Posts Tagged ‘fotbal’

Mircea Rusnac – Ripensia Timişoara, fala Banatului

4 noiembrie 2012

În vara anului 1928, criza financiară şi dezbinările existente în cadrul conducerii Chinezului Timişoara s-au agravat, echipa nemaireuşind să câştige alte titluri de campioană naţională la fotbal. Jucătorii, având posibilitatea de a alege să evolueze la echipe profesioniste din străinătate, şi-au mărit pretenţiile faţă de club. Noţiunea de „profesionism” era viu dezbătută de public şi de presă, apărând articole care analizau avantajele şi dezavantajele înfiinţării unor echipe cu fotbalişti plătiţi pentru activitatea lor sportivă. Ziarul Voinţa Banatului publica la 1 aprilie 1928 articolul Profesionismul în sport, în care se arăta: „Dar să-mi fie permis să pun o întrebare: De ce să protestăm contra introducerii oficiale a profesionismului şi să lăsăm totuşi să se practice mascat de majoritatea echipelor timişorene? Oare nu este tot atât de vătămătoare oricare din aceste forme? De ce e mai dăunător să angajezi cu contract un jucător, decât să-i dai o slujbă (numai cu numele), de pe urma căreia să trăiască fără însă a şti în ce constă aceasta?” Analizând şi efectele negative ale profesionismului, ziarul ajungea la următoarea concluzie: „Şi atunci în mod firesc trebuie să concludem: să ne opunem din răsputeri introducerii oficiale a profesionismului, să demascăm şi să pedepsim atât pe profesioniştii deghizaţi, cât şi pe cei ce iau în antrepriză şi câteodată nesocotinţa unor tineri pasionaţi jucători, asigurându-i pe aceştia că mai mare e gloria unui bun jucător amator, decât a unui excelent jucător profesionist.”

În acea vară, doctorul Cornel Lazăr şi inginerul Dionisie Balazs au demisionat din conducerea Chinezului. În octombrie 1970, Balazs avea să îşi amintească: „Cheltuielile anuale ale Chinezului au atins deja uriaşa sumă de 2.000.000 lei, sumă ce a depăşit cadrele administrării unui club amator în forme legale. Nu ne-am mai putut asuma răspunderea pentru conducerea treburilor financiare şi administrative ale clubului, conform legilor în vigoare. Înainte de demisionare am cerut de la Federaţie introducerea şi la noi a profesionismului. Însă răspunsul forului superior a fost negativ. Prin mijloace legale n-am putut satisface pretenţiile materiale mereu crescânde ale jucătorilor şi nici n-am putut opri plecarea lor la echipe profesioniste din străinătate. Singura ieşire din impasul în care am ajuns – după părerea noastră – a fost demisionarea şi formarea unui club profesionist care prin contract leagă fotbaliştii de club.”

Prin urmare, la 22 octombrie 1928 ziarul Tiz perc sport (Zece minute sport) anunţa: „Ieri înainte de masă, sub denumirea de Ripensia s-a înfiinţat primul club profesionist de fotbal din România. Adunarea generală de constituire a adresat un memoriu F.S.S.R.-ului, în care, pe lângă neajunsurile amatorismului camuflat, se subliniază avantajele profesionismului deschis. S-a cerut de la Federaţie introducerea şi în ţara noastră a profesionismului şi înfiinţarea federaţiei fotbalului profesionist din România. La adunarea de constituire, preşedintele clubului şi-a exprimat convingerea că cei aleşi în conducere vor activa cu devotament şi simţ de răspundere, vor face totul ca Ripensia cu ajutorul susţinătorilor să devină o mândrie a oraşului Timişoara şi a întregii ţări.”

Speranţele suporterilor aveau să se concretizeze în foarte scurt timp. Numită după provincia Dacia Ripensis a Imperiului roman, organizată în Banat, noua echipă şi-a respectat renumele. Din 1931 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Ripensia a fost aproape întotdeauna cea mai bună, omogenă şi constantă formaţie din ţară. Ea a câştigat patru campionate naţionale (1932-1933, 1934-1935, 1935-1936 şi 1937-1938), fiind de două ori vicecampioană (1933-1934 şi 1938-1939), şi două Cupe ale României (1933-1934, 1935-1936), pierzând alte două finale (1936-1937, 1937-1938). Alintată „Ripi” de suporteri, ea a evoluat pe stadionul „Electrica” (10.000 locuri), antrenor fiind Eugen Konrad. Ştefan Dobay a fost de patru ori golgeter al Diviziei Naţionale A (în 1932-1933 cu 16 goluri, în 1933-1934 cu 25 de goluri, în 1934-1935 cu 24 de goluri şi în 1936-1937 cu 21 de goluri, la egalitate cu Traian Iordache de la Unirea Tricolor), iar Adalbert Marksteiner o dată (în 1938-1939 cu 21 de goluri). De două ori, Ripensia a luat locul 3 în campionat. Ambele finale de Cupă pe care le-a pierdut au fost disputate împotriva Rapidului Bucureşti. În total, Ripensia a disputat 184 de partide, câştigând 111, remizând de 28 de ori şi fiind învinsă de 45 de ori, cu un golaveraj general de 515-277 şi cumulând 250 de puncte. După cum spunea Ştefan Kovacs, „pe planul jocului, Ripensia a însemnat un stil aparte, dominat de ideea ofensivei şi a luptei pentru victorie, dar şi o şcoală de fotbal evidenţiind virtute, spirit de combativitate, o tehnică rafinată, dăruire şi elan.”

Managerul naţionalei României la Campionatul Mondial din Uruguay (1930), Costel Rădulescu, îşi amintea: „La Montevideo, urmărind antrenamentele echipelor străine, mi-am dat seama că sud-americanii şi mai ales uruguayenii lucrau mult mai mult şi mai intens. Am asistat la antrenamente uruguayene  efectuate cu o mare intensitate, timp de 120 de minute. Antrenorii lor susţineau că un fotbalist, pentru a fi proaspăt timp de 90 de minute, trebuie să apese pe accelerator dincolo de aceste 90 de minute, astfel încât să aibă la joc o senzaţie de uşurinţă… În legătură cu aceasta, vreau să mai spun că Rudy Wetzer, căpitanul echipei României, care avea să joace la Ripensia după revenirea de la Montevideo, a intuit foarte bine logica antrenorilor uruguayeni şi a aplicat-o la Ripensia. În fotbalul nostru s-a vorbit deseori despre «sfertul de oră al Ripensiei», adică despre acea mobilizare ieşită din comun a jucătorilor timişoreni în ultimele sferturi de oră ale reprizelor. Aceste sferturi de oră au fost o realitate. Ele se declanşau în mod deliberat, ca la un semnal. Sunt convins – Rudy Wetzer mi-a confirmat-o – că sfertul de oră al Ripensiei s-a născut din preluarea unei idei moderne în privinţa efortului. Din păcate, fotbalul nostru nu a fost întotdeauna receptiv la asemenea idei.”

În meciurile internaţionale, Ripensia a dovedit de asemenea o mare clasă, obţinând peste 120 de victorii în faţa unor echipe precum Ferencvaros, Ujpest, M.T.K. şi Vasas din Budapesta, F.C. Milano, Admira Viena, Montpellier şi St. Etienne. Aproape toţi componenţii echipei au evoluat şi în naţionala României: Dobay a avut 41 de prezenţe, Bürger 34, Bindea 27, Ciolac 24, Graţian Sepi 23, Raffinsky 20, Pavlovici 18, Schwartz 10, Kotormany 9, Chiroiu 9, Zombory 9, Beke 6, Lakatos 6, Deheleanu 5, Hoksary 5 etc. Prin jocul lor tehnic şi eficace, aceştia au contribuit de multe ori la obţinerea victoriei de către naţionala României. Au înscris pentru naţională: Dobay de 20 de ori, Bindea 11, Schwartz 8. În perioada 1928-1932, când nu au avut dreptul de a participa la campionatul ţării, fiind pe atunci singura echipă profesionistă, componenţii Ripensiei nu au putut juca nici în naţională. Ei au luat parte la a treia ediţie a Cupei Balcanice, câştigată de România cu golaverajul de 13-0. Nu mai puţin de 9 goluri au fost marcate de timişoreni (Ciolac şi Dobay câte 4, Bindea 1). La ultima ediţie a Cupei Balcanice dinaintea războiului, în 1936, 7 goluri dintre cele 9 ale României au fost marcate de Schwartz (4), Dobay (2) şi Ciolac.

Ripensia a avut o conducere competentă, în frunte cu doctorul Cornel Lazăr, inginerul Dionisie Balazs, E. Berger, dr. E. Hiller, dr. Fr. Holzer etc. Acest colectiv a ştiut în orice moment cum să acţioneze pentru bunul mers al lucrurilor. Succesele Ripensiei sunt inseparabile de activitatea prodigioasă a conducătorilor ei.

Evident, celelalte echipe timişorene (Chinezul, R.G.M.T., C.A.T., I.L.S.A., Banatul, Politehnica, C.F.R., Electrica), simţindu-se în pericol, au protestat faţă de apariţia Ripensiei. Ele se temeau ca jucătorii lor să nu ceară de asemenea trecerea la profesionism şi să nu devină mai pretenţioşi în chestiunile financiare. La 27 octombrie 1928 conducătorii lor au trimis o telegramă de protest forului superior din Bucureşti, în care afirmau: „Toate asociaţiile sportive din Banat, la şedinţa comună din 27 octombrie 1928, au luat poziţie contra introducerii profesionismului şi cer în mod insistent luarea unor măsuri energice contra propagandei distrugătoare ce reprezintă profesionismul în fotbalul românesc.” În replică, reprezentanţii Ripensiei au arătat că echipa Chinezul practica de mult timp profesionismul deghizat. Ca exemplu, după cel mai recent meci, conducătorii Chinezului au plătit jucătorilor 30.000 lei şi au dat unui jucător 8.000 lei pentru a rămâne „amator”, după ce acesta deja semnase un contract cu Ripensia. Ziarele relatau şi alte cazuri când fotbaliştii de la Chinezul primeau sume cifrate între 2.000-15.000 lei. Ulterior însă, relaţiile Ripensiei cu celelalte echipe timişorene au devenit normale, cu mici excepţii.

În primii ani, 1928-1930, Ripensia a adunat jucătorii vizaţi să facă parte din prima formaţie profesionistă din România. În cele din urmă, în luna octombrie 1930, Federaţia a legiferat profesionismul, iar Biroul Federal autoriza în mod oficial activitatea Ripensiei. În noiembrie, primii jucători profesionişti erau declaraţi Zombory, Semler, Schwartz, Dobay, Balaşiu, Beke, Hrehuss, Ciolac, Agner şi Hoksary. La 1 decembrie, noua echipă debuta la Belgrad, remizând 3-3 cu Beogradski S.K. A fost un spectacol de calitate şi o luptă pasionantă, mult apreciată de public. Acest joc a fost urmat de un 1-3 cu W.A.C. Viena şi 3-6 în revanşa cu Beogradski. Înaintea acestora au mai avut loc câteva meciuri de antrenament. Ripensia, condusă la început de cunoscutul antrenor F. Platko, a învins cu 2-0 o selecţionată a oraşului Arad, cu 6-2 o combinată A.M.T.E.-Gloria C.F.R. Arad, cu 3-2 o altă selecţionată a Aradului. La victoria cu 6-2 au evoluat: Zombory – Hoksary, Hrehuss – Stepan, Dobay, Ciolac – Beke, Glanczmann, Schwartz, Semler, Lakatos.

În 1931 efectivul echipei a fost completat cu doi fotbalişti de recunoscută valoare, Wetzer I şi Raffinsky. La 15 martie, sezonul fotbalistic era deschis de partida Ripensia – R.G.M.T., încheiată cu 5-0. În acea primăvară a fost o activitate bogată, având loc numeroase meciuri cu echipe puternice din ţară şi din străinătate: 1-2 cu Szegedi Bástya, 3-4 cu Beogradski S.K., 3-1 şi 3-3 cu Budai 11 Budapesta, 5-2 cu Vasas Budapesta, 2-0 cu Ujpest Budapesta, 6-0 cu FC Sète, 2-0 în revanşa cu Szegedi Bástya. În zilele de 3-4 mai 1931, Ripensia a evoluat pentru prima dată la Bucureşti. Pe stadionul O.N.E.F. ea a obţinut două victorii, 4-3 cu Unirea Tricolor şi 1-0 cu selecţionata naţională probabilă. Ripensia juca „fair” şi spectaculos, însă antrenorul maghiar Kertesz a declarat că jucătorii au evoluat cu mult sub valoarea lor reală.

Despre jocul împotriva naţionalei României, ziarul Vestul din 6 mai scria: „Timişorenii, cu toate că nu s-au folosit de serviciile lui Sepi, au dispus după un joc extrem de spectaculos asupra teamului naţional ce a fost de multe ori modificat, având la dispoziţie cele mai bune elemente din ţară. La quintetul atacanţilor, Semler a făcut o partidă de zile mari, iar Raffinsky în centru-half, a produs tot ceea ce se poate pretinde. Zombory fiind lovit la cap, în repriza secundă a fost înlocuit cu Czinczer, care de asemenea a apărat respectabil.” Ripensia a jucat în formula: Zombory (Czinczer) – Hoksary, Bürger – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay, Schwartz (Ciolac), Semler, Lakatos. Naţionala României era alcătuită din: Lăpuşneanu (Szatmáry) – Sfera (Chifor), Albu – Mureşan, Vogl (Steinbach), Doboşan – Bindea, Stanciu, Sepi II (Cârjan), Vâlcov (Sepi II), Tabacu.

În iunie 1931, Ripensia a învins echipa Kispest Budapesta cu 4-3 (2-1), prin golurile reuşite de Raffinsky, Bürger din penalty, Lakatos şi Semler, producând o explozie de entuziasm în tribune. La 12 iulie, pe arena „Banatul”, în faţa a 5.000 de spectatori, Ripensia a întâlnit o selecţionată a jucătorilor profesionişti din Ungaria, fiind învinsă cu 2-3 (0-2). Presa menţiona însă raportul de cornere favorabil, faptul că „ungurii au câştigat datorită ghinionului nostru” şi acuza evoluţia slabă a lui Zombory, Schwartz şi Wetzer.

A urmat în august un 0-5 cu Hungaria Budapesta în faţa a 6.000 de spectatori, unul dintre cele mai mari eşecuri din istoria clubului. La 16 august, 7.000 de spectatori asistau la o nouă înfrângere, Ripensia-Ferencvaros 2-4. Despre acest meci ziarele scriau că a fost „ratat din cauza unui vânt năprasnic” şi că „Ripensia a fost urmărită de neşansă.” Raffinsky a ratat un penalty, iar jucătorii timişoreni au şutat de şase ori în bară!

În anii 1931-1933, atenţia iubitorilor de sport din Timişoara s-a îndreptat aproape exclusiv către Ripensia. Aceasta a organizat numeroase turnee de „propagandă” în ţară şi în străinătate. Scopul lor era formarea unei echipe omogene în vederea viitoarei participări la campionatul Diviziei Naţionale A şi pentru refacerea prestigiului Timişoarei după decăderea Chinezului. În 1931, primul an complet de activitate, Ripensia a jucat 55 de meciuri, câştigând 38, făcând 8 egaluri şi suferind 9 înfrângeri, golaveraj 203-91. Dintre acestea, 22 au fost întâlniri internaţionale. În a doua jumătate a anului 1931, Ripensia a învins, la 6 septembrie, reprezentativa oraşului Belgrad cu 2-1 (1-0), prin golurile lui Beke şi Rudy Wetzer. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay (Semler), R. Wetzer, Lakatos (Ciolac), Semler (Lakatos).

Au urmat altă victorie, 4-1 cu Szegedi F.C., şi în octombrie un 3-3 cu reprezentativa B (profesionistă) a Ungariei. Toate aceste întâlniri însemnau, evident, o sursă de venituri pentru a putea fi plătiţi jucătorii angajaţi prin contract. Însă în 1932, din cauza nerespectării condiţiilor de plată prevăzute în contractele cu jucătorii, în lot domnea o atmosferă încărcată. Câţiva jucători în frunte cu Schwartz au cerut trecerea la amatorism şi părăsirea echipei. Problemele aveau să fie însă înlăturate prin contractarea unui turneu în Franţa, invitaţia sosind după o evoluţie foarte bună acolo a formaţiei orădene C.A.O.

