Arhivă pentru August 2011

Mircea Rusnac – Sentinţe judecătoreşti timişorene din 1728-1730

31 August 2011

Autorităţile austriece au înţeles să folosească şi în Banat metode destul de dure pentru a menţine ordinea şi siguranţa locuitorilor. Încă din primele momente ale noii stăpâniri, la Timişoara a fost instalată o redutabilă autoritate judecătorească pentru a pedepsi numeroasele infracţiuni care se petreceau în regiune. Francesco Griselini caracteriza foarte limpede situaţia care se încetăţenise în Banat în timpul ocupaţiei turceşti: „Viaţa lipsită de griji şi inactivă a păstorilor, cu care îşi trec primii lor ani de viaţă, dezvoltă însă la români pornirea spre viciile care – potrivit observaţiilor celor din vechime şi a experienţei celor mai apropiaţi de noi – sunt proprii vieţii pastorale. De aceea, din rândurile lor nu lipsesc niciodată hoţii şi tâlharii de drumul mare.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 175-176.)

Luând rapid cunoştinţă de această situaţie, austriecii s-au străduit să o combată prin pedepse grele, gândite să servească drept exemplu altor posibili amatori. Însă chiar şi în 1780, Griselini era nevoit să constate că „exemplele date au puţin efect.” (p. 176) Ele însă nu au lipsit şi din faptele enumerate mai jos se va putea lesne observa că românii erau condamnaţi la pedepse mult mai grele decât cei de alte naţionalităţi pentru infracţiuni asemănătoare. Pentru că nu doar românii au fost infractori.

La 18 octombrie 1728, un anume Nicola, după un schimb de cuvinte şi o bătaie primită, l-a omorât cu sabia pe locotenentul Brieflinger. În consecinţă, a fost decapitat cu sabia la 8 noiembrie acelaşi an.

Olteanul Mihai Zlătaru de 35 de ani, pentru o înşelăciune nedovedită, a primit sentinţa de expulzare la 7 decembrie 1728.

Mihuţa Tutui din Jebel de 23 de ani a violat o fată de 13 ani. A fost condamnat la 25 octombrie 1728 să execute un an de muncă la fortificaţii. El a avut şi trei complici, care au primit acelaşi tip de pedeapsă, însă pe termen mai scurt: doi la câte 3 luni şi unul la 6 săptămâni.

O femeie al cărei nume nu a fost consemnat şi-a ucis pruncul al cărui tată era Ianos Schwager. În consecinţă, la 16 martie 1728 i s-a rupt mâna dreaptă şi a fost decapitată.

Gratschon Pantschurs (40 de ani), Iovan Filit (17 ani) şi Adam Peter (30 de ani) din Jebel au furat cai la 3 mai 1728 la Becicherec. În consecinţă, la 13 august 1729 au fost condamnaţi la câte doi ani de muncă la fortificaţii.

Iossim Wessely de 25 de ani, originar din Moravia, a furat boi, dar a scăpat mai ieftin. La 27 august 1729 era practic achitat, socotindu-i-se drept pedeapsă cele opt luni în care a stat în arest preventiv.

Ardeleanul Mihai Ungur de 40 de ani, vinovat de omor, a fost condamnat la 2 noiembrie 1729 să muncească timp de un an la fortificaţii.

În schimb, olteanul Preda Zota de 20 de ani din Craiova a fost spânzurat la 27 septembrie 1730 pentru furt repetat de vite.

Mihai Petrica de 23 de ani din Oraviţa, care a comis adulter, a primit la 7 septembrie 1730 un an de lucru la fortificaţii.

Iancu Gurun de 13 ani din Ogradena, Baun de 15 ani, Minko de 13 ani şi Stojan Raico (care nu a fost prins) din Lescoviţa au mânat vitele pe pământul locuitorilor germani din Rebenberg (Kaluđerovo, actualmente în Serbia). Aceştia au vrut să le confişte oile, iscându-se o ceartă şi rezultând o bătaie cu pietre. Verişorul copiilor, Stojan Raico, le-a sărit în ajutor, omorându-l pe Iacob Maersdorfer, apoi a fugit. Dintre cei trei copii judecaţi doi au fost achitaţi „fiind tineri”, iar Iancu Gurun a primit, pe lângă cele două luni de arest preventiv, încă o lună de lucru în lanţuri „pentru că a dat cu pietre în germani.”

Aceste sentinţe din 1728-1730 se găsesc în tabelul publicat de Gr. Popiţi în Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 10. La prima vedere, asprimea cu care erau trataţi românii poate revolta şi poate îndreptăţi ideea că ei erau crunt exploataţi de cruzii Habsburgi. Însă şi ceea ce spunea Griselini ar trebui să ne dea de gândit: „Românii se obişnuiesc atât de uşor cu acest fel de viaţă, încât, pe dată ce şi-au ispăşit pedeapsa, încep din nou să fure, puţin preocupaţi că se vor întoarce iarăşi la vechile lor cătuşe.” (op. cit., p. 176) Să fie aceasta chiar o boală incurabilă?

Anunțuri

Mircea Rusnac – Locomotivele reşiţene pe liniile forestiere din ţară

30 August 2011

Vom continua referirile la lucrarea lui Roland Beier şi Hans Hufnagel, Wälder und Dampf. Bilder aus vergangenen Tagen der C.F.F., Gablitz, 1993, cu lungi extrase dintr-o statistică întocmită de aceştia, cuprinzând locomotivele fabricate de-a lungul anilor la Reşiţa şi care au fost utilizate pe căile ferate forestiere de pe teritoriul României. (volumul II, p. 19-31.) Ne vom putea da seama de aici cât de importantă era producţia Reşiţei pentru transportul feroviar românesc şi câte locomotive fabricau într-o perioadă uzinele de aici. Lista cuprinde următoarele rubrici: numărul locomotivei, anul fabricării cu numărul de producţie, firma care a comandat-o şi rutele pe care le-a deservit într-o anumită perioadă.

704-401, 1/1925, Domeniile Oraviţa „PRINCIPELE CAROL”, TMB 14, Anina 1960;

704-402, 2/1925, Domeniile Oraviţa „PRINCIPESA ELENA”, TMB 15, Anina 1962-1966, Muzeul din Reşiţa 1972;

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu.

704-403, 625/1944, Domeniile Oraviţa nr. 16, Anina 1966-1971;

704-404, 626/1944, Domeniile Oraviţa nr. 17, Anina 1962-1970, Muzeul din Reşiţa 1972;

764-002, ?/1952, ex C.F.I., Curtea de Argeş 1964-1967;

764-011, ?/1952, ex C.F.I., Oneşti 1959-1961;

764-016, 1031/1952, ex C.F.I., Frasin 1962, Margina 1963-1968;

764-019, 1034/1952, ex C.F.I., Falcău 1962-1968, Curtea de Argeş 1968-1976 (casată)

764-020, 1035/1952, C.F.F. 764-391, C.F.I. 764.020, C.F.F., Tismana 1969-1973;

764-110, B 395/1955, Orăştie 1966-1988 (casată);

764-111, B 397/1956, Orăştie 1962-1970, Baru Mare 1970-1974;

764-252, 101/1929, C.A.P.S. „4”, Sighet 1962, Borşa 1964, Bixad 1965-1970;

764-314, 1029/1952, Agăş 1962-1966;

764-317, 677/1944, C.A.P.S., Telega 1962-1967, Nehoiu 1968-1972, Teregova 1972-1982, Berzasca 1982-1989;

764-319, 104/1930, C.A.P.S. „7”, Zăvoi 1962-1964 (casată);

764-321, 639/1943, C.A.P.S., Comăneşti 1962, Bistriţa 1963-1969, Poieni 1969-1976, Finiş 1979-1981, Reghin 1988-1993;

764-322, 636/1944, C.A.P.S., Brezoi 1962-1967;

764-323, 634/1943, C.A.P.S., Brezoi 1962-1968;

764-324, 637/1943, C.A.P.S., Băbeni 1962-1970;

764-325, 621/1943, C.A.P.S., Cruşovăţ 1962-1966;

764-326, 622/1943, C.A.P.S., Drencova 1960-1964 (casată);

764-327, 638/1944, C.A.P.S., Nehoiu 1962-1975 (casată);

764-366, 944/1951, C.F.F., Reghin 1962, Băbeni 1967-1973;

764-367, 945/1951, C.F.F. (1185/1951), Reghin 1962-1969, Lăpuşna 1989-1993;

764-368, 946/1951, C.F.F. (1186/1951), Fălticeni 1962-1970;

764-369, 947/1951, C.F.F. (1187/1951), Fălticeni 1962, 1967, Vişeu 1982;

764-370, 948/1951, C.F.F. (1188/1951), Stâlpeni 1962-1989;

764-371, 949/1951, C.F.F. (1189/1951), Sighet 1962-1969;

764-372, 950/1951, C.F.F. (1190/1951), Comăneşti 1962-1971;

764-373, 951/1951, C.F.F. (1191/1951), Comăneşti 1962-1989;

764-374, 952/1951, C.F.F. (1192/1951), Curtea de Argeş 1962-1972;

764-375, 953/1951, C.F.F. (1193/1951), Orăştie 1962-1993;

764-376, 954/1951, C.F.F. (1128/1951), Tismana 1966-1992;

764-377, 955/1951, C.F.F., Nehoiu 1962-1978 (casată);

764-378, 956/1951, C.F.F. (1199/1951), Teregova 1967-1989;

764-379, 957/1951, C.F.F. (1197/1951), Comandău 1968-1992;

764-380, 958/1951, C.F.F., Stâlpeni 1962-1973;

764-381, 959/1951, C.F.F., Odobeşti 1962, Armeniş 1969-1975;

764-382, 960/1951, C.F.F., Telega 1962, Nehoiu 1968;

764-383, 961/1951, C.F.F., Roznov 1962-1967;

