Archive for the ‘Istoria Timişoarei’ Category

Mircea Rusnac – Începuturile turismului pe Muntele Mic

20 Ianuarie 2017

Muntele Mic

La fel ca şi în cazul altor staţiuni montane bănăţene, precum Semenic sau Poiana Mărului, şi turismul din superba zonă a Muntelui Mic a început într-o formă organizată tot în anii 1930, ani de mare avânt economic. În acea vreme, distanţa de 13 km dintre Caransebeş şi Borlova era deja străbătută cu autovehicule precum maşini şi autobuze. De la Borlova, accesul pe munte se făcea pe o potecă bine marcată în lungime de 12 km, care putea fi străbătută în trei ore şi jumătate atât pe jos, cât şi călare pe cai voinici de munte. În 1935-1936 era deja în lucru un drum pentru automobile până la staţiunea de pe munte.

Staţiunea propriu-zisă a fost întemeiată în acei ani la altitudinea de cca. 1.500 m, la liziera superioară a pădurii de brazi. Locul a fost ales într-un mod fericit, fiind scăldat toată ziua în razele soarelui şi ferit de vânturi, temperatura fiind una potrivită.

„Asociaţia Muntele-Mic a funcţionarilor municipiului Timişoara”, prescurtată „Amic”, a fost înfiinţată la 29 august 1934 de către funcţionarii de la Tramvaie, Uzina Electrică Comunală Timişoara şi Alimentarea cu apă, pentru înzestrarea şi popularizarea regiunii. Asociaţia trebuia să organizeze şi să întreţină mijloacele necesare pentru recreaţie şi turism, fiind privită cu multă înţelegere de conducerea municipală. Preşedinte al „Amic” a fost desemnat însuşi primarul Timişoarei, profesorul A. Coman. Planurile viitoarei staţiuni au fost întocmite de dr. ing. Cornel Miklósi, directorul Uzinei Electrice şi al Tramvaielor Comunale. Pe lângă ei, în comitetul de direcţie se mai aflau: ing. Vasile Zbegan, directorul Alimentării cu apă a municipiului; Pavel Disela, şeful serviciului financiar al municipiului; ing. Vasile Ciurceu, şeful serviciului de exploatare al Uzinei Electrice.

În 1936, în staţiune se aflau următoarele „case de adăpost”:

1. Castelul Batalionului 11 Vânători de Munte, construit în 1930 din iniţiativa comandantului de atunci, colonelul Ion Dumitrache, şi având 100 de locuri;

2. Cabana Rotary, construită în toamna anului 1933 de către familia Prochaska şi de Clubul Rotary din Timişoara, cu 35 de locuri;

3. Casa „Cuibul nostru” a Comunităţii de Avere din Caransebeş, având 10 locuri şi dispunând de curent electric;

4. Cabana „Brădişor”, cu 20 de locuri;

5. Casa de recreaţie „Bella-Vista”, cu 50 de locuri.

Ultimele trei cabane au fost construite, toate, în anul 1935. Ultimele două erau proprietăţi ale Asociaţiei „Amic” din Timişoara. În plus, în 1936 era încă în construcţie Casa de recreaţie a judeţului Severin, care avea să aibă 26 de locuri. Ele asigurau servicii pentru turişti, atât vara, cât şi iarna. Tot în anul 1935, Uzina Electrică Comunală Timişoara a construit pe Muntele Mic şi o uzină hidroelectrică pentru sporirea confortului vizitatorilor.

În plus, casa de recreaţie „Bella-Vista” oferea un confort la nivel occidental, cum greu se putea găsi la o asemenea altitudine. Acest hotel alpin era pe atunci egal cu hotelurile de sport din străinătate. El se remarca prin linii şi culori moderne, electricitate, încălzire centrală, telefon, radio, băi cu putini, apă caldă şi rece, WC-uri, hol şi sufragerie, ambele fiind spaţioase şi parchetate, cu mobilă elegantă, serviciu şi bucătărie ireproşabilă, totul fiind pus la punct. O linie particulară de telefon o punea în legătură cu lumea, putându-se afla în acest mod cele mai recente ştiri meteorologice şi rapoarte despre zăpadă, atât de necesare în special schiorilor.

Cabanele din staţiune erau grupate într-un cadru pitoresc, pe versantul sud-vestic al muntelui, care oferă o vedere deschisă de 40 km pe valea Timişului şi pe câmpia bănăţeană. Municipalitatea Timişoarei a construit deasupra caselor de adăpost o cruce înaltă de 25 m, iluminată electric, care era vizibilă atât de la şes, cât şi din trenurile de pe linia CFR Bucureşti-Timişoara.

Din staţiune se puteau parcurge numeroase trasee turistice. Până la vârful Muntele Mic, care în epocă se considera că are 1.806 m înălţime, se putea face o oră. De asemenea, se putea ajunge în patru ore până la maiestuosul vârf Ţarcu (2.190 m) sau până la Caleanu (2.196 m), apoi la Nedeia, Mătania, Baicu etc. La trei ore de mers se afla casa de adăpost „Cuntu” a Clubului Turistic Bănăţean, iar în patru ore se putea ajunge în staţiunea subalpină Poiana Mărului. Posibilităţile de plimbări şi excursii prin natură erau de altfel nenumărate, oferind cele mai variate peisaje şi privelişti superbe. Muntele Mic servea şi ca bază de plecare în ture mari, precum Retezat, Godeanu, Murariu, Munţii Cernei etc.

La rândul lor, schiorii puteau găsi acolo platouri imense de aproape 1.000 ha, cu pante infinite şi o zăpadă constantă timp de patru luni pe an. Alţi turişti mergeau pe Muntele Mic numai pentru recreere la razele solare alpine şi în aerul ozonat al pădurilor.

În mijlocul acestor splendori, casa de recreaţie „Bella-Vista” a fost construită de arhitectul caransebeşean Enric Finz în intervalul iulie-decembrie 1935. Pentru aceasta, Asociaţia „Amic” a fost ajutată de Comunitatea de Avere şi de Societatea „Mundus”, ambele din Caransebeş. Ultima deţinea o linie ferată industrială, pe care au fost efectuate transporturile necesare până în apropierea staţiunii. Casa a fost construită din bârne de brad prelucrate, aşezate pe o fundaţie de piatră, cu un acoperiş de şindrilă. Ea cuprindea o pivniţă, parter, etaj, mansardă şi pod. Şi cabana „Brădişor” era construită din aceleaşi materiale, având însă numai parter, etaj şi pod. Tot atunci, Asociaţia a mai ridicat şi un grajd cu o cameră de adăpost pentru ţărani, un cuptor de pâine şi un coteţ pentru porci. Administrarea caselor „Amic” a fost încredinţată lui Teodor Bogdan.

Uzina hidroelectrică ridicată tot acolo avea o putere de 15 kw şi utiliza apa pârâului Sebeşel. Crucea a fost ridicată deasupra staţiunii, pe Cleanţul Găinii. A fost facută din lemn de brad, având înălţimea de 25 m şi lăţimea de 2 m. Ea a fost realizată tot de Enric Finz. În nopţile senine, era vizibilă până la Timişoara. A fost sfinţită printr-o ceremonie fastuoasă în zilele de 11-12 iulie 1936. În 1939 pe Muntele Mic a fost edificat şi un schit.

În acest stadiu se afla staţiunea Muntele Mic în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Era un început promiţător, cu mari şanse de dezvoltare în viitor. Dar deceniile care au urmat şi-au pus amprenta şi asupra ei, evoluţia sa ulterioară fiind altfel decât şi-o imaginaseră cei care au întemeiat-o.

Bibliografie: Muntele-Mic (1.806 m). Cea mai înaltă staţiune bănăţeană de recreaţie şi sporturi de iarnă, editat de Asociaţia „Muntele-Mic”, Timişoara, 1936; Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 51; http://www.agerpres.ro/economie/2014/12/16/destinatie-romania-monumentul-turismului-din-caras-severin-unic-in-lume-11-21-04

Anunțuri

Mircea Rusnac – Tragedia din 1966 de pe Muntele Mic

22 Mai 2016

muntele mic

La 29 mai 1966, pe Muntele Mic a avut loc un cumplit accident montan, despre care presa de atunci nu a scris nimic, informaţiile circulând numai pe căi neoficiale. Am putut afla amănuntele acestei tragedii de la un martor important al ei, Traian Constantin Novac din Timişoara, amănunte pe care le vom relata în cele ce urmează. În acea perioadă, accidentul petrecut pe Muntele Mic, soldat cu nouă victime, a fost cel mai grav întâmplat în munţii Banatului şi al doilea la nivel naţional, după cel de la Bâlea-Lac din 1977, unde s-au înregistrat peste 20 de morţi.

În cazul celui de la Muntele Mic, au fost opt victime dintre participanţii la un concurs de orientare turistică şi un cioban ardelean. Concursul a fost organizat la nivel naţional, de către Federaţia Orientării Turistice. Aceasta avea pe atunci o organizare identică cu cea a altor federaţii sportive, cu concursuri şi campioni pe ţară. Un asemenea concurs, cu participanţi din întreaga ţară, a avut loc şi pe Muntele Mic la 29 mai 1966, concurs organizat de reşiţeanul Adrian Cârje, stabilit la Timişoara, şi de Asociaţia Electromotor Timişoara. De altfel, şi cele mai multe victime aveau să provină din acelaşi oraş. Ulterior, echipa din care făcea parte şi Traian Constantin Novac avea să participe mai mult de o săptămână la căutarea cadavrelor. Dar ce se întâmplase de fapt?

Concursul a început la ora 9 dimineaţa pe o vreme acceptabilă, însă la scurt timp aceasta s-a deteriorat brusc. A pornit un vânt de 90 km/h, s-a lăsat o ceaţă groasă, iar ploaia s-a transformat repede în zăpadă. Însă se pare că până la urmă principala cauză a tragediei care a urmat a fost panica participanţilor. Dacă ei nu ar fi intrat în panică, dezastrul ar fi putut fi evitat. Dacă în zona cabanelor de pe Muntele Mic, la altitudinea de 1.500 m, ningea, mai jos, în zona Fântâna Voinei, la 1.100 m, era numai ploaie, iar de acolo putea fi găsit drumul către Borlova. Aşadar, concurenţii ar fi trebuit să coboare către vale, însă se pare că şi-au pierdut firea, iar în două cazuri există chiar suspiciunea că ar fi băut.

Între aceştia din urmă s-a numărat şi concurentul Petrea din Oţelu Roşu, care, cunoscând de altfel foarte bine zona, a vrut să meargă către Poiana Mărului. Când a fost găsit decedat, era aproape în picioare, ţinându-se de nişte crengi de brad. Chiar dacă la un moment dat concursul a fost anulat, acest lucru era foarte dificil de anunţat participanţilor, pe atunci neexistând telefoane mobile.

Un grup de 7-8 dintre aceştia au încercat să se salveze, însă şi aici au avut loc două drame. În primul rând, chiar Cârje s-a desprins de grup, pretinzând că nu era bună direcţia în care se mergea. El a plecat singur, întâlnindu-se apoi cu nişte ciobani din Borlova. Având la el mulţi bani (câteva mii de lei), el le-a oferit acestora toţi banii, solicitându-le să-l ducă la cabană. Însă aceştia au refuzat banii, spunând că pentru ei animalele erau mai importante. L-au chemat cu ei până a doua zi, oferindu-se să îl găzduiască la stână. Cârje însă a refuzat, existând şi în cazul său suspiciunea că ar fi băut ceva înainte. În consecinţă, mai târziu aceiaşi ciobani l-au găsit decedat. Atunci i-au luat toţi banii şi l-au îngropat undeva, locul precis nefiind identificat nici până astăzi.

A doua dramă a fost cea a tânărului de 24 de ani Săucan, provenit dintr-o familie de maramureşeni stabiliţi în Timişoara. El era suferind de hipoglicemie şi deseori i se întâmpla să leşine. Prin urmare, ar fi trebuit să aibă la el în permanenţă nişte cuburi de zahăr sau bucăţi de ciocolată, însă în acest caz nu s-a asigurat în sensul respectiv. În consecinţă, a căzut pe traseu, fiind lăsat acolo de colegi, situaţie inadmisibilă din punct de vedere sportiv. Mai târziu ei nu l-au mai găsit şi Săucan a murit îngheţat. S-au înregistrat şi victime din alte localităţi, precum Turnu Severin, Braşov sau Piteşti. Cei care au supravieţuit s-au adăpostit pe la stâne până când a trecut urgia.

Zilele următoare a avut loc căutarea victimelor, facilitată pe măsură ce stratul de zăpadă depus se topea. Primul mort găsit a fost Păcurariu de la Electromotor Timişoara, care a fost pus într-o pătură şi tras pe zăpadă. Către cruce a fost găsit şi Săucan, care a fost transportat cu un camion până la Timişoara. Trei oameni fuseseră scoşi din producţie, fiind detaşaţi pe Muntele Mic pentru a căuta cadavrele victimelor. Pe lângă această echipă din Timişoara, au mai participat la căutare şi echipe din Braşov şi Piteşti. O victimă a fost găsită aproape dezbrăcată, presupunându-se că ar fi înnebunit de disperare. În câteva zile au fost găsiţi toţi, cu excepţia lui Cârje. În cazul său ar fi trebuit să se facă plângere la Miliţie împotriva ciobanilor care l-au jefuit şi l-au abandonat, astfel căutările desfăşurându-se în continuare. Deşi se ştia că mama sa mai trăia la Reşiţa, nu s-a depus nicio asemenea plângere, iar căutarea în cazul său nu s-a mai făcut.

Pe lângă aceşti participanţi, după cum arătam, a pierit şi un cioban originar din Ardeal, angajat la Borlova. Acesta s-a rătăcit, necunoscând prea bine zona. A fost găsit de o expediţie care îl căuta pe Cârje. Era în mare măsură mâncat de animale. Pentru toată tragedia a fost găsit un acar Păun în persoana secretarului Federaţiei, prezent la competiţie, care a fost înlocuit din funcţie pe motivul că nu trebuia să permită desfăşurarea acesteia.

Ulterior, Rudolf Kroupa din Timişoara s-a îngrijit să pună însemne pe toate locurile unde au fost găsite victimele. El a consumat o energie deosebită pentru ca aceste victime să nu intre cu desăvârşire în uitare. De asemenea, Traian Constantin Novac a ridicat un mic monument pe locul în care a fost găsit decedat Săucan. Tragedia aceasta a rămas permanent în memoria martorilor din acea vreme.

Conform altui martor al evenimentului, Helmut Kulhanek, Adrian Cârje nu se număra printre organizatorii competiţiei, fiind un simplu concurent. Colegii se fereau de el, existând suspiciunea justificată că era informator al Securităţii infiltrat printre ei. De aceea, dispariţia lui fără urmă la 29 mai 1966 este extrem de suspectă. După o zi-două zăpada se topise, iar salvatorii ar fi trebuit să găsească ceva. Dacă l-ar fi îngropat ciobanii, trebuia să fie vizibil locul. Dacă l-ar fi mâncat lupii, trebuiau să rămână bocancii, cureaua etc.

După câţiva ani, cineva aflat într-o deplasare de serviciu în Italia, susţinea că îl văzuse pe Cârje la Roma, însă el nu ar fi vrut să recunoască cine este, răspunzând în italiană că trebuie să fie o confuzie. Au fost cunoscute astfel de cazuri, când Securitatea profita de anumite evenimente pentru a-şi face dispăruţi agenţii, cărora apoi le schimba identitatea şi îi trimitea sub acoperire în străinătate. Acesta pare să fi fost şi destinul lui Adrian Cârje.

Mircea Rusnac – Ce (nu) se învăţa despre istoria Banatului în şcoala românească

3 Martie 2016

banat

Conducătorii actuali intenţionează scoaterea istoriei din programa şcolară. Într-un fel, nu e de mirare. Tendinţa a fost mereu, de multă vreme, spre reducerea instruirii populaţiei în acest domeniu. În cazul Banatului, nu este deloc o noutate. Manualele româneşti de istorie au făcut în mod constant foarte puţine referiri la această regiune, astfel încât populaţia ţării, dar chiar şi bănăţenii înşişi, cunosc prea puţine lucruri din trecutul nostru.

În cazul istoriei vechi, erau menţionate unele descoperiri făcute la Herculane sau pe Clisură, fără a fi amintită regiunea în care ele se află. La fel în cazul antichităţii daco-romane, deşi zona noastră era menţionată în izvoare mai mult decât altele, datorită aşezării sale geografice. Este drept, încă nu apăruse denumirea de Banat, dar o localizare mai precisă în acest sens a unor evenimente precum trecerea Dunării de către armata romană în primul război dacic sau bătălia de la Tapae ar fi fost de mai mult folos celor ce doreau  să îşi facă o idee mai clară în privinţa evenimentelor de atunci.