Turneul a început la 23 martie şi a durat două luni, cu jocuri împotriva celor mai bune echipe franceze. Ripensia avea să reprezinte cu cinste fotbalul românesc, jucând 15 partide, între care 10 victorii, un egal şi 4 înfrângeri, cu un golaveraj de 43-26 şi o medie de aproape trei goluri înscrise în fiecare meci. Au fost folosiţi în turneu jucătorii Zombory, Bürger, Agner, Hrehuss, Kotormany, Koroni, Dobay, Schwartz, Wetzer, Raffinsky, Lakatos, Beke. La 6 aprilie li s-a alăturat şi Ciolac, solicitat de jucători în urma accidentărilor suferite, lotul fiind prea mic pentru un turneu atât de îndelungat. Printre rezultatele înregistrate au fost: 1-0 cu S.C. Montpellier, 4-1 cu Olympique d’Arles, 3-4 în revanşa cu Montpellier, 6-1 cu F.C. Hyères (meci foarte dur, soldat cu multe accidentări, în urma căruia a fost solicitat Ciolac), 1-4 cu O.G. Nice, 1-6 cu Olympique Marseille, 1-1 cu Red Star, 2-3 cu F.C. Rouen, 6-0 cu F.C. Brest, 5-2 cu F.C. Lorrant, 3-1 cu F.C. Havre, 3-1 cu Stade Français, 4-1 cu F.C. Mulhouse.

În mai 1932, Ripensia a învins echipa Moravska Slavia cu 3-0 în faţa a 5.000 de spectatori, iar în iunie pe C.F.R. Bucureşti cu 5-4 şi pe Unirea Tricolor cu 3-1. Apoi a urmat o înfrângere la Timişoara, 1-3 în faţa campioanei Ungariei, Ferencvaros, într-un meci în care Ripensia a deschis scorul şi a mai avut două bare.

La 4-5 iunie, în sfârşit, adunarea generală a F.R.F.A. a aprobat cu majoritate de voturi proiectul instituirii diviziei naţionale şi aplicarea „statutului italian” pentru jucătorii legitimaţi de Federaţie. Erau incluse în aceeaşi categorie toate echipele fruntaşe, inclusiv Ripensia, anulându-se restricţia privitoare la participarea jucătorilor profesionişti în competiţiile oficiale interne. Toţi fotbaliştii aveau acum drept de joc în partidele oficiale, Ripensia urmând astfel să evolueze în campionat. Din iniţiativa organizaţiilor sportive timişorene, din anii 1932-1933 Divizia Naţională A a avut o nouă formă de desfăşurare, reunind cele mai bune echipe ale ţării: două serii a câte şapte echipe, jucându-se tur şi retur după sistemul toamnă-primăvară. Câştigătorii celor două serii urmau să joace două partide în finala campionatului.

Ripensia a câştigat într-o manieră magistrală seria I a campionatului, în care doar C.F.R. Bucureşti, Crişana Oradea şi Gloria C.F.R. Arad au fost adversari puternici. În primul meci al finalei, pe stadionul „Electrica” din Timişoara, 3.000 de spectatori au urmărit jocul Ripensia-Universitatea Cluj 5-3 (3-2). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Raffinsky, Dobay. În retur la Cluj, aceiaşi jucători au remizat 0-0, titlul de campioană revenind astfel, după o întrerupere de cinci ani, la Timişoara. Meritul Ripensiei era accentuat de faptul că ea participa pentru prima oară la această competiţie. Succesul a fost dublat de obţinerea titlului de golgeter al campionatului de către Ştefan Dobay cu 15 reuşite.

„Calul” Dobay avea să joace timp de zece ani la Ripensia, cucerind patru titluri de golgeter, dintre care trei consecutiv. Între 4 iunie 1933 şi 26 decembrie 1934 a jucat de nouă ori în naţională, marcând de fiecare dată. În continuare, până la 8 septembrie 1937, el a evoluat în 28 dintre cele 30 de meciuri jucate de selecţionata României. El avea un şut imparabil. În 1935 a şi rupt plasa porţii la un meci cu Juventus la Bucureşti, pe stadionul „Venus”. Căpitanul echipei adverse, Cibi Braun, avea să îşi amintească: „Iată ce s-a întâmplat pe teren: în minutul 8, Ghiţă Ciolac l-a deschis splendid pe Dobay, iar «Calul» a pornit-o în galop! Apoi, după ce a scăpat de Nicky Petrescu, de la vreo 10 metri şi-a expediat ghiuleaua spre poarta lui Endreffi. Ei bine, dragii mei, şutul acela n-a fost şut, ci un adevărat trăsnet! Mingea a spart plasa porţii şi a ieşit afară. Eu mă aflam la 5-6 metri distanţă de Dobay şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că toată viaţa mea n-am mai întâlnit o lovitură atât de puternică. Balonul a trecut ca ghiuleaua din tun şi pe oricine ar fi întâlnit în cale cred că l-ar fi doborât la pământ! Când balonul a trecut prin plasă, a urmat un moment de tăcere mormântală în tribune. Nimănui nu-i venea să-şi creadă ochilor. Primul care s-a smuls din uluială a fost arbitrul Tică Iliescu, care se afla în apropierea porţii; văzuse cum balonul pătrunsese în spaţiul ei şi ce ravagii făcuse, aşa că n-a mai stat pe gânduri şi a fluierat golul. Tribunele au început să aplaude cu frenezie.”

În 1986, Ioan Chirilă scria: „Ştefan Dobay locuieşte astăzi la Târgu Mureş, are peste 70 de ani; l-am surprins într-o zi, trei-patru secunde, în cadrul unui documentar T.V. despre intervenţiile chirurgicale reuşite ale medicilor din Târgu Mureş, şi cum Ştefan Dobay suferise de artroză la ambele articulaţii coxofemurale, veche maladie a fotbaliştilor, a apărut în faţa obiectivului, pe bicicletă, pe Corso, în dreptul Teatrului Naţional. Din păcate, imaginea a durat câteva secunde. Iar «vorbirea» – mai bine de un minut. Un prim-plan prelungit cu Dobay ar fi fost cel mai puternic argument în favoarea chirurgilor din Târgu Mureş.”

Şi tot lui Ioan Chirilă, Dobay i-a spus: „Află, Ioane, că dacă mi s-ar fi spus în adolescenţă că n-o să am voie să beau un şpriţ la gheaţă după meci, ca să pot «rejuca» fazele unui meci care devenea astfel de o mie de ori mai frumos, aş fi abandonat imediat jocul care mi-a dăruit până la urmă două artroze la articulaţiile coxofemurale, dar care nu mă împiedică să spun că fotbalul rămâne darul cel mai de preţ pe care l-am primit.”

În primul meci al acelui campionat 1932-1933, Ripensia a condus cu 2-0 la pauză pr C.F.R. la Bucureşti, pierzând însă în final cu 3-2 (goluri ale lui Dobay şi Beke). Au urmat două scoruri de 3-0, cu Şoimii Sibiu (Schwartz, Dobay, Raffinsky) şi cu România Cluj (Dobay de două ori şi Lakatos). În etapa a patra a fost suferită şi ultima înfrângere, 3-4 la Gloria C.F.R. Arad, după ce din nou Ripensia condusese la pauză cu 3-2 (Raffinsky a înscris două goluri). După aceasta nu a mai pierdut niciun punct. În tur s-au mai obţinut rezultatele de 1-0 cu Tricolor Ploieşti şi 9-1 cu Crişana Oradea, iar în retur 2-1 cu C.F.R. Bucureşti, 6-0 cu Şoimii Sibiu, 4-0 cu România Cluj, 4-1 cu Gloria C.F.R. Arad, 11-0 cu Tricolor Ploieşti (Schwartz a dat cinci goluri, iar Dobay trei), 1-0 cu Crişana Oradea (Raffinsky). În clasamentul final al seriei I, Ripensia avea zece victorii şi două înfrângeri, golaveraj 49-10 şi 20 de puncte, urmată de C.F.R. Bucureşti (18) şi Crişana Oradea (15). În anul competiţional 1932-1933 Ripensia a jucat în total 58 de meciuri (45 de victorii, două egaluri, 11 înfrângeri), golaveraj 234-89. Jocuri internaţionale au fost 21 (13 victorii, un egal, 7 înfrângeri), golaveraj 32-12. Ultimul rezultat important a fost 9-0 cu S.M.T.E. Subotica. Ziarul Napló din Subotica scria: „Nu s-a mai văzut la Subotica un joc asemănător cu al Ripensiei.”

În iulie 1932 Ripensia a întâlnit Rapid Viena, fiind învinsă cu 1-3. S-au remarcat totuşi Ciolac, Schwartz şi Dobay. Tot în 1932 a învins-o pe Gradzanski cu 4-2. La sfârşitul anului s-a plecat într-un nou turneu în Franţa. La 25 decembrie a avut loc jocul cu Hyères (1-0), apoi la 1 ianuarie 1933 la Toulouse, 12-1 cu selecţionata Marinei franceze (Stockschläger a marcat 4 goluri, Ciolac 3, Bindea şi Lakatos câte 2, Beke un gol). Au urmat la 3 ianuarie un 2-2 la Hyères cu selecţionata locală, apoi 5-3 cu A.C. Monaco. După trei victorii şi un egal în Franţa, pe drumul de întoarcere s-a înregistrat acel 9-0 de la Subotica cu S.M.T.E. şi un 3-6 tot acolo cu o selecţionată regională. Prin jocul tehnic şi spectaculos, Zombory, Bürger, Albu, Deheleanu, Kotormany, Lakatos, Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay, Stockschläger au câştigat simpatia miilor de suporteri din ţară şi de peste hotare. Ripi avea mii de admiratori la Bucureşti, unde evoluţiile ei constituiau adevărate sărbători fotbalistice. După cum scria şi Ioan Chirilă: „Ripensia era echipa mea favorită – sentiment de elev cucerit de sonoritatea numelui, provenit din Dacia Ripensis.” Tot el consemna formula de atac a Ripensiei astfel: Bindeabekeciolacschwartzdobay, precizând: „Scuzaţi formula grafică, dar ea sugerează omogenitatea celui mai bun atac al anilor ’30.”

În mai 1933, în plin campionat, Ripensia a primit aprobarea de a evolua în Olanda. La 11 mai a pierdut cu 2-7 (1-4) în faţa reprezentativei oraşului Haga, revanşându-se cu 3-0 a doua zi în faţa a 10.000 de spectatori. Au urmat 3-3 cu Ajax Amsterdam, 3-0 cu C.G. Haarlem, 4-0 cu Dordrecht şi 2-1 cu Rotterdam 11. Apoi în august a întâlnit echipele vieneze Wacker (4-3) şi First (0-1), în faţa a 5.000 de spectatori. La 15 august tribunele au fost neîncăpătoare la jocul Ripensia-Ujpest, campioana Ungariei: 2-3. Apoi la Bucureşti Ripensia a învins-o pe Ferencvaros cu 2-1. La 21 octombrie se remiza cu Ujpest la Budapesta (3-3), până la sfârşitul anului 1933 având loc şi alte meciuri în străinătate.

În 1933-1934 Ripensia a evoluat în seria a II-a a Diviziei Naţionale A, câştigând din nou primul loc, cu 11 victorii, două egalităţi (4-4 cu România Cluj şi 0-0 cu C.A.O. Oradea) şi o înfrângere (1-3 cu Juventus Bucureşti). Victoriile obţinute au fost: 5-0 şi 7-0 cu Şoimii Sibiu, 3-0 şi 6-2 cu Unirea Tricolor, 3-0 cu C.A.O. Oradea, 7-2 şi 6-0 cu Mureşul Târgu Mureş, 2-1 cu România Cluj, 2-1 cu Juventus Bucureşti, 3-1 şi 8-0 cu Gloria C.F.R. Arad. Finala campionatului a avut loc între Ripensia şi „dracii negri”, Venus Bucureşti. În Timişoara domnea optimismul. La 15 iulie însă, Ripensia, lipsită de Cotormani, Beke şi Deheleanu, conducea cu 2-0 la pauză prin golurile lui Ciolac, dar în repriza a doua fraţii Vâlcov au pus stăpânire pe joc şi Venus a învins cu 3-2. În returul de la Bucureşti, Ripensia a jucat în zece oameni din minutul 30, „fachirul” Kotormany fiind accidentat, iar pe atunci nu se făceau modificări. Totuşi, din nou Ripensia conducea la pauză prin golul lui Ciolac, dar Venus a învins cu 5-3.

Kotormany, poreclit „fachirul” sau „Bebi”, a evoluat de 9 ori şi în selecţionata naţională. După partida România-Iugoslavia 5-0 din 1933, el a fost denumit „stăpânul terenurilor”, atât la sol, cât şi în duelurile aeriene. Dobay a fost din nou golgeter în 1934, cu 23 de goluri, dintre care 5 înscrise într-un singur meci, cel cu Mureşul Târgu Mureş.

Tot în sezonul 1933-1934 a avut loc şi prima ediţie a Cupei României. Ripensia a avut un traseu impecabil: 7-0 cu Şoimii Sibiu, 6-4 cu Gloria C.F.R. Arad, 6-3 cu Venus Bucureşti, 3-1 cu A.M.E.F.A. Arad. În finală a dispus cu 5-0 (3-0) de Universitatea Cluj, prin golurile marcate de Bindea (2), Dobay (2) şi Schwartz. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Întreaga echipă a jucat cu precizia unui ceasornic. S-au remarcat în special Dobay, Bindea, Kotormany, Zombory, Bürger, Deheleanu şi Lazăr. Iniţial finala s-a disputat la Timişoara, Ripensia câştigând cu 3-2, dar la insistenţele clujenilor şi cu aprobarea conducerii Ripensiei, rezultatul a fost anulat, partida rejucându-se la Bucureşti. Doctorul Cornel Lazăr şi ceilalţi conducători ai clubului au văzut în meciul de la Bucureşti o bună sursă de venituri, el declarând presei cu acel prilej: „Pentru noi e indiferent unde jucăm, fiindcă în momentul de faţă suntem cea mai bună formaţie din România.”

Dintre jucătorii remarcaţi la acel meci, portarul Zombory a apărat de nouă ori şi poarta naţionalei României. Prima sa evoluţie în naţională a fost în 3 octombrie 1926 la Zagreb, când România a învins Iugoslavia cu 3-2. Ultima sa evoluţie a avut loc la 27 mai 1934 la Trieste, la Campionatul Mondial, România-Cehoslovacia 1-2. Bürger a fost timp de un deceniu un om de bază atât la Ripensia, cât şi la naţională. A adunat 34 de selecţii, foarte multe pentru acea perioadă. El juca cu multă dăruire şi controla bine balonul. Deheleanu a debutat şi el în naţională la 29 aprilie 1934, în meciul România-Iugoslavia de la Bucureşti. După acel joc, Gazeta din Bucureşti a organizat un sondaj în rândul cititorilor şi specialiştilor, în care el a fost declarat cel mai bun jucător român al meciului, primind în consecinţă „Cupa Gazeta”. După partida România-Polonia 4-1 din 3 noiembrie 1935 de la Bucureşti, revista Realitatea Ilustrată scria: „Linia de mijlocaşi (Deheleanu, Fieraru, Szaniszlo) de duminecă poartă tot meritul victoriei. Este poate cea mai bună din toate câte a avut echipa României în întreaga ei carieră.” Ultimul meci al lui Deheleanu la Ripensia, unde activa din 1932, a fost la 26 iunie 1938, 3-0 cu F.C. Milano. Ciolac era un fin tehnician şi controla balonul perfect. El era eficace, dar şi bun pasator şi creator de faze. În naţională a avut 24 de selecţii, reuşind 13 goluri.

