatul i-a dat închisorilor comuniste. Ei fac parte integrantă din jertfa adusă de întreaga ţară. De aceea, numele lor se cuvin să fie cunoscute de generaţiile care le-au urmat. Evident, aceştia sunt numai câţiva dintre cei mai importanţi bănăţeni arestaţi de comunişti. Numărul lor a fost, fireşte, cu mult mai mare. Şi deşi acum s-a făcut o comemorare specială pentru ei, trebuie să precizăm faptul că aceştia nu au fost singurii bănăţeni deţinuţi la Sighet. La unul cel puţin la fel de important ne vom referi în mod special.

Mircea Rusnac – Preşedintele Consiliului de administraţie al U.D.R. a murit la Sighet

20 iunie 2010

                        De curând am avut plăcerea de a lua cunoştinţă despre demersurile lui Radu Portocală, român emigrat de mulţi ani în Franţa, de a reabilita memoria bunicului său cu acelaşi nume, cunoscut avocat şi om politic al perioadei interbelice, asasinat de comunişti în închisoarea de la Sighet. Între alte funcţii şi demnităţi deţinute, Portocală a fost timp de ani buni şi preşedinte al Consiliului de administraţie al Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa, într-una dintre cele mai fericite perioade ale acestora. Din acest motiv, el şi-a legat într-un mod destul de strâns viaţa şi activitatea de o etapă de glorie a Reşiţei şi a Banatului.

                        Conform datelor biografice pe care ni le-a trimis cu multă amabilitate Radu Portocală jr., cariera bunicului său a fost una absolut excepţională, acesta fiind una dintre marile capacităţi ale României democratice. S-a născut la Brăila la 12 august 1888. Tatăl său, Miltiade Portocală, era directorul sucursalei din acel oraş a Băncii Naţionale a României, iar mama, Amalia Djuvara, era fiica unui paşoptist, membru fondator al Partidului Naţional Liberal, primar şi deputat de Brăila.

                        Radu Portocală a susţinut bacalaureatul la Liceul „Nicolae Bălcescu” din aceeaşi localitate în 1907. Apoi a studiat dreptul şi filosofia la Universitatea din Bucureşti. A fost preşedinte al Uniunii Studenţilor Români. În această calitate, în 1909 a organizat un congres al studenţilor români de pretutindeni, cu participanţi basarabeni, bucovineni şi transilvăneni.

                        A participat la campania militară din Bulgaria din 1913, iar în primul război mondial a fost locotenent de artilerie. S-a căsătorit la 10 aprilie 1914 cu Maria Margareta Ollănescu, anul următor născându-li-se unicul fiu, Radu Constantin. Din 1911, Radu Portocală se înscrisese în baroul din Brăila, fiind decan al acestuia în perioada 1925-1928. În 1937 se va transfera la baroul Ilfov. Ca unul dintre cei mai importanţi avocaţi ai ţării, în perioada dictaturilor legionară şi antonesciană a apărat gratuit pe mulţi evrei supuşi procedurilor de expropriere sau de românizare.

                        În anii 1930 a fost preşedinte al organizaţiei din judeţul Brăila a P.N.L., iar în iunie 1945 a fost ales preşedinte de onoare al acesteia. La 16 iulie 1932, Mihail Sebastian scria următoarele în ziarul Cuvântul: „Organizaţia de Brăila liberală este condusă de d. Leonte Moldovanu. Un vechi, etern şi neconsolabil candidat la minister. O figură amuzantă. Dar în aceeaşi organizaţie se mai află o personalitate politică într-adevăr distinsă: d. Radu Portocală, un om tânăr, un organizator excelent, o minte personală şi deschisă. Era nu numai succesorul prezumtiv al d-lui Moldovanu, dar era mai ales una din nădejdile cele mai sigure pentru o viitoare echipă de lucru, ce s-ar fi putut recruta dintr-un partid liberal refăcut.”

                        În intervalul 1922-1925, Portocală a fost primar al Brăilei, având numeroase şi frumoase realizări. El manifesta multă înţelegere faţă de muncitorii din portul Brăila, beneficiind de recunoştinţa şi prietenia scriitorului Panait Istrati, chiar dacă acesta din urmă era de orientare comunistă. A fost apoi deputat şi senator în legislaturile anilor 1927-1940. În noiembrie-decembrie 1937 şi din nou în 1939, de fiecare dată în guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, Radu Portocală a fost secretar de stat la Ministerul de interne, iar în decembrie 1939 – iunie 1940 a fost ministru de stat la preşedinţia Consiliului de miniştri. Din 1939 a fost membru în Consiliul superior al Frontului Renaşterii Naţionale, partid unic creat de regele Carol II. În timpul războiului, din 1943, s-a implicat în acţiunile pregătitoare de scoatere a României din alianţa cu Germania nazistă. A organizat în acest scop întâlniri secrete între şefii partidelor democratice şi a asigurat legătura dintre aceştia şi regele Mihai. După 1945 a refuzat de două ori Ministerul de finanţe, iar în 1946 şi funcţia de Ministru al Palatului, propusă chiar de rege. În anii 1940-1948 (conform mărturiei nepotului său) a fost şi preşedinte al Consiliului de administraţie de la U.D.R. De-a lungul anilor a primit prestigioase decoraţii româneşti şi străine. Între altele, a fost cavaler al Legiunii de Onoare franceze, primind şi Ordinul Regal George I din Grecia şi Ordinul Coroanei din Italia.