În perioada migraţiilor, a „mileniului întunecat”, când lipsa izvoarelor documentare este profundă, cu atât mai importante ar fi trebuit să fie cele privitoare la spaţiul dintre Mureş şi Dunăre. Numai conducătorul Glad era amintit în manuale, fără a se menţiona că originea sa era, întâmplător, neromânească. Asta pentru că în acele timpuri nu se punea accent în mod special pe originea etnică, ci pe calităţile specifice unui individ, desemnat drept conducător al unei formaţiuni statale. Cazul lui Ahtum este similar.

Ce a urmat după Ahtum, în perioada maghiară, dispare aproape complet din manualele şcolare. Nimic despre Sfântul Gerard, care a marcat prin prezenţa sa regiunea, nimic despre prima şcoală apărută pe teritoriul României actuale la Cenad, nimic nici măcar despre mânăstirea Hodoş-Bodrog, cea mai veche aflată în funcţie şi astăzi la nivelul întregii ţări. Conducători importanţi ai Timişoarei, precum Pippo Spano sau Pavel Chinezu, nu există în manuale. Apărarea cetăţii în faţa asediului otoman sub conducerea lui Istvan de Losoncz este omisă. Numeroasele cetăţi medievale bănăţene, de la Bocşa până la Orşova, de la Caraşova sau Sfântul Ladislau (Coronini) nu sunt pomenite. Era menţionată numai asedierea Timişoarei de către răsculaţii conduşi de Gheorghe Doja, fără a se preciza că uciderea în chinuri a acestuia s-a petrecut în aceeaşi cetate.

Peste perioada otomană se făcea un nou salt, amintindu-se doar în treacăt existenţa paşalâcului de Timişoara. Rolul lui Eugeniu de Savoia în războiul din 1716-1718 nu este amintit. Perioada austriacă este pomenită numai fugitiv. Nicio referire la situaţia economică, socială şi culturală a regiunii din acel timp. Colonizarea Banatului a fost uitată. Nenumăratele priorităţi economice sau culturale la nivel naţional, produse în acest timp, nu apar niciunde. Faptul că în regiunea graniţei militare gradul de alfabetizare a populaţiei ajungea către 100%, nivel aproape unic în Europa începutului de secol XIX, nu era considerat important. Nenumăratele monumente arhitectonice şi tehnice, ridicate de specialişti de marcă, lipsesc.

Sfârşitul primului război mondial este prezentat, în cazul Banatului, numai în legătură cu declaraţia de unire de la Alba Iulia, care făcea referire şi la acesta. În regiune au existat însă multe frământări, o republică proclamată în primă instanţă, ocupaţia sârbească, orientările divergente ale unor etnii dintre care niciuna nu era majoritară în zonă, în sfârşit o mare bătălie diplomatică la Conferinţa de pace de la Paris. Finalizarea împărţirii Banatului şi ocupare părţilor sale de către armatele statelor cărora urmau să le aparţină s-au petrecut până în a doua parte a anului 1919, la aproape un an după 1 decembrie 1918, când se pretinde că s-ar fi desăvârşit unirea.

În cadrul României, rolul Banatului în dezvoltarea sa economică, în special în prima perioadă, nu este precizat. În genere, statul român fiind în mod tradiţional unul centralizat, existenţa în cadrul său a unor regiuni cu tradiţii istorice diferite şi situate pe mai multe trepte de dezvoltare economico-socială nu trebuia pomenită. Perioada comunistă, care a lovit în special regiunile mai dezvoltate, prin deportări, exproprieri, colectivizări, nu era condamnată pentru aceste lucruri. Chiar revoluţia începută la Timişoara în 1989 a avut prima dată un răsunet bănăţean, deoarece cele dintâi oraşe care au susţinut-o au fost Lugojul, Caransebeşul şi Reşiţa, apoi altele din restul ţării.

În concluzie: Banatul nu s-a bucurat niciodată de o studiere autentică a istoriei sale în şcoli. Acum se doreşte ştergerea întregii istorii naţionale. Pentru noi aceasta ar fi numai o aliniere a întregii ţări la regimul la care am fost dintotdeauna supuşi.

Mircea Rusnac – Luptători anticomunişti dobrogeni asasinaţi în Banat

1 August 2015

pitigoi

Primii ani ai regimului comunist au fost marcaţi de confruntări dure între organele de represiune ale acestuia şi grupările de rezistenţă armată existente pe întregul cuprins al ţării. Şi în Dobrogea această mişcare a luat amploare la sfârşitul anilor 1940, întinzându-se în aproape toate satele. Prin urmare, reprimarea ei a fost drastică. Au fost judecate mai multe loturi de arestaţi, iar cei care au primit condamnări la închisoare sau muncă silnică au fost executaţi, în fapt asasinaţi, întrucât organele de represiune ale regimului comunist încălcau prin aceasta chiar sentinţele aşa-zisei justiţii a aceluiaşi regim. Multe dintre aceste crime au avut loc în Banat, fieful de atunci al zbirilor Ambruş şi Moiş de la Timişoara şi al lui Zoltan Kling de la Lugoj.

Luana Constantin, nepoata de soră a unuia dintre cei asasinaţi în acest mod, Ion Piţigoi, a căutat de mai multă vreme urmele acestora şi locul în care se află osemintele lor. Rezultatele căutărilor le-a publicat recent în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 90 (1/2015), p. 61-64, sub titlul Ion Piţigoi, asasinat de Securitate. Mărturii şi documente. De aici aflăm detalii despre modul în care se acţiona în acele timpuri.

Născut în 1923 în comuna Saraiu din judeţul Constanţa, Ion Piţigoi era căsătorit din 1945 şi avea doi copii. În martie 1949, părinţii şi fraţii săi din aceeaşi localitate au fost strămutaţi prin Decretul 83/1949, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu la Râmnicu Sărat. Aceasta pentru că în trecut deţinuseră 100 ha de teren arabil şi aproximativ 700 de oi. În iulie 1949 a fost arestat şi Ion Piţigoi, fiind judecat în cadrul lotului 3 al rezistenţei armate din Dobrogea, împreună cu alte 28 de persoane. Prin sentinţa nr. 557/1949 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale şi deţinere ilegală de muniţiuni.”

Din acel moment, familia sa nu a mai ştiut nimic despre el, în afara zvonurilor din sat potrivit cărora arestaţii ar fi fost duşi la închisorile din Gherla şi Aiud. Soţia sa a primit o singură carte poştală de la Gherla, prin care solicita trimiterea de haine groase pentru iarnă. Pachetul cu alimente care i-a fost trimis a fost returnat familiei.

Majoritatea condamnaţilor din lot au atacat sentinţa cu recurs, însă la 6 aprilie 1950, când acesta a fost judecat, 13 persoane, între care şi Ion Piţigoi, nu mai erau prezente. Unii dintre ei nu îşi achitaseră nici cheltuielile de judecată şi amenzile aplicate prin sentinţa şi decizia penală, astfel încât Tribunalul Militar Constanţa a emis pe numele lor mandate de executare a amenzilor în 1950 şi 1951, fiind căutaţi în penitenciarele din ţară (Aiud, Timişoara, Direcţia Generală a Penitenciarelor).

Neştiind nimic despre soarta lui, soţia şi mama lui Ion Piţigoi au solicitat în scris informaţii. Abia prin 1957-1958, soţia a fost chemată la Ministerul de Interne din Bucureşti, pentru a primi certificatul de deces emis la 14 august 1957. Data morţii era menţionată 10 martie 1950. După revoluţia din 1989, presa a scris despre „trenul morţii” Gherla-Timişoara, în care ar fi fost asasinaţi în noaptea de 9-10 martie 1950 un număr de 16 deţinuţi dobrogeni: 13 din lotul 3 şi încă 3 din alte loturi. Numele acestora erau: Gheorghe Tomoşoiu, Gheorghe Tofan, Dumitru Negroiu, Manea Duţu, Nicolae Roşculeţ, Nicolae Dobromir, Stercu Stere, Iordan Nicolae, Gheorghe Guşiţă, Ion Piţigoi, Constantin Tudoran, Ion Topârceanu, Ioan Filip, Alexandru Gogu, Constantin Lache şi Marin Cenuşe. Toţi aveau condamnări între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani muncă silnică. În actele de moarte aflate într-un registru secret de la Sfatul Popular al Oraşului Timişoara, cauzele morţilor erau diferite boli, precum TBC pulmonar sau insuficienţă respiratorie. În stadiul actual al cercetărilor, se pare că aceşti 16 deţinuţi dobrogeni au fost ucişi şi îngropaţi în zona Dealul Viilor de lângă Lugoj.

Nu au fost singurele cazuri de deţinuţi lichidaţi în acest mod. Numeroşi alţi arestaţi, în special dobrogeni, dar şi din alte zone ale ţării, au fost aduşi în Banat, unde şi-au găsit sfârşitul. Încă la 2 august 1949, la fel se procedase cu şapte condamnaţi bănăţeni din lotul Spiru Blănaru. Locul unde au fost îngropate toate aceste victime ale regimului comunist nu este cunoscut încă, deoarece puţinii martori de atunci nu mai trăiesc astăzi.

Din păcate, în acei ani Banatul, aflat sub teroarea tripletei Ambruş-Moiş-Kling, a fost un centru de represiune a opozanţilor din întreaga ţară. Acum pe teritoriul său zac, încă necunoscute, osemintele acestora, care aşteaptă noi investigaţii pentru a fi descoperite şi reînhumate creştineşte.

 

Mircea Rusnac – Amintirile unuia dintre conducătorii mişcării studenţeşti din Timişoara din 1956

4 Iulie 2015

caius

A apărut anul trecut un volum de memorii al lui Caius Muţiu, unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti timişorene din timpul revoluţiei maghiare din 1956.* Cartea acoperă întreaga perioadă a vieţii autorului, cu amănunte extrem de interesante pentru cititorii de astăzi. Născut la Oradea în 1934, Caius Muţiu a cunoscut de la o vârstă fragedă, împreună cu familia sa, refugiul din Transilvania de nord, cedată Ungariei în 1940. Primii ani postbelici, trăiţi la Beiuş, au fost marcaţi de acapararea puterii în ţară de către comunişti, susţinuţi de armata sovietică.

În 1952, după absolvirea liceului Emanoil Gojdu din Oradea, Caius Muţiu a devenit student al Facultăţii de mecanică din Timişoara. (p. 47) Student foarte bun, a avut bursă de merit pe toată perioada facultăţii. Timişoara era în acea perioadă plină de militari sovietici, a căror prezenţă, amintind de comportamentul pe care îl avuseseră în ţară, stârnea repulsia populaţiei. (p. 57-58) Odată cu izbucnirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, la 23 octombrie 1956, studenţii timişoreni au început să discute intens noile evenimente. Colegul de cameră al lui Muţiu, Ladislau Nagy din Oradea, le traducea cele comunicate de posturile maghiare de radio. În două-trei zile, „atmosfera de revoltă de la noi din facultate era foarte încărcată.” (p. 59) Deja în 26 octombrie, sesizând situaţia, conducerea facultăţii a convocat, pe grupe, şedinţe prin care încerca să arate studenţilor că dezordinile din Ungaria erau provocate de un grup de huligani şi derbedei. Aceasta a produs o şi mai mare revoltă în rândul studenţilor timişoreni. (Ibidem)

După ce la 27 octombrie studenţii au aruncat cu mămăligă pe pereţii cantinei, a doua zi, duminică seara, discuţiile din cămine s-au extins. La ele au luat parte şi Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Friedrich Barth, primii doi făcând parte din conducerea organizaţiilor studenţeşti. (p. 60) La iniţiativa lui Caius Muţiu, s-a hotărât organizarea unei adunări a tuturor studenţilor din Timişoara. Manifestarea trebuia să fie paşnică. (p. 61) La ea urma să fie invitate şi organele de stat, pentru a afla doleanţele lor, care erau de fapt ale întregii societăţi româneşti de atunci. Pentru a nu da timp informatorilor, adunarea a fost convocată pentru marţi, 30 octombrie. În acel moment, armata sovietică nu intervenise încă în Ungaria. Teodor Stanca a alcătuit un memoriu de revendicări. Studenţii de la construcţii şi electrotehnică urmau să vină încolonaţi prin centrul oraşului, sperând să li se alăture şi alţi cetăţeni, care intrau sau ieşeau de la servici. (p. 63) Însă pe drum nu li s-a alăturat nimeni, deşi lumea înţelegea că se petrece ceva în legătură cu revoluţia maghiară. La ora 14 a zilei de 30 octombrie, amfiteatrul „V. Alaci” al Facultăţii de mecanică a devenit neîncăpător pentru mulţimea de studenţi adunată. În prezenţa autorităţilor, acolo luările de cuvânt au început destul de timid. Orice divagaţie de la tema principală de discuţie era contracarată de Stanca, Baghiu şi Muţiu, care doreau discutarea problemelor generale ale întregii populaţii. (p. 64) La ora 14,30, studenţii s-au deplasat la sala cantinei, care s-a umplut cu cei sosiţi atât de la Politehnică, cât şi de la medicină, agronomie şi de la Universitatea din Timişoara. (p. 65) În prezidiul adunării au fost rectorul Rogojan, precum şi ministrul muncii Petre Lupu, ministrul adjunct al învăţământului, Drăgulescu, şi Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al P.M.R., veniţi la Timişoara pentru a calma spiritele. Ministrul Lupu i-a minţit pe studenţi, promiţându-le că pot vorbi liber, fără a fi sancţionaţi. Aceasta a declanşat un val de luări de cuvânt, prin care erau cerute numeroase modificări ale modului în care pe atunci era condus statul român, în stil comunist totalitar. Memoriul întocmit de Teodor Stanca a fost completat cu toate aceste cerinţe. Se cereau retragerea trupelor sovietice din ţară, încheierea de acorduri comerciale cu ţările occidentale, mărirea salariilor, studierea în facultăţi nu doar a limbii ruse, ci şi a altor limbi de circulaţie, libertatea cuvântului, a presei, a dreptului de asociere şi de mişcare, reducerea normelor din întreprinderi şi a cotelor din agricultură, oprirea exportului de uraniu în U.R.S.S. etc. (p. 66-67)

În faţa acestui torent de revendicări, autorităţile prezente la adunare s-au retras la ora 18. Studenţii au continuat discuţiile, constituind şi un comitet de iniţiativă. Şedinţa era condusă de studentul Aurelian Păuna de la construcţii, căruia i-a fost înmânat memoriul redactat de Stanca. El a fost aprobat punct cu punct, iar la ora 20 adunarea a luat sfârşit. Autorităţilor le era dat un termen de trei zile pentru a răspunde, altfel urmând să se declanşeze greva generală a studenţilor. (p. 68)

Între timp  însă, cantina fusese înconjurată de tancurile armatei. Majoritatea participanţilor plecaseră, iar cei rămaşi au fost arestaţi de Securitate. Principalii şapte organizatori au fost arestaţi, iar ceilalţi au fost duşi cu camioanele la cazărmile din Becicherecu Mic. Arestările au continuat toată noaptea. A doua zi, cei rămaşi liberi au manifestat în dreptul Pieţei Maria, la fosta Facultate de agronomie, cerând eliberarea arestaţilor. Mergând încolonaţi până la catedrală, cei 800 de participanţi au fost la rândul lor înconjuraţi de trupe şi arestaţi. (p. 70) Cei de la medicină au făcut greva foamei, căminul fiind atacat de Securitate, care a deschis focul. Toţi studenţii capturaţi erau duşi la Becicherecu Mic. Au fost arestaţi şi peste 30 de elevi, care au scris lozinci de susţinere a acestora. (p. 71)

Au urmat anchete foarte dure, cu bătăi şi condiţii inumane de detenţie. Reacţia puterii era promptă. La 31 octombrie, orele 22, s-a constituit la centru un Comandament general, format din Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, „pentru asigurarea ordinii în ţară.” Ei coordonau armata, Internele, detaşamentele muncitoreşti, procuratura militară, instanţele militare etc. La nevoie, se putea deschide focul. (p. 77) Comandamentul politico-militar de la Timişoara era format din: Alexandru Moghioroş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., Martin Isac, prim-secretar al Comitetului Regional al P.M.R. Banat, generalii Marcu Stan şi Marin Dragnea, colonelul Vasile Negrea, comandantul Securităţii din Banat, coloneii Breban şi Cristea etc. (p. 77)

Prin anchete şi bătăi, principalii organizatori ai mişcării studenţeşti au fost trimişi rapid în judecată, prin rechizitoriul din 6 noiembrie 1956. Era specificată crima de uneltire contra ordinii sociale, încadrată în Decretul 199/1950 al. 1 lit. c, cu pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Ulterior însă guvernul a schimbat încadrarea lor, conform indicaţiilor din 13 noiembrie ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în articolul 327, lit. c C.P., care prevedea pedepse între 5 şi 10 ani închisoare. (p. 78-79) Această schimbare de atitudine a autorităţilor s-a produs probabil în urma comunicării la posturile străine de radio a situaţiei studenţilor timişoreni arestaţi. Doar după două zile de la ţinerea adunării studenţeşti, posturile de radio au făcut cunoscute evenimentele şi chiar numele principalilor organizatori. (p. 79)

Procesul primului lot, de opt studenţi, a avut loc în 15-16 noiembrie. În total au fost judecaţi 29 de stundeţi în trei procese, precum şi un asistent şi un profesor universitar. Dintre aceştia, numai patru au fost achitaţi, restul primind pedepse între 3 luni şi 8 ani. Cea mai mare pedeapsă au primit-o Muţiu, Stanca şi Baghiu. (p. 81) Reacţia dură a autorităţilor a avut efect, în sensul că, după mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946, 1948 şi 1956, nu a mai avut loc niciuna până în 1989. (p. 80)

Memoriile lui Caius Muţiu continuă, prezentând pe larg cei aproape opt ani de detenţie ai autorului, la Timişoara, Gherla, Stoieneşti-Balta Brăilei, Periprava, Grind, Gherla, Dej, din nou Gherla, până la graţierea din 1964. A urmat revenirea în viaţa normală, întâi la Oradea, apoi la Timişoara, cu multe realizări profesionale şi familiale. Un volum necesar, al unei personalităţi a mişcării din 1956, care vine să se adauge memoriilor altor participanţi la mişcările studenţeşti, pe care le confirmă şi le completează. În felul acesta putem întregi imaginea pe care o avem despre acele evenimente îndepărtate.