Schwartz se afla la Ripensia din 1930. „Sobi” a fost considerat de multe ori cel mai bun jucător de pe teren. A fost un foarte bun secondant al lui Dobay. Era un bun tehnician, coordonator de joc, creator de situaţii şi realizator de goluri. A fost cel mai eficace jucător al României la ultima ediţie a Cupei Balcanice de dinainte de război (1936), când a marcat patru dintre cele nouă goluri ale naţionalei, câte două cu Grecia (5-2) şi Bulgaria (4-1). Bindea centra cu precizie şi combina excelent cu colegii de linie. El avea o demarare rapidă şi o lovitură de poartă bine plasată. A jucat la Ripensia din 1932 până la începutul războiului. A reuşit patru goluri la 10 iulie 1938, în partida Ferencvaros-Ripensia 5-4, şi două goluri în mai 1935, la victoria cu 5-2 asupra lui F.C. Viena. A jucat de 27 de ori în naţională.

În 1933 Ripensia a disputat 53 de meciuri (36 de victorii, opt egaluri, nouă înfrângeri), golaveraj 228-83. Golurile au fost marcate de Dobay (76), Raffinsky (46), Schwartz (21), Bindea (19), Ciolac (18), Beke (13), Lakatos (8), Deheleanu (6), Kotormany (5) etc. Ziarul Vestul atribuia succesele Ripensiei: „Coeziunii sufleteşti, colegialităţii, dragostei faţă de club şi folosirea la maximum a antrenamentelor.” Ţara din Timişoara, nr. 109 din 18 decembrie 1933, insera articolul intitulat Ripensia în sezonul trecut, în care scria: „Partea cea mai puternică a echipei a fost fără îndoială linia de mijloc compusă din Deheleanu, Kotormany, Lakatos şi Hrehuss, dintre care Kotormany şi Lakatos au devenit jucători stabili ai echipei naţionale. La înaintare au jucat Bindea, Beke, Schwartz, Chiroiu, Ciolac, Raffinsky, Dobay şi alţii, Bindea, Ciolac şi Dobay fiind întrebuinţaţi des în echipa naţională. Apărarea Ripensiei este solidă, deşi nu mai ajunge la înălţimea din anii precedenţi.” În acel an, Dobay a obţinut cel de-al doilea titlu de golgeter al campionatului. Beke a evoluat şi el la Ripensia în perioada 1930-1939, când a suferit un accident la schi pe Muntele Mic. A jucat de şase ori şi în naţională, prima oară la 25 august 1935 la Erfurt, Germania-România 4-2 (1-1). În 1936 a jucat de trei ori: România-Iugoslavia 3-2, România-Grecia 5-2 şi România-Bulgaria 4-1, iar în 1937 de două ori: România-Cehoslovacia 1-1 şi România-Belgia 2-1. Cu el în echipă, naţionala României a suferit o singură înfrângere. Nu a fost realizator prin excelenţă, ci un foarte bun pasator, cu o mare putere de luptă şi rezistenţă. Era un jucător serios, sârguincios şi receptiv la tot ce a reprezentat noul în organizarea jocului.

În lunile februarie-martie 1934, a fost efectuat un nou turneu în Franţa, care a cuprins cinci partide. La 26 februarie, Ripensia a învins pe St. Etienne cu 4-0, apoi a pierdut cu 4-5 la Nîmes şi cu 3-4 la Cannes, câştigând cu 2-0 la F.C. Mulhouse şi remizând 2-2 cu selecţionata oraşului Lyon. Lotul deplasat la acest turneu a fost format din: Zombory – Bürger, Agner – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss (Chiroiu) – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. A urmat un 3-0 la Timişoara cu Z.A.K. Subotica (goluri Ciolac, Beke şi Zombory din penalty), joc urmărit de 2.000 de spectatori. Ripensia avea să câştige şi turneul pascal organizat la Bucureşti, învingând cu 4-3 (3-0) pe Kispest Budapesta şi cu 7-2 (2-1) pe Venus Bucureşti.

La 27 mai 1934, dintre cei 11 jucători folosiţi la naţională în meciul cu Cehoslovacia de la Campionatul Mondial din Italia (1-2), şase au fost timişoreni: Zombory, Moravetz, Kotormany, Deheleanu, Bindea şi Dobay, alţi trei fiind foşti timişoreni: Vogl, Sepi II şi Kovacs. În urma acestei participări a avut loc şi un incident neplăcut, descris astfel în Vestul din 23 iunie: „Pentru cele câteva zile cât a lipsit – chemat la Trieste să reprezinte România la Campionatul Mondial de Fotbal -, Vasi Deheleanu, acest admirabil stegar al culorilor noastre sportive, a fost concediat de la primăria din Timişoara. Zvârlit afară ca o otreapă (…), scos dintr-o slujbă pentru care pregătirea sa îl impune în vanitatea atâtor dactilografe analfabete, dar excitant decorative pentru râfna şefilor de birou ai primăriei din Timişoara.” În urma presiunilor ziariştilor şi opiniei publice, Deheleanu a reprimit postul.

În iunie, pe stadionul O.N.E.F. din Bucureşti, 15.000 de spectatori aplaudau victoria Ripensiei cu 2-1 în faţa Triestinei, prima echipă italiană care a vizitat România. A urmat înfrângerea cu 4-6 (1-4) în faţa Admirei, campioana Austriei. Zombory a fost în zi slabă. Deheleanu şi Bindea, accidentaţi, nu au putut evolua. Golurile au fost înscrise de Possak, Dobay, Schwartz şi Ciolac. Ripensia a pierdut campionatul 1933-1934 şi din cauza oboselii, susţinând 20 de întâlniri într-o singură lună.

Din sezonul 1934-1935, Divizia Naţională A s-a desfăşurat într-o singură serie. Ripensia a terminat turul pe locul 1, iar Chinezul pe 2, ambele având câte 16 puncte. În retur, Ripensia a acumulat alte 16 puncte, cucerind al doilea său titlu de campioană. În startul campionatului deja, ea a învins la Bucureşti pe Juventus cu 3-0 prin reuşitele lui Schwartz, Ciolac şi Dobay. La 13 septembrie 1934 au pierdut însă derby-ul local cu Chinezul cu 5-6 (2-3). Au marcat: Dobay (3), Bindea şi Lazăr. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Şi în retur Chinezul avea să învingă cu 3-2. După înfrângerea cu 5-6, roşu-galbenii s-au deplasat la Unirea Tricolor Bucureşti, câştigând cu 3-2. La 7 octombrie au întrecut tot la Bucureşti pe Venus cu 4-1. Din etapa a VIII-a, locul 1 a fost preluat de Chinezul. Alte rezultate în tur au fost: Ripensia – A.M.E.F.A. Arad 4-3 (1-0), C.A.O. Oradea – Ripensia 2-2 (2-0), iar în retur: Ripensia – România Cluj 5-1 (3-1), Ripensia – Unirea Tricolor 5-0 (3-0), A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 2-2 (1-1). După jocul cu România Cluj, ziarul timişorean Polysport din 18 martie 1935 scria: „Asul zilei a fost Kotormany. A acoperit tot terenul şi a fost inepuizabil. Aplauzele care au acompaniat acţiunile sale au fost complet justificate. Deheleanu în defensivă şi în special la degajările cu capul, Lakatos în ofensivă şi în deschiderile sale ideale, l-au încadrat de minune pe Kotormany. Atacul a funcţionat ca în zilele sale bune. Bindea a avut curse admirabile. Dobay este în drum spre forma sa de odinioară. Ghiţă Ciolac a condus cu măiestrie, plus că a fost unul din cei mai periculoşi înaintaşi în faţa porţii. Schwartz a fost iniţiatorul tuturor atacurilor. Cei doi fundaşi (Hoksary şi Agner) au fost cam nesiguri. Totuşi, n-au fost expuşi situaţiilor critice. Pavlovici s-a achitat conştiincios de sarcina sa.” În clasamentul final, Ripensia a acumulat 32 de puncte, fiind urmată de C.A.O. Oradea şi Venus Bucureşti cu câte 29.

Portarul Pavlovici, aflat la Ripensia din 1933, a fost unul dintre cei mai buni din Europa. Era denumit de ziarişti „pantera neagră” sau „pantera din vest”. Până în 1941, cât a jucat aici, a suferit patru fracturi, datorită curajului şi a îndrăznelii cu care intervenea la balon. O amintire legată de el avea şi Cibi Braun: „Ripensia juca cu Universitatea la Cluj. Arbitrul nu se prezentase, aşa că cele două echipe au căzut la învoială să conducă jocul un localnic. Studenţii atacau, atacau, dar nu marcau în ruptul capului. Deodată, cu cinci minute înainte de sfârşit, Hoksary face henţ careu. Arbitrul fluieră, fericit şi el de această miraculoasă întâmplare… Un clujean trage penalty-ul, dar Pavlovici apără. Stupoare în tribune. Dar arbitrul localnic nu se dă bătut. Dictează repetarea loviturii. Aceeaşi poveste se repetă. Clujeanul bate şi «pantera» prinde… Dar arbitrul tot nu se lasă… Cere din nou repetarea loviturii.

Schwartz se apropie de el şi îl întreabă:

– Nu vă supăraţi, domnule arbitru, până când o să se tragă?

– Până va fi gol, răspunde arbitrul, înfuriat.

Schwartz se întoarce spre poartă şi strigă:

– Pavlovici, lasă să intre mingea, că altfel pierdem… trenul!”

După meciul Venus-Ripensia 0-1 de la 15 martie 1938, Sportul Capitalei avea să scrie: „Dar Venus are ghinion. Ghinionul de a da peste un portar în formă extraordinară. Pavlovici se transformase în om de gumă sau în panteră. Pavlovici este la ora aceasta cel mai bun portar din ţară. Portarul Ripensiei a dovedit calităţi excepţionale pe care abia le-au arătat Plánička sau Badjou. Promptitudine, elasticitate, plasament, joc de careu şi îndrăzneală – iată calităţile acestui mare sportiv.” De asemenea, ziarul mai adăuga că Pavlovici avea un reflex „de Tarzan”.

În sezonul 1934-1935 Ripensia a ajuns până în finala Cupei României. A eliminat pe rând echipele A.C.F.R. Braşov (4-1), Universitatea Cluj (2-1), C.A.O. Oradea (2-1) şi Venus Bucureşti (4-2). Finala cu C.F.R. Bucureşti a fost pierdută în prelungiri cu 6-5 (goluri ale lui Schwartz 2, Ciolac, Dobay şi Zombory de la 11 m). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lazăr – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În paralel au fost continuate şi disputele internaţionale. La 1 mai 1935 Ripensia era învinsă la Bucureşti de Beogradski, după ce la pauză fusese 1-1. La jocul desfăşurat pe o ploaie torenţială pe arena „Venus” au asistat 10.000 de spectatori. A lipsit Ciolac. La 15 mai, în nocturnă tot pe „Venus”, Ripensia a învins pe F.C. Wien cu 5-2, când cvintetul ofensiv Bindea-Beke-Ciolac-Schwartz-Dobay a dat dovadă de o mare poftă de gol. În luna august, la Timişoara, 5.000 de spectatori aplaudau victoria cu 4-2 (2-2) în faţa Admirei, prin golurile lui Dobay, Ciolac, Beke şi Schwartz. La 19 august a avut loc la Bucureşti amicalul cu Austria Viena (3-3), meci rămas celebru în urma unei faze relatate din nou de Cibi Braun:

„Crezi că poţi să-ţi stăpâneşti telegarii nervilor atât de uşor? Sindelar, cât era el de formidabil, maestru inegalabil al balonului rotund, strateg fin şi executant impecabil al fentelor, a uitat de toate aceste «grade» şi i-a ars un picior arbitrului Denis Xifando în partea cea mai… moale.

Lucrurile s-au petrecut pe «Venus», la jocul Ripensia – F.C. Austria. Vienezii veniseră cu «tacâmul complet» (adică cu Hiden, Sesta, Sindelar etc.), dar timişorenii le-au făcut multe clipe grele… Şi-apoi, colac peste pupăză, se mai întâmplă una grozavă. Xifando acordă un «11» Ripensiei. În poartă apăra Pavlovici, iar Zombory – specialistul loviturilor de acest soi – sta rezervă pe tuşă. Când a văzut însă că s-a dat «11 metri», Zombory s-a sculat, a intrat în teren, a bătut lovitura, a marcat şi apoi s-a dus calm şi s-a reaşezat pe bancă. Faptul trecuse neobservat. Dar, după câteva minute, Xifando mai acordă un «11 metri». Scena se repetă, dar de această dată Sindelar aleargă la arbitru:

– Sunt 12 oameni în teren!

Nu ştiu ce i-a răspuns Denis Xifando, dar Sindelar şi-a concretizat replica prin acel picior celebru, aplicat cu precizie şi măiestrie drept în spatele arbitrului.

Amatorii de glume i-au sugerat arbitrului Denis Xifando să cedeze pantalonii cu pricina unui muzeu, iar în inscripţia lămuritoare să se scrie: «Aceşti pantaloni poartă ‘viza’ celebrului fotbalist Sindelar!»”

În urma acestui scandal, Sindelar, care a fost eliminat de pe teren, avea să fie mustrat de Federaţia vieneză de fotbal.

În 1935-1936 Ripensia a câştigat şi campionatul şi cupa, acesta fiind singurul an din istoria fotbalului timişorean când ambele trofee supreme ale fotbalului românesc au fost câştigate de sportivii din oraşul de pe Bega. Turul campionatului a avut o situaţie destul de neclară. Lupta se dădea între cinci echipe, despărţite la finalul turului de numai două puncte. Ripensia a terminat turul pe locul 3, cu un punct mai puţin decât liderul C.A.O. În retur Ripensia a pierdut doar 3 jocuri din 11, câştigându-le pe celelalte. În această ediţie ea şi-a luat revanşa în faţa Chinezului pentru înfrângerile din campionatul anterior. La 23 septembrie 1935 Ripensia a învins Chinezul cu 6-1 (2-1), iar la 23 aprilie 1936 cu 3-2 (3-1). În partida din primăvară au evoluat: Pavlovici – Bürger, Agner – Gáll, Kotormany, Hoksary – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. În aceste două meciuri au marcat Schwartz (3), Chiroiu (2), Dobay (2), Ciolac şi Bindea. În tur s-au mai înregistrat rezultate precum: Ripensia – C.A.O. Oradea 5-1, Gloria Arad – Ripensia 4-1, Juventus – Ripensia 1-1, iar în retur A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 1-0, Ripensia – Universitatea Cluj 5-2 sau Ripensia – Crişana Oradea 4-1. În clasamentul final, Ripensia avea 30 de puncte, urmată de A.M.E.F.A. Arad cu 28, Juventus, C.A.O. Oradea şi Venus cu câte 24.

În Cupa României a eliminat pe C.F.R. Bucureşti cu 3-2, pe Crişana Oradea cu 8-3, pe Minerul la Lupeni cu 9-2, pe Universitatea Cluj cu 4-2, iar în finală la Bucureşti pe Unirea Tricolor cu 5-1 (1-0). În cele cinci meciuri Ripensia a înscris 29 de goluri. În finală au marcat Ciolac (2), Schwartz (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Chiroiu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

La 10 februarie 1936 Ripensia a învins-o din nou pe Z.A.K. Subotica cu 7-1. La 15 aprilie, la Bucureşti, într-un joc de mare luptă, a învins-o cu 1-o pe Slavia Praga, la care evoluau portarul Plánička, fundaşul Dencik, mijlocaşul Krcil şi atacanţii Fiala, Brade, Puc sau Kopecky. La 3 iunie, tot la Bucureşti, era pierdut cu 1-2 meciul cu F.C. Liverpool, după ce Dobay a deschis scorul. Şi tot acolo, la 16 august, în faţa a 18.000 de spectatori, a învins-o pe Ferencvaros, campioana Ungariei în 1935, cu 3-0, deşi la aceasta jucau Toldi, Kiss, Tänzer, Sarossy sau Lazar. Obosiţi, la 26 august timişorenii cedau cu 1-7 în faţa Admirei, cea mai severă înfrângere din istoria echipei.