764-384, 962/1951, C.F.F., Teregova 1962, Zăvoi 1966-1967, Caransebeş 1969-1972;

764-385, 963/1951, C.F.F., Ilva Mică 1962-1973, 1980 (casată);

764-387, 1028/1952, C.F.F., Tazlău 1987, Roznov 1966-1968, 1989-1993;

764-388, 1030/1952, C.F.F., Agăş 1962-1967, Stâlpeni 1968-1988;

764-389, 1032/1952, C.F.F., Tazlău 1962-1969;

764-390, 1033/1952, C.F.F., Novaci 1962, Nehoiu 1967-1970, Teregova 1975-1982, Berzasca 1986-1992;

764-391, 1035/1952, C.F.F. 1969, C.F.I. 764.020, Tismana 1962-1969;

764-392, 1091/1953, C.F.F. 1966, C.F.R. 764-392, Băbeni 1962, C.F.R. Odobeşti 1971, Muzeul din Galaţi 1978;

764-393, 1146/1954, C.F.F., Roznov 1962-1968;

764-394, 1147/1954, C.F.F., Roznov 1962-1967;

764-395, 1090/1953, C.F.F., Pipirig 1962, Scutaru 1968;

764-409, 1325/1952, C.F.F., C.F.R., C.F.R. Turda, 1976-1984 (casată);

764-410, 1043/1952, C.F.F., Sighet 1962-1993;

764-411, 1044/1952, C.F.F., Telega 1962-1973, I.M. Şotânga 1976-1990;

764-412, 1045/1952, C.F.F., Hodoşa 1962, Tismana 1964-1992;

764-413, 1046/1952, C.F.F., Câmpul Cetăţii 1962, Curtea de Argeş 1965-1971, Roznov 1992;

764-414, 1047/1952, C.F.F., Orăştie 1969-1988;

764-415, 1048/1952, C.F.F., Novăci 1962, Băbeni 1964-1970;

764-416, 1049/1952, C.F.F., Orlat 1962-1969, Comandău 1970-1988, Covasna 1993;

764-417, 1050/1952, C.F.F., Curtea de Argeş 1952-1963, Telega 1963-1969 (casată);

764-419, 1052/1952, C.F.F., 1971 C.S.H. nr. 5, Fălticeni 1962-1970, Tismana 1970, C.S.H. 1971;

764-420, 1053/1952, C.F.F., Nehoiu 1962-1969, Muzeul din Nehoiu 1974;

764-421, 1126/1954, C.F.F., Întorsura Buzăului 1962, Orăştie 1964-1980, Margina 1980-1989;

764-422, 1127/1954, C.F.F., Fălticeni 1962-1970, Scutaru 1971-1992 (casată);

764-423, 1128/1954, C.F.F., Fabrica de Sticlă Tomeşti 1967, C.F.F. 1971, Fălticeni 1962, Margina 1981-1982;

764-424, 1129/1954, C.F.F., Nehoiu 1967-1970, Borsec 1971-1975 (casată);

764-425, 1130/1954, C.F.F., Telega 1962-1970;

764-426, 1131/1954, C.F.F., Comăneşti 1962-1972;

764-427, 1132/1954, C.F.F., Comăneşti 1962-1968;

764-428, 1133/1954, C.F.F., Măneciu 1962-1964;

764-429, 1134/1954, C.F.F., Scutaru 1962-1974, Vişeu de Sus 1975;

764-430, 1135/1954, C.F.F., Brezoi 1962, Stâlpeni 1967-1989;

764-431, 1136/1954, C.F.F., Baru Mare 1962, Curtea de Argeş 1962-1985;

764-432, 1137/1954, C.F.F., Baru Mare 1962-1972, Scutaru 1972-1989;

764-433, 1138/1954, C.F.F., Mănăştur 1962, Nehoiu 1965-1970;

764-434, 1139/1954, C.F.F., Tismana 1962-1992;

764-435, 1140/1954, C.F.F., Reghin 1962-1971, Tismana 1974-1992;

764-436, 1141/1954, C.F.F., Vişeu de Sus 1962-1988;

764-437, 1142/1954, C.F.F. (1189/1954), Poieni 1962-1973, Răstoliţa 1979-1993;

764-438, 1143/1954, C.F.F., C.F.I. 1964, Vişeu de Sus 1962-1964;

764-439, 1149/1954, C.F.F., Tismana 1962, Câmpul Cetăţii 1966-1970, Râşca 1973-1989;

764-440, 1184/1955, C.F.F., Fabrica de zahăr Târgu Mureş 1974, Curtea de Argeş 1962-1968, Topliţa 1969-1973;

764-441, B 357/1955, C.F.F., Fălticeni 1962-1971, Câmpul Cetăţii 1971-1993;

764-442, B 358/1955, C.F.F., Râşca 1966-1989;

764-443, B 363/1955, C.F.F., Tismana 1962-1987;

764-444, 1185/1955, C.F.F., Tismana 1962-1970, Baru Mare 1971;

764-445, B 364/1955, C.F.F., Comăneşti 1962-1973;

764-446, B 365/1955, C.F.F., Telciu 1962-1968, Armeniş 1968-1973;

764-447, 1186/1955, C.F.F., Orlat 1962, Băbeni 1966-1970;

764-448, 1187/1955, C.F.F., Tazlău 1962, Roznov 1966-1971;

764-449, 1188/1955, C.F.F., Baru Mare 1962-1973, Râşca 1984, Moldoviţa 1974-1982, 1988-1993;

764-450, 1189/1955, C.F.F., Valea Ierii 1962-1970;

764-451, 1190/1955, C.F.F. (nr. 2207/1956), Băbeni 1962-1971;

764-452, 1191/1955, C.F.F., Vişeu de Sus 1962-1993;

764-453, 1192/1956, C.F.F., Sighet 1962-1993;

764-454, 1193/1956, C.F.F., Sighet 1962-1971;

764-455, 1194/1956, C.F.F., Brezoi 1962-1970, Comandău 1970-1993;

764-456, B 381/1955, C.F.F., Scutaru 1962-1974, Comăneşti 1980-1989;

764-457, B 379/1955, C.F.F., Nehoiu 1962-1970, Telega 1971-1973, Bixad 1977-1989, Vişeu de Sus 1990-1993;

764-458, 1196/1956, C.F.F., Roznov 1962, Scutaru 1966, Curtea de Argeş 1967-1972, Stâlpeni 1982;

764-459, 1197/1956, C.F.F., Comandău 1962, Nehoiu 1966-1967, Stâlpeni 1982-1988;

764-460, 1199/1956, C.F.F., Sebiş 1962, Finiş 1968-1984, Margina 1985-1988, Finiş 1989-1992;

764-461, 1201/1956, C.F.F., Telega 1962, Orăştie-Costeşti 1981, Tismana 1982, Telega 1989-1993;

764-462, 1202/1956, C.F.F., Nehoiu 1962-1970;

764-463, 1203/1956, C.F.F., Curtea de Argeş 1962, Tismana 1982;

764-464, 1204/1956, C.F.F. (2234/1956), C.F.R. (764-464) 1971, Curtea de Argeş 1962-1970, C.F.R. Odobeşti 1971, Muzeul din Tecuci 1978;

764-465, 1205/1955, C.F.F. (2235/1956), Comăneşti 1962-1972, Scutaru 1977-1993;

764-466, 1206/1956, C.F.F., Roznov 1962-1971;

764-467, 1207/1956, C.F.F., Câmpul Cetăţii 1962-1982, Răstoliţa 1988, Câmpul Cetăţii 1989-1993;

764-468, 1254/1953, C.F.F., Scutaru 1962-1974, Comăneşti 1979-1990;

764-469, B 393/1955, Vişeu de Sus 1962-1993;

764-470, 1255/1956, C.F.F., Fălticeni 1962-1970;

764-471, 1256/1956, C.F.F., Baru Mare 1962-1967, Fălticeni 1968-1970, Baru Mare 1973-1974, Orăştie 1982;

764-472, 1257/1955, C.F.F., Stâlpeni 1962-1989;

764-473, 1261/1956, C.F.F., Topliţa 1962-1993;

764-474, 1262/1955, Reghin 1962-1982, Fâncel 1989-1993;

764-475, 1263/1955, C.F.F., Roznov 1962-1992;

764-476, 1284/1956, C.F.F., Tazlău 1962, Sighet 1967-1973, Margina 1974-1988;

764-477, 1259/1956, C.F.F., Măneciu 1962-1970;

764-478, 1325/1957, C.F.F., Brezoi 1962-1969;

764-479, 1326/1957, C.F.F., Curte de Argeş 1962-1967, Tismana 1974;

764-480, 1327/1957, C.F.F., Tismana 1962-1992;

764-481, 1328/1957, C.F.F. (1223/1956), Curtea de Argeş 1962, Băbeni 1967-1970, Tismana 1971-1987;

764-482, 1329/1957, C.F.F., Băbeni 1962-1967;

764-483, 1438/1958, C.F.F., Topliţa 1962-1974;

764-484, 1439/1958, C.F.F., Vişeu de Sus 1958-1988;

764-485, 1440/1958, C.F.F., Scutaru 1958-1973, Tismana 1973-1992;

764-486, 1441/1958, C.F.F., Fălticeni 1958-1971, Roznov 1971-1992;

764-487, 1442/1958, C.F.F., Fabrica de Sticlă Tomeşti 1971, C.F.F. 1985, Telega 1958-1967, Margina 1985;

764-488, 1443/1958, C.F.F., Roznov 1981, Stâlpeni 1967-1992 (casată);

764-489, 1444/1958, C.F.F., Tismana 1958-1962, Băbeni 1967-1968;

764-490, 1455/1958, C.F.F., Tismana 1958-1992;

764-491, 1456/1958, C.F.F., Tismana 1958-1992;