* Caius Muţiu, Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate, Ed. Ariergarda, Timişoara, 2014, 335 p.

Mircea Rusnac – Uniunea de Promovare Economică Banat, o şansă pierdută

5 August 2014

acst

Imediat după revoluţia din decembrie 1989 se putea observa destul de limpede faptul că Banatul era regiunea României cu cea mai hotărâtă orientare democratică şi pro-europeană. Rezultatele alegerilor din mai 1990 şi în special din septembrie 1992 situau Banatul în fruntea tendinţelor de rupere cu trecutul comunist şi de croire a unui nou curs, mult mai firesc, către democraţie. Opţiunile locuitorilor regiunii noastre nu au trecut neobservate de comentatorii politici interni şi externi.

Rezultatele au început să se vadă în scurt timp. În noiembrie 1992, oficialităţi ale landului german Renania de Nord – Westfalia au efectuat o primă vizită în judeţul Arad. Cu acea ocazie a fost pentru prima dată lansată ideea constituirii Uniunii de Promovare Economică Banat. Materializarea acestei idei însă n-a fost deloc uşoară, procesul întinzându-se pe o durată de mai mult de un an. La 15 decembrie 1993, după dezbateri intense în Consiliile judeţene Arad, Timiş şi Caraş-Severin, care au necesitat ore întregi de discuţii, delegaţiile celor trei judeţe au semnat la Timişoara documentele necesare legiferării acestei uniuni. Ele erau formate din preşedinţii celor trei Consilii judeţene, din cei ai Camerelor de comerţ şi din primarii reşedinţelor de judeţ: Timişoara, Arad şi Reşiţa.

Uniunea de Promovare Economică Banat era o personalitate juridică română, înfiinţată pe timp nelimitat. Scopul său era promovarea dezvoltării economice prin intermediul unor proiecte specifice în partea de vest a României. Activitatea pe care o desfăşura era în beneficiul public şi nu urmărea interese politice sau comerciale. Ea nu făcea concurenţă agenţilor economici locali, nici organismelor de promovare economică existente deja în cele trei judeţe. Pentru atingerea obiectivelor propuse, uniunea urma să elaboreze un concept de dezvoltare economică regională şi câteva proiecte regionale, judeţene sau locale. Conform declaraţiei preşedintelui Consiliului judeţean Caraş-Severin, Gheorghe Pavel Bălan, apărută în ziarul Timpul, nr. 250 din 21 decembrie 1993, reprezentanţii acestui judeţ propuseseră, pentru început, două proiecte: realizarea unui concept de dezvoltare turistică şi modernizarea spaţiilor locative existente.

Demersul de dezvoltare economică regională era susţinut de un patrimoniu al uniunii, în valoare de 20.000 DM, pus la dispoziţie de partea germană. În acelaşi timp, uniunea îşi putea finanţa activitatea din resurse proprii, donaţii, sponsorizări sau cotizaţiile membrilor.

Conducerea executivă era asigurată prin intermediul unui organism cu sediul la Timişoara şi sucursale în fiecare judeţ. Ca manager al uniunii a fost desemnat Sergiu Morariu, expert din partea organizaţiei germane CIM. Sucursalele îşi aveau reşedinţele în sediile Consiliilor judeţene. Prima întâlnire între membrii fondatori şi partea germană a avut loc la Arad, la 13 ianuarie 1994.

Acest proiect economic regional a îngrijorat însă regimul neocomunist român al lui Iliescu şi Văcăroiu, prefecţii atacând în instanţă constituirea lui. Tribunalul din Timişoara a dat câştig de cauză autorităţilor române şi toată construcţia atât de minuţios realizată s-a prăbuşit peste noapte. După atâta timp, putem concluziona că ea nu a reprezentat în niciun caz un atentat la integritatea şi suveranitatea României, cum se pretindea, însă ar fi putut duce în timp la un mare decalaj între economiile celor trei judeţe şi cea a restului ţării. În mod sigur nu s-ar fi ajuns la dezastrul economic, şi în special industrial, existent astăzi. În plus, termenul „Banat” a fost pe punctul de a se oficializa, a doua oară după 1919, prima fiind efemera regiune comunistă din perioada 1960-1968. Demn de notat că şi judeţul Arad accepta pe atunci, din interese economice, integrarea în Uniunea de Promovare Economică Banat, lăsând uitării rivalitatea cu Timişoara.

Din păcate, a fost o mare şansă pierdută.

 

Mircea Rusnac – Republica Bănăţeană (31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919). Clarificarea unui concept

15 Noiembrie 2012

Un aspect foarte puţin cunoscut şi cercetat al trecutului nostru l-a constituit scurta existenţă a Republicii Bănăţene, apărută la sfârşitul primului război mondial, în momentul dezmembrării Imperiului austro-ungar. Istoriografia ulterioară fie a ignorat complet subiectul, fie, când l-a amintit, l-a prezentat în culori defavorabile. De aceea, lămurirea apariţiei şi a existenţei acestei republici în perioada foarte tulbure a anilor 1918-1919 este o problemă dificilă. Vom încerca să o facem pe baza puţinelor date deţinute, încercând să evităm cât mai mult aprecierile altor istorici, făcute din motive lesne de înţeles. Cu cât este cunoscut mai bine adevărul, cu atât va fi ulterior mai greu de combătut.

Prima problemă: de ce a fost proclamată o republică într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci? Răspunsul trebuie căutat în amploarea pe care o luase la sfârşitul războiului mişcarea social-democrată bănăţeană, bazată pe existenţa unui proletariat destul de numeros în oraşele regiunii, pe atunci puternic dezvoltată industrial. Din 1905, Partidul Social Democrat din Ungaria avea şi o secţie românească, însă aceasta era destul de slabă. Cea mai puternică organizaţie social-democrată bănăţeană era cea maghiaro-germană, condusă de avocatul dr. Otto Roth. (1) Acesta era considerat, chiar în paginile aceleiaşi lucrări, fie evreu, fie german, (2) însă acţiunile sale aveau să fie de multe ori mai apropiate de interesele ungurilor decât de cele ale germanilor bănăţeni, cu care a fost uneori chiar în dezacord. Social-democraţii au organizat o serie de manifestaţii de stradă în Timişoara, cu orientare antiguvernamentală, la 20, 26, 27 şi 28 octombrie 1918. La ultima dintre acestea, Otto Roth a cerut bănăţenilor să-şi ia soarta în propriile mâini, iar P.S.D. din Timişoara să ducă tratative directe cu Antanta. El făcea parte din conducerea P.S.D. din Ungaria, fiind în contact permanent cu Consiliul Naţional Maghiar şi cu guvernul instituit de acesta la Budapesta. În contextul apropierii trupelor Antantei, el a acţionat, cu acordul social-democraţilor de la Budapesta, în vederea declarării Banatului drept provincie autonomă în cadrul Ungariei.

De ce a fost proclamată Republica Bănăţeană la 31 octombrie 1918? Cu o zi înainte, Roth a participat la o întâlnire cu conducerea P.S.D. din Ungaria la Budapesta. La aceeaşi întâlnire a fost prezent şi locotenent-colonelul Albert Bartha, şeful statului major al comandamentului militar din Timişoara. Reveniţi seara la Timişoara, ei s-au întâlnit cu conducătorii maghiari din oraş, cu prefectul oraşului şi cu conducerea organizaţiei locale a P.S.D. Acolo s-a decis proclamarea a doua zi a republicii autonome bănăţene, condusă de un organ democratic intitulat „Sfatul poporului”. Din acesta urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene. Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă, în momentul în care trupele ei ar fi pătruns pe teritoriul regiunii.

În noaptea de 30-31 octombrie 1918, la Budapesta a avut loc „revoluţia crizantemelor”, în urma căreia puterea a fost preluată de Consiliul Naţional Maghiar. În dimineaţa de 31 octombrie, conducătorul comitatului Timiş, primcomitele Kőrösy, a primit o telegramă din partea acestuia, care cerea ca administraţia locală să îi recunoască autoritatea. În vederea înfiinţării Consiliului Naţional local, primcomitele a convocat o întrunire la primărie la ora 10, la care au luat parte şi social-democratul Otto Roth, şi liderul local al Partidului Radical (guvernamental), dr. Jakobi Kálmán. Aceştia au hotărât convocarea la ora 16 a consiliului orăşenesc, în vederea constituirii Consiliului Naţional Maghiar local. Tot la ora 10 a început demonstraţia muncitorimii social-democrate, preponderent maghiaro-germană, din Timişoara. În piaţa primăriei, Otto Roth a anunţat participanţilor răsturnarea vechiului guvern de la Budapesta şi sfârşitul războiului mondial, declarând că se ataşează politicii noului guvern maghiar, condus de contele Károlyi. Tot atunci, el a proclamat înfiinţarea Republicii Bănăţene. După terminarea manifestaţiei, Roth s-a deplasat la Cazinoul militar, situat în aceeaşi piaţă a oraşului, pentru a anunţa proclamarea republicii ofiţerilor austro-ungari aflaţi acolo.

Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a anunţat întrunirea tuturor ofiţerilor la ora 11 în sala mare a Cazinoului militar pentru a li se face comunicări importante. La acea adunare, el a citit telegrama împăratului Carol, prin care era recunoscută prăbuşirea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta. Fiecare popor era îndemnat să-şi constituie câte un comitet naţional, conform propriilor aspiraţii. În continuare, Otto Roth le-a anunţat proclamarea Republicii Bănăţene. A replicat căpitanul Aurel Cosma, preşedintele organizaţiei comitatense Timiş a Partidului Naţional Român. El a cerut ca românii să îşi ia în mâini propria lor soartă, somându-i pe ofiţerii de naţionalitate română să îl urmeze şi încheind cu „Trăiască România Mare!” (3) În consecinţă, ofiţerii români au părăsit Cazinoul militar, deplasându-se în sala mică a restaurantului „Kronprinz” din apropiere. Acolo au constituit Consiliul Naţional Militar Român, primul de pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei. Ei au adoptat şi o proclamaţie, declarând că se subordonează Marelui Sfat Naţional Român, dar că vor contribui la păstrarea ordinii şi a liniştii interne. Tot atunci s-au constituit consiliile german şi sârbesc.

În acest timp, în sala de şedinţe a primăriei era constituit Sfatul poporului, care i-a desemnat pe lt.-col. Bartha drept comisar militar, iar pe Otto Roth comisar civil al Banatului. La ora 13, din balconul primăriei, aceştia au comunicat populaţiei Timişoarei hotărârile luate. S-a ţinut apoi o adunare a consiliului municipal, în care s-a hotărât ca Sfatul poporului să fie subordonat Consiliului Naţional Maghiar din Budapesta.

La 9 noiembrie, Bartha va fi numit în funcţia de comisar al guvernului maghiar pentru Banat, în urma noii deplasări acolo a lui Roth. Cei doi comisari ai Sfatului poporului au preluat conducerea militară şi civilă întâi a Timişoarei, apoi a întregului Banat. Lt. col. Bartha a preluat comandamentul garnizoanei de la generalul Hordt, iar Roth administra provincia din sediul primăriei Timişoarei. Chiar în 31 octombrie l-a convocat acolo şi pe Aurel Cosma, căruia Roth şi Bartha i-au cerut sprijinul ca şi românii să se alăture Sfatului poporului. Cosma le-a făcut cunoscută amintita rezoluţie a ofiţerilor români. Bartha i-a solicitat cooperarea în interesul asigurării aprovizionării cu alimente şi cu cele necesare pentru menţinerea ordinii publice şi apărării avutului public şi particular. Cosma a răspuns că, deşi românii aveau alte aspiraţii naţionale, vor colabora la menţinerea ordinii şi liniştii publice. (4)

Aprovizionarea cu alimente a Timişoarei era făcută cu sprijinul satelor din preajmă, dintre care multe aveau şi populaţie românească. Atitudinea acesteia era destul de nesigură, ea fiind, ca şi restul populaţiei Banatului, extrem de derutată de evenimentele produse la finalul războiului şi îndemnată de conducătorii săi militari şi politici să se orienteze către România vecină. Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoare, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. În consecinţă, conducerea noii Republici a declarat starea de asediu prin ordinul din 4 noiembrie adresat celor trei comitate bănăţene. Cu asigurarea ordinii şi liniştii republicane a fost însărcinat liderul sindical Koloman Müller, măsura fiind îndreptată împotriva consiliilor şi diferitelor gărzi naţionale. (5)

O demonstraţie a românilor a avut loc la Timişoara chiar în seara de 31 octombrie, cu participarea ţăranilor din vecinătate şi a unor locuitori din cartierele Fabric, Maiere şi Mehala. Aceasta a fost replica faţă de crearea gărzii republicane după modelul celei de la Budapesta, formată din locuitori unguri şi din soldaţi întorşi de pe front. La ora 17, Aurel Cosma a convocat o nouă întrunire a membrilor Consiliului Militar Român în sala restaurantului „Kronprinz”. El a propus transformarea Consiliului Militar în Consiliu Naţional Român, care să îşi extindă autoritatea şi asupra civililor. Au fost prin urmare cooptaţi în conducere civili precum avocaţii Pompiliu Ciobanu, Ion Doboşan şi Gheorghe Adam, protopopul Ion Oprea sau comerciantul Dimitrie Blaj. S-a hotărât şi crearea gărzilor naţionale româneşti în toate localităţile. Atât Consiliul Naţional Român, cât şi gărzile nou create, vor colabora cu cele similare ale germanilor, sârbilor şi maghiarilor pentru menţinerea ordinii şi a pazei avutului public şi personal. (6)

În alte localităţi industriale bănăţene, unde ponderea populaţiei o deţineau germanii şi maghiarii, proclamarea Republicii Bănăţene a fost întâmpinată cu bucurie. În cazul Reşiţei, aceasta s-a întâmplat la 1 noiembrie 1918: de pe balconul Casei Markovsky, conducătorii muncitorilor social-democraţi au anunţat populaţiei adunate în piaţă că războiul a luat sfârşit, Imperiul austro-ungar s-a prăbuşit şi a fost instaurată republica. (7) Proclamarea Republicii Bănăţene, conform unui martor ocular, a fost primită la Reşiţa „cu cel mai mare entuziasm.” (8) În consecinţă, au fost înfiinţate Consiliul Naţional şi o gardă menită să menţină ordinea publică şi protecţia localităţii în faţa pericolului de jaf, întrucât vechea poliţie şi jandarmerie dispăruseră.

În minele şi fabricile bănăţene a fost introdusă ziua de lucru de opt ore. Pe când în diversele localităţi se creau Consilii Naţionale şi gărzi naţionale înarmate ale etniilor bănăţene, în oraşe şi în localităţile industriale au fost create Consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. Această măsură luată de conducerea Republicii Bănăţene a fost pusă în aplicare de Koloman Müller şi Traian Novac, membri liberali de stânga ai Sfatului poporului de la Timişoara. Însă, fără a se sfătui cu conducătorii germani şi români ai mişcării muncitoreşti din zona montanistică bănăţeană, Otto Roth l-a numit pe muncitorul maghiar reşiţean Szabó Lajos drept locţiitor al comisarului guvernamental pentru regiunea St.E.G.-ului. (9)

Pe când în satele româneşti şi sârbeşti au fost destituiţi primarii şi notarii unguri, în localităţile industriale Reşiţa şi Steierdorf-Anina administraţia a rămas neschimbată, ea conlucrând cu Consiliile naţionale şi cu Consiliile muncitoreşti. (10) Starea de confuzie existentă atunci în Banat era amplificată de existenţa în regiune a mai multor etnii, pe care conducătorii lor le orientau în direcţii diferite. Pe când conducătorii românilor, sârbilor şi ungurilor îşi îndemnau concetăţenii să se orienteze către unirea Banatului cu statele respective, cu care acesta se învecinează, iar conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate dincolo de apartenenţa etnică a locuitorilor, cel mai bine poate fi urmărită starea de confuzie în cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate. De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse.