În 1936-1937 Ripensia a terminat campionatul doar pe locul 3, pierzând şi finala cupei. Numai Dobay a câştigat pentru a patra oară titlul de golgeter. În tur au fost scoruri precum: 4-0 cu Universitatea Cluj, 5-3 cu Chinezul, 5-3 cu Victoria Cluj, 2-0 cu Venus, 5-0 cu Unirea Tricolor, 6-2 cu Juventus. Returul a fost mai slab: 1-3 (0-0) cu A.M.E.F.A. Arad, 2-3 (2-3) cu Unirea Tricolor, 1-2 (0-0) cu Juventus, 1-2 (1-0) cu Universitatea Cluj. În clasamentul final, Venus avea 32 de puncte, Rapid 30 şi Ripensia 27. La victoria cu 2-0 din retur cu Crişana Oradea, prin golurile lui Dobay şi Zombory din 11 m, au evoluat: Zombory – Bürger, Hoksary – Lazăr, Deheleanu, Chiroiu – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În Cupa României, după 2-1 (1-1) la Timişoara cu Olimpia C.F.R. Satu Mare, 1-0 cu Unirea Tricolor, 1-0 la Timişoara cu Universitatea Cluj şi 5-2 tot acasă cu Juventus, finala a fost pierdută în faţa Rapidului, după 1-1 la pauză (gol Dobay), cu 5-1. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Agner – Lazăr, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Oprean, Ciolac, Schwartz, Dobay.

După încheierea sezonului de toamnă 1936, Ripensia a efectuat un turneu în Iugoslavia. După un 5-0 cu Z.A.K. Subotica, prin golurile lui Dobay (3), Schwartz şi Bindea, la 1 decembrie ea a întrecut pe S.K. Bata Borowa cu 4-2, iar la 5 şi 6 decembrie a fost învinsă cu 0-3 şi 1-3 de H.A.S.K. Zagreb, cea mai puternică echipă iugoslavă din acel moment. În 1937 a fost adus un nou antrenor, Heinlein, cu care a urmat o ultimă perioadă glorioasă. Cum scria Ioan Chirilă, Ripensia, „micul Wunderteam al anilor ’30”, va continua să fie cap de afiş până spre 1938, cu pragmatismul „semiprofesioniştilor” săi. Au fost obţinute victorii prestigioase cu First Viena (4-2, goluri Dobay 2, Sepi şi Schwartz), 2-1 (0-0) la Bucureşti cu Leicester City, în ciuda tehnicităţii superioare de care a dat dovadă aceasta, iar la 15 august 1937 un 2-0 (1-0) cu F.C. Hungaria tot la Bucureşti (la aceasta evoluau Csek, Titkos, Turay şi portarul Szabo). 10.000 de spectatori au fost prezenţi pe stadionul „Venus”. Graţian Sepi a jucat la Ripensia până în 1939. După meciul Elveţia-România de la Berna din 29 octombrie 1933 (2-2), ziariştii elveţieni l-au denumit „Tancul din Balcani” pentru pătrunderile sale rapide şi irezistibile. A jucat în naţională de 23 de ori, înscriind 15 goluri.

Ultimul succes notabil al Ripensiei a fost câştigarea campionatului 1937-1938. Atunci Divizia A s-a desfăşurat din nou pe două grupe, Ripensia evoluând în seria a II-a. Principala contracandidată aici era Venus Bucureşti. După terminarea turului, Venusul avea trei puncte avans, deoarece Ripensia a pierdut la Vulturii Textila Lugoj (2-3) şi Venus (1-6). În retur însă le-a învins cu 3-1, respectiv 1-0. Meciul Ripensia – Venus a şi decis de altfel locul 1. A marcat Oprean. Cei mai buni jucători au fost Pavlovici, Kotormany şi Bindea. Ripensia a câştigat prin urmare campionatul cu un punct avans. În retur a pierdut un singur meci. S-au evidenţiat Marksteiner, Oprean, Gáll şi Regdon. În tur Bindea a marcat 11 goluri, iar Marksteiner 9. În clasamentul final al seriei, Ripensia avea 30 de puncte, Venus 29, iar Gloria Arad 24. În august s-au jucat două meciuri pentru câştigarea titlului de campioană naţională. La Bucureşti, Ripensia a învins Rapidul cu 2-0, iar la Timişoara tot cu 2-0, prin golurile lui Oprean şi Bindea. În schimb, Cupa României a fost părăsită încă din 16-imi, după 1-5 cu Juventus la Bucureşti. În acel an, C.A.M. Timişoara a ajuns până în finală, fiind întrecută greu de Rapid Bucureşti cu 3-2.

În toamna lui 1937, Ripensia pierdea tot la Bucureşti amicalul cu Admira Viena cu 5-3 (3-1) şi pe cel cu F.C. Austria Viena cu 4-2. În schimb, în octombrie, la Timişoara, era învinsă Ujpest Budapesta cu 4-1 (0-1) în faţa a 6.000 de spectatori, prin reuşitele lui Bindea (2), Dobay şi Schwartz. Tot la Timişoara, First Viena câştiga cu 3-2, pentru gazde înscriind Marksteiner şi Bindea. În 1938 se remiza la Timişoara cu A.S. Roma (2-2), ocazie cu care s-au remarcat Dobay şi Bürger.

O mare performanţă a fost izbutită prin eliminarea lui F.C. Milano din Cupa Europei Centrale intercluburi. La 21 iunie 1938, pe stadionul „Venus” din Bucureşti, Ripensia a învins cu 3-0 (3-0), prin golurile lui Marksteiner (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Chiroiu – Nagy, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Beke, Marksteiner, Ciolac, Dobay. În retur, la 3 iulie, Bindea deschidea scorul la Milano în primele minute de joc. Gazdele au câştigat cu 3-1, însă Ripensia s-a calificat. A urmat dubla cu Ferencvaros Budapesta. La 10 iulie pe „Venus” aceasta a învins cu 5-4 (3-3), toate golurile învinşilor fiind înscrise de Bindea. Pavlovici a avut în schimb o zi neagră. În retur, maghiarii au câştigat cu 4-1 (2-0). După terminarea partidei, Bindea a fost bătut de câţiva jucători ai gazdelor. Au fost făcute reclamaţii la F.I.F.A., ameninţări prin presă, însă curând ecourile s-au stins şi competiţia a continuat fără echipele româneşti.

În 1938-1939 turul campionatului a fost încheiat pe locul 2. În retur însă, Ripensia a pierdut cinci meciuri, în timp ce Venus a pierdut unul singur în întregul campionat. Ripensia a terminat pe 2, însă la 9 puncte de lider. Cu 53 de goluri marcate, a fost cea mai eficace formaţie. Adalbert Marksteiner a înscris de 19 ori, devenind golgeter al Diviziei A. Au mai marcat Bindea, Ciolac, Sepi II şi Dobay. Foarte bine au evoluat în acest campionat mijlocaşii Nagy şi Gáll, în special primul dovedindu-se un half de mare clasă.

În tur cea mai frumoasă victorie a fost cea obţinută în etapa a doua, 5-0 cu Tricolor Ploieşti (au marcat Bindea 2, Marksteiner 2 şi Dobay). Alte rezultate din tur: 0-3 cu F.C. Carpaţi Baia Mare, 3-2 cu Gloria Arad, 1-1 cu Venus, 4-3 cu Victoria Cluj, 2-1 cu Rapid Bucureşti. În retur a fost luată revanşa în faţa lui Carpaţi Baia Mare cu 4-1 (2-0), prin golurile lui Ciolac şi Marksteiner (câte 2), în cadrul ultimei etape. Tot în retur: 4-1 (1-1) cu Victoria Cluj, 1-2 (1-0) cu Gloria Arad, 2-1 (1-1) cu Rapid la Bucureşti. În clasamentul final, Venus a adunat 35 de puncte, Ripensia 26 şi A.M.E.F.A. Arad 25.

Marksteiner a fost principalul realizator al echipei în ultimii patru ani dinaintea războiului. Colegul său de echipă Rudolf Bürger avea să spună: „După ce a sosit la Timişoara dintr-o echipă arădeană necunoscută, mulţi au privit cu neîncredere jocul lui. Însă când a început să marce goluri în serie, unele mai frumoase decât celelalte, s-a schimbat atitudinea echipei faţă de el. Mi-a plăcut seriozitatea lui, atât pe teren cât şi în viaţa particulară. A fost un bun coleg de echipă, cu care ne-am înţeles foarte bine.” După meciul cu Carpaţi Baia Mare (4-1) din 18 iunie 1939, ziarul Sport şi critică scria că Marksteiner, autor a două goluri, este un realizator ideal. Înscrisese tot două goluri şi lui F.C. Milano. A fost de două ori selecţionat în naţionala ţării.

În Cupa României, din nou, Ripensia a fost eliminată încă din 16-imi, 1-3 cu Rapid Bucureşti. Iar în turneul pascal de la Bucureşti din primăvara lui 1939, Ripensia a pierdut cu 1-2 în faţa Venusului şi a învins cu 5-3 pe Rapid.

În 1939-1940, randamentul Ripensiei în campionat a fost de numai 50% (22 de puncte obţinute din 44 posibile). A terminat pe locul 6, cel mai slab reuşit în Divizia A în istoria clubului de până atunci. Chiar şi nou promovata C.A.M. Timişoara a încheiat campionatul cu un punct mai mult. În întâlnirile directe s-au consemnat două egalităţi: 1-1 şi 2-2. În primul joc a marcat Marksteiner, iar în al doilea Marksteiner şi Simatoc. În partida din tur au jucat: Pavlovici – Kungl, Dobay – Simatoc, Kotormany, Nagy – Haas, Oprean, Marksteiner, Jifcovici, Tänzer. S-au evidenţiat Pavlovici, Nagy, Simatoc, Kotormany, Marksteiner, Jifcovici şi Tänzer. Bindea juca acum la C.A.M.T., dând un interes sporit jocurilor directe. În prima etapă, la 27 august 1939, Ripensia învinsese cu 3-0 (2-0) pe Juventus, prin golurile lui Mioc, Jifcovici şi Ciolac. Au jucat atunci: Pavlovici – Oprean, Regdon – Simatoc, Kotormany, Lazăr – Beke, Andreescu, Mioc, Jifcovici, Ciolac. Tot în tur, la Timişoara a fost învins şi Venus cu 2-1 (goluri ale lui Haas), alte rezultate fiind: Ripensia – U.D. Reşiţa 4-4, Ripensia – Gloria C.F.R. Galaţi 2-0, Unirea Tricolor – Ripensia 1-0, Rapid – Ripensia 3-2. În retur: Juventus – Ripensia 5-1, apoi 0-1 cu Gloria C.F.R. Galaţi şi 0-3 cu U.D. Reşiţa, rezultate care au îndepărtat echipa de fruntea clasamentului. Ripensia totaliza cu nouă puncte mai puţin decât campioana Venus Bucureşti. Nici în cupă nu a trecut de 16-imi.

Ediţia 1940-1941 a fost prima de după 1932 când Timişoara a avut o singură echipă în Divizia A, C.A.M.T. fiind nevoită să se retragă. Ripensia a început foarte bine campionatul. În etapa a V-a, după 4-1 (2-0) cu F.C. Brăila, ea a ajuns chiar în fruntea clasamentului, fără nicio înfrângere. Au urmat însă rezultate mai slabe: 2-2 cu U.D. Reşiţa, 2-3 cu Mica Brad, 1-3 cu Sportul Studenţesc, iar în etapa a X-a 2-2 cu F.C. Ploieşti în deplasare, coborând pe locul 4. Între timp fusese obţinut un singur succes, 3-1 cu Universitatea Cluj la Sibiu. Returul a fost mai bun, terminând campionatul pe locul 3. În jocul cu U.D. Reşiţa din etapa a şasea au evoluat: Pavlovici – Oprean, Felecan – Kovacs, Kotormany, Simatoc – Vodă, Jifcovici, Marksteiner, Andreescu, Bindea. Golurile le-au marcat Bindea (care revenise la Ripensia) şi Simatoc. În clasament, Unirea Tricolor aduna 38 de puncte, Rapid 35, iar Ripensia 32. Cupa a fost părăsită din 16-imi.

La 6 iulie 1941 s-a sărbătorit jubileul de zece ani de la înfiinţarea echipei Ripensia, cel mai important eveniment sportiv al anului. Pe arena „Electrica” a fost organizat un meci între Ripensia din 1931 şi cea din 1941, arbitrat de A. Chiciura. Scorul final a fost 5-5. Pentru Ripensia din 1941 au marcat Kovacs I (4 goluri) şi Kovacs II (un gol), iar pentru Ripensia 1931: Sepi II (2 goluri), Tabacu, Bindea şi Ciolac. Foarte important a fost în toată perioada existenţei Ripensiei aportul publicului. Dragostea acestuia pentru echipă a determinat sporirea elanului acsteia şi a performanţelor sale. A fost o sudare sufletească între marea masă a suporterilor şi club, făcându-l să fie temut de toţi adversarii. Ziarul Ecoul scria despre jubileul amintit: „Să sperăm că şi tânăra Ripensia va reuşi să ocupe primul loc în cadrul Diviziei Naţionale şi va purta la fel peste hotare mândria sportului românesc.”

Dar din cauza izbucnirii războiului mondial, campionatul a fost întrerupt câţiva ani. S-au mai disputat două ediţii ale Cupei României, însă noua generaţie a Ripensiei nu a mai reuşit performanţe notabile. De exemplu, la 14 septembrie 1941, în „Cupa de război”, Ripensia a pierdut 2-4 cu Electrica Timişoara. Din vechea gardă mai evoluau numai Beke, Kotormany şi Bindea, înconjuraţi de jucători tineri, de perspectivă. La începutul anului 1942, într-o frumoasă duminică, jucătorii glorioasei Ripensii de odinioară (Pavlovici, Bürger, Kotormany, Deheleanu, Bindea, Beke, Schwartz, Dobay etc.) au susţinut un nou meci jubiliar, trezind amintiri deosebite suporterilor. Acum echipa se afla într-un mare declin, deţinând „lanterna roşie” în seria I a „Cupei de război”.

După război, autorităţile comuniste au lovit dur clubul Ripensia, ai cărui jucători s-au împrăştiat pe la alte echipe. Problemele financiare, organizarea comunistă în domeniul sportiv şi unele acţiuni „ascunse” au afectat din plin echipa. La campionatul orăşenesc disputat în 1946 ea nici nu a participat, deşi erau opt echipe în prima categorie şi zece în a doua. La deschiderea primului campionat postbelic, Timişoara a primit un singur loc în Divizia A, ocupat de echipa C.F.R. În 1946-1947 Ripensia nu a jucat nici în Divizia B. Ea a câştigat seria a V-a B a Diviziei C, pierzând numai şase puncte în 18 întâlniri şi promovând în B. S-a clasat cu un punct înaintea echipei I.L.S.A. Timişoara, care i-a fost cel mai puternic adversar. În partida directă din tur, încheiată 1-1, pentru Ripensia au jucat: Heius – Rozga, Berindean – Gáll, Kozma, Gergely – Cumpănaş, Kobilansky, Lazăr, Pantea, Oprean. Ripensia a adunat 30 de puncte, iar I.L.S.A. 29.

În 1947-1948 Ripensia a terminat pe locul 8 în Divizia B, seria a III-a, cu 28 de puncte în 28 de jocuri. Nu a obţinut dreptul de a evolua în ediţia următoare a Diviziei B, care cuprindea două serii de câte 14 echipe. În tur Ripensia a fost învinsă de Electrica Timişoara cu 1-0, câştigând în retur cu 3-1. Atunci au jucat: Zarici – Rozga, Toth – Ferenczi II, Kozma, Gergely – Jurca I, Thierjung, Ciobanu, Jurca II, Roşu. Golurile le-au marcat Roşu (2) şi Jurca II. Thierjung fusese în 1937-1938 golgeterul României cu 22 de goluri, dintre care şase în jocul Chinezul Timişoara – C.A.O. Oradea 7-3 din 26 septembrie 1937. La Ripensia a evoluat în 1947-1948.

