Mircea Rusnac – Moara de vânt de la Melenci

Moara Bošnjakova a fost construită la marginea localității Melenci, în capătul drumului către Bašaid, în anul 1899. Zidăria ei este o combinație de cărămizi și țigle în formă de cupolă ondulată, pe care este așezat acoperișul din șindrilă.

Prin acoperișul mobil, care poate fi „tras”, odată trecuseră roți mari cu aripi pentru captarea vântului, care reprezenta și motorul pentru mecanismul de mișcare. Acum aripile lipsesc, iar mecanismul din lemn este foarte avariat. Spațiul interior este compartimentat în parter, două etaje și o mansardă, unite între ele printr-o scară interioară.

Oamenii utilizau mansarda și etajul superior, în timp ce la primul etaj se află trei perechi de pietre de moară pentru măcinarea grâului. La parter se afla același număr de lăzi, în care se aduna făina. Moara era foarte asemănătoare cu turbinele eoliene și astăzi reprezintă un exemplu rar al unor construcții odată numeroase de acest tip.

Din 1962 moara de vânt de la Melenci este protejată, iar în 1968 a fost preluată de Muzeul de etnografie din Belgrad. Acum se află într-o stare avansată de degradare.

Mircea Rusnac – Trecutul orașului bănățean Kikinda (Chichinda Mare)

Prima înregistrare a numelui Chichinda provine din secolul al XV-lea și este sub forma Kewkend și Nagykeken. Mai târziu, autorii maghiari au interpretat că aceste forme au același înțeles cu termenul Kökenyd, „teren cu spini”. În realitate, semnificația etimologică a denumirii nu este pe deplin explicată. De altfel, până la cel de-al doilea război mondial ea s-a numit Chichinda Mare.

Stema cu lalea și dovleac este concepută deoarece Chichinda este un oraș mic, situat în câmpie și unde „cineva urcat pe un dovleac poate să vadă întreaga Chichinda”. Ea este cunoscută și pentru străzile frumoase și pentru descoperirea scheletului de mamut botezat „Kika”. Între 1750 și 1753, sârbii s-au așezat pe valea râului Galațca. Acesta a fost primul val de colonizare. Pe atunci în zona Chichindei erau mlaștini și terenuri fertile.

La 20 de ani după înființarea așezării, la 12 noiembrie 1774, împărăteasa austriacă Maria Tereza printr-un privilegiu special de constituire a creat districtul privilegiat al Chichindei Mari, ca o administrație feudală specifică, unică, cu sediul la Chichinda.

În componența districtului, pe lângă Chichinda, au mai fost nouă așezări de grăniceri din Banatul de nord și central: Srpski Krstur, Jozefovo (astăzi parte din Novi Kneževac), Mokrin, Karlovo (astăzi parte din Novo Miloševo), Bašaid, Vranjevo (astăzi parte din Novi Bečej), Melenci, Kumane și Taraš.

Locuitorii acestor așezări aveau pentru acel timp avantaje economice, dar și privilegii politice în cadrul monarhiei austriece. Districtul a funcționat, este adevărat cu întreruperi, până în 1876, când a fost desființat, iar Chichinda din punct de vedere administrativ și organizatoric a aparținut comitatului Torontal, a cărei reședință era la Becicherecu Mare (Zrenjanin).

Caracteristicile de deschidere au favorizat mica așezare din care provine orașul de astăzi. Este o informație interesantă conform căreia la sfârșitul secolului al XIX-lea Chichinda Mare era cea mai populată localitate din comitatul Torontal, având aproximativ 22.000 de locuitori.

Mircea Rusnac – Localitatea grănicerească Baranda

Deși Baranda este situată relativ aproape de Belgrad și Panciova, influența agresivă a construcțiilor nedefinite din punct de vedere arhitectural o face să se piardă în haosul de la periferia orașelor mai mari. Desigur, există exemple de violare a identității arhitecturale și vizuale și în Baranda. Totuși, adevărul este că un număr mare de case din Baranda și-au păstrat forma originală, dimensiunile, aspectul și decorațiunile de fațadă.