Consiliul Militar Şvăbesc a fost înfiinţat tot la 31 octombrie 1918, sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs. La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie. Adunarea, condusă de avocatul Gaspar Muth, a ales reprezentanţi în Sfatul poporului. Prelatul Franz Blaskovitz s-a pronunţat în favoarea menţinerii Banatului în componenţa Ungariei, cu respectarea libertăţii culturale pentru naţionalităţile sale. În primele zile ale lunii noiembrie au fost create Consilii Naţionale Şvăbeşti în localităţile bănăţene. (11)

În rândurile germanilor începeau să se profileze mai multe tendinţe. Unii fruntaşi, precum Josef Striegl, Rudolf Brandsch şi Johann Rösser, acceptau ideea unei apropieri de români, pe când alţii, ca Gaspar Muth sau Franz Blaskovitz, erau favorabili Republicii Bănăţene. Ei sperau, în acord cu ministrul naţionalităţilor din guvernul de la Budapesta, Jászi Oszkár, că Ungaria se va transforma într-un stat cantonal federativ, după modelul unei „Elveţii Danubiene”. (12) La 8 decembrie 1918, la Timişoara a avut loc o mare întrunire a germanilor, participând reprezentanţi ai 138 de Consilii Naţionale Şvăbeşti din întregul Banat. Cu acea ocazie a fost adoptat „Manifestul şvăbesc”, care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o „autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. De asemenea, erau cerute drepturi de ordin naţional şi cultural. (13)

După adunarea românilor de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, o parte a şvabilor au adoptat o atitudine favorabilă acestora. Este vorba, pe lângă Brandsch şi Rösser, de poetul Viktor Orendi-Homenau, poreclit în epocă „Romenau” tocmai din acest motiv. O altă grupare, cuprinzându-i în special pe şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului cu Serbia. Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ.

Între timp fusese încheiat la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, armistiţiul între Antanta şi Ungaria, conform căruia armata maghiară urma să evacueze teritoriul de la sud de Mureş, care va fi ocupat de trupele aliate. Totuşi, Ungaria urma să deţină autoritatea civilă asupra teritoriului respectiv. Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune. Deja la 9 noiembrie ele ocupaseră Biserica Albă, unde au instalat o administraţie sârbească. În zilele următoare au fost ocupate şi oraşele Lugoj şi Timişoara, până în 20 noiembrie fiind atinsă întreaga linie a Mureşului, între Lipova şi Seghedin.

Otto Roth şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei. (14) Aproape în acelaşi timp, la 16 noiembrie, Ungaria se declara Republică independentă, mai târziu aşadar decât Banatul. Comisarul militar al Banatului, Albert Bartha, a fost numit ministru în guvernul de la Budapesta.

În 13-15 noiembrie, după încheierea armistiţiului de la Belgrad, se desfăşuraseră la Arad negocierile între ministrul maghiar Jászi Oszkár şi o delegaţie a Comitetului Naţional Român Central, căruia îi erau subordonate inclusiv Consiliile Naţionale Româneşti bănăţene. Negocierile au eşuat. Din Banat au luat parte dr. Aurel Cosma şi dr. Sebastian Brânduşa din partea Consiliului Naţional Român din Timiş, dar şi Otto Roth, din partea Sfatului poporului bănăţean şi Josef Gabriel, Josef Striegl şi dr. Franz Neff din partea Consiliului Naţional al Şvabilor.

Înainte de intrarea trupelor sârbeşti în Timişoara, lt. col. Bartha i-a convocat, la 10 noiembrie, pe toţi ofiţerii fostei armate imperiale la o adunare în sala de festivităţi a cercului militar din oraş. El le-a adus la cunoştinţă că toţi ofiţerii care făceau parte din Consiliul Militar de pe lângă Sfatul poporului erau demobilizaţi, acesta dizolvându-se. Autoritatea militară urma să fie preluată de Garda poporului. La 15 noiembrie, sârbii ocupau Timişoara, primarul Josef Gemml predându-le în mod oficial oraşul. Cu această ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie. Sârbii, conform armistiţiului încheiat, au preluat numai administraţia militară a Banatului, numindu-l ca şef al garnizoanei pe colonelul Petar Savatić. Armata sârbă a dizolvat la 17 noiembrie Garda civilă care menţinuse până atunci ordinea, această atribuţie trecând acum în seama poliţiei şi a militarilor sârbi. În aceeaşi zi au fost desfiinţate toate gărzile naţionale existente în teritoriu.

Administraţia civilă a rămas în subordinea autorităţilor maghiare. S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, iar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc din Banat, care coopera strâns cu armata de ocupaţie. (15) În acest fel, Republica Bănăţeană a continuat să existe sub ocupaţia sârbească, nefiind desfiinţată odată cu instaurarea acesteia, aşa cum susţin majoritatea lucrărilor care o menţionează.

Delegaţia Sfatului poporului condusă de Jakobi Kálmán s-a deplasat la Budapesta pentru a obţine aprobarea înţelegerii şi pentru a obţine autonomia Banatului în cadrul Ungariei. Chiar la 20 noiembrie guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Tőkés Imre; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Imediat, noua conducere a desfiinţat Garda civilă, înfiinţând Poliţia civilă. Cu timpul, în funcţiile oficiale aveau să fie numiţi o serie de membri ai Consiliului Naţional Sârbesc din Banat. Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţându-şi în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia. Unul dintre cei mai importanţi, episcopul de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, a fost reţinut de trupele sârbeşti o zi şi o noapte în gara Bouţari. El a fost unul dintre vicepreşedinţii adunării de la 1 decembrie.

Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Românii reprezentau numai 37,42% din populaţia regiunii atunci, iar sârbii 17,97%, cele două naţiuni având interese divergente (deşi nici în cadrul lor nu a avut loc un proces de consultare a tuturor locuitorilor). Ceilalţi 44,61% dintre bănăţeni, fiind de alte etnii, nici nu au fost întrebaţi. De aceea, se poate spune acum foarte limpede că în anii cruciali 1919-1920, când soarta viitoare a bănăţenilor a fost decisă la Conferinţa de pace, nimeni nu a cerut în niciun fel părerea lor înşişi asupra viitorului lor. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic.

De asemenea, ca o chestiune de drept internaţional, trebuie subliniat faptul că în momentul desfăşurării adunărilor naţionale de la Novi Sad şi Alba Iulia, Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sârbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, cum mint numeroase surse de informare, ci era în fiinţă şi la 25 noiembrie, şi la 1 decembrie 1918.

Este drept că după această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare. (16)

Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi. Dar de la sfârşitul lunii noiembrie 1918 francezii au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. (17) Tot în decembrie a sosit pentru informare generalul Berthelot. Ca efect al acestei vizite, la 16 ianuarie 1919 primul ministru Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că „nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.” (18)

În prima etapă, trupele sârbeşti au evacuat Banatul de răsărit, Caraş-Severinul, locul lor fiind luat de cele franceze. La 27 ianuarie 1919 Divizia 11 colonială a generalului Léon Farret a ocupat oraşele Lugoj şi Caransebeş, fiind întâmpinate cu bucurie de români. De asemenea, au intrat şi în oraşul Vârşeţ, care mai târziu, la Conferinţa de pace, avea să fie atribuit din nou sârbilor. Armata sârbească rămânea însă provizoriu în zona centrală a Banatului, inclusiv în Timişoara. Tot în ianuarie se deschidea şi Conferinţa de pace de la Paris. La 19 februarie a sosit de acolo o comisie de informare condusă de americanul Goodwin. La Timişoara, el a discutat cu generalul Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat.

În urma acestei vizite, la 20 februarie armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului. În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc, iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, comite suprem fiind numit Martin Filipon. Prefect al oraşului Timişoara a fost inginerul Reinhold Heegn, iar căpitan suprem orăşenesc dr. M. Jivanovici. Radu Păiuşan concluziona la aceasta: „Deci, din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad. Începând Conferinţa păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului.” (19)

Referitor la încheierea existenţei Republicii Bănăţene, Georg Hromadka menţiona: „Fără a aştepta vreo hotărâre a puterilor învingătoare, ocupanţii sârbi ai Banatului instaurează o administraţie civilă. Ei îi arestează pe conducătorii «Republicii Autonome Bănăţene». Dr. Otto Roth scapă de arestare, cerând protecţia francezilor. Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a «Republicii Bănăţene»”. (20) În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest.

Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: „Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării.” (21)

Trebuie să precizăm în final că, spre cinstea regimului românesc de atunci, unii importanţi opozanţi ai unirii Banatului cu România, precum Otto Roth sau Gaspar Muth, au putut activa fără nicio oprelişte în întreaga perioadă interbelică la Timişoara şi nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru opiniile lor din anii 1918-1919.

În scurt timp, după doi-trei ani, alte personalităţi bănăţene importante, precum Sever Bocu sau Traian Vuia, au început să exprime regrete profunde legat de cele întâmplate şi de tragedia produsă regiunii lor. Însă atunci era deja prea târziu, iar faptele fuseseră consumate. Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment.

Note:

1 Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timişoara, 1993, p. 102-103.

2 Ibidem, p. 141, 152.

3 Ibidem, p. 106.

4 Ibidem, p. 109.

5 Ibidem, p. 110.

6 Ibidem, p. 114.

7 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 77.

8 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 68.

9 Georg Hromadka, op. cit., p. 77.

10 Ibidem.

11 Radu Păiuşan, op. cit., p. 152.

12 Ibidem, p. 153.

13 Ibidem, p. 154.

14 Ibidem, p. 133.

15 Ibidem, p. 137.

16 Ibidem, p. 143.

17 Ibidem, p. 142.

18 Ibidem, p. 146.

19 Ibidem, p. 147.

20 Georg Hromadka, op. cit., p. 78.

21 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.

Mircea Rusnac – Ripensia Timişoara, fala Banatului

4 Noiembrie 2012

În vara anului 1928, criza financiară şi dezbinările existente în cadrul conducerii Chinezului Timişoara s-au agravat, echipa nemaireuşind să câştige alte titluri de campioană naţională la fotbal. Jucătorii, având posibilitatea de a alege să evolueze la echipe profesioniste din străinătate, şi-au mărit pretenţiile faţă de club. Noţiunea de „profesionism” era viu dezbătută de public şi de presă, apărând articole care analizau avantajele şi dezavantajele înfiinţării unor echipe cu fotbalişti plătiţi pentru activitatea lor sportivă. Ziarul Voinţa Banatului publica la 1 aprilie 1928 articolul Profesionismul în sport, în care se arăta: „Dar să-mi fie permis să pun o întrebare: De ce să protestăm contra introducerii oficiale a profesionismului şi să lăsăm totuşi să se practice mascat de majoritatea echipelor timişorene? Oare nu este tot atât de vătămătoare oricare din aceste forme? De ce e mai dăunător să angajezi cu contract un jucător, decât să-i dai o slujbă (numai cu numele), de pe urma căreia să trăiască fără însă a şti în ce constă aceasta?” Analizând şi efectele negative ale profesionismului, ziarul ajungea la următoarea concluzie: „Şi atunci în mod firesc trebuie să concludem: să ne opunem din răsputeri introducerii oficiale a profesionismului, să demascăm şi să pedepsim atât pe profesioniştii deghizaţi, cât şi pe cei ce iau în antrepriză şi câteodată nesocotinţa unor tineri pasionaţi jucători, asigurându-i pe aceştia că mai mare e gloria unui bun jucător amator, decât a unui excelent jucător profesionist.”

În acea vară, doctorul Cornel Lazăr şi inginerul Dionisie Balazs au demisionat din conducerea Chinezului. În octombrie 1970, Balazs avea să îşi amintească: „Cheltuielile anuale ale Chinezului au atins deja uriaşa sumă de 2.000.000 lei, sumă ce a depăşit cadrele administrării unui club amator în forme legale. Nu ne-am mai putut asuma răspunderea pentru conducerea treburilor financiare şi administrative ale clubului, conform legilor în vigoare. Înainte de demisionare am cerut de la Federaţie introducerea şi la noi a profesionismului. Însă răspunsul forului superior a fost negativ. Prin mijloace legale n-am putut satisface pretenţiile materiale mereu crescânde ale jucătorilor şi nici n-am putut opri plecarea lor la echipe profesioniste din străinătate. Singura ieşire din impasul în care am ajuns – după părerea noastră – a fost demisionarea şi formarea unui club profesionist care prin contract leagă fotbaliştii de club.”

Prin urmare, la 22 octombrie 1928 ziarul Tiz perc sport (Zece minute sport) anunţa: „Ieri înainte de masă, sub denumirea de Ripensia s-a înfiinţat primul club profesionist de fotbal din România. Adunarea generală de constituire a adresat un memoriu F.S.S.R.-ului, în care, pe lângă neajunsurile amatorismului camuflat, se subliniază avantajele profesionismului deschis. S-a cerut de la Federaţie introducerea şi în ţara noastră a profesionismului şi înfiinţarea federaţiei fotbalului profesionist din România. La adunarea de constituire, preşedintele clubului şi-a exprimat convingerea că cei aleşi în conducere vor activa cu devotament şi simţ de răspundere, vor face totul ca Ripensia cu ajutorul susţinătorilor să devină o mândrie a oraşului Timişoara şi a întregii ţări.”

Speranţele suporterilor aveau să se concretizeze în foarte scurt timp. Numită după provincia Dacia Ripensis a Imperiului roman, organizată în Banat, noua echipă şi-a respectat renumele. Din 1931 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Ripensia a fost aproape întotdeauna cea mai bună, omogenă şi constantă formaţie din ţară. Ea a câştigat patru campionate naţionale (1932-1933, 1934-1935, 1935-1936 şi 1937-1938), fiind de două ori vicecampioană (1933-1934 şi 1938-1939), şi două Cupe ale României (1933-1934, 1935-1936), pierzând alte două finale (1936-1937, 1937-1938). Alintată „Ripi” de suporteri, ea a evoluat pe stadionul „Electrica” (10.000 locuri), antrenor fiind Eugen Konrad. Ştefan Dobay a fost de patru ori golgeter al Diviziei Naţionale A (în 1932-1933 cu 16 goluri, în 1933-1934 cu 25 de goluri, în 1934-1935 cu 24 de goluri şi în 1936-1937 cu 21 de goluri, la egalitate cu Traian Iordache de la Unirea Tricolor), iar Adalbert Marksteiner o dată (în 1938-1939 cu 21 de goluri). De două ori, Ripensia a luat locul 3 în campionat. Ambele finale de Cupă pe care le-a pierdut au fost disputate împotriva Rapidului Bucureşti. În total, Ripensia a disputat 184 de partide, câştigând 111, remizând de 28 de ori şi fiind învinsă de 45 de ori, cu un golaveraj general de 515-277 şi cumulând 250 de puncte. După cum spunea Ştefan Kovacs, „pe planul jocului, Ripensia a însemnat un stil aparte, dominat de ideea ofensivei şi a luptei pentru victorie, dar şi o şcoală de fotbal evidenţiind virtute, spirit de combativitate, o tehnică rafinată, dăruire şi elan.”

Managerul naţionalei României la Campionatul Mondial din Uruguay (1930), Costel Rădulescu, îşi amintea: „La Montevideo, urmărind antrenamentele echipelor străine, mi-am dat seama că sud-americanii şi mai ales uruguayenii lucrau mult mai mult şi mai intens. Am asistat la antrenamente uruguayene  efectuate cu o mare intensitate, timp de 120 de minute. Antrenorii lor susţineau că un fotbalist, pentru a fi proaspăt timp de 90 de minute, trebuie să apese pe accelerator dincolo de aceste 90 de minute, astfel încât să aibă la joc o senzaţie de uşurinţă… În legătură cu aceasta, vreau să mai spun că Rudy Wetzer, căpitanul echipei României, care avea să joace la Ripensia după revenirea de la Montevideo, a intuit foarte bine logica antrenorilor uruguayeni şi a aplicat-o la Ripensia. În fotbalul nostru s-a vorbit deseori despre «sfertul de oră al Ripensiei», adică despre acea mobilizare ieşită din comun a jucătorilor timişoreni în ultimele sferturi de oră ale reprizelor. Aceste sferturi de oră au fost o realitate. Ele se declanşau în mod deliberat, ca la un semnal. Sunt convins – Rudy Wetzer mi-a confirmat-o – că sfertul de oră al Ripensiei s-a născut din preluarea unei idei moderne în privinţa efortului. Din păcate, fotbalul nostru nu a fost întotdeauna receptiv la asemenea idei.”