În vara anului 1948, Ripensia şi-a înscris numele pentru ultima oară în cartea de aur a fotbalului românesc, formaţia sa de juniori cucerind titlul de campioană naţională. Ea a realizat rezultatele: 7-1 cu C.S.M. Lugoj, 2-1 cu Stăruinţa Oradea, 4-0 cu I.T. Arad, iar în finală 5-2 cu U.M. Concordia Ploieşti, când au jucat: Craşovan II – Laza, Roman, Vulcănescu – Lazici, Ertl – Craşovan I, Bucurescu, Nicolin, Florescu, Glisici. În felul acesta, faimosul club Ripensia era eliminat din fotbalul românesc, însă amintirea sa avea să rămână neştearsă în memoria iubitorilor de sport din Timişoara şi din întreaga ţară. Nemaiavând suportul nimănui, Ripensia a dispărut, fuzionând cu Electrica Timişoara, denumită astfel după stadionul pe care a evoluat, şi pe care ulterior avea să joace echipa U.M.T.

Bibliografie:

Iosif  Dudaş, Timişoara, leagănul fotbalului românesc, 1971; Mihai Flamaropol, Fotbal – cadran românesc, Bucureşti, 1986; http://ro.wikipedia.org/wiki/Ripensia_Timi%C8%99oara; Ioan Chirilă, Zile şi nopţi pe stadion, Bucureşti, 1986; Almanahul Sportul, Bucureşti, 1971.

Reclame

Mircea Rusnac – Începuturile fotbalului reşiţean

18 septembrie 2012

Începutul secolului al XX-lea a adus şi în centrul industrial reşiţean jocul cu balonul rotund, un prim club luând fiinţă aici în anul 1911. Dar dezvoltarea vertiginoasă a acestui sport s-a produs abia din anii ’20. Atunci s-au înfiinţat cele două echipe rivale, Internaţionale, apoi S.S.M.R. (Societatea Sportivă a Muncitorilor) în 1923, susţinută de sindicate, şi U.D.R. (Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa) în 1926, sprijinită de conducerea uzinei cu acelaşi nume. Frumoasa rivalitate sportivă dintre aceste două echipe avea să aducă în timp multe satisfacţii publicului din oraş. La S.S.M.R., cei mai cunoscuţi jucători au fost Nowak, Szépe, Lackstätter şi Kilwanya.

Fotografii de epocă de la Anton Schulz

În acei ani nu exista un campionat la nivel naţional, ci se organizau mai multe campionate districtuale (regionale), câştigătoarele acestora întâlnindu-se apoi în partide eliminatorii. Cel mai puternic campionat districtual era cel de vest (bănăţean), dominat de formaţiile timişorene. Timp de şase ani consecutiv (1922-1927), Chinezul Timişoara a câştigat atât campionatul regional bănăţean, cât şi titlul naţional, record neegalat nici până astăzi de vreo altă echipă.

Cu atât mai senzaţională apare victoria obţinută la 24 aprilie 1928 la Timişoara de către U.D. Reşiţa în faţa Chinezului. A fost practic primul rezultat de răsunet al tinerei echipe reşiţene, la doar doi ani după înfiinţare. Timişorenii au deschis scorul prin Kuszka II, însă U.D.R. a revenit şi a câştigat partida datorită lui Grosz şi Lakatos. În acel campionat, Chinezul a pierdut numai două jocuri, dar această înfrângere pe teren propriu a fost cea mai surprinzătoare. Reşiţenii au jucat în formula: Czinczér – Szilágyi, Rech – Bundi, Andresz, Pecsenovszky – Grosz, Pázler, Lakatos, Deşu, Keller.

În urma acestui rezultat neaşteptat, Chinezul Timişoara se afla pentru prima dată în pericol de a nu câştiga campionatul districtual şi în consecinţă de a nu-şi putea apăra titlul la nivel naţional. În ultima etapă, la 17 iunie 1928, se juca meciul U.D. Reşiţa – Banatul Timişoara. Dacă Banatul câştiga, devenea ea campioană districtuală. Ea a şi deschis scorul la Reşiţa prin Dobay în minutul 6, însă gazdele, dând dovadă de sportivitate, au învins cu 6-1 (2-1), prin golurile lui Keller (4), Grosz şi Lakatos. Astfel, Chinezul a câştigat din nou seria cu 23 de puncte, urmată de Banatul cu 22 şi U.D.R. cu 18.

În campionatul următor reşiţenii au înregistrat scoruri mai normale: 1-1 şi 1-2 cu R.G.M. Timişoara, 5-1 cu Fratelia, 0-3 la C.A. Timişoara, 0-3 la Chinezul, terminând pe locul 5. O formaţie utilizată la sfârşitul anului 1928 era: Körmöczi – Szilágyi, Rech – Petica, Andresz, Grosz – Győri, Pázler, Lakatos, Deşu, Keller. În 1929-1930 au terminat din nou pe locul 3, cu 11 puncte, înregistrând în primăvară rezultate precum 1-0 (0-0) cu Kadima Timişoara sau 1-4 (1-2) la Banatul Timişoara.

Campionatul districtual 1930-1931 s-a desfăşurat pe două categorii, datorită numărului mare al echipelor înscrise. În categoria I au fost opt echipe: R.G.M.T., Chinezul, C.A.T., Banatul, Politehnica, I.L.S.A. şi Kadima (toate timişorene) şi U.D. Reşiţa. Echipa reşiţeană a avut o evoluţie remarcabilă, pierzând numai două jocuri în întregul campionat: 0-1 (0-1) la R.G.M.T. în etapa a doua (gol înscris de Gyoka) şi 1-2 la Kadima, ultima clasată, în finalul campionatului. În retur U.D.R. a învins R.G.M.T. tot cu 1-0, scorul dovedindu-se decisiv pentru câştigarea campionatului bănăţean. În acea ediţie multicampioana Chinezul a ocupat doar penultimul loc, iar echipele Politehnica şi Banatul n-au putut depăşi mijlocul clasamentului. Chinezul a ocupat cea mai slabă poziţie de până atunci. Cu rezultate ca: 2-0 (1-0) şi 3-0 (2-0) cu I.L.S.A. sau 3-2 (1-1) cu C.A.T., U.D.R. a devenit în acel an campioană districtuală cu 24 de puncte şi golaveraj de 52-9, fiind urmată de R.G.M.T. (21) şi C.A.T. (19).

Acel an a şi marcat cea mai mare performanţă a istoriei fotbalului reşiţean, cucerirea de către U.D.R. a titlului de campioană naţională a României. În jocurile eliminatorii cu celelalte campioane regionale, U.D.R. a învins în deplasare cu 3-2 (1-1) pe Prahova Ploieşti, iar în finala jucată la Reşiţa a dispus de S.G. Sibiu cu 2-0 (1-0), datorită golurilor marcate de Lakatos în minutele 9 şi 84. La reşiţeni au jucat: Damacek – Pomacek, Győri – Sincu, Sepi III, Bundi – Fibişanu, Lakatos, Ploeşteanu, Kilianovitz, Moise. Antrenorul reşiţenilor a fost Ernest Loukota. Sibienii au jucat cu: Phol – Haftner, Schiftmann – Hochmann, Luher, Ivancici – Mellán, Kirschner, Seifert, Heiser, Puchlapek.

Performanţa aceasta a fost la un pas de a fi repetată în anul următor, când reşiţenii au ajuns iarăşi până în finală, pe care însă au pierdut-o. Beneficiind de aceiaşi jucători de clasă Damacek, Ploeşteanu, Lakatos, Sepi III, Kilianovits, Czakó, Győri, Moise sau Keller, U.D.R. a câştigat mai întâi campionatul districtual 1931-1932, devansând cu un singur punct echipa R.G.M. Timişoara, de la care a şi suferit unica înfrângere. Aceasta s-a întâmplat însă abia în ultima etapă, la 22 mai 1932, când reşiţenii îşi asiguraseră deja calificarea mai departe. Timişorenii au câştigat la Reşiţa cu 3-0, prin golurile lui Löwenfeld. Între altele, U.D.R.-ul o învinsese din nou pe Chinezul cu 4-2. În clasament, U.D.R., cu 24 de puncte şi golaveraj de 37-17, era urmat de echipele timişorene R.G.M.T., I.L.S.A., Banatul, Chinezul, C.A.T., Rapid şi Kadima. După victoria din campionatul districtual trebuia obţinut şi titlul de campioană a Ligii de vest. Finala de ligă s-a disputat la Timişoara, U.D.R. învingând Gloria C.F.R. Arad cu 5-2 (2-1). Cu aceasta, reşiţenii au intrat direct în semifinala campionatului naţional, pe care au jucat-o acasă cu Mureşul Târgu Mureş, campioana Ligii de centru, câştigând cu 8-2. Finala s-a jucat la Bucureşti, unde U.D. Reşiţa a fost învinsă cu 3-0 (1-0) de Venusul fraţilor Vâlcov. Au jucat în acea finală: Damacek – Czakó, Győri – Bundi, Sepi III, Kilianovitz – Fodor, Ploeşteanu, Lakatos, Moise, Keller.

Au fost anii cei mai glorioşi ai echipei U.D. Reşiţa. Mulţi jucători au plecat şi în campionatul următor evoluţiile au fost mai modeste. În 1932-1933 U.D.R. a terminat doar pe locul 3 în campionatul districtual, cu 18 puncte şi golaveraj de 52-14, având cel mai fructuos atac al seriei. Pe primele locuri s-au situat Chinezul (22 de puncte) şi C.A.T. (20). Printre rezultatele reşiţenilor pot fi consemnate 0-1 şi 1-1 cu Electrica Timişoara şi 0-1 la C.A.T. În sezonul următor, după înfrângerea cu 5-1 (3-1) în faţa C.A.T., reşiţenii au ratat câştigarea campionatului districtual Liga de vest. Au jucat în acel meci: Damacek – Czakó, Guruian – Bundi, Kilianovitz, Jeszenszky – Fodor, Lakatos I, Lakatos II, Morărescu, Keller.

Declinul a continuat în campionatele următoare. În 1934-1935 s-a înfiinţat Divizia B, U.D.R. evoluând în seria a II-a. După rezultate precum C.A.T.-U.D.R. 3-1 în tur, R.G.M.T.-U.D.R. 2-2 sau I.L.S.A.-U.D.R. 4-0 în retur, reşiţenii se clasau în final pe locul 6 din opt participante, cu 12 puncte şi golaveraj pozitiv: 35-27. În 1935-1936 mai era coborât un loc, tot cu 12 puncte şi tot cu golaveraj pozitiv: 25-20. În acel an U.D.R. a câştigat totuşi finala Ligii de vest, după trei jocuri cu Electrica Timişoara. În primul joc au câştigat reşiţenii cu 2-1, returul pierzându-l cu 0-2. Ei au făcut însă o contestaţie, în urma căreia s-a mai jucat un al treilea meci: U.D.R.-Electrica 3-0. Din 1936, echipa reşiţeană a evoluat în prima ediţie a Diviziei C.

Seria acestei divizii intitulată Liga de vest a fost câştigată categoric în 1936-1937 de U.D.R., care în întreg campionatul a pierdut un singur punct. Primele trei locuri erau ocupate în ordine de U.D. Reşiţa cu 35 puncte şi golaveraj 62-8, de Minerul Lupeni cu 26 puncte şi golaveraj 31-21 şi de S.S.M. Reşiţa cu 24 puncte şi golaveraj 39-20. Astfel, U.D.R. a revenit în Divizia B.

Deşi nou promovaţi, reşiţenii vor încheia campionatul 1937-1938 pe primul loc, după o luptă dramatică cu C.A.M. Timişoara. În final cele două echipe au avut o linie de clasament identică: câte 17 victorii, 2 egalităţi şi 3 înfrângeri şi câte 36 puncte. Regula golaverajului nu era în vigoare, ea favorizându-i de altfel pe timişoreni (85-27 faţă de 75-21). S-a recurs la rezultatele jocurilor directe, care au dat câştig de cauză reşiţenilor: 4-1 şi 0-2. Şi astfel, în numai doi ani, ei ajungeau din Divizia C în Divizia A.

Acel sezon a fost foarte bun pentru Reşiţa şi datorită faptului că echipa a doua a oraşului, S.S.M.R., a promovat şi ea în Divizia B, câştigând Liga de vest după un retur deosebit. Pierzând numai 3 puncte în întregul retur, faţă de 9 ale rivalei Banatul Timişoara, S.S.M.R. a depăşit şi echipa Electrica Timişoara, deşi şi aceasta evoluase bine. În serie erau şapte echipe timişorene dintr-un total de zece formaţii. S.S.M. Reşiţa a avut 28 puncte şi golaveraj de 49-21, fiind urmată în clasamentul final de Electrica (26) şi Banatul (24).

În ediţia 1938-1939 a primei divizii, U.D. Reşiţa s-a clasat în cele din urmă pe locul 4, însă după o luptă strânsă, având cu numai patru puncte mai mult decât Chinezul Timişoara de pe locul 10, care a retrogradat. U.D.R. a acumulat 23 puncte, cu golaveraj de 30-33. Era o performanţă meritorie pentru o nou promovată, care cu numai trei ani în urmă fusese în Divizia C.

Locul 4 a fost obţinut şi în campionatul 1939-1940 al primei divizii, cu 25 puncte şi golaveraj de această dată pozitiv: 43-42. În derby-ul bănăţean cu Ripensia Timişoara, U.D.R. a reuşit un 4-4 în deplasare şi un 3-0 acasă. Iar în 1940-1941 reşiţenii au încheiat pe locul 7 din 13 echipe, cu 23 puncte şi golaveraj 59-58. În meciul soldat cu 2-2 împotriva Ripensiei din acest campionat au evoluat: Konrad – Alaşu, Fodor – Negrău, Csipai, Szölösi – Micu, Pantea, Pop, Zsizsik, Dura, golurile fiind realizate de Zsizsik. Tot în acel an, S.S.M. Reşiţa termina pe locul 2 în Divizia B cu 26 puncte şi golaveraj 49-23, cu un punct în urma echipei C.F.R. Turnu Severin.

Din 1941, campionatele oficiale au fost suspendate din cauza războiului, astfel încât avântul echipelor reşiţene a fost stopat. A fost instituită totuşi o Cupă de război, cuprinzând zece serii. Cea mai puternică dintre acestea era seria I, de vest, cu Ripensia, Chinezul, U.D.R., Vulturii Lugoj sau Rapid Timişoara. La sfârşitul sezonului de toamnă, U.D.R. era lider al seriei. Primele jocuri ale primăverii lui 1942 confirmau forţa echipelor reşiţene: C.F.R. Timişoara – U.D.R. 0-3, Chinezul (fuzionat cu C.A.M.T.) – S.S.M.R. 2-2. În final, tot U.D. Reşiţa va câştiga grupa, însă în primul tur al turneului final aceasta a pierdut inexplicabil pe teren propriu în faţa echipei Mica Brad.

În 1943, U.D.R. a luat parte la un turneu la Bucureşti, unde a fost învinsă cu 4-3 de F.C. Rapid, dar a învins cu 6-2 pe F.C. Craiova. Tot atunci s-a calificat în sferturile Cupei României în urma neprezentării Gloriei Arad, fiind învinsă cu 2-1 la Bucureşti de Sportul Studenţesc. În noul campionat de război început în 1943, U.D.R. a pierdut în prima etapă tot la Bucureşti cu Carmen (1-2). Totuşi, după nouă etape, atacantul Köhl era, la egalitate cu Toni Dascălu de la Universitatea Cluj-Sibiu, golgeter al competiţiei cu nouă goluri înscrise. După o înfrângere în etapa a X-a, 0-3 la C.F.R. Turnu Severin, returul avea să fie suspendat de către Federaţie, întrucât nu se mai puteau efectua deplasări sportive de la un oraş la altul. Războiul se apropia de graniţele României şi alarmele aeriene erau permanente.