Baranda a fost construită în 1775, ca una dintre așezările militare (fără partea colonială) din cadrul frontierei militare bănățene. Primii locuitori au fost de naționalitate sârbă și s-au stabilit acolo în perioada 1775-1785. Localitatea a fost construită după planurile detaliate ale căpitanului Wegler. Tipologia așezării era foarte precisă: ea are o corectă formă dreptunghiulară; străzile sunt tăiate în unghiuri drepte, lățimea străzilor principale fiind de aproximativ 38 m, iar a celor laterale de 10-23 m; parcelele de uz casnic au o formă dreaptă și zone aproximativ egale, dimensiunile standard fiind de 17×34 m (o parte din terenul din spatele casei fiind folosit pentru clădiri-anexă, grădini și livezi); casele țărănești au câte două camere, cu suprafață de 34,8 mp. Pereții sunt făcuți din chirpici. Fundațiile, ranforsările și coșurile de fum sunt din cărămizi arse și crude și acoperișurile sunt din stuf.

În ultimele decenii, la fel ca și în alte sate și orașe mai mici din Serbia, numărul populației este în descreștere. Cu toate acestea, spre deosebire de multe alte așezări, proprietarii caselor din Baranda le păstrează și le întrețin regulat.

Mircea Rusnac – Localitatea multietnică Srediștea Mare

Srediștea Mare se găsește la poalele Măgurii Vârșețului, în partea sa nordică. Acest sat are caracteristicile unei așezări montane. Străzile sale sunt largi și lungi. Casele sunt spațioase. Majoritatea populației este sârbească.

În sat se găsesc mai multe biserici, având diferite confesiuni: ortodoxă sârbă, romano-catolică și biserica reformată.

Satul a primit acest nume în anul 1427, iar documentele îl menționează ca posesie a nobilului Janko.

În 1717 în Srediștea Mare s-au mutat sârbi din Jamu Mare. În 1738 la Srediștea Mare au sosit și români din Oltenia.

Cunoscutul nobil Golub Lazarević din Vârșeț a cumpărat acest domeniu în 1832 și a construit pe el două castele. În același sat s-au mai stabilit și cehi și bulgari.

În 1896 satul Srediștea Mare a fost dotat cu cale ferată și gară, iar în 1900 și cu legătură telefonică.

Mircea Rusnac – Trecutul unei localități multietnice: Žitište

Žitište se află în Banatul central, de-a lungul malului stâng al canalului navigabil Bega, la nord-est de Zrenjanin și la sud-vest de Nova Crnja și Timișoara. Prin Žitište trece drumul internațional M-7, Timișoara-Zrenjanin. Žitište este una dintre cele mai vechi așezări din regiune. În trecut a avut mai multe nume: Begej Svetog Đurđa, Senđurađ, Sveti Đurađ. Primul document în care apărea Begej Svetog Đurđa este din anul 1319.

După războaiele austro-turce satul a devenit complet pustiu, iar pe harta din 1723 este menționat ca nelocuit. În 1740 avea 18 familii. Grăniceri sârbi din zona Mureșului s-au stabilit acolo în 1751, iar în 1753 satul a fost menționat ca locuit de sârbi. O parte dintre ei s-au mutat în districtul Chichinda Mare în 1774, iar în locul lor s-au stabilit români din comitatul Arad. Arendașul Isak Kiss din Banatski Dvor a achiziționat în 1781 și Senđurađ. Românii, nemulțumiți de noul feudalism, au părăsit Senđurađ, iar în locul lor s-au așezat germani. Apoi în 1889 proprietarul Kiss a vândut parcelele unei moșii cândva întinse. După primul război mondial au fost aduse familii de coloniști din Bosnia-Herțegovina și Muntenegru. După al doilea război mondial, în locul germanilor au venit 270 de familii din regiunea Prijedor. Satul purta până în 1947 numele Senđurađ, care în acel an a fost schimbat în Žitište.

Mircea Rusnac – Scriitorul Miloš Crnjanski despre Timișoara

„Aș putea să trăiesc în Danemarca, și în Suedia, și în Norvegia. Chiar și în Islanda. Există oameni buni peste tot. O altă voce în mine, la asta, îmi strigă că greșesc. Și, nu există fericirea din acel loc, unde ne-am petrecut copilăria și unde ne-am născut.” (Miloš Crnjanski)

Deși se crede adesea că aceste cuvinte au fost scrise de Crnjanski cu gândul la Belgrad (din cauza celebrului Lamenta nad Beogradom), locul unde și-a petrecut copilăria și prima tinerețe a fost Timișoara și presupunem că aceste cuvinte ei i-au fost adresate.

„Timișoara a fost, în vremea mea (1896-1912), un oraș superb, modern, cu bulevarde largi, parcuri mari, cluburi de canotaj, pe ape, dar și cu suburbii industriale…”

„În centrul Timișoarei, în fiecare duminică, dacă era vreme frumoasă, se dansa pe muzică militară, în piață, înconjurată de terase, restaurante și cofetării. Lumea mergea acolo, la fel ca în Italia.”