În meciurile internaţionale, Ripensia a dovedit de asemenea o mare clasă, obţinând peste 120 de victorii în faţa unor echipe precum Ferencvaros, Ujpest, M.T.K. şi Vasas din Budapesta, F.C. Milano, Admira Viena, Montpellier şi St. Etienne. Aproape toţi componenţii echipei au evoluat şi în naţionala României: Dobay a avut 41 de prezenţe, Bürger 34, Bindea 27, Ciolac 24, Graţian Sepi 23, Raffinsky 20, Pavlovici 18, Schwartz 10, Kotormany 9, Chiroiu 9, Zombory 9, Beke 6, Lakatos 6, Deheleanu 5, Hoksary 5 etc. Prin jocul lor tehnic şi eficace, aceştia au contribuit de multe ori la obţinerea victoriei de către naţionala României. Au înscris pentru naţională: Dobay de 20 de ori, Bindea 11, Schwartz 8. În perioada 1928-1932, când nu au avut dreptul de a participa la campionatul ţării, fiind pe atunci singura echipă profesionistă, componenţii Ripensiei nu au putut juca nici în naţională. Ei au luat parte la a treia ediţie a Cupei Balcanice, câştigată de România cu golaverajul de 13-0. Nu mai puţin de 9 goluri au fost marcate de timişoreni (Ciolac şi Dobay câte 4, Bindea 1). La ultima ediţie a Cupei Balcanice dinaintea războiului, în 1936, 7 goluri dintre cele 9 ale României au fost marcate de Schwartz (4), Dobay (2) şi Ciolac.

Ripensia a avut o conducere competentă, în frunte cu doctorul Cornel Lazăr, inginerul Dionisie Balazs, E. Berger, dr. E. Hiller, dr. Fr. Holzer etc. Acest colectiv a ştiut în orice moment cum să acţioneze pentru bunul mers al lucrurilor. Succesele Ripensiei sunt inseparabile de activitatea prodigioasă a conducătorilor ei.

Evident, celelalte echipe timişorene (Chinezul, R.G.M.T., C.A.T., I.L.S.A., Banatul, Politehnica, C.F.R., Electrica), simţindu-se în pericol, au protestat faţă de apariţia Ripensiei. Ele se temeau ca jucătorii lor să nu ceară de asemenea trecerea la profesionism şi să nu devină mai pretenţioşi în chestiunile financiare. La 27 octombrie 1928 conducătorii lor au trimis o telegramă de protest forului superior din Bucureşti, în care afirmau: „Toate asociaţiile sportive din Banat, la şedinţa comună din 27 octombrie 1928, au luat poziţie contra introducerii profesionismului şi cer în mod insistent luarea unor măsuri energice contra propagandei distrugătoare ce reprezintă profesionismul în fotbalul românesc.” În replică, reprezentanţii Ripensiei au arătat că echipa Chinezul practica de mult timp profesionismul deghizat. Ca exemplu, după cel mai recent meci, conducătorii Chinezului au plătit jucătorilor 30.000 lei şi au dat unui jucător 8.000 lei pentru a rămâne „amator”, după ce acesta deja semnase un contract cu Ripensia. Ziarele relatau şi alte cazuri când fotbaliştii de la Chinezul primeau sume cifrate între 2.000-15.000 lei. Ulterior însă, relaţiile Ripensiei cu celelalte echipe timişorene au devenit normale, cu mici excepţii.

În primii ani, 1928-1930, Ripensia a adunat jucătorii vizaţi să facă parte din prima formaţie profesionistă din România. În cele din urmă, în luna octombrie 1930, Federaţia a legiferat profesionismul, iar Biroul Federal autoriza în mod oficial activitatea Ripensiei. În noiembrie, primii jucători profesionişti erau declaraţi Zombory, Semler, Schwartz, Dobay, Balaşiu, Beke, Hrehuss, Ciolac, Agner şi Hoksary. La 1 decembrie, noua echipă debuta la Belgrad, remizând 3-3 cu Beogradski S.K. A fost un spectacol de calitate şi o luptă pasionantă, mult apreciată de public. Acest joc a fost urmat de un 1-3 cu W.A.C. Viena şi 3-6 în revanşa cu Beogradski. Înaintea acestora au mai avut loc câteva meciuri de antrenament. Ripensia, condusă la început de cunoscutul antrenor F. Platko, a învins cu 2-0 o selecţionată a oraşului Arad, cu 6-2 o combinată A.M.T.E.-Gloria C.F.R. Arad, cu 3-2 o altă selecţionată a Aradului. La victoria cu 6-2 au evoluat: Zombory – Hoksary, Hrehuss – Stepan, Dobay, Ciolac – Beke, Glanczmann, Schwartz, Semler, Lakatos.

În 1931 efectivul echipei a fost completat cu doi fotbalişti de recunoscută valoare, Wetzer I şi Raffinsky. La 15 martie, sezonul fotbalistic era deschis de partida Ripensia – R.G.M.T., încheiată cu 5-0. În acea primăvară a fost o activitate bogată, având loc numeroase meciuri cu echipe puternice din ţară şi din străinătate: 1-2 cu Szegedi Bástya, 3-4 cu Beogradski S.K., 3-1 şi 3-3 cu Budai 11 Budapesta, 5-2 cu Vasas Budapesta, 2-0 cu Ujpest Budapesta, 6-0 cu FC Sète, 2-0 în revanşa cu Szegedi Bástya. În zilele de 3-4 mai 1931, Ripensia a evoluat pentru prima dată la Bucureşti. Pe stadionul O.N.E.F. ea a obţinut două victorii, 4-3 cu Unirea Tricolor şi 1-0 cu selecţionata naţională probabilă. Ripensia juca „fair” şi spectaculos, însă antrenorul maghiar Kertesz a declarat că jucătorii au evoluat cu mult sub valoarea lor reală.

Despre jocul împotriva naţionalei României, ziarul Vestul din 6 mai scria: „Timişorenii, cu toate că nu s-au folosit de serviciile lui Sepi, au dispus după un joc extrem de spectaculos asupra teamului naţional ce a fost de multe ori modificat, având la dispoziţie cele mai bune elemente din ţară. La quintetul atacanţilor, Semler a făcut o partidă de zile mari, iar Raffinsky în centru-half, a produs tot ceea ce se poate pretinde. Zombory fiind lovit la cap, în repriza secundă a fost înlocuit cu Czinczer, care de asemenea a apărat respectabil.” Ripensia a jucat în formula: Zombory (Czinczer) – Hoksary, Bürger – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay, Schwartz (Ciolac), Semler, Lakatos. Naţionala României era alcătuită din: Lăpuşneanu (Szatmáry) – Sfera (Chifor), Albu – Mureşan, Vogl (Steinbach), Doboşan – Bindea, Stanciu, Sepi II (Cârjan), Vâlcov (Sepi II), Tabacu.

În iunie 1931, Ripensia a învins echipa Kispest Budapesta cu 4-3 (2-1), prin golurile reuşite de Raffinsky, Bürger din penalty, Lakatos şi Semler, producând o explozie de entuziasm în tribune. La 12 iulie, pe arena „Banatul”, în faţa a 5.000 de spectatori, Ripensia a întâlnit o selecţionată a jucătorilor profesionişti din Ungaria, fiind învinsă cu 2-3 (0-2). Presa menţiona însă raportul de cornere favorabil, faptul că „ungurii au câştigat datorită ghinionului nostru” şi acuza evoluţia slabă a lui Zombory, Schwartz şi Wetzer.

A urmat în august un 0-5 cu Hungaria Budapesta în faţa a 6.000 de spectatori, unul dintre cele mai mari eşecuri din istoria clubului. La 16 august, 7.000 de spectatori asistau la o nouă înfrângere, Ripensia-Ferencvaros 2-4. Despre acest meci ziarele scriau că a fost „ratat din cauza unui vânt năprasnic” şi că „Ripensia a fost urmărită de neşansă.” Raffinsky a ratat un penalty, iar jucătorii timişoreni au şutat de şase ori în bară!

În anii 1931-1933, atenţia iubitorilor de sport din Timişoara s-a îndreptat aproape exclusiv către Ripensia. Aceasta a organizat numeroase turnee de „propagandă” în ţară şi în străinătate. Scopul lor era formarea unei echipe omogene în vederea viitoarei participări la campionatul Diviziei Naţionale A şi pentru refacerea prestigiului Timişoarei după decăderea Chinezului. În 1931, primul an complet de activitate, Ripensia a jucat 55 de meciuri, câştigând 38, făcând 8 egaluri şi suferind 9 înfrângeri, golaveraj 203-91. Dintre acestea, 22 au fost întâlniri internaţionale. În a doua jumătate a anului 1931, Ripensia a învins, la 6 septembrie, reprezentativa oraşului Belgrad cu 2-1 (1-0), prin golurile lui Beke şi Rudy Wetzer. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay (Semler), R. Wetzer, Lakatos (Ciolac), Semler (Lakatos).

Au urmat altă victorie, 4-1 cu Szegedi F.C., şi în octombrie un 3-3 cu reprezentativa B (profesionistă) a Ungariei. Toate aceste întâlniri însemnau, evident, o sursă de venituri pentru a putea fi plătiţi jucătorii angajaţi prin contract. Însă în 1932, din cauza nerespectării condiţiilor de plată prevăzute în contractele cu jucătorii, în lot domnea o atmosferă încărcată. Câţiva jucători în frunte cu Schwartz au cerut trecerea la amatorism şi părăsirea echipei. Problemele aveau să fie însă înlăturate prin contractarea unui turneu în Franţa, invitaţia sosind după o evoluţie foarte bună acolo a formaţiei orădene C.A.O.

Turneul a început la 23 martie şi a durat două luni, cu jocuri împotriva celor mai bune echipe franceze. Ripensia avea să reprezinte cu cinste fotbalul românesc, jucând 15 partide, între care 10 victorii, un egal şi 4 înfrângeri, cu un golaveraj de 43-26 şi o medie de aproape trei goluri înscrise în fiecare meci. Au fost folosiţi în turneu jucătorii Zombory, Bürger, Agner, Hrehuss, Kotormany, Koroni, Dobay, Schwartz, Wetzer, Raffinsky, Lakatos, Beke. La 6 aprilie li s-a alăturat şi Ciolac, solicitat de jucători în urma accidentărilor suferite, lotul fiind prea mic pentru un turneu atât de îndelungat. Printre rezultatele înregistrate au fost: 1-0 cu S.C. Montpellier, 4-1 cu Olympique d’Arles, 3-4 în revanşa cu Montpellier, 6-1 cu F.C. Hyères (meci foarte dur, soldat cu multe accidentări, în urma căruia a fost solicitat Ciolac), 1-4 cu O.G. Nice, 1-6 cu Olympique Marseille, 1-1 cu Red Star, 2-3 cu F.C. Rouen, 6-0 cu F.C. Brest, 5-2 cu F.C. Lorrant, 3-1 cu F.C. Havre, 3-1 cu Stade Français, 4-1 cu F.C. Mulhouse.

În mai 1932, Ripensia a învins echipa Moravska Slavia cu 3-0 în faţa a 5.000 de spectatori, iar în iunie pe C.F.R. Bucureşti cu 5-4 şi pe Unirea Tricolor cu 3-1. Apoi a urmat o înfrângere la Timişoara, 1-3 în faţa campioanei Ungariei, Ferencvaros, într-un meci în care Ripensia a deschis scorul şi a mai avut două bare.

La 4-5 iunie, în sfârşit, adunarea generală a F.R.F.A. a aprobat cu majoritate de voturi proiectul instituirii diviziei naţionale şi aplicarea „statutului italian” pentru jucătorii legitimaţi de Federaţie. Erau incluse în aceeaşi categorie toate echipele fruntaşe, inclusiv Ripensia, anulându-se restricţia privitoare la participarea jucătorilor profesionişti în competiţiile oficiale interne. Toţi fotbaliştii aveau acum drept de joc în partidele oficiale, Ripensia urmând astfel să evolueze în campionat. Din iniţiativa organizaţiilor sportive timişorene, din anii 1932-1933 Divizia Naţională A a avut o nouă formă de desfăşurare, reunind cele mai bune echipe ale ţării: două serii a câte şapte echipe, jucându-se tur şi retur după sistemul toamnă-primăvară. Câştigătorii celor două serii urmau să joace două partide în finala campionatului.

Ripensia a câştigat într-o manieră magistrală seria I a campionatului, în care doar C.F.R. Bucureşti, Crişana Oradea şi Gloria C.F.R. Arad au fost adversari puternici. În primul meci al finalei, pe stadionul „Electrica” din Timişoara, 3.000 de spectatori au urmărit jocul Ripensia-Universitatea Cluj 5-3 (3-2). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Raffinsky, Dobay. În retur la Cluj, aceiaşi jucători au remizat 0-0, titlul de campioană revenind astfel, după o întrerupere de cinci ani, la Timişoara. Meritul Ripensiei era accentuat de faptul că ea participa pentru prima oară la această competiţie. Succesul a fost dublat de obţinerea titlului de golgeter al campionatului de către Ştefan Dobay cu 15 reuşite.

„Calul” Dobay avea să joace timp de zece ani la Ripensia, cucerind patru titluri de golgeter, dintre care trei consecutiv. Între 4 iunie 1933 şi 26 decembrie 1934 a jucat de nouă ori în naţională, marcând de fiecare dată. În continuare, până la 8 septembrie 1937, el a evoluat în 28 dintre cele 30 de meciuri jucate de selecţionata României. El avea un şut imparabil. În 1935 a şi rupt plasa porţii la un meci cu Juventus la Bucureşti, pe stadionul „Venus”. Căpitanul echipei adverse, Cibi Braun, avea să îşi amintească: „Iată ce s-a întâmplat pe teren: în minutul 8, Ghiţă Ciolac l-a deschis splendid pe Dobay, iar «Calul» a pornit-o în galop! Apoi, după ce a scăpat de Nicky Petrescu, de la vreo 10 metri şi-a expediat ghiuleaua spre poarta lui Endreffi. Ei bine, dragii mei, şutul acela n-a fost şut, ci un adevărat trăsnet! Mingea a spart plasa porţii şi a ieşit afară. Eu mă aflam la 5-6 metri distanţă de Dobay şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că toată viaţa mea n-am mai întâlnit o lovitură atât de puternică. Balonul a trecut ca ghiuleaua din tun şi pe oricine ar fi întâlnit în cale cred că l-ar fi doborât la pământ! Când balonul a trecut prin plasă, a urmat un moment de tăcere mormântală în tribune. Nimănui nu-i venea să-şi creadă ochilor. Primul care s-a smuls din uluială a fost arbitrul Tică Iliescu, care se afla în apropierea porţii; văzuse cum balonul pătrunsese în spaţiul ei şi ce ravagii făcuse, aşa că n-a mai stat pe gânduri şi a fluierat golul. Tribunele au început să aplaude cu frenezie.”

În 1986, Ioan Chirilă scria: „Ştefan Dobay locuieşte astăzi la Târgu Mureş, are peste 70 de ani; l-am surprins într-o zi, trei-patru secunde, în cadrul unui documentar T.V. despre intervenţiile chirurgicale reuşite ale medicilor din Târgu Mureş, şi cum Ştefan Dobay suferise de artroză la ambele articulaţii coxofemurale, veche maladie a fotbaliştilor, a apărut în faţa obiectivului, pe bicicletă, pe Corso, în dreptul Teatrului Naţional. Din păcate, imaginea a durat câteva secunde. Iar «vorbirea» – mai bine de un minut. Un prim-plan prelungit cu Dobay ar fi fost cel mai puternic argument în favoarea chirurgilor din Târgu Mureş.”

Şi tot lui Ioan Chirilă, Dobay i-a spus: „Află, Ioane, că dacă mi s-ar fi spus în adolescenţă că n-o să am voie să beau un şpriţ la gheaţă după meci, ca să pot «rejuca» fazele unui meci care devenea astfel de o mie de ori mai frumos, aş fi abandonat imediat jocul care mi-a dăruit până la urmă două artroze la articulaţiile coxofemurale, dar care nu mă împiedică să spun că fotbalul rămâne darul cel mai de preţ pe care l-am primit.”