Totuşi, în 1946, când activitatea sportivă s-a reluat, echipa U.D.R. a făcut parte din Divizia A. În derby-ul bănăţean cu C.F.R. Timişoara ea a făcut un egal în primele etape, pierzând în retur (când îşi schimbase denumirea în Oţelul Reşiţa) cu 6-2. Ea a încheiat campionatul pe locul 11 din 14, cu 22 puncte şi golaveraj 49-64, evitând cu greu retrogradarea. În acelaşi an, în Divizia B seria I, Locomotiva Reşiţa se clasa tot pe locul 11 din 14.

La 22 iunie 1947, portarul Konrad a evoluat în jocul naţionalei României disputat pe stadionul Giuleşti din Bucureşti împotriva Iugoslaviei pentru Campionatul balcanic (1-3), fiind înlocuit cu Valentin Stănescu.

Schimbându-şi din nou denumirea în campionatul 1947-1948 în Metalochimie Reşiţa, echipa a terminat pe ultimul loc în Divizia A cu 18 puncte şi golaveraj 44-90 (0-6 acasă în prima etapă cu Juventus Bucureşti, pierzând în retur şi derby-ul cu C.F.R. Timişoara cu 2-5 la Reşiţa). În seria a III-a a Diviziei B, Locomotiva Reşiţa încheia din nou pe locul 11 din 14 echipe.

Primii ani postbelici au fost aşadar departe de glorioasele perioade 1930-1932 şi 1936-1941. Totuşi, în ediţia 1948-1949 a seriei a II-a a Diviziei B, echipa Metalochimie Reşiţa s-a clasat pe locul secund cu 34 puncte şi golaveraj 66-35. Cum prima clasată, cu 36 puncte, a fost Dinamo B Bucureşti, fără drept de promovare, reşiţenii au revenit astfel în prima divizie (realizaseră şi un 2-0 cu C.A.M. Timişoara). În toamna anului 1949 nu s-a jucat, trecându-se la sistemul sovietic de campionat, primăvară-toamnă. A avut loc atunci numai o Cupă de toamnă, cu participarea echipelor din categoriile A şi B. În seria I a acesteia, Metalochimie Reşiţa a terminat pe locul 2 cu 11 puncte în 10 meciuri, cu 6 mai puţin decât C.F.R. Timişoara.

În turul campionatului 1950 al primei divizii s-a înregistrat rezultatul Locomotiva Timişoara – Metalul Reşiţa 4-2. Reşiţenii au încheiat pe penultimul loc, cu 18 puncte şi golaveraj 38-48, retrogradând din nou. În 1951 vor fi eliminaţi şi din 16-le Cupei R.P.R. de către Ştiinţa Timişoara. Ajungând în acel timp chiar în Divizia C, în 1952 Metalul a câştigat barajul pentru promovarea în B: 1-1 şi 5-0 cu Progresul Timişoara. A urmat o lungă stagnare în Divizia B, până la promovarea din 1972. În acest interval, în 1954 Metalul Reşiţa a reuşit o mare performanţă, cucerind Cupa R.P.R. În campionat, de cele mai multe ori se termina pe locul 11, cea mai bună performanţă fiind în ediţia 1963-1964, când a fost ocupat locul 2, cu 32 puncte, golaveraj 40-24, la patru puncte distanţă după Minerul Baia Mare. Un alt loc 2 a fost obţinut în ediţia 1968-1969, cu 35 puncte, golaveraj 46-30, dar la 5 puncte după C.F.R. Cluj. Avea să urmeze promovarea în Divizia A după ediţia de campionat 1971-1972.

Bibliografie: Iosif Dudaş, Timişoara leagănul fotbalului românesc, 1971; Mihai Flamaropol, Fotbal – cadran românesc, Bucureşti, 1986; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.

Mircea Rusnac – Prezenţele reşiţenilor în Divizia A de fotbal în 1992-1993 şi 1997-2000

5 februarie 2012

După retrogradarea echipei F.C.M. Reşiţa din Divizia A în 1978 au urmat 14 ani lungi de anonimat. Numele său a redevenit C.S.M. (Clubul Sportiv Muncitoresc), însă fără vreun efect asupra evoluţiilor din Divizia B, deşi promovarea era un obiectiv mereu afirmat. Un suflu nou a adus în oraş doar echipa de juniori a clubului în anul 1988. Antrenată de Francisc Varga, ea a câştigat fără drept de apel una dintre cele 12 serii ale campionatului republican cu zece victorii şi o egalitate şi cu golaverajul de 45-1! Majoritatea victoriilor obţinute în seria bănăţeană fuseseră la scoruri categorice: 4-0 în deplasare cu Progresul Timişoara, 11-0 cu C.S.Ş. Jimbolia, 4-1 cu Politehnica Timişoara, 4-0 cu U.T. Arad, 8-0 în deplasare cu C.S.Ş. Reşiţa, 4-0 cu C.S.Ş. Timişoara etc. Faza a doua a calificărilor s-a desfăşurat în şase grupe de câte patru echipe, câştigătoarele urmând să evolueze în două grupe semifinale.

Una dintre cele şase grupe desfăşurate tip turneu a avut loc chiar la Reşiţa, juniorii gazdă urmând să întâlnească pe Steaua Bucureşti, Viitorul Craiova şi F.C. Bihor Oradea. După un 3-3 în deschidere contra Stelei, ajutată serios de arbitri (reşiţenii conduseseră cu 2-0 şi 3-1 prin golurile lui Panduru şi Szijj de două ori), câştigătoarea grupei urma să se decidă la golaveraj. Învingând cu 3-1 în faţa Craiovei şi cu 8-0 în faţa Bihorului, reşiţenii au eliminat Steaua şi au mers la Braşov pentru grupa semifinală. Acolo au învins cu 2-0 pe Ceahlăul Piatra-Neamţ, însă au pierdut cu 0-3 în faţa campioanei en titre Dinamo Bucureşti. Debusolaţi, reşiţenii au pierdut şi „finala mică” în faţa Braşovului (2-3), obţinând locul 4 pe ţară.

În scurt timp, cea mai mare parte a componenţilor acestei echipe au fost promovaţi în lotul mare (portarul Ianu, fundaşii Cojocaru, Lupu, Calofir, mijlocaşii Doană, Panduru, Puşcaş, Bica, atacantul Szijj), iar rezultatele au început să se vadă. În 1992 aceşti jucători, care aveau cu toţii vârsta de 21-22 de ani, au terminat pe locul 3 în seria a III-a a Diviziei B, în urma echipelor U.T. Arad şi Unirea Alba Iulia. Dar printr-un aranjament extrasportiv dintre primele două echipe, cunoscut sub numele de „afacerea haina de blană”, ele au fost drastic depunctate de federaţie, C.S.M. Reşiţa promovând în Divizia A de pe locul 3! Era într-un fel un rezultat frumos pentru tinerii jucători, dar contactul cu prima divizie a fost prematur. Se adăugau la aceasta dificultăţile materiale şi plecarea bruscă a antrenorului Carol Oţil.

Sub conducerea lui Ion Copăceanu, adus de la grupele de copii, C.S.M. Reşiţa a făcut o repriză foarte bună în prima etapă, la 16 august 1992, împotriva lui Inter Sibiu: 3-0 la pauză, prin golurile lui Cristian Alexandru, Petrescu şi Szijj. Lipsa de pregătire fizică s-a văzut însă în partea a doua, când sibienii au revenit la 3-2 prin golurile lui Majearu şi au dominat clar. A fost totuşi o primă victorie. Au jucat: Popa – Cepoi, Lupu, Uţiu, Calofir – Boltaşiu, Sandu Rocco, Potocianu, Cristian Alexandru – Szijj (86 Mărgineanţu), Petrescu (56 Puşcaş).

Turul acelui campionat avea să fie însă de coşmar, echipa nemaiobţinând altă victorie până în etapa a 11-a. S-a pierdut în deplasare cu 0-3 la Constanţa, 0-4 la Braşov, 0-9 la Steaua, acasă remizându-se cu Gloria Bistriţa şi Rapid, apoi pierzându-se jocurile cu Oţelul Galaţi (1-2) şi Universitatea Cluj (0-2). În etapa a 10-a, după înfrângerea de la Bacău (0-1) în faţa ultimei clasate, C.S.M. Reşiţa prelua „lanterna roşie” a campionatului. Antrenorii Dudu Georgescu şi apoi Dan Firiţeanu nu au schimbat mersul echipei, care avea în primul rând mari carenţe fizice, dar şi o totală lipsă de experienţă, practic toţi jucătorii fiind debutanţi în Divizia A.

Un rezultat oarecum diferit în tur a fost doar cel din etapa a 11-a, 4-0 cu altă nou promovată, Progresul Bucureşti, prin autogolul lui Mirea şi reuşitele lui Petrescu, Puşcaş şi Szijj. În jocul următor, deşi au condus la pauză cu 2-1 la Craiova prin golurile lui Puşcaş şi Ianu, reşiţenii vor pierde în final cu 3-2, rămânând tot pe ultimul loc. După alte înfrângeri, inclusiv una acasă (1-2 cu Dinamo) şi un singur egal, tot acasă (1-1 cu Poli Timişoara, gol Szijj), bilanţul turului era catastrofal: două victorii, trei egalităţi şi 12 înfrângeri, 7 puncte şi un golaveraj de 15-39!

Sosirea în iarnă a antrenorului Silviu Stănescu a mai redresat situaţia, însă retrogradarea nu mai putea fi evitată. Şi în retur au fost pierdute toate jocurile din deplasare, chiar dacă în prima etapă, la Sibiu, reşiţenii reveniseră de la 0-2 la 2-2 datorită lui Puşcaş şi Szijj, dar partida avea să fie pierdută din nou pe final cu 2-3. Au urmat un 0-3 acasă cu Farul Constanţa şi un nou 0-3 la Bistriţa. Etapa a 21-a a adus o victorie cu mari emoţii în faţa lui F.C. Braşov (4-2), după ce scorul fusese 0-2 şi apoi portarul Popa a mai apărat două penalty-uri! Au marcat Petrescu, Alexandru (din penalty), Sandu şi Szijj. Însă meciul de glorie al acelui campionat avea să se joace în etapa a 23-a, când Steaua, neînvinsă până atunci, pierdea la Reşiţa cu 2-0 prin golurile lui Puşcaş (în minutul 27) şi Alexandru (în minutul 62). Au jucat: Boşca – Cojocaru, Lupu, Potocianu, Panescu – Stroia, Ianu, Puşcaş, Alexandru – Szijj, Petrescu (88 Marcă). Victoria a făcut senzaţie şi a marcat în mintea multora prezenţa Reşiţei în acel campionat de Divizia A.

Pe final, când echipa nu mai avea ce pierde, au fost obţinute şi alte victorii, semn că tinerii jucători începuseră să se rodeze. La 25 aprilie, în etapa XXV, era învinsă F.C. Ploieşti cu 2-1 (Stroia în minutul 23 şi Petrescu în minutul 29). Urmau F.C. Bacău (2-0 prin Panescu şi Cepoi din penalty), însă un nou meci cu scandal, ca şi cu mulţi ani în urmă, acasă cu Universitatea Craiova (pierdut cu 1-2) a determinat suspendarea terenului şi disputarea a două jocuri la Anina. Ambele aveau să fie câştigate, 2-0 cu Electroputere Craiova (Szijj şi Stroia) şi 1-0 cu Sportul Studenţesc (Petrescu). După două înfrângeri categorice în deplasare, 0-6 la Dinamo şi 0-5 la Timişoara, jocul de adio de la Reşiţa cu Dacia Unirea Brăila a fost câştigat cu 2-0 prin golurile lui Marcă din 11 m şi Panescu. În acea perioadă Ovidiu Ioaniţoaia remarcase în Sportul românesc deplina sportivitate a echipei reşiţene, care, deşi nu mai avea nimic de pierdut, fiind retrogradată practic încă din turul campionatului, învinsese toate echipele aflate în zona periculoasă (Braşov, Ploieşti, Bacău), apărându-şi corect şansele până la capăt.

Au urmat alţi patru ani de anonimat. Apariţia altor jucători talentaţi, proveniţi din judeţ (Ciocoi, Ciucur, Căprariu, Marinescu) şi activitatea antrenorului Mircea Chivu, care a lucrat mult la pregătirea fizică a echipei, au avut rezultate bune. La finalul turului 1996-1997 C.S.M. Reşiţa era pe primul loc în seria a III-a, după ce în etapa a 17-a a învins-o la Reşiţa pe contracandidata Extensiv Craiova cu 1-0 prin golul lui Szijj. În acea iarnă prefectul judeţului, Iosif Hilofsky, a făcut un apel la susţinerea materială a echipei, care dovedise bune aptitudini sportive. Susţinută în special de Combinatul Siderurgic şi de Uzina Constructoare de Maşini, C.S.M. Reşiţa a început returul cu antrenorii Victor Roşca şi Mircea Chivu, primul aducând dorinţa de a câştiga toate partidele, atât acasă cât şi în deplasare, iar celălalt având meritul de a fi pregătit excelent jucătorii din punct de vedere fizic, după ce el însuşi evoluase un timp ca jucător în Germania.

Returul a fost deosebit: 13 victorii şi doar 4 înfrângeri, promovare obţinută în ultima etapă chiar pe terenul contracandidatei. Între 8 martie şi 3 mai 1997 au fost obţinute 9 victorii consecutive, atât acasă, cât şi în deplasare, după dorinţa antrenorului Roşca. În acelaşi timp, Extensiv, finanţată de fraţii Mihăilescu, obţinea rezultate dubioase şi stimula financiar adversarii Reşiţei, fapt care a contribuit la creşterea calitativă a echipei. Înaintea ultimei etape, C.S.M. Reşiţa avea 70 de puncte, iar Extensiv 67. Regulamentul prevedea ca în caz de egalitate de puncte promovarea să fie decisă în urma rezultatelor directe. În tur reşiţenii învinseseră cu 1-0. În ultima etapă peste 1.000 de suporteri însoţeau echipa la Craiova. Deşi gazdele au deschis repede scorul, reşiţenii au egalat rapid prin Ciucur. Arbitrat ireproşabil de Sorin Corpodean, meciul se va încheia cu scorul de 2-1 pentru craioveni printr-un gol marcat în final, însă reşiţenii au promovat datorită golului reuşit în deplasare. Au urmat revenirea în triumf de la Craiova şi baia suporterilor în fântâna arteziană din centrul Reşiţei.

Chiar dacă în vară au plecat antrenorul Roşca şi liderul echipei Marinescu, reşiţenii se prezentau în 1997 mult mai pregătiţi să joace în Divizia A decât fuseseră în 1992. Jucătorii rămaşi de atunci erau mult mai maturi şi pregătirea echipei era corespunzătoare. Noul antrenor Ioan Sdrobiş, ajutat tot de Mircea Chivu, a menţinut nivelul ridicat pe care l-a găsit la echipă. Dacă în 1992-1993 lipsa pregătirii fizice făcuse ca multe jocuri să fie pierdute pe final, în 1997 situaţia era inversă. Echipele de A cedau fizic şi reşiţenii câştigau în ultima jumătate de oră. În prima etapă, la 2 august, Petrolul Ploieşti era învins cu 2-0 (Ciocoi în minutul 47, Claudiu Balaci în minutul 73). Au jucat: Popa – Căprariu, Sandu, Panescu, Ciocoi – Ciucur, Dincă (46 Mutică), Doană, Jilavu – Szijj, Stoica (59 Balaci). În etapa a doua Ibric egala în minutul 86 la Constanţa (1-1) la 6 august, iar peste trei zile era învins Sportul Studenţesc cu 2-1(0-1), prin golurile noilor veniţi Mutică şi Jilavu. Au urmat înfrângeri la scor (1-4 la Bistriţa şi 1-5 la Steaua), dar şi victorii acasă (2-0 cu Universitatea Cluj şi 4-1 cu Jiul Petroşani). După alte rezultate normale, la 15 octombrie se obţinea prima victorie în deplasare, 1-0 la Bacău prin golul lui Doană din minutul 60. Au jucat: Boşca – Căprariu, Sandu (76 Bica), Bătrânu, Panescu, Chivu – Mutică, Doană, Ciocoi (89 Perşa), Ciucur – Szijj (81 Balaci). C.S.M. Reşiţa se afla pe locul 7.