Mircea Rusnac – Morile de vânt din Orlovat

În trecut, oamenii din regiunea noastră aveau o problemă cu mărunțirea cerealelor, rezolvată în diverse modalități. Mai întâi au fost construite morile de apă. Este cunoscut faptul că în secolul al XVIII-lea au existat mori de apă lângă Botoș și Uzdin, pe Timiș. Mai târziu, au ajuns să lucreze mai eficient, cu morile acționate de cai, sau „suvače”. Asemenea mori au avut următoarele familii din Orlovat: Subić, Čokić, Murgić, Ostoin, Živanov, Nedeljkov, Janošev, Miličev, Čobanin (acum sunt Čobanov), Ninkov, Arsenović, Cvetinov, Keck (familie șvăbească), Taraić, Andrein și Tubić. Pentru lucrul la moară era nevoie de un morar și de animale de tracțiune, mai ales cai, care se învârteau încet în cercuri și întorceau uniform piatra de moară. La mijlocul secolului al XIX-lea, în aceste părți existau și mori de vânt. La Orlovat au fost înregistrate numai trei mori de vânt și toate erau în partea de apus a satului.

Prima a fost a lui Ružić (la casa ruinată a lui Milan Caran), în perioada 1854-1855, avându-l ca morar pe Milin din Becicherec. A doua moară de vânt a fost proprietatea lui Tane Bokšan, care a construit mori și hambare în sat. Conducerea localității a cumpărat în 1872 moara de la el, a demolat-o și cu cărămizile ei a construit clădirea școlii. A treia era situată lângă vechiul cimitir, la drumul Perlezului. În fața morii era o fabrică de cărămizi și țigle, toate fiind proprietatea familiei Prohaska.

În 1881 proprietari erau frații slovaci Sava și Karl Prohaska. Moara de vânt a fost menționată pentru ultima dată în 1905, când era deservită de morarul Imre Galus, iar proprietar era Joška Prohaska. După construirea morii cu abur de către ginerele lui Joška, Boža Trubić, în 1905 pe Strada principală, a trecut definitiv vremea morilor primitive, de vânt și cu cai. Morile de vânt și aspectul lor caracteristic sunt amintite în numele locului, în marginea de sud a vechiului cimitir, la drumul Perlezului, unde altădată se aflau ele în Orlovat.

Mircea Rusnac – Sticlarii din Țara Făgetului

Deja în secolul al XVIII-lea, Francesco Griselini a remarcat talentul deosebit al românilor bănățeni pentru confecționarea celor mai diverse obiecte din sticlă. După 1826, când a fost înființată fabrica de sticlă de la Tomești, ei au putut să practice într-o și mai mare măsură această frumoasă îndeletnicire.

În întreaga Țară a Făgetului, oamenii au învățat meșteșugul producerii sticlei, generații întregi de sticlari ducând arta lor peste mări și țări, timp de multe decenii. Unii erau „sufleorii”, cei care aveau munca cea mai grea, trebuind să sufle printr-un tub special pentru a da formă sticlei incandescente. Șlefuitorii prelucrau sticla pentru ca utilizatorii de mai târziu să nu se taie cu ea. Gravorii îi făceau modele decorative, adevărate sculpturi la suprafață. Unele obiecte erau pictate manual în atelierul de pictură, în culori vesele, dar și în foiță de aur.

Era o adevărată sărbătoare vederea muncii truditorilor din fabrică, dar și mai mare era bucuria de a deține astfel de obiecte acasă. Între aceste obiecte se găseau: pălasca (sticlă turtită), albă sau colorizată, pe care bărbații o luau la nuntă și o așezau în buzunarul interior al lăibăruțului, plină cu răchia tradițională, mici servicii cu sticle și pahare sau pahare separate, de calitate, ușoare ca pana, căni de apă pictate manual, căni de apă și farfurioare cu foiță de aur, bomboniere de asemenea pictate, nelipsite din casele locuitorilor, vaze, cănițe de apă, vase cu picior și multe altele.

Numeroși localnici mai păstrează încă în gospodăriile lor astfel de obiecte, deoarece erau case în Țara Făgetului din care lucrau câte trei sau patru persoane în fabrică. O frumoasă colecție de piese din sticlă se întâlnește și la muzeul din comuna Curtea, unde pot fi admirate ca o expresie a măiestriei bănățenilor din alte timpuri.

Mircea Rusnac – Vila Traian Popescu din Bela Crkva (Biserica Albă)

Vila Traian Popescu îi avea ca proprietari pe soții Traian Popescu (1851-1927) și Danica Bokšar (1866-1933), care s-au căsătorit în 1885. Astăzi vila este Casa pentru copiii fără îngrijire părintească „Vera Radivojević”.