În primul meci al acelui campionat 1932-1933, Ripensia a condus cu 2-0 la pauză pr C.F.R. la Bucureşti, pierzând însă în final cu 3-2 (goluri ale lui Dobay şi Beke). Au urmat două scoruri de 3-0, cu Şoimii Sibiu (Schwartz, Dobay, Raffinsky) şi cu România Cluj (Dobay de două ori şi Lakatos). În etapa a patra a fost suferită şi ultima înfrângere, 3-4 la Gloria C.F.R. Arad, după ce din nou Ripensia condusese la pauză cu 3-2 (Raffinsky a înscris două goluri). După aceasta nu a mai pierdut niciun punct. În tur s-au mai obţinut rezultatele de 1-0 cu Tricolor Ploieşti şi 9-1 cu Crişana Oradea, iar în retur 2-1 cu C.F.R. Bucureşti, 6-0 cu Şoimii Sibiu, 4-0 cu România Cluj, 4-1 cu Gloria C.F.R. Arad, 11-0 cu Tricolor Ploieşti (Schwartz a dat cinci goluri, iar Dobay trei), 1-0 cu Crişana Oradea (Raffinsky). În clasamentul final al seriei I, Ripensia avea zece victorii şi două înfrângeri, golaveraj 49-10 şi 20 de puncte, urmată de C.F.R. Bucureşti (18) şi Crişana Oradea (15). În anul competiţional 1932-1933 Ripensia a jucat în total 58 de meciuri (45 de victorii, două egaluri, 11 înfrângeri), golaveraj 234-89. Jocuri internaţionale au fost 21 (13 victorii, un egal, 7 înfrângeri), golaveraj 32-12. Ultimul rezultat important a fost 9-0 cu S.M.T.E. Subotica. Ziarul Napló din Subotica scria: „Nu s-a mai văzut la Subotica un joc asemănător cu al Ripensiei.”

În iulie 1932 Ripensia a întâlnit Rapid Viena, fiind învinsă cu 1-3. S-au remarcat totuşi Ciolac, Schwartz şi Dobay. Tot în 1932 a învins-o pe Gradzanski cu 4-2. La sfârşitul anului s-a plecat într-un nou turneu în Franţa. La 25 decembrie a avut loc jocul cu Hyères (1-0), apoi la 1 ianuarie 1933 la Toulouse, 12-1 cu selecţionata Marinei franceze (Stockschläger a marcat 4 goluri, Ciolac 3, Bindea şi Lakatos câte 2, Beke un gol). Au urmat la 3 ianuarie un 2-2 la Hyères cu selecţionata locală, apoi 5-3 cu A.C. Monaco. După trei victorii şi un egal în Franţa, pe drumul de întoarcere s-a înregistrat acel 9-0 de la Subotica cu S.M.T.E. şi un 3-6 tot acolo cu o selecţionată regională. Prin jocul tehnic şi spectaculos, Zombory, Bürger, Albu, Deheleanu, Kotormany, Lakatos, Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay, Stockschläger au câştigat simpatia miilor de suporteri din ţară şi de peste hotare. Ripi avea mii de admiratori la Bucureşti, unde evoluţiile ei constituiau adevărate sărbători fotbalistice. După cum scria şi Ioan Chirilă: „Ripensia era echipa mea favorită – sentiment de elev cucerit de sonoritatea numelui, provenit din Dacia Ripensis.” Tot el consemna formula de atac a Ripensiei astfel: Bindeabekeciolacschwartzdobay, precizând: „Scuzaţi formula grafică, dar ea sugerează omogenitatea celui mai bun atac al anilor ’30.”

În mai 1933, în plin campionat, Ripensia a primit aprobarea de a evolua în Olanda. La 11 mai a pierdut cu 2-7 (1-4) în faţa reprezentativei oraşului Haga, revanşându-se cu 3-0 a doua zi în faţa a 10.000 de spectatori. Au urmat 3-3 cu Ajax Amsterdam, 3-0 cu C.G. Haarlem, 4-0 cu Dordrecht şi 2-1 cu Rotterdam 11. Apoi în august a întâlnit echipele vieneze Wacker (4-3) şi First (0-1), în faţa a 5.000 de spectatori. La 15 august tribunele au fost neîncăpătoare la jocul Ripensia-Ujpest, campioana Ungariei: 2-3. Apoi la Bucureşti Ripensia a învins-o pe Ferencvaros cu 2-1. La 21 octombrie se remiza cu Ujpest la Budapesta (3-3), până la sfârşitul anului 1933 având loc şi alte meciuri în străinătate.

În 1933-1934 Ripensia a evoluat în seria a II-a a Diviziei Naţionale A, câştigând din nou primul loc, cu 11 victorii, două egalităţi (4-4 cu România Cluj şi 0-0 cu C.A.O. Oradea) şi o înfrângere (1-3 cu Juventus Bucureşti). Victoriile obţinute au fost: 5-0 şi 7-0 cu Şoimii Sibiu, 3-0 şi 6-2 cu Unirea Tricolor, 3-0 cu C.A.O. Oradea, 7-2 şi 6-0 cu Mureşul Târgu Mureş, 2-1 cu România Cluj, 2-1 cu Juventus Bucureşti, 3-1 şi 8-0 cu Gloria C.F.R. Arad. Finala campionatului a avut loc între Ripensia şi „dracii negri”, Venus Bucureşti. În Timişoara domnea optimismul. La 15 iulie însă, Ripensia, lipsită de Cotormani, Beke şi Deheleanu, conducea cu 2-0 la pauză prin golurile lui Ciolac, dar în repriza a doua fraţii Vâlcov au pus stăpânire pe joc şi Venus a învins cu 3-2. În returul de la Bucureşti, Ripensia a jucat în zece oameni din minutul 30, „fachirul” Kotormany fiind accidentat, iar pe atunci nu se făceau modificări. Totuşi, din nou Ripensia conducea la pauză prin golul lui Ciolac, dar Venus a învins cu 5-3.

Kotormany, poreclit „fachirul” sau „Bebi”, a evoluat de 9 ori şi în selecţionata naţională. După partida România-Iugoslavia 5-0 din 1933, el a fost denumit „stăpânul terenurilor”, atât la sol, cât şi în duelurile aeriene. Dobay a fost din nou golgeter în 1934, cu 23 de goluri, dintre care 5 înscrise într-un singur meci, cel cu Mureşul Târgu Mureş.

Tot în sezonul 1933-1934 a avut loc şi prima ediţie a Cupei României. Ripensia a avut un traseu impecabil: 7-0 cu Şoimii Sibiu, 6-4 cu Gloria C.F.R. Arad, 6-3 cu Venus Bucureşti, 3-1 cu A.M.E.F.A. Arad. În finală a dispus cu 5-0 (3-0) de Universitatea Cluj, prin golurile marcate de Bindea (2), Dobay (2) şi Schwartz. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Întreaga echipă a jucat cu precizia unui ceasornic. S-au remarcat în special Dobay, Bindea, Kotormany, Zombory, Bürger, Deheleanu şi Lazăr. Iniţial finala s-a disputat la Timişoara, Ripensia câştigând cu 3-2, dar la insistenţele clujenilor şi cu aprobarea conducerii Ripensiei, rezultatul a fost anulat, partida rejucându-se la Bucureşti. Doctorul Cornel Lazăr şi ceilalţi conducători ai clubului au văzut în meciul de la Bucureşti o bună sursă de venituri, el declarând presei cu acel prilej: „Pentru noi e indiferent unde jucăm, fiindcă în momentul de faţă suntem cea mai bună formaţie din România.”

Dintre jucătorii remarcaţi la acel meci, portarul Zombory a apărat de nouă ori şi poarta naţionalei României. Prima sa evoluţie în naţională a fost în 3 octombrie 1926 la Zagreb, când România a învins Iugoslavia cu 3-2. Ultima sa evoluţie a avut loc la 27 mai 1934 la Trieste, la Campionatul Mondial, România-Cehoslovacia 1-2. Bürger a fost timp de un deceniu un om de bază atât la Ripensia, cât şi la naţională. A adunat 34 de selecţii, foarte multe pentru acea perioadă. El juca cu multă dăruire şi controla bine balonul. Deheleanu a debutat şi el în naţională la 29 aprilie 1934, în meciul România-Iugoslavia de la Bucureşti. După acel joc, Gazeta din Bucureşti a organizat un sondaj în rândul cititorilor şi specialiştilor, în care el a fost declarat cel mai bun jucător român al meciului, primind în consecinţă „Cupa Gazeta”. După partida România-Polonia 4-1 din 3 noiembrie 1935 de la Bucureşti, revista Realitatea Ilustrată scria: „Linia de mijlocaşi (Deheleanu, Fieraru, Szaniszlo) de duminecă poartă tot meritul victoriei. Este poate cea mai bună din toate câte a avut echipa României în întreaga ei carieră.” Ultimul meci al lui Deheleanu la Ripensia, unde activa din 1932, a fost la 26 iunie 1938, 3-0 cu F.C. Milano. Ciolac era un fin tehnician şi controla balonul perfect. El era eficace, dar şi bun pasator şi creator de faze. În naţională a avut 24 de selecţii, reuşind 13 goluri.

Schwartz se afla la Ripensia din 1930. „Sobi” a fost considerat de multe ori cel mai bun jucător de pe teren. A fost un foarte bun secondant al lui Dobay. Era un bun tehnician, coordonator de joc, creator de situaţii şi realizator de goluri. A fost cel mai eficace jucător al României la ultima ediţie a Cupei Balcanice de dinainte de război (1936), când a marcat patru dintre cele nouă goluri ale naţionalei, câte două cu Grecia (5-2) şi Bulgaria (4-1). Bindea centra cu precizie şi combina excelent cu colegii de linie. El avea o demarare rapidă şi o lovitură de poartă bine plasată. A jucat la Ripensia din 1932 până la începutul războiului. A reuşit patru goluri la 10 iulie 1938, în partida Ferencvaros-Ripensia 5-4, şi două goluri în mai 1935, la victoria cu 5-2 asupra lui F.C. Viena. A jucat de 27 de ori în naţională.

În 1933 Ripensia a disputat 53 de meciuri (36 de victorii, opt egaluri, nouă înfrângeri), golaveraj 228-83. Golurile au fost marcate de Dobay (76), Raffinsky (46), Schwartz (21), Bindea (19), Ciolac (18), Beke (13), Lakatos (8), Deheleanu (6), Kotormany (5) etc. Ziarul Vestul atribuia succesele Ripensiei: „Coeziunii sufleteşti, colegialităţii, dragostei faţă de club şi folosirea la maximum a antrenamentelor.” Ţara din Timişoara, nr. 109 din 18 decembrie 1933, insera articolul intitulat Ripensia în sezonul trecut, în care scria: „Partea cea mai puternică a echipei a fost fără îndoială linia de mijloc compusă din Deheleanu, Kotormany, Lakatos şi Hrehuss, dintre care Kotormany şi Lakatos au devenit jucători stabili ai echipei naţionale. La înaintare au jucat Bindea, Beke, Schwartz, Chiroiu, Ciolac, Raffinsky, Dobay şi alţii, Bindea, Ciolac şi Dobay fiind întrebuinţaţi des în echipa naţională. Apărarea Ripensiei este solidă, deşi nu mai ajunge la înălţimea din anii precedenţi.” În acel an, Dobay a obţinut cel de-al doilea titlu de golgeter al campionatului. Beke a evoluat şi el la Ripensia în perioada 1930-1939, când a suferit un accident la schi pe Muntele Mic. A jucat de şase ori şi în naţională, prima oară la 25 august 1935 la Erfurt, Germania-România 4-2 (1-1). În 1936 a jucat de trei ori: România-Iugoslavia 3-2, România-Grecia 5-2 şi România-Bulgaria 4-1, iar în 1937 de două ori: România-Cehoslovacia 1-1 şi România-Belgia 2-1. Cu el în echipă, naţionala României a suferit o singură înfrângere. Nu a fost realizator prin excelenţă, ci un foarte bun pasator, cu o mare putere de luptă şi rezistenţă. Era un jucător serios, sârguincios şi receptiv la tot ce a reprezentat noul în organizarea jocului.

În lunile februarie-martie 1934, a fost efectuat un nou turneu în Franţa, care a cuprins cinci partide. La 26 februarie, Ripensia a învins pe St. Etienne cu 4-0, apoi a pierdut cu 4-5 la Nîmes şi cu 3-4 la Cannes, câştigând cu 2-0 la F.C. Mulhouse şi remizând 2-2 cu selecţionata oraşului Lyon. Lotul deplasat la acest turneu a fost format din: Zombory – Bürger, Agner – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss (Chiroiu) – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. A urmat un 3-0 la Timişoara cu Z.A.K. Subotica (goluri Ciolac, Beke şi Zombory din penalty), joc urmărit de 2.000 de spectatori. Ripensia avea să câştige şi turneul pascal organizat la Bucureşti, învingând cu 4-3 (3-0) pe Kispest Budapesta şi cu 7-2 (2-1) pe Venus Bucureşti.

La 27 mai 1934, dintre cei 11 jucători folosiţi la naţională în meciul cu Cehoslovacia de la Campionatul Mondial din Italia (1-2), şase au fost timişoreni: Zombory, Moravetz, Kotormany, Deheleanu, Bindea şi Dobay, alţi trei fiind foşti timişoreni: Vogl, Sepi II şi Kovacs. În urma acestei participări a avut loc şi un incident neplăcut, descris astfel în Vestul din 23 iunie: „Pentru cele câteva zile cât a lipsit – chemat la Trieste să reprezinte România la Campionatul Mondial de Fotbal -, Vasi Deheleanu, acest admirabil stegar al culorilor noastre sportive, a fost concediat de la primăria din Timişoara. Zvârlit afară ca o otreapă (…), scos dintr-o slujbă pentru care pregătirea sa îl impune în vanitatea atâtor dactilografe analfabete, dar excitant decorative pentru râfna şefilor de birou ai primăriei din Timişoara.” În urma presiunilor ziariştilor şi opiniei publice, Deheleanu a reprimit postul.

În iunie, pe stadionul O.N.E.F. din Bucureşti, 15.000 de spectatori aplaudau victoria Ripensiei cu 2-1 în faţa Triestinei, prima echipă italiană care a vizitat România. A urmat înfrângerea cu 4-6 (1-4) în faţa Admirei, campioana Austriei. Zombory a fost în zi slabă. Deheleanu şi Bindea, accidentaţi, nu au putut evolua. Golurile au fost înscrise de Possak, Dobay, Schwartz şi Ciolac. Ripensia a pierdut campionatul 1933-1934 şi din cauza oboselii, susţinând 20 de întâlniri într-o singură lună.

Din sezonul 1934-1935, Divizia Naţională A s-a desfăşurat într-o singură serie. Ripensia a terminat turul pe locul 1, iar Chinezul pe 2, ambele având câte 16 puncte. În retur, Ripensia a acumulat alte 16 puncte, cucerind al doilea său titlu de campioană. În startul campionatului deja, ea a învins la Bucureşti pe Juventus cu 3-0 prin reuşitele lui Schwartz, Ciolac şi Dobay. La 13 septembrie 1934 au pierdut însă derby-ul local cu Chinezul cu 5-6 (2-3). Au marcat: Dobay (3), Bindea şi Lazăr. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Şi în retur Chinezul avea să învingă cu 3-2. După înfrângerea cu 5-6, roşu-galbenii s-au deplasat la Unirea Tricolor Bucureşti, câştigând cu 3-2. La 7 octombrie au întrecut tot la Bucureşti pe Venus cu 4-1. Din etapa a VIII-a, locul 1 a fost preluat de Chinezul. Alte rezultate în tur au fost: Ripensia – A.M.E.F.A. Arad 4-3 (1-0), C.A.O. Oradea – Ripensia 2-2 (2-0), iar în retur: Ripensia – România Cluj 5-1 (3-1), Ripensia – Unirea Tricolor 5-0 (3-0), A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 2-2 (1-1). După jocul cu România Cluj, ziarul timişorean Polysport din 18 martie 1935 scria: „Asul zilei a fost Kotormany. A acoperit tot terenul şi a fost inepuizabil. Aplauzele care au acompaniat acţiunile sale au fost complet justificate. Deheleanu în defensivă şi în special la degajările cu capul, Lakatos în ofensivă şi în deschiderile sale ideale, l-au încadrat de minune pe Kotormany. Atacul a funcţionat ca în zilele sale bune. Bindea a avut curse admirabile. Dobay este în drum spre forma sa de odinioară. Ghiţă Ciolac a condus cu măiestrie, plus că a fost unul din cei mai periculoşi înaintaşi în faţa porţii. Schwartz a fost iniţiatorul tuturor atacurilor. Cei doi fundaşi (Hoksary şi Agner) au fost cam nesiguri. Totuşi, n-au fost expuşi situaţiilor critice. Pavlovici s-a achitat conştiincios de sarcina sa.” În clasamentul final, Ripensia a acumulat 32 de puncte, fiind urmată de C.A.O. Oradea şi Venus Bucureşti cu câte 29.