764-492, 1457/1958, C.F.F., Curtea de Argeş 1958-1973, Margina 1974-1976;

764-493, 1324/1957, C.F.F., Curtea de Argeş 1957-1971, Muzeul din Reşiţa 1972;

ANINA 3, 1260/1956, ex TMB Anina, C.F.F. Anina, Anina 1960-1970 (casată);

ApeMin 1, 1125/1954, (1674/1954), Borsec 1969-1993;

ApeMin 2, 1320/1957, Topliţa 1968-1992;

CL 764-005, 1076/1953, Teregova 1989;

IMR 3, 1088/1953, Exploatarea de marmură Ruschiţa, C.F.F. Berzasca, Berzasca 1978-1992;

IMR 4, 1252/1956, Exploatarea de marmură Ruschiţa, Voislova 1970-1974;

MDF 15, 1319/1957, „Minele de Fier”, Voislova 1970;

?, 102/1930, C.A.P.S. „5”, necunoscut;

?, 103/1930, C.A.P.S. „6”, necunoscut;

?, 105/1930, C.A.P.S. „8”, necunoscut;

C.S.H. 2, 1585/1960, Combinatul Siderurgic Hunedoara „2”, Vişeu de Sus 1985-1993;

Petrila 6, ?/1959, Preparaţia Petrila „6”, Orăştie 1986-1993;

C.S.H. 7, ?/1959, Combinatul Siderurgic Hunedoara „7”, Brezoi 1982-1986;

50.313, 36/1927, C.F.R. 50.313, Sebeş 1988-1993.

Lungimea acestei liste spune totul. Locomotivele fabricate la Reşiţa au circulat pe majoritatea liniilor forestiere din ţară, după cum multe altele erau folosite în aceeaşi perioadă şi de C.F.R. Din această listă trebuie să înţelegem cât de important a fost rolul jucat de Reşiţa în economia României o lungă perioadă de timp. Datorită autorilor austrieci menţionaţi, o parte a acestei contribuţii a putut fi prezentată aici. Noi cei de acum trebuie să conştientizăm importanţa pe care a avut-o oraşul nostru în perioada de început a dezvoltării economice a ţării.

Mircea Rusnac – Rentabilitatea Banatului în 1728-1732

20 August 2011

Banatul a avut mereu, cel puţin în cadrul României, pretenţia de a fi „fruncea” între celelalte regiuni ale ţării. Opinia predominantă era că, deşi nu strălucise în mod deosebit în interiorul Imperiului austriac, care dispunea de alte teritorii mult mai dezvoltate şi mai civilizate, schimbarea situaţiei politice după 1918-1919 ar fi făcut din Banat un deţinător incontestabil al poziţiei fruntaşe în noua Românie Mare. După cum se va vedea, aceasta era mai degrabă o prejudecată, căci austriecii obţinuseră şi ei destule profituri de la regiunea noastră.

Conform Raportului nr. 12 din 12 decembrie 1728 înaintat de autorităţile locale către Consiliul de război şi către Camera de Curte a Austriei, totalitatea veniturilor bănăţene era atunci de 1.122.923 de florini şi 50 de creiţari, iar cheltuielile de 991.772 de florini şi 54 de creiţari (constând în mărirea serviciului militar şi a miliţiei, furnituri de paturi recvirate, lemne de foc pentru garnizoană şi alte necesităţi), rămânând „la dispoziţia aulei” 131.160 de florini şi 55 de creiţari. Totodată, în 1728 veniturile crescuseră faţă de anul precedent cu 21.340 de florini şi 45,5 creiţari. În 1727 fusese şi o recoltă destul de slabă, astfel încât locuitorilor districtelor Timişoara şi Cenad le fuseseră reduse impozitele, „pentru a-i scăpa de o ruină totală”, cu 12.000, respectiv 5.000 de florini. (Precizare: în acea perioadă, moneda Imperiului austriac, florinul, era divizată în 60 de creiţari.) În acelaşi timp, în alte districte, în special la Ciacova, numărul locuitorilor crescuse cu mult în urma emigrărilor, contribuind şi ei la scăderea veniturilor. În finalul raportului se sugera adoptarea unui comportament adecvat faţă de românii majoritari în regiune: „examinarea exactă a contribuţiunilor repartizate în toate districtele ordonată va avea ca urmare individualizarea (dorită), este o trebuinţă la această naţiune, care are altă fire, dacă vrem să păstrăm buna lor voinţă şi curajul, necauzând refugierea lor precum obişnuiesc.”

Documentul a fost publicat acum mulţi ani în lucrarea lui Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 5-6, dar puţini bănăţeni îl mai cunosc. El demonstrează că regiunea noastră a fost profitabilă pentru stăpânirea austriacă încă din primii ani după eliberarea ei de sub turci din 1718. Bilanţul dintre venituri şi cheltuieli din 1727-1728 era pozitiv, astfel încât Banatul oferea bune perspective de dezvoltare. Faptul că în deceniile următoare imperiul a investit aşa de mult în regiunea noastră avea un punct de pornire şi o justificare, oferite tocmai de informaţii fiscale de genul celei prezentate aici.

O dovadă a faptului că această situaţie era constantă în acel timp o reprezintă proiectul de buget al Banatului pentru intervalul 1 noiembrie 1732 – 31 octombrie 1733. Suma totală a veniturilor pentru perioada în cauză era prevăzută a fi de 1.150.913 florini şi 31 creiţari, în timp ce cheltuielile atingeau suma de 1.068.133 florini şi 15 creiţari (din care 578.590 florini pentru armată şi 489.543 florini şi 15 creiţari cheltuieli camerale şi provinciale). Rezulta un beneficiu pentru acel an fiscal de 82.780 florini şi 16 creiţari. (op. cit., p. 9)

Mircea Rusnac – În 1919, un lider socialist francez lua apărarea integrităţii Banatului

20 August 2011

Piaţa Libertăţii din Timişoara

Cu ocazia unei şedinţe a Ligii învăţământului din Franţa ţinută în luna mai 1919, în faţa a peste 2.000 de persoane a luat cuvântul şi unul dintre conducătorii socialiştilor, Albert Thomas. Cu acest prilej, el a pledat hotărât pentru menţinerea integrităţii Banatului şi pentru atribuirea acestuia în întregime României. El a spus: “Dreptatea cere ca Banatul să fie dat în întregime României.”

Conform ziarului Drapelul din Lugoj, a cărei colecţie din acel an continuăm să o răsfoim (nr. 50 din 18/31 mai 1919), Albert Thomas a argumentat astfel opinia sa: “Orice principiu, dus la extrem, dă naştere la o caricatură a dreptăţii. Or, în conflictul sârbo-român, bineînţeles că nu cei 200 mii de sârbi vor avea dreptul să dispună de soartea lor, ci cele 15 milioane de români, care trebuie în primul rând să-şi asigure posibilitatea statului lor.”

Fără a preciza de ce punea în contraponderea celor 200.000 de sârbi bănăţeni pe toate cele 15 milioane de români, vorbitorul adăuga: “Românilor, continuaţi propaganda voastră, fiindcă poporul francez, care ascultă mai repede glasul prietenilor lui decât al propriilor lui interese, nu va susţine niciodată decât cauzele care i-au fost dovedite că sunt drepte. Dacă noi vă iubim pe voi, nu este din cauza comunităţii de rasă. Dacă ar fi numai această cauză, n-aţi câştiga poate nicio adeziune franceză. Vă iubim însă pentru spiritul vostru de dreptate şi măsură, care este caracteristica sângelui latin şi care la voi se manifestă nu numai în pretenţiile voastre, dar şi în modul cum ştiţi să le puneţi în valoare.” El mai amintea faptul că, “cu toată dragostea pe care o avem şi pentru sârbi, noi am fost foarte prost impresionaţi de gestul lor, când intrând în Banat au încercat să ocupe un teritoriu care făcea obiectul unui litigiu între ei şi români. Or gestul acesta pentru noi înseamnă încercarea pe faţă de a aduce «apriori» un prejudiciu dreptului.”

În ciuda unor asemenea luări de poziţie, Conferinţa de pace de la Paris din acel an nu a păstrat integritatea Banatului, care a fost împărţit pe criteriu etnic între România, Serbia şi Ungaria. De atunci, cele trei părţi au dus o viaţă separată, urmând evoluţia statelor din care aveau să facă parte. La aproape un secol după acea disecţie, reintegrarea părţilor bănăţene în noul context european nu este deloc uşoară.

Mircea Rusnac – Căi ferate forestiere în Banat

20 August 2011

Într-un articol anterior am prezentat fosta linie de cale ferată Anina – Portul Secul, folosind printre sursele de documentare lucrarea Wälder und Dampf. Bilder aus vergangenen Tage der CFF a austriecilor Roland Beier şi Hans Hufnagel (Gablitz, 1993). La finalul volumului II, ei publicau un instructiv tabel cuprinzând toate liniile forestiere care au existat cândva în România şi despre care se cunoaşte tot mai puţin. Înainte acest mijloc de transport era intens folosit pe teritoriul României, din care aproximativ un sfert era reprezentat de păduri. În 1928, căile ferate forestiere totalizau în România nu mai puţin de 4.350 km lungime. Ele aveau cele mai diverse ecartamente, atât cele clasice de 600, 760 sau 1.000 mm, cât şi altele considerate “exotice”, de 630, 700, 790 sau 980 mm. Circa 1.400 km aveau ecartamentul de 600 mm, alţi 2.780 km aveau 760 mm, 110 km aveau ecartament de 1 m, iar 60 km aveau ecartament normal. (p. 9-10)

Numărându-se printre regiunile ţării bogate în păduri, Banatul deţinea şi el multe asemenea căi ferate, despre care mai există foarte puţine date astăzi. Cercetătorii austrieci au sintetizat ceea ce se mai ştie despre ele, urmând ca, în măsura în care vom mai descoperi noi informaţii, să aducem cuvenitele adăugiri. Aşadar, în cele ce urmează vom enumera datele referitoare la Banat cuprinse în lucrarea amintită.