Clădirea a fost construită în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Traian Popescu a fost președintele instanței districtuale Biserica Albă, o persoană foarte influentă din acea vreme. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societății române de cântări din Biserica Albă, iar soția sa Danica era șefa Organizației sârbești de binefacere din 1914 până în 1922 și președinta de onoare a Cooperativei sârbești. Vila a fost lăsată moștenire după moartea proprietarului Societății române de cântări, care nu a mai existat din 1950.

După cel de-al doilea război mondial și după naționalizare, Vila Traian Popescu a fost pierdută de comunitatea românească din Biserica Albă. Însă ea rămâne ca o mărturie a trecutului multietnic al localității, când personalitățile erau recunoscute după meritele lor și nu exista învrăjbire națională.

Mircea Rusnac – Trecutul orașului Kovin (Cuvin)

Istoria Cuvinului încă de la început a fost legată de fluviul Dunărea din apropiere, deoarece acolo a existat una dintre cele mai favorabile treceri peste acesta. Ea a fost folosită în perioada antică de unele armate barbare (huni și avari), care atacau provinciile Imperiului roman și apoi bizantin. Zona orașului de astăzi a fost locuită intens încă din timpurile preistorice. Prima sa menționare documentară este din anul 1071. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, teritoriul său cuprindea 66 de sate, trei magazii și trei forturi. Geograful arab Idrisi, în lucrarea sa scrisă la mijlocul secolului al XII-lea, arăta că localitatea Cuvin era bogată și dezvoltată, cu numeroase târguri și ateliere meșteșugărești. Potrivit descrierii sale, ruta comercială de la Cuvin se extindea către nord, spre Cenad și interiorul Ungariei de atunci. Pe acolo tranzitau mărfurile venite din Bulgaria, Imperiul bizantin și din alte țări îndepărtate.

De-a lungul îndelungatei sale existențe, cetatea de aici a supraviețuit numeroaselor asedii (tătari, turci etc.) și a suferit câteva distrugeri majore, confirmate arheologic. Potrivit vechilor cronici maghiare, Cuvin avea deja o fortificație în secolul al IX-lea, aflată în proprietatea ducelui Glad. În secolele următoare a fost fortăreață de frontieră a Ungariei, la început către Bulgaria și Bizanț, iar mai târziu spre Serbia. Viața orașului a fost brusc întreruptă de invazia tătară din 1241, însă așezarea medievală Cuvin a cunoscut cea mai mare înflorire economică în secolul al XIV-lea, când a fost menționată de câteva ori în izvoare ca civitas (1353, 1393). În 1366 în oraș a fost înființată și o mânăstire franciscană. În lunga sa istorie, vechiul oraș Cuvin a fost vizitat și de unele capete încoronate. În 1368 regele maghiar Ludovic I a rămas la Cuvin, iar în 1523 aici a fost găzduit regele Ludovic al II-lea. Atacurile crescânde ale turcilor otomani asupra zonelor de graniță ale Ungariei în secolul al XV-lea au dus la recesiunea treptată a economiei în orașele locale, iar ulterior la emigrarea unei părți a populației. În 1439, turcii au trecut Dunărea și au distrus Cuvinul. Populația fugară s-a mutat departe spre nord, stabilindu-se în partea centrală a Ungariei, pe insula Csepel, lângă Budapesta de astăzi. Orașul nou fondat acolo a fost numit Ráckeve (Cuvinul sârbesc). În fața aprigelor raiduri ale armatei turcești, orașul Cuvin a fost reconstruit de mai multe ori în secolul al XV-lea. Căpitanul Belgradului, Mihai Szilágyi, unchiul regelui Matei Corvin, a ordonat în 1459 reînființarea orașului și a trimis acolo o garnizoană militară puternică. Următoarea reconstrucție a avut loc în 1478, pe vremea regelui Matei.

În perioada otomană, orașul era apărat de trupe numeroase. După alungarea turcilor, la mijlocul secolului al XVIII-lea Cuvin a devenit parte a graniței militare austriece. Ultima oară a fost expus atacurilor armatei turcești în timpul războiului austro-turc din 1788-1791. După desființarea graniței militare din 1872 a devenit parte a comitatului Timiș. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea Cuvinul a fost colonizat în mai multe valuri, dobândind o populație multietnică. Conform datelor din 1910, așezarea avea 7.345 de locuitori de naționalitate sârbă, maghiară, germană și română.