Portarul Pavlovici, aflat la Ripensia din 1933, a fost unul dintre cei mai buni din Europa. Era denumit de ziarişti „pantera neagră” sau „pantera din vest”. Până în 1941, cât a jucat aici, a suferit patru fracturi, datorită curajului şi a îndrăznelii cu care intervenea la balon. O amintire legată de el avea şi Cibi Braun: „Ripensia juca cu Universitatea la Cluj. Arbitrul nu se prezentase, aşa că cele două echipe au căzut la învoială să conducă jocul un localnic. Studenţii atacau, atacau, dar nu marcau în ruptul capului. Deodată, cu cinci minute înainte de sfârşit, Hoksary face henţ careu. Arbitrul fluieră, fericit şi el de această miraculoasă întâmplare… Un clujean trage penalty-ul, dar Pavlovici apără. Stupoare în tribune. Dar arbitrul localnic nu se dă bătut. Dictează repetarea loviturii. Aceeaşi poveste se repetă. Clujeanul bate şi «pantera» prinde… Dar arbitrul tot nu se lasă… Cere din nou repetarea loviturii.

Schwartz se apropie de el şi îl întreabă:

– Nu vă supăraţi, domnule arbitru, până când o să se tragă?

– Până va fi gol, răspunde arbitrul, înfuriat.

Schwartz se întoarce spre poartă şi strigă:

– Pavlovici, lasă să intre mingea, că altfel pierdem… trenul!”

După meciul Venus-Ripensia 0-1 de la 15 martie 1938, Sportul Capitalei avea să scrie: „Dar Venus are ghinion. Ghinionul de a da peste un portar în formă extraordinară. Pavlovici se transformase în om de gumă sau în panteră. Pavlovici este la ora aceasta cel mai bun portar din ţară. Portarul Ripensiei a dovedit calităţi excepţionale pe care abia le-au arătat Plánička sau Badjou. Promptitudine, elasticitate, plasament, joc de careu şi îndrăzneală – iată calităţile acestui mare sportiv.” De asemenea, ziarul mai adăuga că Pavlovici avea un reflex „de Tarzan”.

În sezonul 1934-1935 Ripensia a ajuns până în finala Cupei României. A eliminat pe rând echipele A.C.F.R. Braşov (4-1), Universitatea Cluj (2-1), C.A.O. Oradea (2-1) şi Venus Bucureşti (4-2). Finala cu C.F.R. Bucureşti a fost pierdută în prelungiri cu 6-5 (goluri ale lui Schwartz 2, Ciolac, Dobay şi Zombory de la 11 m). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lazăr – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În paralel au fost continuate şi disputele internaţionale. La 1 mai 1935 Ripensia era învinsă la Bucureşti de Beogradski, după ce la pauză fusese 1-1. La jocul desfăşurat pe o ploaie torenţială pe arena „Venus” au asistat 10.000 de spectatori. A lipsit Ciolac. La 15 mai, în nocturnă tot pe „Venus”, Ripensia a învins pe F.C. Wien cu 5-2, când cvintetul ofensiv Bindea-Beke-Ciolac-Schwartz-Dobay a dat dovadă de o mare poftă de gol. În luna august, la Timişoara, 5.000 de spectatori aplaudau victoria cu 4-2 (2-2) în faţa Admirei, prin golurile lui Dobay, Ciolac, Beke şi Schwartz. La 19 august a avut loc la Bucureşti amicalul cu Austria Viena (3-3), meci rămas celebru în urma unei faze relatate din nou de Cibi Braun:

„Crezi că poţi să-ţi stăpâneşti telegarii nervilor atât de uşor? Sindelar, cât era el de formidabil, maestru inegalabil al balonului rotund, strateg fin şi executant impecabil al fentelor, a uitat de toate aceste «grade» şi i-a ars un picior arbitrului Denis Xifando în partea cea mai… moale.

Lucrurile s-au petrecut pe «Venus», la jocul Ripensia – F.C. Austria. Vienezii veniseră cu «tacâmul complet» (adică cu Hiden, Sesta, Sindelar etc.), dar timişorenii le-au făcut multe clipe grele… Şi-apoi, colac peste pupăză, se mai întâmplă una grozavă. Xifando acordă un «11» Ripensiei. În poartă apăra Pavlovici, iar Zombory – specialistul loviturilor de acest soi – sta rezervă pe tuşă. Când a văzut însă că s-a dat «11 metri», Zombory s-a sculat, a intrat în teren, a bătut lovitura, a marcat şi apoi s-a dus calm şi s-a reaşezat pe bancă. Faptul trecuse neobservat. Dar, după câteva minute, Xifando mai acordă un «11 metri». Scena se repetă, dar de această dată Sindelar aleargă la arbitru:

– Sunt 12 oameni în teren!

Nu ştiu ce i-a răspuns Denis Xifando, dar Sindelar şi-a concretizat replica prin acel picior celebru, aplicat cu precizie şi măiestrie drept în spatele arbitrului.

Amatorii de glume i-au sugerat arbitrului Denis Xifando să cedeze pantalonii cu pricina unui muzeu, iar în inscripţia lămuritoare să se scrie: «Aceşti pantaloni poartă ‘viza’ celebrului fotbalist Sindelar!»”

În urma acestui scandal, Sindelar, care a fost eliminat de pe teren, avea să fie mustrat de Federaţia vieneză de fotbal.

În 1935-1936 Ripensia a câştigat şi campionatul şi cupa, acesta fiind singurul an din istoria fotbalului timişorean când ambele trofee supreme ale fotbalului românesc au fost câştigate de sportivii din oraşul de pe Bega. Turul campionatului a avut o situaţie destul de neclară. Lupta se dădea între cinci echipe, despărţite la finalul turului de numai două puncte. Ripensia a terminat turul pe locul 3, cu un punct mai puţin decât liderul C.A.O. În retur Ripensia a pierdut doar 3 jocuri din 11, câştigându-le pe celelalte. În această ediţie ea şi-a luat revanşa în faţa Chinezului pentru înfrângerile din campionatul anterior. La 23 septembrie 1935 Ripensia a învins Chinezul cu 6-1 (2-1), iar la 23 aprilie 1936 cu 3-2 (3-1). În partida din primăvară au evoluat: Pavlovici – Bürger, Agner – Gáll, Kotormany, Hoksary – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. În aceste două meciuri au marcat Schwartz (3), Chiroiu (2), Dobay (2), Ciolac şi Bindea. În tur s-au mai înregistrat rezultate precum: Ripensia – C.A.O. Oradea 5-1, Gloria Arad – Ripensia 4-1, Juventus – Ripensia 1-1, iar în retur A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 1-0, Ripensia – Universitatea Cluj 5-2 sau Ripensia – Crişana Oradea 4-1. În clasamentul final, Ripensia avea 30 de puncte, urmată de A.M.E.F.A. Arad cu 28, Juventus, C.A.O. Oradea şi Venus cu câte 24.

În Cupa României a eliminat pe C.F.R. Bucureşti cu 3-2, pe Crişana Oradea cu 8-3, pe Minerul la Lupeni cu 9-2, pe Universitatea Cluj cu 4-2, iar în finală la Bucureşti pe Unirea Tricolor cu 5-1 (1-0). În cele cinci meciuri Ripensia a înscris 29 de goluri. În finală au marcat Ciolac (2), Schwartz (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Chiroiu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

La 10 februarie 1936 Ripensia a învins-o din nou pe Z.A.K. Subotica cu 7-1. La 15 aprilie, la Bucureşti, într-un joc de mare luptă, a învins-o cu 1-o pe Slavia Praga, la care evoluau portarul Plánička, fundaşul Dencik, mijlocaşul Krcil şi atacanţii Fiala, Brade, Puc sau Kopecky. La 3 iunie, tot la Bucureşti, era pierdut cu 1-2 meciul cu F.C. Liverpool, după ce Dobay a deschis scorul. Şi tot acolo, la 16 august, în faţa a 18.000 de spectatori, a învins-o pe Ferencvaros, campioana Ungariei în 1935, cu 3-0, deşi la aceasta jucau Toldi, Kiss, Tänzer, Sarossy sau Lazar. Obosiţi, la 26 august timişorenii cedau cu 1-7 în faţa Admirei, cea mai severă înfrângere din istoria echipei.

În 1936-1937 Ripensia a terminat campionatul doar pe locul 3, pierzând şi finala cupei. Numai Dobay a câştigat pentru a patra oară titlul de golgeter. În tur au fost scoruri precum: 4-0 cu Universitatea Cluj, 5-3 cu Chinezul, 5-3 cu Victoria Cluj, 2-0 cu Venus, 5-0 cu Unirea Tricolor, 6-2 cu Juventus. Returul a fost mai slab: 1-3 (0-0) cu A.M.E.F.A. Arad, 2-3 (2-3) cu Unirea Tricolor, 1-2 (0-0) cu Juventus, 1-2 (1-0) cu Universitatea Cluj. În clasamentul final, Venus avea 32 de puncte, Rapid 30 şi Ripensia 27. La victoria cu 2-0 din retur cu Crişana Oradea, prin golurile lui Dobay şi Zombory din 11 m, au evoluat: Zombory – Bürger, Hoksary – Lazăr, Deheleanu, Chiroiu – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În Cupa României, după 2-1 (1-1) la Timişoara cu Olimpia C.F.R. Satu Mare, 1-0 cu Unirea Tricolor, 1-0 la Timişoara cu Universitatea Cluj şi 5-2 tot acasă cu Juventus, finala a fost pierdută în faţa Rapidului, după 1-1 la pauză (gol Dobay), cu 5-1. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Agner – Lazăr, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Oprean, Ciolac, Schwartz, Dobay.

După încheierea sezonului de toamnă 1936, Ripensia a efectuat un turneu în Iugoslavia. După un 5-0 cu Z.A.K. Subotica, prin golurile lui Dobay (3), Schwartz şi Bindea, la 1 decembrie ea a întrecut pe S.K. Bata Borowa cu 4-2, iar la 5 şi 6 decembrie a fost învinsă cu 0-3 şi 1-3 de H.A.S.K. Zagreb, cea mai puternică echipă iugoslavă din acel moment. În 1937 a fost adus un nou antrenor, Heinlein, cu care a urmat o ultimă perioadă glorioasă. Cum scria Ioan Chirilă, Ripensia, „micul Wunderteam al anilor ’30”, va continua să fie cap de afiş până spre 1938, cu pragmatismul „semiprofesioniştilor” săi. Au fost obţinute victorii prestigioase cu First Viena (4-2, goluri Dobay 2, Sepi şi Schwartz), 2-1 (0-0) la Bucureşti cu Leicester City, în ciuda tehnicităţii superioare de care a dat dovadă aceasta, iar la 15 august 1937 un 2-0 (1-0) cu F.C. Hungaria tot la Bucureşti (la aceasta evoluau Csek, Titkos, Turay şi portarul Szabo). 10.000 de spectatori au fost prezenţi pe stadionul „Venus”. Graţian Sepi a jucat la Ripensia până în 1939. După meciul Elveţia-România de la Berna din 29 octombrie 1933 (2-2), ziariştii elveţieni l-au denumit „Tancul din Balcani” pentru pătrunderile sale rapide şi irezistibile. A jucat în naţională de 23 de ori, înscriind 15 goluri.

Ultimul succes notabil al Ripensiei a fost câştigarea campionatului 1937-1938. Atunci Divizia A s-a desfăşurat din nou pe două grupe, Ripensia evoluând în seria a II-a. Principala contracandidată aici era Venus Bucureşti. După terminarea turului, Venusul avea trei puncte avans, deoarece Ripensia a pierdut la Vulturii Textila Lugoj (2-3) şi Venus (1-6). În retur însă le-a învins cu 3-1, respectiv 1-0. Meciul Ripensia – Venus a şi decis de altfel locul 1. A marcat Oprean. Cei mai buni jucători au fost Pavlovici, Kotormany şi Bindea. Ripensia a câştigat prin urmare campionatul cu un punct avans. În retur a pierdut un singur meci. S-au evidenţiat Marksteiner, Oprean, Gáll şi Regdon. În tur Bindea a marcat 11 goluri, iar Marksteiner 9. În clasamentul final al seriei, Ripensia avea 30 de puncte, Venus 29, iar Gloria Arad 24. În august s-au jucat două meciuri pentru câştigarea titlului de campioană naţională. La Bucureşti, Ripensia a învins Rapidul cu 2-0, iar la Timişoara tot cu 2-0, prin golurile lui Oprean şi Bindea. În schimb, Cupa României a fost părăsită încă din 16-imi, după 1-5 cu Juventus la Bucureşti. În acel an, C.A.M. Timişoara a ajuns până în finală, fiind întrecută greu de Rapid Bucureşti cu 3-2.

În toamna lui 1937, Ripensia pierdea tot la Bucureşti amicalul cu Admira Viena cu 5-3 (3-1) şi pe cel cu F.C. Austria Viena cu 4-2. În schimb, în octombrie, la Timişoara, era învinsă Ujpest Budapesta cu 4-1 (0-1) în faţa a 6.000 de spectatori, prin reuşitele lui Bindea (2), Dobay şi Schwartz. Tot la Timişoara, First Viena câştiga cu 3-2, pentru gazde înscriind Marksteiner şi Bindea. În 1938 se remiza la Timişoara cu A.S. Roma (2-2), ocazie cu care s-au remarcat Dobay şi Bürger.

O mare performanţă a fost izbutită prin eliminarea lui F.C. Milano din Cupa Europei Centrale intercluburi. La 21 iunie 1938, pe stadionul „Venus” din Bucureşti, Ripensia a învins cu 3-0 (3-0), prin golurile lui Marksteiner (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Chiroiu – Nagy, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Beke, Marksteiner, Ciolac, Dobay. În retur, la 3 iulie, Bindea deschidea scorul la Milano în primele minute de joc. Gazdele au câştigat cu 3-1, însă Ripensia s-a calificat. A urmat dubla cu Ferencvaros Budapesta. La 10 iulie pe „Venus” aceasta a învins cu 5-4 (3-3), toate golurile învinşilor fiind înscrise de Bindea. Pavlovici a avut în schimb o zi neagră. În retur, maghiarii au câştigat cu 4-1 (2-0). După terminarea partidei, Bindea a fost bătut de câţiva jucători ai gazdelor. Au fost făcute reclamaţii la F.I.F.A., ameninţări prin presă, însă curând ecourile s-au stins şi competiţia a continuat fără echipele româneşti.

În 1938-1939 turul campionatului a fost încheiat pe locul 2. În retur însă, Ripensia a pierdut cinci meciuri, în timp ce Venus a pierdut unul singur în întregul campionat. Ripensia a terminat pe 2, însă la 9 puncte de lider. Cu 53 de goluri marcate, a fost cea mai eficace formaţie. Adalbert Marksteiner a înscris de 19 ori, devenind golgeter al Diviziei A. Au mai marcat Bindea, Ciolac, Sepi II şi Dobay. Foarte bine au evoluat în acest campionat mijlocaşii Nagy şi Gáll, în special primul dovedindu-se un half de mare clasă.

În tur cea mai frumoasă victorie a fost cea obţinută în etapa a doua, 5-0 cu Tricolor Ploieşti (au marcat Bindea 2, Marksteiner 2 şi Dobay). Alte rezultate din tur: 0-3 cu F.C. Carpaţi Baia Mare, 3-2 cu Gloria Arad, 1-1 cu Venus, 4-3 cu Victoria Cluj, 2-1 cu Rapid Bucureşti. În retur a fost luată revanşa în faţa lui Carpaţi Baia Mare cu 4-1 (2-0), prin golurile lui Ciolac şi Marksteiner (câte 2), în cadrul ultimei etape. Tot în retur: 4-1 (1-1) cu Victoria Cluj, 1-2 (1-0) cu Gloria Arad, 2-1 (1-1) cu Rapid la Bucureşti. În clasamentul final, Venus a adunat 35 de puncte, Ripensia 26 şi A.M.E.F.A. Arad 25.

Marksteiner a fost principalul realizator al echipei în ultimii patru ani dinaintea războiului. Colegul său de echipă Rudolf Bürger avea să spună: „După ce a sosit la Timişoara dintr-o echipă arădeană necunoscută, mulţi au privit cu neîncredere jocul lui. Însă când a început să marce goluri în serie, unele mai frumoase decât celelalte, s-a schimbat atitudinea echipei faţă de el. Mi-a plăcut seriozitatea lui, atât pe teren cât şi în viaţa particulară. A fost un bun coleg de echipă, cu care ne-am înţeles foarte bine.” După meciul cu Carpaţi Baia Mare (4-1) din 18 iunie 1939, ziarul Sport şi critică scria că Marksteiner, autor a două goluri, este un realizator ideal. Înscrisese tot două goluri şi lui F.C. Milano. A fost de două ori selecţionat în naţionala ţării.

În Cupa României, din nou, Ripensia a fost eliminată încă din 16-imi, 1-3 cu Rapid Bucureşti. Iar în turneul pascal de la Bucureşti din primăvara lui 1939, Ripensia a pierdut cu 1-2 în faţa Venusului şi a învins cu 5-3 pe Rapid.