Reşiţa Fabrică (km 0,5) – Podul Secul (km 8 ) – Secul (km 12,4). Este vechea linie pe care am mai pomenit-o în articole anterioare, fiind printre primele din Banat.

Podul Secul (km 0) – Râul Alb – Moara cu Turbină (km 6) – Igazeu – Fâneţu – Valea Lungă – Şaua Măgura – Măgura Mică – Mina Bobu (Delineşti, km 24), construită în 1909, desfiinţată în 1968. Este vorba de legătura Reşiţa-Delineşti, pe care am mai prezentat-o. Putem adăuga că nu departe după actualul hotel “Turist” am putut vedea piciorul unui pod peste Bârzava, peste care pornea din fostul triaj situat într-o poiană de după actualul lac Secul o ramificaţie a acestei linii până aproape de Canalul principal care coboară din Semenic către Reşiţa (sectorul tunel Coziuţa – apeduct Stârnic – tunel Cozia).

Autorii austrieci amintesc de altfel alte două ramificaţii ale acestei linii: la km 15,6 Valea Albă (Pădurea Corneanu) 5,04 km, existentă între 1926 şi 1932, şi Mina Bobu – Tâlva Bobului (3 km), construită în 1911 şi dezafectată şi ea în 1968. (p. 92)

Linia Secul-Anina la 16 septembrie 1970, cu puţin timp înaintea închiderii definitive

Reamintind cei 2,1 km ai liniilor din zona minelor de cărbune de la Secul, vom menţiona bogata reţea existentă cândva în regiunea Aninei:

Anina (km 0) – Florărie (km 3) – Puţul I (km 4) – Ţarc (km 9) – Livada Mare (km 12) – Ponor (km 16) – Crivina (km 20) – Şeaua Răcăjdiana (km 23), construită în 1908 şi desfiinţată în 1971. Avea şi ea următoarele ramificaţii:

km 12 Livada Mare – Marila (4 km) 1948-1971;

km 19,5 Crivina – Ogaşul Miniş (4 km) 1908-1931;

km 20 Crivina – Mândrişag (4 km) 1908-1931;

km 20 Crivina – Iudina (km 4) – Călugăra (km 6) – Varniţa – Plavi (km 8 ) – Cârşa (km 9) – Valea Minişului (km 10) – Sălişte – Gura Culumbului (km 11,8) 1910-1971;

Sterpari – Valea Roşchii 5,2 km (1930-1941);

km 21 Crivina – Padina Seacă 2,4 km, construită în 1915;

km 23 Şeaua Răcăjdiana – Răcăjdiana 2,9 km, construită în 1920;

Răcăjdiana – Beiul Sec 9,5 km, adăugându-i-se în 1926 alţi 3 km, iar în 1943 ultimii 6,5 km. La aceste ultime căi ferate nu este cunoscut cu precizie anul dezafectării;

km 27 Ursoanea (4 km). Acesteia nu i se cunoaşte anul construcţiei. A fost desfiinţată în 1931;

km 32,5 Pleşiva (6 km), construită în 1931;

km 32,5 Broscăniş (3,5 km), construită în 1940. Nu le este cunoscut anul dezafectării. (p. 92)

Fotografiile au fost făcute de câţiva turişti austrieci la 16 septembrie 1970

Referitor la aceste linii din zona Aninei, Ion Păsărică scria în 1935 în Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, că linia Anina-Pauleasca a fost construită în 1908 exclusiv pentru exploatări silvice. Avea ecartamentul de 700 mm şi lungimea în acel moment, fără ramificaţii, de 32,5 km. Se foloseau 14 locomotive şi 200 de vagoane, toate fabricate la Reşiţa. Dintre vagoane, 20 erau pentru cărbuni de lemn, 25 pentru cărbuni de piatră, 61 pentru buşteni şi 87 erau platforme pentru lemne de foc. Personalul număra 8 funcţionari şi 116 muncitori. (p. 57)

Tot Păsărică amintea următoarele ramificaţii:

Crivina – Cârşa – Gura Golumbului de Jos la km 19,1, construită în 1911 pentru a servi şi fabricii de distilare a lemnului de la Cârşa. Avea lungimea de 15,8 km. (p. 57)

Gura Golumbului de Jos – Şoseaua lui Iacob – Pleşiva continua linia anterioară, fiind construită în 1925. Avea 18,8 km lungime. (p. 58)

Mindrişaga se ramifica de la km 20,1 al liniei Anina – Pauleasca, având lungimea de 5,1 km. Fusese construită în 1915. (p. 58)

Răcăşdiana, ramificată şi ea de la linia Anina – Pauleasca la km 23, avea 3 km lungime, fiind construită în 1925. (p. 58)

De la Anina înspre nord, Beier şi Hufnagel aminteau linia către Portul Secul (37 km), cu numeroase ramificaţii, pe care le-am menţionat în articolul dedicat acesteia.

În 1907, firma “Winkler testverék és Seidner Bérnat, Csirsá” a construit o linie forestieră în Munţii Poiana Ruscă, care se intersecta cu linia de C.F.R. Caransebeş – Haţeg. Ea lega Voislova de Ruschiţa (15 km), cu o ramificaţie de la Rusca Montană pe lângă Pârâul Şoimu (5 km) şi alta de la podul de peste Bistra pe Valea Stârna – Mărgănească (7 km). (p. 150) În 1915, această linie, care avea atunci 22 km, era deservită de două locomotive. (p. 147) Ea era conectată cu o a doua linie către Zăvoi, făcându-se astfel conexiunea Zăvoi – Ruschiţa. În 1967 încă circulau trenuri mixte între aceste localităţi, până la carierele de marmură.

Altă linie începea la Zăvoi, fiind construită de “Baiersdorf és Biach” în 1905. Ea urca în Munţii Ţarcului, având 19,8 km lungime în 1916 şi fiind deservită de 3 locomotive şi 33 de vagoane. (p. 147) Ulterior a fost prelungită cu o serie de ramificaţii: Măru – Valea Saşa (5 km); Poiana Mărului (km 23) – Pârâul Şucul; Poiana Mărului (km 23) – Pârâul Bistra Mărului (km 27), mai târziu prelungită; ramificaţii pe Valea Sturului, Pârâul Peceneaga şi altele patru mai mici. (p. 151)

Conform tabelului din finalul volumului II, în zona Anina erau 107 km de căi forestiere, având ecartamentul de 700 mm. (p. 155)

La Armeniş erau 24 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Bârzava, în judeţul Arad, erau 56 km cu ecartament de 600 mm. (Ibidem)

La Cladova existau 19 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Cruşovăţ, 30 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Drencova – Berzasca erau 70 km de căi ferate forestiere cu ecartament de 760 mm. (Ibidem)

La Gurahonţ, 17 km cu 760 mm. (p. 156)

Austriecii menţionau o linie la “Kavaran”, punând derutaţi semnul întrebării. (p. 156) Este vorba de actuala localitate Constantin Daicoviciu. După cum îşi amintea tatăl meu Vasile Rusnac, originar din comuna Copăcele, această linie lega fabrica de var de la Căvăran cu cariera situată la Măgura Poiana, trecând prin localităţile Mâtnicu Mare, Copăcele şi Ohaba-Mâtnic. Urmele terasamentului mai sunt vizibile şi astăzi. Lungimea aproximativă a liniei era de 18 km. Ea a fost dezafectată încă înaintea celui de-al doilea război mondial.

La Mănăştur erau 79 km de cale ferată cu ecartamentul de 760 mm. (p. 156)

La Margina erau 52 km tot cu 760 mm. (Ibidem)

La Mehadia erau 4 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Milova, 8 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Nadăş, tot 8 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Plavişeviţa, tot 8 km, dar cu ecartament de 630 mm. (Ibidem)

La Radimna erau 27 km de căi ferate, având ecartamentul probabil de 760 mm (austriecii puneau semnul întrebării în acest caz, ibidem.)

La Radna erau 61 km, ecartamentul rămânând necunoscut. (Ibidem)

La Săvârşin erau 53 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Sebiş – Moneasa erau 46 km cu ecartamentul de 760 mm. (Ibidem)

La Şoimoş, 13 km cu 600 mm. (p. 157)

La Teregova, 25 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Vărădia, 36 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Vârfurile, 21 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Zăvoi – Voislova erau în total 74 km, având ecartamentul de 760 mm. (Ibidem)

Era menţionată şi existenţa unei linii la Zlatiţa, însă nici despre ea nu se mai ştie nimic. (Ibidem)

Scurt tunel pe linia Secul-Anina. Fotografie de colonelul Gheorghe Popoviciu.

Acestea sunt informaţiile, din păcate incomplete, pe care le-au obţinut Roland Beier şi Hans Hufnagel. Pentru noi ele sunt totuşi foarte importante, căci ne ajută să întregim tabloul liniilor ferate forestiere din Banat şi Arad. Din păcate, traseul exact al multora dintre ele este aproape necunoscut astăzi şi din ce în ce mai greu de reconstituit pe teren. Însă pornind de la această evidenţă a lor, se pot întreprinde pe viitor alte cercetări care să le scoată din anonimat.

Mircea Rusnac – Intrarea jandarmilor români în Lugoj (1919)

20 August 2011

Imagine preluată de pe http://www.lugojul.ro

În primăvara lui 1919 armata română a început să ocupe zonele din Banat care urmau a fi atribuite acestei ţări la Conferinţa de pace de la Paris. În regiunea de est a Banatului, unde populaţia românească locuia în mod compact, trupele erau primite cu entuziasm, în speranţa că nenorocirile primului război mondial se vor termina. Un exemplu în acest sens a fost şi apariţia primului grup de jandarmi români la Lugoj, primit cu bucurie de românii din oraş. Evenimentul a fost descris chiar atunci de ziarul Drapelul din localitate (nr. 48 din 11/24 mai 1919).