                        După preluarea completă a puterii de către comunişti, destinul lui Radu Portocală, ca şi al celorlalţi foşti conducători ai ţării, a suferit schimbări dramatice. În 1948 a fost arestat pentru prima dată pentru sabotaj, fiind deţinut timp de nouă luni în închisoarea Văcăreşti şi fiind eliberat în 1949 deoarece acuzaţia care i-a fost adusă nu a putut fi dovedită. Apoi a fost arestat în noaptea de 5-6 mai 1950, împreună cu numeroşi alţi foşti demnitari. A fost iniţial încarcerat la Ministerul de interne, fiind apoi transferat, împreună cu toţi ceilalţi, la închisoarea din Sighet, unde a fost deţinut în celula nr. 20. (Memoria închisorii Sighet, Bucureşti, 1999, p. 251.) De această dată, nu a fost nici inculpat pentru vreo pretinsă infracţiune, nici condamnat. La fel ca şi ceilalţi, a fost deţinut în mod abuziv în cele mai groaznice condiţii.

                        Într-un raport trimis la 13 mai 1950 de consilierul sovietic din România, A.M. Saharovski, către ministrul Securităţii Statului al U.R.S.S., Abakumov, se făcea referire la arestările efectuate în rândul foştilor demnitari, dintre care unii erau nominalizaţi în mod expres. Printre cei zece cărora li se făcea caracterizarea, conţinând oricum, după cum arăta cercetătoarea rusoaică Tatiana A. Pokivailova, „grave erori de informaţii”, se afla şi Radu Portocală. Acesta era denumit în document „Partolaka”, fiind descris astfel: „După venirea lui Antonescu a fost preşedintele comisiei guvernamentale care s-a ocupat cu organizarea aparatului de stat.” (Tatiana A. Pokivailova, Notă informativă expediată de la Bucureşti la Moscova în legătură cu arestarea a 66 de lideri politici din România, în vol. Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 891.)

                        Cei arestaţi au fost transportaţi la Sighet cu câteva dube. Fiind prezent în aceeaşi maşină cu Radu Portocală, istoricul Constantin C. Giurescu a lăsat numeroase detalii cu privire la drumul parcurs. El arăta că Portocală fusese operat de ulcer la stomac cu două săptămâni mai devreme şi abia revenise din spital când a fost arestat. (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 364.) Ca urmare, în timpul drumului „stă ghemuit pe locul lui şi-şi apasă cu mâna regiunea stomacului; hurducăturile drumului numai bine nu pot face rănii lui de-abia cicatrizate. Nu se plânge însă; suportă cu stoicism durerea.” (Ibidem, p. 369.) În discuţiile dintre deţinuţii din dubă, Portocală s-a dovedit mai realist decât cei care credeau că vor fi duşi în Uniunea Sovietică: „Portocală crede că nu ne pot trece peste frontieră; ar fi prea mare scandalul la O.N.U. şi ruşii n-au interes să provoace un asemenea scandal.” (Ibidem, p. 364.) Şi Giurescu s-a raliat acestei păreri, care în final s-a dovedit a fi cea corectă. (Ibidem, p. 371.) Către sfârşitul călătoriei, „Portocală nu se simte bine; chem pe unul din agenţii care, drept încurajare, îi spune: «Unde vă ducem e spital mare şi o să poţi să te îngrijeşti.»” (Ibidem.) Acum ştim cu toţii că în realitate închisoarea din Sighet a fost una dintre cele mai fioroase ale României comuniste.

                        Acolo avea să şi moară Radu Portocală, conform autorităţilor, la 13 aprile 1952. Detaliile acestei morţi dramatice ne-au fost relatate de nepotul său în e-mailul din 24 aprilie 2010, din care cităm: „În 1955, când au fost eliberaţi supravieţuitorii, istoricul şi fostul ministru Ion Nistor, abia întors acasă, a avut curajul s-o cheme pe mama mea şi să-i povestească. Un gardian l-a surprins pe bunicul meu când încerca să se uite printre scândurile cu care era ocultată fereastra celulei. L-a luat imediat şi l-a dus la «neagra», unde a fost bătut şi lăsat să moară. Spre seară, au deschis uşa celulei din care fusese scos şi i-au aruncat înăuntru cămaşa. Ceilalţi deţinuţi au înţeles că murise. S-au rugat, după care au aşteptat noaptea, când ştiau că urmau să audă zgomotul căruţei care venea să-l ia pentru înmormântare.

                        Un al doilea supravieţuitor de la Sighet, fostul ministru Gheorghe Vântu, a venit la noi nu după multă vreme şi a povestit alor mei acelaşi lucru.

                        Certificatul de deces a sosit abia la sfârşitul lui 1957 sau chiar în 1958.”

                        Ce se mai poate spune? Exponenţii vechiului regim au fost exterminaţi în acest mod de către comunişti. Elita politică şi intelectuală a fost distrusă, iar poporul român a rămas timp de 45 de ani la cheremul regimului totalitar. Nu a fost singurul conducător al uzinelor reşiţene eliminat astfel. În timp, soarta uzinelor şi a oraşului nu a fost mult diferită. Este o dovadă în plus a faptului că este foarte uşor de distrus, dar infinit mai greu de construit. Mulţumim încă o dată lui Radu Portocală jr. pentru toate informaţiile oferite, pe care le-am coroborat, după cum s-a văzut, şi cu alte date, care nu fac decât să le confirme.