În 1939-1940, randamentul Ripensiei în campionat a fost de numai 50% (22 de puncte obţinute din 44 posibile). A terminat pe locul 6, cel mai slab reuşit în Divizia A în istoria clubului de până atunci. Chiar şi nou promovata C.A.M. Timişoara a încheiat campionatul cu un punct mai mult. În întâlnirile directe s-au consemnat două egalităţi: 1-1 şi 2-2. În primul joc a marcat Marksteiner, iar în al doilea Marksteiner şi Simatoc. În partida din tur au jucat: Pavlovici – Kungl, Dobay – Simatoc, Kotormany, Nagy – Haas, Oprean, Marksteiner, Jifcovici, Tänzer. S-au evidenţiat Pavlovici, Nagy, Simatoc, Kotormany, Marksteiner, Jifcovici şi Tänzer. Bindea juca acum la C.A.M.T., dând un interes sporit jocurilor directe. În prima etapă, la 27 august 1939, Ripensia învinsese cu 3-0 (2-0) pe Juventus, prin golurile lui Mioc, Jifcovici şi Ciolac. Au jucat atunci: Pavlovici – Oprean, Regdon – Simatoc, Kotormany, Lazăr – Beke, Andreescu, Mioc, Jifcovici, Ciolac. Tot în tur, la Timişoara a fost învins şi Venus cu 2-1 (goluri ale lui Haas), alte rezultate fiind: Ripensia – U.D. Reşiţa 4-4, Ripensia – Gloria C.F.R. Galaţi 2-0, Unirea Tricolor – Ripensia 1-0, Rapid – Ripensia 3-2. În retur: Juventus – Ripensia 5-1, apoi 0-1 cu Gloria C.F.R. Galaţi şi 0-3 cu U.D. Reşiţa, rezultate care au îndepărtat echipa de fruntea clasamentului. Ripensia totaliza cu nouă puncte mai puţin decât campioana Venus Bucureşti. Nici în cupă nu a trecut de 16-imi.

Ediţia 1940-1941 a fost prima de după 1932 când Timişoara a avut o singură echipă în Divizia A, C.A.M.T. fiind nevoită să se retragă. Ripensia a început foarte bine campionatul. În etapa a V-a, după 4-1 (2-0) cu F.C. Brăila, ea a ajuns chiar în fruntea clasamentului, fără nicio înfrângere. Au urmat însă rezultate mai slabe: 2-2 cu U.D. Reşiţa, 2-3 cu Mica Brad, 1-3 cu Sportul Studenţesc, iar în etapa a X-a 2-2 cu F.C. Ploieşti în deplasare, coborând pe locul 4. Între timp fusese obţinut un singur succes, 3-1 cu Universitatea Cluj la Sibiu. Returul a fost mai bun, terminând campionatul pe locul 3. În jocul cu U.D. Reşiţa din etapa a şasea au evoluat: Pavlovici – Oprean, Felecan – Kovacs, Kotormany, Simatoc – Vodă, Jifcovici, Marksteiner, Andreescu, Bindea. Golurile le-au marcat Bindea (care revenise la Ripensia) şi Simatoc. În clasament, Unirea Tricolor aduna 38 de puncte, Rapid 35, iar Ripensia 32. Cupa a fost părăsită din 16-imi.

La 6 iulie 1941 s-a sărbătorit jubileul de zece ani de la înfiinţarea echipei Ripensia, cel mai important eveniment sportiv al anului. Pe arena „Electrica” a fost organizat un meci între Ripensia din 1931 şi cea din 1941, arbitrat de A. Chiciura. Scorul final a fost 5-5. Pentru Ripensia din 1941 au marcat Kovacs I (4 goluri) şi Kovacs II (un gol), iar pentru Ripensia 1931: Sepi II (2 goluri), Tabacu, Bindea şi Ciolac. Foarte important a fost în toată perioada existenţei Ripensiei aportul publicului. Dragostea acestuia pentru echipă a determinat sporirea elanului acsteia şi a performanţelor sale. A fost o sudare sufletească între marea masă a suporterilor şi club, făcându-l să fie temut de toţi adversarii. Ziarul Ecoul scria despre jubileul amintit: „Să sperăm că şi tânăra Ripensia va reuşi să ocupe primul loc în cadrul Diviziei Naţionale şi va purta la fel peste hotare mândria sportului românesc.”

Dar din cauza izbucnirii războiului mondial, campionatul a fost întrerupt câţiva ani. S-au mai disputat două ediţii ale Cupei României, însă noua generaţie a Ripensiei nu a mai reuşit performanţe notabile. De exemplu, la 14 septembrie 1941, în „Cupa de război”, Ripensia a pierdut 2-4 cu Electrica Timişoara. Din vechea gardă mai evoluau numai Beke, Kotormany şi Bindea, înconjuraţi de jucători tineri, de perspectivă. La începutul anului 1942, într-o frumoasă duminică, jucătorii glorioasei Ripensii de odinioară (Pavlovici, Bürger, Kotormany, Deheleanu, Bindea, Beke, Schwartz, Dobay etc.) au susţinut un nou meci jubiliar, trezind amintiri deosebite suporterilor. Acum echipa se afla într-un mare declin, deţinând „lanterna roşie” în seria I a „Cupei de război”.

După război, autorităţile comuniste au lovit dur clubul Ripensia, ai cărui jucători s-au împrăştiat pe la alte echipe. Problemele financiare, organizarea comunistă în domeniul sportiv şi unele acţiuni „ascunse” au afectat din plin echipa. La campionatul orăşenesc disputat în 1946 ea nici nu a participat, deşi erau opt echipe în prima categorie şi zece în a doua. La deschiderea primului campionat postbelic, Timişoara a primit un singur loc în Divizia A, ocupat de echipa C.F.R. În 1946-1947 Ripensia nu a jucat nici în Divizia B. Ea a câştigat seria a V-a B a Diviziei C, pierzând numai şase puncte în 18 întâlniri şi promovând în B. S-a clasat cu un punct înaintea echipei I.L.S.A. Timişoara, care i-a fost cel mai puternic adversar. În partida directă din tur, încheiată 1-1, pentru Ripensia au jucat: Heius – Rozga, Berindean – Gáll, Kozma, Gergely – Cumpănaş, Kobilansky, Lazăr, Pantea, Oprean. Ripensia a adunat 30 de puncte, iar I.L.S.A. 29.

În 1947-1948 Ripensia a terminat pe locul 8 în Divizia B, seria a III-a, cu 28 de puncte în 28 de jocuri. Nu a obţinut dreptul de a evolua în ediţia următoare a Diviziei B, care cuprindea două serii de câte 14 echipe. În tur Ripensia a fost învinsă de Electrica Timişoara cu 1-0, câştigând în retur cu 3-1. Atunci au jucat: Zarici – Rozga, Toth – Ferenczi II, Kozma, Gergely – Jurca I, Thierjung, Ciobanu, Jurca II, Roşu. Golurile le-au marcat Roşu (2) şi Jurca II. Thierjung fusese în 1937-1938 golgeterul României cu 22 de goluri, dintre care şase în jocul Chinezul Timişoara – C.A.O. Oradea 7-3 din 26 septembrie 1937. La Ripensia a evoluat în 1947-1948.

În vara anului 1948, Ripensia şi-a înscris numele pentru ultima oară în cartea de aur a fotbalului românesc, formaţia sa de juniori cucerind titlul de campioană naţională. Ea a realizat rezultatele: 7-1 cu C.S.M. Lugoj, 2-1 cu Stăruinţa Oradea, 4-0 cu I.T. Arad, iar în finală 5-2 cu U.M. Concordia Ploieşti, când au jucat: Craşovan II – Laza, Roman, Vulcănescu – Lazici, Ertl – Craşovan I, Bucurescu, Nicolin, Florescu, Glisici. În felul acesta, faimosul club Ripensia era eliminat din fotbalul românesc, însă amintirea sa avea să rămână neştearsă în memoria iubitorilor de sport din Timişoara şi din întreaga ţară. Nemaiavând suportul nimănui, Ripensia a dispărut, fuzionând cu Electrica Timişoara, denumită astfel după stadionul pe care a evoluat, şi pe care ulterior avea să joace echipa U.M.T.

Bibliografie:

Iosif  Dudaş, Timişoara, leagănul fotbalului românesc, 1971; Mihai Flamaropol, Fotbal – cadran românesc, Bucureşti, 1986; http://ro.wikipedia.org/wiki/Ripensia_Timi%C8%99oara; Ioan Chirilă, Zile şi nopţi pe stadion, Bucureşti, 1986; Almanahul Sportul, Bucureşti, 1971.

Mircea Rusnac – O lucrare despre mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului

8 Iulie 2012

Preotul profesor Petrică Zamela din Valea Almăjului şi-a publicat în 2011, cu susţinerea Episcopiei Caransebeşului, teza de doctorat consacrată mitropolitului Banatului Vasile Lăzărescu, cel căruia i se datorează repunerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.* Născut în 1894 la Jadani (Corneşti), Vasile Lăzărescu a studiat teologia la Cernăuţi şi Arad, filosofia şi pedagogia la Budapesta şi Viena. (p. 23) Din 1920 a fost doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi.

În continuare a activat ca profesor la Academiile Teologice din Sibiu şi Oradea, fiind hirotonit la 31 decembrie 1933 ca episcop al Caransebeşului. În 1939, după multe eforturi depuse de Biserica bănăţeană, a fost reactivată Episcopia Timişoarei, prin mutarea sediului de la Caransebeş. Primul ierarh al acesteia a fost Vasile Lăzărescu, recunoscut abia în 1941. (p. 63) El a avut un rol esenţial în construirea monumentalei catedrale mitropolitane, iar în perioada celui de-al doilea război mondial a găzduit la Timişoara Academia Teologică refugiată de la Oradea. (p. 64)

La 7 iunie 1947, scaunul episcopal al Timişoarei a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie, acesta fiind un pas important către reactivarea vechii Mitropolii a Banatului. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Dimitrievici şi George Popovici se intitulaseră „mitropoliţi ai Timişoarei” (p. 83), iar în 1848 Adunarea Naţională de la Lugoj l-a ales pe protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici Stoichescu, drept vicar general al Mitropoliei Banatului. (p. 86) Însă opoziţia ierarhiei superioare bisericeşti, sârbească până în 1865 şi românească după aceea, a zădărnicit aceste proiecte. Abia în 1947, Vasile Lăzărescu a reuşit să obţină, tocmai de la premierul procomunist Petru Groza, punerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.

La 26 octombrie 1947 a avut loc, la noua catedrală din Timişoara, întronizarea sa ca titular al Mitropoliei Banatului. În anul următor, la aceasta a aderat şi Episcopia Aradului, ţinând cont de apropierea geografică faţă de Timişoara, comparativ cu Sibiul. (p. 93) O altă realizare a mitropolitului Lăzărescu a fost canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, alt fost mitropolit al regiunii, în 1956, când se împlineau trei secole de la moartea sa. (p. 95)

În continuare au fost arătate, pe baza unor informaţii din arhivele Securităţii, relaţiile tensionate dintre mitropolitul Vasile Lăzărescu şi statul comunist. El a refuzat să fie informator şi a ajutat persoane persecutate de regim. De asemenea, predicile sale atacau de multe ori concepţiile comuniste atee. În consecinţă, în cele din urmă el a fost destituit din funcţie în 1961 pentru presupuse delapidări financiare. (p. 196) El a fost obligat să şi părăsească Banatul, trăindu-şi ultimii ani (până în 1969) la diverse mânăstiri din ţară (Sâmbăta de Sus, apoi Cernica).  A murit la 21 februarie 1969. (p. 216)

Fiind o personalitate foarte importantă a Banatului, mitropolitul Vasile Lăzărescu a meritat din plin o asemenea lucrare documentată şi apărută în condiţii deosebite. El a pus practic bazele situaţiei actuale a Bisericii ortodoxe bănăţene. A fost urmat în scaun de actualul mitropolit, Nicolae Corneanu. Îngropat în satul său natal, mitropolitul Lăzărescu merită să rămână în memoria noastră ca un om care a făcut multe lucruri bune pentru regiunea din care a provenit.

* Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Ed. Universităţii din Oradea, 2011, 410 p.

Mircea Rusnac – În onoarea regelui Mihai

23 Martie 2012

Regele Mihai a împlinit la 25 octombrie 2011 vârsta de 90 de ani. În cinstea acestui eveniment, Biblioteca Cercului de Studii Vestul din Timişoara, sub coordonarea lui Flavius Boncea, a editat un frumos volum, în condiţii grafice deosebite.* El a apărut în doar 100 de exemplare, care nu au fost destinate comercializării. Jumătate dintre ele au fost predate în semn de cadou Casei Regale, celelalte fiind folosite pentru drepturile de autor şi pentru depozitul legal.

Ca unii care am avut cinstea de a lua parte la întocmirea volumului amintit (p. 62-65), putem să facem o scurtă prezentare a acestuia. El se deschide cu o declaraţie a regelui Mihai („Timişoara este pentru mine un loc însemnat şi drag, la care mă întorc întotdeauna cu plăcere. Poate pentru că inima acestui oraş este într-un fel şi inima ţării.”), cu Imnul Regal şi cu un articol introductiv al lui Flavius Boncea, purtând acelaşi nume ca şi cartea, urmând emoţionante mărturii ale principelui Radu, ale primarului Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu, şi ale mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu. O amintire tristă din momentul abdicării regelui a avut fostul director al Operei din Viena, Ioan Holender (Am plâns cu lacrimi mari, căci l-am iubit pe Rege, p. 43-44), alte nume importante care au scris scurte, dar emoţionante evocări, fiind Şerban Foarţă, Nicolae Ţăran, Mircea Pora, Adrian Bodnaru, Adrian Orza, Tudor Creţu, Emil Druncea, Marius Ghilezan, Ştefan Şiacovici, Oscar Berger şi Amelia Galetar. Din amintirile mai multora dintre ei am reţinut faptul că în copilărie, pe vremea comunismului, bunicile (mai rar bunicii) au fost cele care le-au povestit pentru prima dată despre existenţa regelui şi despre exilul la care fusese obligat de către autorităţi. Este cazul lui Flavius Boncea (p. 8), Adrian Orza (p. 55), Marius Ghilezan (p. 71), Amelia Galetar (p. 78-79). Întrucât am trecut printr-o situaţie identică, în cazul nostru bunica numindu-se Maria Brezina (născută Pârgea), nu ne-am putut opri o întrebare: să fi fost o conspiraţie a bunicilor împotriva situaţiei existente atunci, când mulţi au ales să povestească în familie ceea ce cunoscuseră în tinereţea lor? Răspunsul nu poate fi, desigur, decât negativ, însă absenţa acestei conspiraţii dovedeşte un fapt şi mai remarcabil, anume că bunicii noştri au ales că contrazică teoriile oficiale ale regimului comunist, povestind adevărul nepoţilor lor, în speranţa că aceştia îl vor păstra în minte.

Articolul nostru, intitulat România este, de drept, Monarhie Constituţională, a tratat problema abdicării forţate a regelui de la 30 decembrie 1947 şi aşa-zisa şedinţă a Parlamentului din aceeaşi zi, al cărei proces-verbal publicat în Monitorul Oficial s-a dovedit a fi un fals (Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Bucureşti, 1992, p. 107-109). Pe baza acestui fals, România a devenit republică „populară”, deşi toate ţările care schimbaseră forma de stat după încheierea celui de-al doilea război mondial (Iugoslavia, Ungaria, Italia, Albania, Bulgaria) recurseseră măcar la simulacre de consultare a cetăţenilor. România a fost singura ţară care a devenit republică în urma unei farse de 45 de minute şi din acest motiv legitimitatea unei asemenea forme de stat rămâne într-o mare suferinţă.

Volumul mai trece în revistă realizările Timişoarei din scurta perioadă a domniei regelui Mihai (Catedrala mitropolitană, Filarmonica „Banatul”, Opera Română, Universitatea de Vest, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului), precum şi documentele prin care regele Mihai a devenit, la 24 februarie 2009, cetăţean de onoare al oraşului. Un volum decent, fără laude goale şi exagerate, şi foarte potrivit cu frumoasa aniversare căruia i-a fost destinat.

În încheiere vom reproduce din acest volum poezia Balenele republicane, scrisă de Paul Fort şi tradusă de Şerban Foarţă (p. 41-42):

„Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe, -ncât mureau de dor logodnicele noastre, – fără troiţe la răspântii, în Francia, nu vedeai şosea; erau marchizii în mătăsuri cu bumbi sclipind ca nişte astre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!

Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe, -ncât mureau de dor logodnicele noastre, – erau matrozii cu credinţă călăuziţi, pe mări, de-o stea; erau marchizii fără teamă de Dumnezeul legii voastre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!

Ei bine, astăzi, marinare, n-ai să mai vezi niciun chip trist: e toată lumea mulţumită, de parcă cerul ne-a surâs; s-a zis cu domnii în mătăsuri, ca şi cu Domnul nostru Christ, – azi e republică şi-avem un preşedinte, în sfârşit… Şi nici balene nu mai îs!”

*Cercul de Studii Vestul, În pace şi onor, volum coordonat de Flavius Boncea, dedicat aniversării a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 110 p.