După victoria cu 2-0 asupra Forestei Fălticeni şi egalul de la Craiova (1-1, gol Perşa), a urmat la 1 noiembrie, în etapa a 14-a, un meci de pomină cu Rapidul la Reşiţa. La pauză era 1-1, după ce oaspeţii au deschis scorul, iar Claudiu Balaci a egalat. La reluare Rapidul a înscris din nou. La un fault în careu asupra lui Balaci, arbitrul Corpodean i-a arătat acestuia cartonaşul galben pentru simulare. Fiind al doilea, Balaci a fost eliminat. În inferioritate, reşiţenii au încasat gol după gol, jocul încheindu-se cu scorul de 1-6. Au fost de vină şi arbitrajul, dar şi depunerea completă a armelor de către jucătorii echipei gazdă. Au evoluat: Boşca – Căprariu, Sandu, Bătrânu, Ibric, Ciocoi – Ciucur, Doană (81 Dincă), Bica (46 Perşa) – Szijj, Balaci.

La 8 noiembrie reşiţenii au obţinut însă un nesperat 1-1 în deplasare cu Dinamo prin golul aceluiaşi Sansiro Ciocoi, devenit vedetă în presa bucureşteană. Turul era terminat pe locul 8, însă înainte de sfârşitul anului 1997 s-au jucat şi trei etape din retur pentru că echipa naţională urma să evolueze în vară la Campionatul Mondial din Franţa. În ultimul joc al anului, la 13 decembrie, reşiţenii câştigau net în deplasare, 4-1 cu Sportul Studenţesc, prin golurile aceluiaşi Ciocoi în minutul 19 şi ale lui Szijj în minutele 51, 59 şi 90. Au jucat: Boşca (86 Combei) – Căprariu, Sandu, Ibric, Chivu (84 Bica) – Ciucur, Mutică, Doană, Ciocoi – Szijj, Balaci (57 Perşa). Reşiţenii încheiau sezonul pe locul 6, fiind revelaţia campionatului. În echipă se remarca Cristian Chivu de 17 ani, fiul antrenorului secund, care apoi a devenit jucător celebru la Ajax Amsterdam şi Internazionale Milano.

În iarnă, cu două zile înaintea începerii mini-returului, antrenorul Sdrobiş a părăsit brusc echipa. Pentru meciul din 28 februarie 1998 cu Gloria Bistriţa, secundul Mircea Chivu, aflat în stare gravă la spital, a venit pe bancă pentru a conduce formaţia, gest de mare ataşament faţă de culorile acesteia. Partida a fost câştigată cu 3-1 (Ciocoi în minutul 25 din 11 m, Doană în minutul 44 şi iarăşi Ciocoi în minutul 85). Ultimul 11 aliniat de Mircea Chivu a fost acesta: Boşca – Căprariu (57 Trăistaru), Sandu Rocco (69 Panescu), Bătrânu, Chivu – Ciucur, Mutică, Doană, Ciocoi – Szijj, Balaci (65 Jilavu). A doua zi a fost adus Silviu Stănescu.

Au urmat rezultate nefaste: 1-3 la Cluj, 0-2 acasă cu Steaua, doar 1-1 la Petroşani, unde câştigase aproape toată lumea. O uşoară redresare a fost în etapa XXV, 3-0 cu Oţelul Galaţi (goluri Mutică şi Szijj de două ori). În noaptea dinaintea jocului cu Ceahlăul Piatra-Neamţ, Mircea Chivu a decedat la doar 43 de ani. Meciul s-a jucat totuşi la 1 aprilie, reşiţenii învingând cu 5-1. Golul al treilea, din penalty, a fost marcat de Cristian Chivu, fiul celui decedat (a fost primul său gol în Divizia A). Ultimul gol, tot din penalty, l-a înscris portarul Boşca. Dar peste doar trei zile se reuşea numai un 1-1 acasă cu F.C.M. Bacău (gol Szijj). După un nou egal pe teren propriu cu Dinamo (0-0) şi alte înfrângeri în deplasare, campionatul a fost încheiat cu o victorie categorică, 6-1 cu Chindia Târgovişte, care în cazul unui rezultat pozitiv ar fi evitat retrogradarea. Au marcat: Perşa (minutul 7), Szijj (minutele 26 şi 54), Doană (minutul 62), Jilavu (minutul 79) şi Panescu (minutul 89). Au jucat: Boşca – Dobre (74 Sandu), Ibric, Bătrânu, Ciocoi (80 Panescu) – Ciucur, Mutică, Doană, Chivu – Szijj (65 Jilavu), Perşa. Campionatul era terminat, meritoriu, pe locul 7.

Marcatorii acestei ediţii au fost: Szijj (de 11 ori), Ciocoi şi Doană (câte 9), Mutică (6), Balaci şi Perşa (câte 4), Chivu, Ibric, Jilavu şi Panescu (câte 2), Sandu, Ciucur, Bătrânu şi Boşca (câte 1). Ciucur şi Szijj au evoluat în toate jocurile, fiind urmaţi de Ciocoi, Doană, Mutică (câte 32), Căprariu (31) şi Boşca (30). A fost un campionat foarte promiţător pentru o nouă promovată, însă plin de neprevăzut şi de evenimente nedorite şi tragice.

Ediţia 1998-1999 a fost mult mai puţin reuşită. La 1 august ea debuta cu un 0-0 la Universitatea Cluj, în formula: Boşca – Dobre, Căprariu, Bătrânu, Ibric, Ciocoi – Szijj, Huza (49 Sandu), Doană, Perşa (75 Jilavu) – Frunză (38 Balaci). Însă după un alt 0-0 acasă cu F.C. Argeş şi 0-5 la F.C. Oneşti, antrenorul Stănescu a fost schimbat din nou cu Ioan Sdrobiş. Această mutare nu a putut împiedica înfrângerea acasă (1-2) în faţa Rapidului, dar s-a obţinut prima victorie abia în etapa a 5-a, 3-2 cu Farul Constanţa (autogol Macavei în minutul 6, goluri Ciocoi şi Balaci în minutele 47 şi 90). După alte înfrângeri în deplasare şi două egaluri acasă (2-2 cu Ceahlăul Piatra-Neamţ şi 0-0 cu F.C.M. Bacău), a doua victorie s-a obţinut în etapa a 11-a: 2-0 cu Gloria Bistriţa, datorită lui Frunză şi Nica. Au jucat: Boşca – Căprariu, Ibric, Bătrânu, Brehui – Szijj (46 Ciucur), Nica, Doană, Ciocoi (68 Dianu) – Jilavu, Frunză (89 Balaci). Peste o săptămână s-a produs însă un dezastru, 0-7 la Dinamo, apoi de două ori 1-1 acasă cu Foresta Fălticeni şi Olimpia Satu Mare, înfrângeri de neprezentare afară: 0-3 la F.C. Naţional şi Astra Ploieşti. După jocul de la Naţional antrenorul Sdrobiş a fost demis, rămânând pentru ultimele trei etape ale turului doar secunzii Aurel Şunda şi Ion Ilieş. La 5 decembrie, în etapa a 17-a, se obţinea a treia victorie, 3-2 cu Universitatea Craiova (Savu în minutul 26, Doană în minutul 58 şi Szijj în minutul 65). Turul era încheiat pe locul 15, cu 3 victorii, 6 egaluri şi 8 înfrângeri, golaveraj 13-36.

Pentru salvarea echipei de la retrogradare a fost readus în iarnă antrenorul Victor Roşca, cel care o şi promovase cu doi ani înainte. În etapa a 18-a, la 6 martie 1999, era învinsă codaşa Universitatea Cluj cu 3-0, goluri Szijj, Balaci şi Pogăcean. La debutul său în A, antrenorul Roşca a folosit formaţia: Urai – Zotincă (69 Ibric), Pelici, Bătrânu, Dianu – Ciucur, Nica, Doană, Pogăcean – Szijj (76 Kovacs), Balaci (81 Frunză). Au urmat însă trei înfrângeri la rând, inclusiv 0-2 acasă cu F.C. Oneşti, până la 3 aprilie, când s-a smuls un 0-0 la Constanţa. La 9 aprilie, după ce fusese 2-0 pentru Steaua la Reşiţa, C.S.M. reuşea egalarea în ultimele 9 minute prin Zotincă şi Vali Ştefan. Au jucat: Urai – Radu David, Pelici, Bătrânu, Dianu – Savu (80 Perşa), Vali Ştefan, Doană (70 Zotincă), Nica, Pogăcean (65 Priseceanu) – Szijj.

După o nouă victorie izolată cu Petrolul (2-1), s-au produs alte înfrângeri, inclusiv 2-3 acasă cu Oţelul Galaţi. Totul părea pierdut, căci mai erau 7 etape. Echipa avea până atunci 5 victorii, 8 egaluri, 14 înfrângeri, golaveraj 23-53! Însă aceste 7 etape vor marca o neaşteptată revenire, cu 3 victorii, 3 egaluri şi un singur insucces. La 8 mai era obţinut un 2-2 la Bistriţa (goluri Jilavu şi Perşa), urmat de un răsunător 1-1 acasă cu Dinamo, care astfel pierdea titlul. A egalat Szijj în minutul 82 şi au jucat: Urai – Căprariu, David, Ibric, Dianu, Brehui – Ciucur (70 Kovacs), Savu, Priseceanu (67 Pogăcean), Jilavu (73 Szijj) – Perşa. Meciul cheie pentru evitarea retrogradării s-a jucat la 15 mai, reuşindu-se un 0-0 eroic în deplasare cu Foresta Fălticeni. Din acel moment tensiunea a dispărut, obţinându-se două victorii clare, 4-1 acasă cu F.C. Naţional şi 3-1 la Satu Mare. Deşi în penultima etapă Astra Ploieşti învingea la Reşiţa cu 1-0, campionatul era terminat cu victoria de la Craiova, 1-0 prin golul lui Jilavu din minutul 17. Au jucat în ultima etapă: Urai – David, Ciucur, Ibric, Dianu, Brehui – Kovacs (77 Păuna), Priseceanu (52 Savu), Nica, Jilavu (68 Benga) – Perşa. Finalmente se termina pe locul 15, primul de peste linie.

Au fost utilizaţi în acest campionat 33 de jucători, cele mai multe meciuri adunându-le Ibric (28), Bătrânu şi Szijj (câte 26), Doană (24). Marcatorii echipei au fost: Ciocoi şi Szijj (câte 5 goluri), Jilavu, Savu şi Perşa (câte 3), Balaci, Doană şi Pogăcean (câte 2), Frunză, Nica, Zotincă, Ştefan, Priseceanu, Ciucur, Dianu şi Kovacs (câte 1), precum şi un autogol. Însă imediat după terminarea campionatului, Victor Roşca a fost demis, fiind apoi înlocuit cu Gabriel Stan.

Campionatul retrogradării, 1999-2000, a plasat din start echipa C.S.M. Reşiţa pe locurile codaşe ale clasamentului. După doar două etape antrenorul Stan părăsea formaţia, care a rămas alte două jocuri sub conducerea lui Viorel Vişan şi Ion Ilieş. Aceste patru etape au însemnat două egaluri (1-1 cu Farul acasă şi 2-2 la Craiova) şi două înfrângeri, între care un catastrofal 0-6 acasă cu Dinamo, care se răzbuna astfel pentru titlul pierdut. Au jucat în acel meci din 4 august 1999: Tufişi – Zotincă, Ibric (56 Căprariu), Cazangiu, Dobre, Brehui – Kovacs (78 Antal), Savu, Doană (56 Nica), Priseceanu – Szijj. După instalarea noului antrenor Dan Firiţeanu, era pierdut acasă cu 2-5 şi meciul cu Astra Ploieşti, echipa ajungând după cinci etape pe ultimul loc. Înfrângerile au continuat, din nou acasă, 1-3 cu Ceahlăul Piatra-Neamţ, într-un joc care a trebuit să se dispute fără public, apoi 0-5 la Steaua. După 9 etape se realizaseră trei puncte (din trei egalităţi), golaverajul fiind de 7-25. În etapa a 10-a se va obţine, surprinzător, prima victorie, 2-1 în deplasare cu Oţelul Galaţi, prin golurile lui Nica (minutul 55) şi Stanciu (minutul 78). Au jucat: Urai – Căprariu, Dobre, Necula, Călugăriţa, Dianu – Nica (82 Savu), Doană, Ciocoi – Stanciu (86 Balaci), Szijj (74 Ciucur). Pentru o etapă a fost părăsit ultimul loc.

A fost un simplu foc de paie. Abia către sfârşitul turului s-au mai reuşit două victorii acasă, 3-1 cu F.C. Braşov în etapa a 15-a (Sasu, Nica, Stanciu) şi 1-0 cu F.C. Naţional (Stanciu) în etapa a 17-a, turul fiind încheiat pe penultimul loc cu doar 14 puncte. S-au disputat din nou trei etape ale returului înaintea pauzei de iarnă, căci echipa naţională urma să evolueze în vara anului 2000 la Campionatul European din Belgia şi Olanda. În etapa a 18-a, la 20 noiembrie, C.S.M. Reşiţa zdrobea pe F.C. Oneşti cu 6-1 prin golurile lui Stanciu (în minutele 7 din 11 m şi 48), Dianu (38), Doană (56), Nica (69) şi Ciucur (80). Au jucat: Tufişi – Dobre (46 Ibric), Căprariu, Necula, Dianu – Stanciu, Doană (61 Szekely), Nica, Ciocoi (69 Ciucur) – Sasu, Szijj. Dar după alte două înfrângeri afară, sezonul era încheiat pe locul 17.

Anul 2000 era început la 4 martie cu 0-0 acasă cu Universitatea Craiova, urmat de alte trei înfrângeri, între care 1-2 acasă cu F.C.M. Bacău. Retrogradarea începea să devină inevitabilă, chiar dacă la 26 martie a fost învinsă Steaua cu 2-0 datorită lui Stanciu (minutul 81 din penalty) şi Perşa (minutul 90). Au jucat: Tufişi – Dobre, Boerean, Căprariu, Călugăriţa, Dianu – Ciucur, Nica (62 Perşa), Doană (69 Lupaşcu), Szekely – Stanciu (90 Tudor). După un egal smuls in extremis la F.C. Argeş (Ciucur din penalty în minutul 88), au revenit înfrângerile, făcând ca antrenorul Firiţeanu să fie demis după retrogradarea matematică a echipei. Rămaşi până la finalul campionatului, foştii secunzi Vişan şi Ilieş au mai reuşit un singur punct, 0-0 acasă cu Extensiv Craiova în etapa XXIX (pe tot parcursul returului a mai fost şi un director tehnic la echipă: Ion V. Ionescu). Au evoluat în acel egal: Tufişi – Ibric, Boerean, Necula, Bădăluţă (46 Perşa), Dianu – Ciucur, Doană (61 Lupaşcu), Nica (80 Tudor), Bercsenyi – Stanciu.

Ultimele etape au însemnat tot atâtea înfrângeri: 2-4 la Petrolul Ploieşti, 0-1 acasă cu Rocar Bucureşti, 0-4 la Braşov, 0-1 acasă cu Rapid şi 1-5 la F.C. Naţional. În acest ultim joc în Divizia A, la 10 mai 2000, când Doană a deschis scorul în minutul 2, au evoluat: Tufişi – Dobre, Călugăriţa, Necula, Boerean (46 Ibric), Dianu – Bercsenyi, Doană, Savu (59 Tudor) – Lupaşcu, Păuna (69 Bădăluţă). Linia finală arăta locul 17, cu 5 victorii, 8 egaluri şi 21 de înfrângeri, golaveraj 35-73. Marcatorii acelui campionat au fost: Stanciu (12 goluri), Nica (6), Szijj, Doană şi Ciucur (câte 3), Sasu (2), Priseceanu, Zotincă, Antal, Dianu, Lupaşcu şi Perşa (câte 1). Cele mai multe jocuri au adunat Doană (32), Dobre (31), Nica (28), Căprariu, Ciucur şi Stanciu (câte 27).