Cu o zi înainte, într-o vineri la ora 17, grupul celor 550 de jandarmi ajunsese la Lugoj venind de la Deva. Ziarul se arăta entuziasmat: “Ce au simţit oamenii văzându-i, e greu de redat în cuvinte. De o mie de ani de când aşteptăm ziua aceasta sfântă.” Dar, pe când românii se bucurau, celelalte naţionalităţi din oraş îşi ascundeau cu greu nemulţumirea: “Bucuria românilor era egalată numai de ura celorlalţi, strigătele lor de fericire, de scrâşnirile neputincioase ale celor care n-au căpătat minte nici măcar în ultima minută. Dacă n-am fi fost faţă şi n-am fi auzit cu urechile noastre, ne-am fi îndoit că există oameni care deşi doresc toleranţa în viitor şi buna înţelegere, fac tot ce pot ca să uite simţămintele cele mai legitime ale viitorilor guvernanţi ai ţinuturilor acestora.”

Comparativ cu aceştia, ziarul românesc avea cu totul alte aprecieri faţă de jandarmii sosiţi: “Bine-aţi venit în ţinuturile noastre, sentinele credincioase, ca să puneţi temelie trainică siguranţei şi ordinei şi să deschideţi calea glorioaselor oştiri române, ce vor veni să ia în moştenire cea mai mănoasă şi mai binecuvântată parte a României Mari: Banatul mult încercat.”

De la gară, jandarmii au mers în piaţa oraşului, unde primarul le-a urat bun venit în faţa unui numeros public. Tricolorul românesc a fost arborat pe Primăria Lugojului, stârnind emoţie celor prezenţi. Colonelul francez Vargos s-a asociat şi el sărbătorii românilor, vorbindu-le despre duşmanii comuni şi despre comunitatea de interese franco-română. Apoi jandarmii s-au îndreptat către cazarma honvezilor, unde urmau să fie cazaţi.

La câteva zile după Arad, Lugojul intra şi el sub autoritatea românească. De atunci şi acest vechi centru bănăţean a fost încadrat în statul român, cu care avea să împărtăşească toate bucuriile şi necazurile din ultimul veac.

Mircea Rusnac – Fosta cale ferată Anina – Portul Secul

20 August 2011

St.E.G. (Staatseisenbahngesellschaft) a realizat în perioada 1855-1920 în Banatul de sud câteva lucrări tehnice şi de artă absolut inegalabile: calea ferată Oraviţa-Anina, tunelul Reşiţa-Doman, lacul Breazova şi zecile de kilometri de canale, apeducte şi tuneluri care adunau sursele de apă din Semenic, aducându-le până la centrala electrică Grebla, primele locomotive de pe actualul teritoriu al României etc. Însă poate principala nereuşită a acelei perioade rodnice a fost faptul că nu s-a stabilit o legătură feroviară directă între Reşiţa şi Anina, deşi acestea nu sunt separate decât de 30 km în linie dreaptă.

Acestea erau principalele două centre industriale ale Societăţii în Banat, iar economiile lor erau absolut complementare, uzinele reşiţene utilizând pe scară mare cărbunele extras la Anina. Din 1858 începea construirea unei uzine de fier şi la Anina, care în 1861 îşi aprindea primul furnal. (1) Însă în 1913 acolo era oprită activitatea siderurgică din cauza lipsei de minereu de fier şi datorită mai marii rentabilităţi a producţiei de oţel de la Reşiţa. În schimb, minele de cărbuni din Anina deveneau tot mai importante în urma creşterii consumului de cocs de la Reşiţa. (2)

Din aceste motive, o legătură directă era esenţială. Însă ea se va realiza foarte greu şi va dura extrem de puţin. În 1873 erau date în folosinţă liniile industriale Reşiţa-Secul şi Reşiţa-Bocşa-Ocna de Fier. Conform lui Ion Păsărică, prima dintre acestea avea să prezinte mai târziu o ramificaţie la capătul său în sus, până la Portul Secul, unde erau încărcaţi în vagoane buştenii aduşi dinspre Semenic pe Canalul principal. (3) Linia avea ecartamentul de 948 mm şi era folosită în scop industrial şi pentru transportarea lemnului din pădurile învecinate. (4) Traseul ei era: Reşiţa Fabrică – Podul Secul (km 8 ) – Secul (km 12,4). (5)

Tunelul "La Pini"

În 1875 s-a deschis o linie cu ecartament de 700 mm pentru minele de cărbuni din Secul, de către Compania “Mina Secul”. În lungime totală de 2,1 km, aceasta era folosită şi ea ca o linie forestieră. Tronsoanele sale vor fi închise treptat în 1931, 1941, 1961, 1965 şi definitiv în 1971. (6)

În anii 1907-1908, calea ferată Reşiţa-Bocşa Germană a fost completată, pe lângă linia îngustă existentă până atunci, cu una cu ecartament normal, foarte importantă pentru a face legătura cu Timişoara. (7) Prin aceasta se făcea posibilă o legătură şi între Reşiţa şi Anina, însă cu un ocol incredibil de 224 km, pe traseul Reşiţa-Bocşa-Voiteg-Vârşeţ-Iasenova-Oraviţa-Anina, în condiţiile distanţei aeriene de numai 30 km! Transporturile în ambele direcţii deveneau tot mai numeroase datorită dezvoltării minelor de cărbuni şi uzinelor de la Anina, ca şi a uzinelor metalurgice de la Reşiţa. Producţia de cărbune de la Secul şi Doman nu mai putea acoperi necesarul uzinelor reşiţene, care aveau absolută nevoie de cărbunii extraşi în cantităţi mari la Anina. Pe de altă parte, minereul de fier existent o vreme la Anina nu mai putea asigura necesarul uzinelor de acolo, trebuind să fie completat cu minereu care provenea de la Ocna de Fier şi Dognecea. Însă transportul făcându-se pe rute foarte ocolite, impieta mult asupra rentabilităţii celor două uzine. (8) După cum s-a văzut, cea din Anina a şi trebuit să fie închisă în 1913 din această cauză.

În aceste condiţii, St.E.G. a luat în sfârşit hotărârea de a construi o linie directă pentru traficul de mărfuri dintre Reşiţa şi Anina, estimat pe atunci la aproximativ 50.000-60.000 de vagoane anual. (9) Dar Căile Ferate Maghiare (M.A.V.) s-au opus cu îndârjire construirii unei asemenea linii directe, întrucât prin aceasta ele ar fi pierdut foarte mult din traficul efectuat pe propriile lor linii. Pentru a determina Societatea St.E.G. să nu îşi pună în aplicare proiectul, M.A.V. a asigurat acesteia prin Convenţia încheiată la 31 mai 1891 importante reduceri pentru transporturile reciproce dintre cele două localităţi. (10)

Halta (cantonul) Cioaca Mare

St.E.G. a considerat aceasta numai ca o soluţie provizorie, dorind pe mai departe construirea unei legături feroviare directe. Nu a reuşit însă sub nicio formă să obţină acordul M.A.V. în acest sens. Tot ce a putut obţine, prin intermediul comerciantului Petre Brancovici din Caransebeş, a fost în 1907 un act de concesiune pentru construirea şi exploatarea liniei secundare de cale ferată Oraviţa-Jidovin (Berzovia)-Bocşa-Reşiţa pe o perioadă de 90 de ani. (11) Această linie avea să fie dată în folosinţă la 28 noiembrie 1908. Prin ea, distanţa feroviară dintre Anina şi Reşiţa era scurtată cu aproape 100 km, de la 224 la 127 km, însă tot foarte mult faţă de distanţa directă. (12)

În 1917, M.A.V. a preluat această linie de la Societatea de Cale Ferată vicinală Oraviţa-Reşiţa înfiinţată de Petre Brancovici, menţinând însă privilegiile deţinute acolo de Societatea St.E.G. (13) Contractele încheiate de St.E.G. cu M.A.V. aveau să fie reînnoite între U.D.R. şi Căile Ferate Române la 1 ianuarie 1929. Însă statul român nu a mai recunoscut obligaţiile asumate de M.A.V. în 1908 privind reducerea cheltuielilor pentru transporturile pe traseul Anina-Oraviţa-Bocşa-Reşiţa pe o perioadă de 30 de ani. (14)

În aceste condiţii, era reactualizat proiectul liniei directe. El însă nu a fost concretizat nici până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În 1935 Ion Păsărică menţiona numai existenţa liniei Anina-Megiureca-Valea Caraşului, construită în scopuri forestiere în 1911 şi având lungimea de 18 km. (15) Ea avea să fie prelungită chiar în timpul războiului, între 1941 şi 1945, până la Portul Secul, unde făcea legătura cu vechea linie Secul-Reşiţa. Conform cercetătorilor austrieci Roland Beier şi Hans Hufnagel, traseul iniţial: Anina – Tunel Celnic (km 3) – Răfuişte – Mărghitaş (km 7) – depoul Megiureca, construită în 1910, a fost prelungită în două tronsoane astfel: Comarnic (km 16) – Topliţa (km 21) – Padina Goală (km 22,7) în 1941-1945 şi La Pini (Cota 603) – La Sălcii – Portul Secul (km 37) în 1942-1945. Cele două tronsoane s-au întâlnit la Padina Goală, stabilindu-se în sfârşit o legătură mai firească între Reşiţa şi Anina. Aceasta era însă făcută prin transbordarea mărfurilor la Portul Secul, în locul în care şi până atunci erau încărcaţi buştenii aduşi pe canal. Linia forestieră Anina-Portul Secul, în lungime de 37 km, avea ecartamentul de 700 mm, iar linia Portul Secul-Reşiţa, cu ecartament de 948 mm, avea 12,4 km. Distanţa totală Reşiţa-Anina, prin Secul, era acum deci de 49,4 km, cu o reducere semnificativă faţă de ocolul practicat până atunci.

Tăietură prin stâncă

În timp, liniei Secul-Anina i-au mai fost adăugate numeroase ramificaţii pentru transportarea lemnului. Acestea au fost, conform celor doi autori austrieci:

Megiureca – Jervanu (km 6) – Izvorul Iovii (km 8), construită în 1909 şi desfiinţată în 1971;

Izvorul Iovii – Izvorul Mare (5 km), construită în 1909, i-au mai fost adăugaţi 2,5 km în 1927, fiind desfiinţată în 1971;

alte cinci scurte ramificaţii, cu lungimi cuprinse între 0,5 şi 2 km, în 1927;

Megiureca – Terie (4 km), construită în 1941 şi desfiinţată în 1962;

Comarnic (0,5 km);

Padina Goală – Cioaca Mare, două legături totalizând 1 km, în 1946. (16)

După cum îşi amintea un martor al acelor timpuri, reşiţeanul Johann Adamek, acum în vârstă de 85 de ani, la lucrările celor două tronsoane care legau în sfârşit Anina de Secul şi prin acesta de Reşiţa, desfăşurate în perioada războiului, au fost folosiţi numeroşi prizonieri sovietici. Despre activitatea acestora în împrejurimile Reşiţei, Georg Hromadka a lăsat un interesant pasaj, pe care îl vom reproduce în continuare:

“1942. Sunt aduşi prizonieri de război sovietici la Reşiţa. Sunt folosiţi la munci grele în fabrică şi în pădure, la exploatările forestiere. Femeile din Reşiţa – în special germane – îi aprovizionează pe prizonierii bolnavi cu medicamente, haine şi alimente. În întreprinderi, în secret, prizonierilor li se înmânează pachete cu mâncare. Tineri antifascişti germani îi vizitează pe prizonieri în păduri la muncile silvice şi le aduc alimente, medicamente şi le furnizează informaţii. De obicei, paza militarizată a taberelor se face că nu vede nimic. Doi tineri comunişti, Stefan Dezsu şi Josef Kepl, sunt surprinşi într-o zi în pădurea de la Jervani şi predaţi Tribunalului de război. Scapă ieftin: 14 zile de închisoare. În cadrul ajutorului organizat pentru prizonieri se remarcă în special Josefine Fedor, Rosa Kiefer, Cäcilie Smettek, Anna Zengay, Marie Hromadka, Anni Breitenhofer şi Johanna Puvak.” (17) Inutil să precizăm faptul că prizonierii aflaţi în Uniunea Sovietică în aceeaşi perioadă nici nu îşi puteau imagina o asemenea atenţie.

Podul de la Megiureca

Conform colonelului Gheorghe Popoviciu, în zona Jervani se aflase un lagăr de prizonieri, transformat mai târziu în tabără de pionieri. Locul era situat în mijlocul pădurilor, departe de orice aşezare omenească. Este deci foarte plauzibil ca aceşti prizonieri sovietici să fi lucrat la construcţia celor 21 km care mai lipseau pentru a lega Reşiţa de Anina.

Legătura aceasta nu a durat însă prea mult timp. Conform aceloraşi cercetători austrieci, întreaga linie Anina – Portul Secul a fost dezafectată în 1971, după ce în 1968 dispăruse şi linia Secul-Reşiţa. (18) În aceste condiţii, trenurile între cele două centre industriale nu au circulat decât circa două decenii. Dintre locomotivele care au funcţionat pe căile ferate industriale şi forestiere din jurul Aninei, numai trei mai există astăzi în cadrul Muzeului de locomotive din Reşiţa: CFF 704-209 (PALOS), CFF 704-402 (PRINCIPESA ELENA) şi CFF 704-404. (19)

În total, Direcţiunea Silvică Oraviţa-Anina utilizase 18 locomotive, între ele aflându-se, desigur, şi cele care au parcurs liniile amintite aici. Acestea erau:

MENES, produsă de St.E.G., 3455/1908, cu nr. CFF 704-205;

KARAS, produsă de St.E.G., 3456/1908, cu nr. CFF 704-206, TMBA 1960;

BERZAVA, produsă de St.E.G., 3654/1909, cu nr. CFF 704-207;

PONOV, produsă de St.E.G., 3655/1909, cu nr. CFF 704-208;

GALAMB, produsă de St.E.G., 3786/1911, ex U.D.R. 23 (948 mm), cu nr. CFF 704-302;

PALOS, produsă de St.E.G., 4227/1917, cu nr. CFF 704-209, Anina 1970, Muzeu 1972;

DELENYES, produsă de St.E.G., 3653/1909, 1931 CFS/U.D.R. Delineşti 7, casată Anina 1970;

POGANYOS, produsă de St.E.G., 4224/1917, 1931 CFS/U.D.R. Delineşti 8, casată Anina 1970;

9, produsă de St.E.G., 3449/1907, ex K.u.K. Feldbahn 3.05, cu nr. CFF 704-210;

10, produsă de St.E.G., 3650/1909, ex K.u.K. Feldbahn 4.25, cu nr. CFF 704-211;

11, produsă de Krauss München, 399/1874, ex Hügel&Sager, casată Anina 1950;

12, produsă de St.E.G., 3645/1909, ex K.u.K. Feldbahn 4.20, cu nr. CFF 704-212, casată Anina 1962;

13, casată Anina 1950;

PRINCIPELE CAROL, produsă de U.D.R., 1/1925, cu nr. CFF 704-401, TMBA 1960, casată Anina 1970;

PRINCIPESA ELENA, produsă de U.D.R., 2/1926, cu nr. CFF 704-402, Anina 1970, Muzeu 1972;

16, produsă de U.D.R., 625/1944, cu nr. CFF 704-403, Anina 1966-1971;

17, produsă de U.D.R., 626/1944, cu nr. CFF 704-404, Anina 1962-1970, Muzeu 1972;

VASKO, produsă de St.E.G., 3505/1908, ex U.D.R. 22 (948 mm), cu nr. CFF 704-204, casată Anina 1962. (20)

Locomotiva "Principesa Elena". Fotografiile provin de la Gheorghe Popoviciu, Rudolf Hanzelik şi Ottmar Kladiva.

Aceasta a fost scurta istorie a căii ferate Reşiţa-Anina. Proiecte pentru construirea ei au existat circa jumătate de veac, după care a funcţionat efectiv numai două decenii. Acum urmele sale mai sunt vizibile pe teren pentru cei care îi cunosc vechiul traseu. Un tren turistic prin acele regiuni muntoase şi păduroase, bogate în peşteri, doline, pâraie şi chei, ar fi putut avea mare succes. Acum numai pasionaţii de drumeţii mai pot avea plăcerea de a reconstitui o fostă legătură între două, cândva puternice, centre industriale.

Note:

1 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 56-57.

2 Ibidem, p. 73.

3 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 52.

4 Roland Beier, Hans Hufnagel, Wälder und Dampf. Bilder aus vergangenen Tagen der CFF, vol. II, Gablitz, 1993, p. 92.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Georg Hromadka, op. cit., p. 71.

8 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 83.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

11 Ibidem.

12 Ibidem; Georg Hromadka, op. cit., p. 73.

13 200 ani…, vol. I, p. 83.

14 Ion Păsărică, op. cit., p. 52.

15 Ibidem, p. 58.

16 Roland Beier, Hans Hufnagel, op. cit., vol. II, p. 93.

17 Georg Hromadka, op. cit., p. 115; vezi şi Helmut Kulhanek, Construcţii hidrotehnice de avangardă în Banatul Montan, Timişoara, 2011, p. 116.

18 Roland Beier, Hans Hufnagel, op. cit., vol. II, p. 92-93.

19 Ibidem, p. 93.

20 Ibidem.

Mircea Rusnac – Intrarea trupelor române în Arad (1919)

20 August 2011

Ziarul lugojean Drapelul din 9/22 mai 1919, preluând informaţii din presa timişoreană, relata ocuparea de către trupele române a importantului oraş Arad, petrecută sâmbătă 4/17 mai. Ea s-a desfăşurat în mod paşnic şi chiar ceremonios. Deja la intrarea în oraş, trupele au fost aşteptate de ispravnicul dr. Silvestru, în numele prefectului Marşieu, care nu se afla în localitate. La ora 11, primele patrule au ocupat capul podului care ducea în cetate. Apoi grosul trupelor, comandate de colonelul Pirici, au apărut la ora 12. Ele au fost întâmpinate în piaţa din faţa Primăriei de comisarul guvernului Ferdinand Gresn şi de primarul dr. Sárkányi.


Primul care a salutat trupele a fost vicarul episcopal Mihail Păcăţianu, în numele episcopului român de Arad. În răspunsul său, colonelul Pirici a declarat că trupele sale nu au venit pentru a-i elibera pe români din robie, “căci românii din Arad prin munca şi luptele lor s-au liberat singuri”, ci numai pentru a uni sub acelaşi sceptru toate ţinuturile locuite de români.

După ce au cuvântat şi comisarul guvernului şi primarul, colonelul Pirici le-a răspuns astfel: “Am venit la Arad în numele regelui Ferdinand, regele tuturor românilor. Armata română are ordinul să ocupe oraşul Arad. Armata română a venit ca să apere oraşul. Fiţi convins că toate măsurile pe care le vom lua vor avea de scop numai interesele poporului, fără deosebire de confesiune şi naţionalitate.”

Apoi colonelul şi aghiotantul său, căpitanul Nicolau, au intrat în Primărie, unde au fost primiţi de toţi funcţionarii oraşului. El le-a cerut acestora să-şi continue fiecare activitatea la postul său, rostul armatei fiind doar acela de a menţine ordinea şi liniştea. A adăugat însă că de acum înainte trebuiau respectate interesele statului român, ale cărui ordonanţe şi măsuri vor fi aplicate. “Orice călcare a legii sau atentat contra statului român va fi pedepsit cu cea mai mare străjnicie.”

Răspunzând în numele funcţionarilor, primarul a promis că toţi vor susţine “cu toată puterea armata română în sarcina ei.” Într-un apel publicat ulterior, se repetau toate aceste lucruri, adăugându-se că aceia care se vor opune noii stări de fapt vor fi judecaţi după legea marţială română.

În Comunicatul Marelui Cartier General al armatei române din 18 mai, apărut în Drapelul din 11/24 mai 1919, se arăta: “Am respins numeroase atacuri date de inamic în tot lungul Tisei. La 17 mai am intrat în sfârşit în vechea cetate românească a Aradului. Oraşul era în sărbătoare, toată populaţia, fără deosebire de naţionalitate, a aclamat şi a acoperit cu flori trupele române.”

În acest fel, pe cale paşnică, importantul centru Arad, unde a fost pregătită intens de conducătorii românilor unirea din 1918, a devenit parte a ţării. În ciuda tuturor mişcărilor revizioniste de mai târziu, el nu s-a mai desprins niciodată de atunci din România. Deşi avea o populaţie majoritar maghiară în acel moment, Aradul se afla într-un judeţ predominant românesc, ocuparea lui fiind aşadar pe deplin justificată. El a rămas unul dintre marile centre economice şi culturale din Câmpia de vest şi un oraş important al României Mari create în acea perioadă.

Mircea Rusnac – O posibilă localizare a bătăliilor de la Tapae

20 August 2011

Pasionatul cercetător Adrian Gerhard din Oţelu Roşu ne-a trimis un text care poate da de gândit celor preocupaţi de istoria veche a acestor locuri. După multe şi atente observaţii pe teren, coroborate cu informaţiile autorilor antici, el propune o localizare exactă a bătăliilor purtate la Tapae între daci şi romani, ultima dintre acestea având un rol determinant în soarta războiului şi în evoluţiile istorice ulterioare. Până acum, istoricii români acceptaseră să plaseze Tapae în zona Porţilor de Fier ale Transilvaniei, dar argumentele lui Adrian Gerhard ar putea duce, în urma unor serioase investigaţii pe teren, la “mutarea” sa cu circa 24 km mai jos pe Valea Bistrei.

Lunca Bistrei a fost o zonă de populare intensă de timpuriu, cu relaţii economice, politico-militare şi spirituale bine închegate. Zona putea avea în vremea dacilor un conducător individualizat (un tarabostes), mare proprietar de terenuri şi animale, căruia i se subordona o oaste recrutată dintre localnici. Strămoşii gugulanilor de astăzi aveau desigur un centru politico-militar (o dava) încă neidentificat cu certitudine, însă cu siguranţă focarul lor spiritual era Muntele Sfânt al dacilor, adică Kogaionon, vârful Gugu de astăzi, de unde provine şi denumirea de “gugulani”.

Argumente în favoarea localizării luptelor de la Tapae în acea zonă pot fi de ordin geografic sau toponimic. “Tapa” însemna în limba geto-dacilor “crestătură” sau “jgheab”. Un afluent al Bistrei se numeşte pârâul Jgheabu, alte denumiri întâlnite în zonă fiind Valea Jgheabului, Poiana Scorilo sau Scorileţ. Dacă Tapae (cu variaţiunile Tapa, Tapia sau Tăpia) era râul Bistra, aşezarea dacică având acelaşi nume s-ar fi putut situa pe dealul Chiciora. Pe valea Bistrei dacii ridicaseră un sistem defensiv de amploare, cu punctele principale la Obreja, la Oţelu Roşu (confluenţa dintre Bistra Ruscăi şi Bistra Mărului) şi la Bucova. La rândul lor, romanii, pe măsură ce cucereau zona, au construit acolo o serie de puncte fortificate, care mai târziu au cunoscut o mare dezvoltare: Tibiscum (Jupa), Acmonia (Zăvoi) şi Agnaviae (Voislova).

În continuare vom reproduce integral argumentele lui Adrian Gerhard în favoarea localizării bătăliilor de la Tapae la Oţelu Roşu. Ele urmează să fie confirmate sau infirmate de cercetări minuţioase pe teren. Prin acest articol semnalăm posibilitatea unor descoperiri importante în acea zonă. Autorul textului de mai jos are disponibilitatea de a da detalii la faţa locului unor specialişti hotărâţi să elucideze problema.

“În zbuciumata istorie a poporului dac, războaiele împotriva legiunilor romane sunt puncte de referinţă într-o traiectorie căreia încercăm şi acum, după aproape două mii de ani, să-i găsim adevăratul sens. Dacă cunoaştem cauzele ce au determinat cele două armate să-şi dovedească forţa şi curajul, nu ştim cu certitudine locul acestor încleştări. De-a lungul timpului istoricii au încercat să localizeze acest spaţiu, părerile fiind împărţite şi propice unor discuţii contradictorii. De la bun început e bine să înţelegem că acest conflict a fost de durată. Istoria consemnează etapele mai importante, momentul culminant dovedindu-se a fi asaltul din vara anului 106 d.Chr., când Sarmizegetusa Regia a fost smulsă dacilor, iar regele Decebal, pentru a nu cădea viu în mâna urmăritorilor, şi-a lăsat sufletul în umbra ocrotitoare a lui Zamolxes.

Până la acest din urmă episod, de o încărcătură administrativă, socială şi emoţională aparte, dacii – buni cunoscători ai artei războiului – s-au folosit cu măiestrie de culmile dealurilor şi de cursurile de apă pentru a crea un sistem defensiv de amploare. Un asemenea sistem este cel de la Tapae, cu rolul bine determinat de a apăra accesul în Depresiunea Haţegului şi de acolo mai departe în Munţii Orăştiei, inima regatului dac, prin culoarul Văii Bistrei.

Pentru o mai bună înţelegere a acestei probleme şi a celor consemnate până acum de către istorici voi face o scurtă incursiune în războaiele daco-romane cu punct de plecare anul 87 d.Chr., când o armată trimisă de Domitian a fost înfrântă pe Valea Oltului, iar comandantul acesteia, Cornelius Fuscus, ucis. Dincolo de dorinţa de expansiune a Romei se impune de subliniat un amănunt: romanilor nu le-a scăpat faptul că dacii aveau un nou conducător – în persoana lui Decebal -, care a reuşit în cel mai scurt timp să refacă unitatea politică a statului dac. E cât se poate de clar că regii daci de la nord de Dunăre, clientelari Romei, au dispărut rând pe rând. Pentru a învinge, romanii aveau o singură soluţie: să ajungă cât mai repede la Sarmizegetusa Regia. Şi cel mai scurt drum era prin Banat, pe Valea Bistrei. În anul următor (88 d.Chr.), când Tettius Iulianus trecea Dunărea, dacii au refuzat lupta în câmp deschis, aşteptându-şi adversarul la Tapae. Dio Cassius spunea că dacii au fost luaţi prin surprindere. Afirmaţia lui Dio Cassius o pun pe seama sistemului defensiv de la Tapae, care în anul 88 d.Chr. nu avea cum să se ridice la nivelul cunoscut mai târziu. Pacea din anul următor (89 d.Chr.) arăta un echilibru de forţe, cu un plus pentru regatul dac condus de Decebal. Acesta nu ezită să-şi întărească cetăţile, realizând pe Valea Bistrei un sistem defensiv de amploare, cunoscut în istorie sub numele de Tapae. Îmbinând datele istorice cu ce ne oferă relieful, putem determina cele mai importante zone ale acestui sistem defensiv după cum urmează: la Obreja, la Oţelu Roşu – mai precis la confluenţa celor două Bistre, Bistra Ruscăi cu Bistra Mărului – şi nu în ultimul rând la Bucova, aproape de Poarta de Fier a Transilvaniei.

Dan Romalo se întreabă: «TAPAE! Să fi fost acesta numele unei aşezări geto-dace de oarecare însemnătate? Sau numai numele unui mai puţin însemnat popas spre esenţialul getic transmontan? Sau, poate, doar numele unui loc al ţinutului?»

Ca peste tot la nord de Istru (Dunăre), şi lunca Bistrei a oferit posibilitatea concentrării grupurilor umane (satele de azi). Spre sfârşitul primei epoci a fierului s-a produs o individualizare, cu uniuni de triburi tot mai puternice. Lumea antică a fost momentul când s-a realizat saltul la civilizaţie. A fost perioada unor strânse relaţii economice, politico-militare şi spirituale. Deci Tapae este un loc bine definit într-un plan strategic şi administrativ, cu o populaţie numeroasă, cu un conducător (tarabostes), proprietar de ogoare şi turme de animale căruia i se subordona o armată. (Ştim că dacii de pe Valea Bistrei făceau parte din tribul Albocensis, strămoşii bănăţenilor de azi, gugulanii, a căror dava, care cu siguranţă a existat, rămâne o altă necunoscută a istoriei. În schimb, cred că putem spune că Muntele Sfânt al acestora a fost Gugu.)

Analiza semantico-etimologică a cuvântului Tapae lasă să se întrevadă că este vorba despre o anumită zonă geografică. Se poate spune, prin asociere cu ce ştim, că este vorba de una dintre cele două trecători amintite de Iordanes în Getica, cap. 74, şi anume Tapas. Pornind de la cuvântul de origine dacică “Tapa”, în traducere “crestătură”, “jgheab”, putem lansa ipoteza că Tapa, Tăpia sau Tapia este numele dac al râului Bistra, dar şi al unei importante aşezări. În toponimia locului, foarte aproape de locul în care susţin că ar fi această aşezare dacică, Tapa, Tapia, Tăpia sau Tapae (dealul Chiciora) – ca afluent al Bistrei găsim pârâul Jgheabu, Valea Jgheabului şi Poiana Scorilo, cu diminutivul Scorileţ. De aceea cred că în apropierea acestei aşezări a fost crâncena confruntare dintre daci şi romani şi ca atare a rămas în istorie ca lupta de la Tapae, relieful întrunind condiţiile unei lupte de mare intensitate prin număr de combatanţi şi tehnică militară. Şi dl. Stefanoski spune: «După toate analizele pe care le-am făcut legat de războaiele dacice, Tapae este pe Valea Bistrei înainte de Porţile de Fier (această constatare este rezultatul nu numai a ceea ce avem de la istorici, dar şi al logicii militare).»

După cum am mai spus, pacea din 89 d.Chr. a făcut din Decebal şi regatul dac un aliat al Romei. Tot ce s-a construit în Dacia a fost cu ajutor roman. Nu este exclus ca temelia podului de la Drubeta să fi fost pusă tocmai în această perioadă. Ca aliaţi acceptăm şi o oarecare libertate de manevră a legiunilor romane la nord de Dunăre, cu puncte militare întărite, ceea ce explică suma de bani şi maşinile de război primite anual de către Decebal. Exista totuşi o zonă-tampon, un loc care să descurajeze cele două părţi să întreprindă acţiuni care să destabilizeze pacea existentă. Acest loc a fost zona de confluenţă a Timişului cu Bistra, unde romanii au construit un prim castru din pământ – Tibiscum-ul de mai târziu -, în vreme ce dacii, în imediata apropiere, la 7 km, cetatea de la Obreja.

Traian a «rupt» tratatul de pace al înaintaşilor săi şi după trei ani de pregătiri s-a pus în fruntea celor 14 legiuni ale sale şi a trecut Dunărea. În toată această desfăşurare de forţă exista şi un factor psihologic: aliaţii de odinioară deveneau duşmani. Decebal a mizat pe sistemul defensiv de la Tapae, în timp ce Traian pe forţa armatei sale şi pe o serie de tarabostes care, după cum s-a văzut din desfăşurarea evenimentelor, nu au ezitat să-şi trădeze neamul şi regele. Ce spunea Dio Cassius? «Într-o luptă angajată cu duşmanul aproape de Tapae, (Traian) omorî mulţi adversari.» A fost prima luptă în campania din 101 d.Chr. şi cred că s-a dat la Obreja. Victorios din această primă încleştare, Traian a urmat cursul Bistrei cu prudenţă, în timp ce armata dacilor se afla grupată de la confluenţa celor două ape surori (Bistra Mărului şi Bistra Ruscăi) până înspre localitatea Crâjma, dar şi pe dealurile din imediata apropiere. (Râul Bistra coboară de la izvoare pe distanţa de 50 km cu aproximativ 350 m, ceea ce înseamnă o pantă de 7 m pe km. Dacă ţinem seama de clima mai umedă cu 30% de acum 1.900 de ani, suntem puşi în faţa unui obstacol natural de care dacii, cu siguranţă, au ţinut socoteală.)

Premergător luptei decisive, romanii au cucerit deal după deal. De pe un astfel de deal, Traian va urmări desfăşurarea evenimentelor. Era un punct de comandă întărit, care odată cu înaintarea spre Sarmizegetusa a fost abandonat. Columna prezintă scenele importante ale luptei. De o importanţă deosebită este scena în care romanii construiesc un pod peste un râu învolburat – repede -, deşi e vară. Cavaleria trece peste pod. E momentul primului atac asupra dacilor, care are rolul de a face o breşă în liniile de apărare dacice şi o regrupare a cohortelor romane. Copleşiţi numeric, cu toată îndârjirea în luptă, dacii au fost învinşi într-o zi în care însuşi Jupiter Fulgerătorul i-a sprijinit pe romani. (Jupiter Optimus Maximus – zeul ce proteja Roma şi întreg statul roman.) După această înfrângere, Decebal şi-a regrupat armata la Bucova – Poarta de Fier -, în timp ce Traian a întărit ţinutul rămas îndărăt cu «lagăre şi lucrări de fortificaţie, spre a nu fi expuşi unui atac din spate sau flancuri.» (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, 1975.) Altcumva spus, a întărit Acmonia – Zăvoi şi Agnaviae – Voislova.

Întâmplarea a făcut ca după mai bine de 40 de ani de la săpăturile efectuate de Hadrian Daicoviciu la Zăvoi, în martie 2009, cu ocazia săpării unei gropi în cimitirul comunei, să fie scoasă la iveală, sub îndrumarea şi atenta supraveghere a cercetătorului ştiinţific dr. Adrian Ardeţ de la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş, o structură foarte bine conservată, complexă, estimată a fi construită în plină desfăşurare a primului război daco-roman, aparţinând culturii romane. Din primele cercetări se poate spune cu certitudine că este vorba despre o construcţie de tip domus – palat, unică în România.”

Mircea Rusnac – Accente antisemite în ziarul Drapelul din 1919

20 August 2011

După încheierea primului război mondial, cel mai mare şi mai distrugător de până atunci din istoria omenirii, lumea era foarte bulversată. Nu puţini erau cei care căutau vinovaţii pentru declanşarea şi desfăşurarea lui, ca şi pentru situaţia deosebit de grea pe care a produs-o populaţiei Europei. Pe fondul sărăciei generale, al haosului şi dezordinii de pe aproape întregul continent, în multe locuri au izbucnit revoluţii comuniste, care au şi acaparat puterea în Rusia (pe termen lung) şi Ungaria (temporar). Faptul că în conducerea mişcărilor comuniste din diferite ţări s-au aflat numeroşi evrei a determinat pe unii contemporani să îi considere pe aceştia drept principalii răspunzători pentru situaţia creată.

Este şi cazul unui editorial apărut în ziarul Drapelul din Lugoj din 28 martie/5 aprilie 1919, intitulat Bolşevismul şi ovreismul. Semnat, din motive uşor de înţeles, cu pseudonimul Cronos, acest articol făcea legătura, la fel ca şi altele din epocă, între cele două mişcări, considerându-le strâns înrudite între ele. Cuvintele folosite la adresa evreilor erau foarte dure: “În al doilea loc, simţim planând peste prăbuşirea aceasta a Ungariei duhul rătăcitor al rasei lui Israil şi-l simţim cum se agită azi în mijlocul confuziunii şi a descompunerii universale, căutându-şi un adăpost ferit pentru mamonul de aur, pentru bogăţiile imense câştigate în acest război, cu puţină osteneală şi niciun risc şi cu o înşelăciune şi o speculă fără păreche, ce a pus în uimire lumea întreagă, de care l-au făcut capabil lungile veacuri cât a trăit un parazit între alte neamuri.”

În acest pasaj, evreii erau acuzaţi în bloc că s-au îmbogăţit de pe urma războiului, deşi printre profitori au fost şi persoane de alte naţionalităţi şi nu toţi evreii profitaseră. Însă curentul în epocă mergea în această direcţie şi de aceea nu este de mirare că în multe state s-au produs puternice mişcări de extremă dreapta. De aici, articolul atingea chestiunea instaurării regimului bolşevic al lui Béla Kun de la Budapesta, pe care îl lega de cele afirmate anterior, deşi acest regim fusese adus la putere de contele Károlyi în disperare de cauză, pentru a nu pierde teritoriile “Ungariei Mari”. Cronos însă afirma: “De aceea ovreimea nu e străină de nimic ce se petrece acolo, în inima capitalei lor: nici de turburările, nici de schimbările, nici de ordinaţiunile dese şi absurde ce se îngrămădesc în birourile comisarilor poporali. Căci oricât de stricăcioase ar părea acestea intereselor ovreieşti, nici pe departe nu se poate compara paguba ce-ar urma din ele cu serviciul bun ce-l aduc cauzei lor – propagându-se prin ele anarhia, confuziunea, nesiguranţa, care împreună mai pot amâna de pe o zi pe alta executarea eventualei sentinţe irevocabile a Conferinţei de pace: «Ungaria are să solvească în bani gata fără amânare atâtea miliarde despăgubire de război.» Şi cine le va solvi? În cea mai mare parte numai ovreismul, îmbogăţit în război, care dispune de bani gata.”

În acest mod vedea lucrurile pe atunci o parte a opiniei publice. Îndârjirea aceasta pe motive naţionale şi de rasă era oarecum explicabilă prin exacerbarea la care s-a ajuns în timpul războiului şi imediat după acesta şi nici evreii nu erau excluşi de pe lista duşmanilor unui stat sau ai altuia. Faptul că ei, deşi deţineau o mare putere economico-financiară în multe ţări, nu ajunseseră încă să îşi constituie un stat al lor, îi expunea la multe neplăceri. Căci chiar şi autorul anonim din ziarul Drapelul, un ziar în general echilibrat şi moderat în acea vreme tulbure, cu excepţia acestui articol, încheia pe un ton ameninţător: “Despre munca lor de sobol în contra noastră, a românilor, despre veştile absurde ce le răspândesc despre statul român, despre răscoale închipuite, despre regele şi regina care fug dinaintea bolşevicilor, mai avem noi multe la dosar, dar pentru aceste le rămânem datori pe altă dată. Azi ne îndestulim cu atâta să ne declarăm cu totul indiferenţi fată de machinaţiunile şi treburile lor de «geschäft» în care li se rezumă toată politica militantă.”

Aceste accente dure ale lui Cronos au rămas un caz izolat în paginile ziarului. Dar am dorit să le menţionăm pentru a arăta cititorilor de astăzi modul de gândire şi de percepere a realităţii pe care îl avea o parte din formatorii de opinie din acel timp. El face parte din trecutul istoric şi poate explica o serie de evenimente care s-au produs ulterior. De aceea, nu trebuiesc neglijate aceste izbucniri antisemite, căci cunoaşterea lor astăzi poate lămuri multe evoluţii negative care s-au produs în ultimul veac.