Pe ansamblul celor trei campionate 1997-2000, marcatorii echipei au fost 27: Szijj (19 goluri), Ciocoi şi Doană (câte 14), Stanciu (12), Perşa (8), Nica (7), Mutică şi Balaci (câte 6), Jilavu şi Ciucur (câte 5), Savu (3), Chivu, Ibric, Panescu, Pogăcean, Zotincă, Priseceanu, Dianu şi Sasu (câte 2), Sandu, Bătrânu, Boşca, Frunză, Ştefan, Kovacs, Antal şi Lupaşcu (câte 1), precum şi autogolul unui adversar. Cele mai multe partide au jucat Doană (88), Ciucur (83), Szijj (80), Căprariu (77), Ciocoi şi Ibric (câte 65), fiind utilizaţi în total 56 de jucători. Pe ansamblu s-au disputat 102 meciuri, între care 28 de victorii, 25 de egaluri şi 49 de înfrângeri, golaveraj 124-181. Bilanţul de acasă şi de afară era următorul:

Total          Jocuri         Victorii      Egaluri      Înfrângeri    Golaveraj        Puncte

Acasă             51                   23                15                 13                86-64                84

Afară              51                     5                 10                 36               38-117              25

Aceasta a fost ultima prezenţă de până acum a Reşiţei în Divizia A. Dincolo de rezultatele predominant nefavorabile (cu excepţia campionatului 1997-1998), ea a lăsat o amintire frumoasă prin sportivitate, corectitudine şi prin entuziasmul publicului şi al galeriei, aceasta ajungând să fie cunoscută pretutindeni în ţară. A fost poate cea mai semnificativă prezenţă a Reşiţei la nivel naţional în acei ani marcaţi de profunde frământări pe toate planurile.

Mircea Rusnac – Fotbalul reşiţean în Divizia A (1972-1978)

5 ianuarie 2012

În rândul de jos: Damian, Florea, Firiţeanu, Portik, Iacob. În rândul din mijloc: antrenorul secund Dănilă Otiman, Poraczky, Hergane, Chivu, Telescu, Riteş, Ciocârlie, Ciortan, antrenorul principal Ioan Reinhardt. În rândul de sus: Ilieş, Gabel, Tot, Viaşu, Irimia, Windt, Oancea, Uţiu, Bora, Fuchs.

Începând cu anul sportiv 1971-1972, fotbalul reşiţean a cunoscut o perioadă foarte favorabilă, în care a înregistrat multe reuşite. În acel sezon echipa C.S.M. Reşiţa a obţinut promovarea în prima ligă (Divizia A, cum era numită atunci), unde a evoluat timp de şase ani consecutiv. Era o perioadă favorabilă, când oraşul încă înregistra un progres economic, conducerea judeţeană era preocupată de soarta locuitorilor, iar jucătorii erau bine retribuiţi pentru condiţiile de atunci. Un merit deosebit l-a avut antrenorul Ioan Reinhardt, fost component al vestitei echipe I.T. Arad, care în primii ani postbelici făcuse furori în fotbalul românesc (cu jucători ca Petschovschi, Lorant, Bonyhadi, Mercea etc.)

În continuare, răsfoind colecţia ziarului Sportul din anii 1971-1978, vom urmări evoluţia echipei C.S.M. (din 1974 F.C.M.) Reşiţa în acel timp. Campionatul promovării (1971-1972) a fost unul practic fără istoric, reşiţenii câştigând seria a II-a a Diviziei B cu 43 de puncte, 11 mai mult decât a doua clasată, Minerul Baia Mare. Cu aceasta, reşiţenii făcuseră egal, 1-1, în deplasare, şi câştigaseră acasă cu 3-2. Bilanţul general era de 19 victorii din 30 de jocuri, 5 egaluri şi 6 înfrângeri, cu golaverajul de 47-23. Printre cei mai importanţi marcatori s-au numărat Szilagyi, Varga, Puşcaş, Atodiresei, Dumitru, Florea, Kiss, Stoia şi Zsak.

Debutul în Divizia A s-a făcut la 20 august 1972, în meciul de acasă cu Steagul Roşu Braşov, încheiat 0-0. Au jucat: Ilieş – Rednic, Georgevici, Kiss, Kafka – Grozăvescu (69 Puşcaş), Beldeanu – Atodiresei, Neagu, Szilagyi (72 Varga), Florea. Deja se conturau câţiva oameni de bază ai viitorilor ani, precum portarul Ilieş, extremele Florea şi Atodiresei sau coordonatorul Beldeanu. În schimb, golgeterul din B, Szilagyi, nu va face faţă în prima divizie şi îşi va pierde curând locul din echipă.

Debutul a fost oricum destul de timid, urmând trei înfrângeri cu 0-2 (la Bacău, acasă cu C.F.R. Cluj şi la Petroşani). După 4 etape, C.S.M. Reşiţa era pe ultimul loc, cu un punct şi fără niciun gol marcat. Abia în etapa a 5-a, la 1 octombrie, era obţinută prima victorie, 5-2 cu cealaltă promovată, Sportul Studenţesc. Au marcat: Beldeanu (în minutele 10 şi 77 din penalty), Nestorovici (minutele 30 şi 58) şi Neagu (minutul 52). Echipa deja se schimbase: Gornea – Rednic, Georgevici, Kiss, Kafka – Puşcaş, Beldeanu – Dumitru (46 Rădulescu), Neagu (78 Roşca), Nestorovici, Florea.

Au urmat scoruri oarecum normale, cu înfrângeri în deplasare şi victorii acasă. La 19 noiembrie, în etapa a 12-a, era scos primul punct afară, 0-0 cu Universitatea Cluj. Au jucat: Gornea – Atodiresei, Georgevici, Kiss, Kafka – Puşcaş, Beldeanu – Szilagyi, Neagu, Nestorovici (67 Rednic), Florea. După alte egaluri (cu Rapid şi Universitatea Craiova acasă şi cu Farul Constanţa în deplasare), reşiţenii încheiau turul cu o victorie (1-0 cu F.C. Argeş, gol Puşcaş în minutul 86). Ei erau încă pe o poziţie retrogradabilă, penultimul loc, cu 3 victorii, 6 egaluri şi 6 înfrângeri, golaveraj 13-20.

Returul începea la 11 martie 1973 cu un dezastruos 1-5 la Braşov, continua cu un 1-1 acasă cu S.C. Bacău şi alt 1-1 la C.F.R. Cluj (gol al lui Roşca în minutul 62). La 8 aprilie se obţinea o victorie clară (3-0 cu Jiul Petroşani), prin golurile lui Puşcaş, Atodiresei şi Dudu Georgescu. După un alt egal (1-1 la Sportul Studenţesc), erau obţinute victorii contra Stelei (2-0) şi cu U.T. Arad (3-0). Cu Steaua, la 22 aprilie, au marcat Florea (minutul 55) şi Beldeanu (din 11 m în minutul următor). Au jucat: Ilieş – Rednic, Georgevici, Kiss, Kafka – Beldeanu, Puşcaş – Atodiresei, Nestorovici, D. Georgescu, Florea.

La 3 iunie 1973 avea loc şi marele meci al acelui campionat, 4-1 cu Dinamo, când Dudu Georgescu, autor a două goluri (minutele 49 şi 61), a făcut pasul către marea performanţă, cucerind ulterior de două ori „Gheata de Aur” a Europei. Celelalte goluri le-au înscris Florea (în minutul 18) şi Dumitru (minutul 70), stadionul cunoscând momente de mare entuziasm. Au jucat: Ilieş – Rednic, Georgevici, Kiss, Gaşpar – Puşcaş, Beldeanu – Atodiresei, Nestorovici (56 Dumitru), D. Georgescu, Florea.

În final, C.S.M. Reşiţa a încheiat pe locul 14, primul peste linie, dar în acel an nu a retrogradat nimeni întrucât s-a trecut de la 16 la 18 echipe. Au fost utilizaţi în campionatul respectiv 21 de jucători, dintre care Georgevici, Kiss şi Puşcaş au evoluat în toate partidele. Marcatorii au fost Dudu Georgescu (7 goluri), Puşcaş şi Beldeanu (câte 6), Nestorovici (3), Neagu, Szilagyi, Atodiresei şi Florea (câte 2), Roşca şi Dumitru (câte 1), iar doi adversari şi-au marcat autogoluri. Cu 26 de puncte obţinute în 30 de jocuri, bilanţul era unul mulţumitor pentru o formaţie nou promovată.

În vara lui 1973 reşiţenii se despărţeau de Dudu Georgescu, care avea să realizeze o carieră strălucită la Dinamo Bucureşti. Au venit în schimb atacanţi precum Florea Voinea sau Căprioru, care, deşi nu s-au ridicat la valoarea celui plecat, au contribuit totuşi la reuşitele echipei. Al doilea campionat începea foarte bine, fără înfrângere în primele cinci etape, când s-a realizat un 1-1 în deplasare cu Steaua (în prima etapă, 12 august 1973, prin golul lui Nestorovici din ultimul minut de joc).  Au urmat o victorie cu 4-1 în faţa Jiului Petroşani (toate golurile fiind realizate de acelaşi Nestorovici!), două egaluri la F.C. Argeş (1-1) şi C.F.R. Cluj (3-3) şi un nou succes la scor (5-1) cu Petrolul Ploieşti. Echipa se afla pe locul 2 cu 7 puncte în 5 etape şi golaveraj de 14-7 (marcatori: Nestorovici de 8 ori, Voinea, Atodiresei şi Beldeanu câte 2). Cu Petrolul au jucat: Ilieş (83 Constantinescu) – Rednic, Ologeanu, Kiss, Kafka – Puşcaş (81 Roşca), Beldeanu – Atodiresei, Voinea, Nestorovici, Florea.

Au urmat rezultate ceva mai „normale”, echipa oscilând pe locurile 5-6, dar la 4 noiembrie urca pe 3 după o nouă victorie în faţa lui Dinamo cu 2-1 (Florea în minutul 15 şi Puşcaş în minutul 38), realizată de: Ilieş – Ologeanu, Georgevici, Kiss, Rednic – Puşcaş, Beldeanu – Atodiresei, Doru Popescu, Voinea, Florea. Turul a fost însă încheiat pe locul 6, după o ultimă înfrângere la 9 decembrie, 0-3 la A.S.A. Târgu-Mureş. Returul a debutat cu un nou egal cu Steaua (1-1 la Reşiţa, 3 martie, gol Beldeanu din penalty în minutul 84), înfrângere la Petroşani (1-2) şi victorie cu F.C. Argeş (2-0). După egalul de acasă (0-0) cu C.F.R. Cluj, reşiţenii au coborât pe locul 8, apoi pe 10 la 7 aprilie, când au pierdut cu 0-1 la Constanţa. Între etapele XXV şi XXIX au fost pe locul 9, căzând chiar pe 11 după înfrângerea din 26 mai de la Poli Timişoara (2-3, goluri ale lui Bora în minutele 22 şi 46). În acest campionat se reluaseră duelurile de tradiţie Timişoara-Reşiţa, făcând parte din marea rivalitate sportivă interbănăţeană care a făcut de fiecare dată ca stadioanele să fie arhipline (în tur, la Reşiţa, fusese 2-2). C.S.M. Reşiţa încheia totuşi campionatul pe locul 9, după victoria clară din ultima etapă (19 iunie 1974), 4-1 cu A.S.A. Târgu-Mureş. După golurile lui Puşcaş (minutul 17) şi Bora (minutul 35), vârful Doru Popescu a ratat numeroase ocazii create de extremele Florea şi Atodiresei. La ieşirea nervoasă a ultimului, Popescu a fost înlocuit în minutul 57, după care Atodiresei a marcat de două ori (minutele 73 şi 82).

Golgeterii acelui campionat au fost: Nestorovici (15), Voinea şi Beldeanu (câte 6), Atodiresei, Puşcaş şi Bora (câte 4), Popescu şi Florea (câte 2) şi Căprioru (1), precum şi un autogol al unui adversar. Au fost utilizaţi 22 de jucători, de bază fiind Rednic, Puşcaş, Atodiresei, Ologeanu, Beldeanu şi Nestorovici.

Cel mai reuşit campionat a fost însă cel din 1974-1975, după schimbarea denumirii în F.C.M. Reşiţa. La 12 august era pierdut meciul din deplasare cu Dinamo (1-2, gol Beldeanu în minutul 8), dar după victoria cu Steaua (2-0) din etapa a patra, egalul de la C.F.R. Cluj (1-1) şi mai ales victoria de la Timişoara (1-0), reşiţenii ajunseseră pe locul 2. La Timişoara asistaseră la meci 45.000 de spectatori, între care 6.000 de reşiţeni. A marcat Puşcaş în minutul 45. Formaţia: Ilieş (8 Constantin) – Pigulea, Georgevici, Hergane, Filipescu – Puşcaş, Beldeanu, Bora – Atodiresei, Nestorovici (66 Zimmer), Florea. După alte victorii acasă, cu Politehnica Iaşi, Universitatea Cluj şi F.C. Constanţa, şi egaluri la Piteşti şi Satu Mare, poziţia secundă din clasament a fost consolidată. Au urmat două victorii consecutive acasă, 4-1 cu Chimia Râmnicu Vâlcea şi 1-0 cu Universitatea Craiova (gol Beldeanu în minutul 37) şi o înfrângere în ultima etapă a turului (0-1 la Sportul Studeneţesc), bilanţul fiind de 10 victorii, 3 egaluri şi 4 înfrângeri, golaveraj 26-15. Locul 2 de la finalul acelui tur 1974 a fost momentul culminant al prezenţei Reşiţei în Divizia A.

Returul a fost ceva mai slab. A fost pierdut acasă meciul direct pentru locul 2 cu A.S.A. Târgu-Mureş (0-1), apoi echipa a început să coboare treptat. La 26 martie era pe locul 4, după un 1-4 la Braşov. La 23 aprilie era câştigat şi returul derby-ului bănăţean cu 2-0 (a marcat Beldeanu în minutele 33 şi 69). În etapa următoare, a 26-a, se pierdea incredibil la Iaşi cu 4-5, când Nestorovici a înscris trei goluri. La 25 mai F.C.M. Reşiţa cobora pe 5, iar la 22 iunie pe 6, unde a şi încheiat campionatul. Golurile acelei ediţii le-au marcat Nestorovici (10), Beldeanu (9), Puşcaş (8), Florea şi Atodiresei (câte 7), Bora (5), Filipescu (4), Căprioru şi Ologeanu (câte 2). Oamenii de bază fuseseră Florea (prezent în toate meciurile), Filipescu, Nestorovici, Puşcaş, Beldeanu şi Atodiresei. Însă în acea vară a anului 1975 echipa a terminat pe cel mai bun loc din cele şase campionate consecutive la care a participat şi pe care le prezentăm aici.

Ediţia 1975-1976 nu a prezentat prea multe lucruri spectaculoase. În general erau câştigate meciurile de acasă şi pierdute cele de afară, campionatul fiind încheiat cu 34 de puncte în 34 de jocuri. La 17 august, în prima etapă, era învinsă Steaua cu 2-1 (goluri Atodiresei în minutul 39 şi Tănase în minutul 48). Multe înfrângeri au fost la scor, ceea ce a făcut ca golaverajul final să fie de 39-55. S-a pierdut cu 0-4 la Târgu-Mureş, 0-4 la Dinamo, 0-5 la Iaşi, 1-8 la Sportul Studenţesc, 0-3 la Craiova etc. Duelul cu Politehnica Timişoara a fost pierdut în acest campionat cu 0-2 în deplasare şi 1-2 acasă. În tur, un joc mai reuşit a avut loc în etapa a patra, la 31 august: 4-0 cu Politehnica Iaşi, prin golurile lui Munteanu (minutul 3), Bojin (minutul 45), Ologeanu (minutul 77) şi Florea (minutul 90), jucând în formula: Constantin – Pigulea, Ologeanu, Hergane, Filipescu (78 Boţonea) – Gabel, Munteanu (22 Căprioru), Bora – Atodiresei, Bojin, Florea. În ultima etapă a turului, la 10 decembrie 1975, era învinsă Universitatea Craiova cu 3-0, goluri Gabel (minutul 18), autogol Deselnicu (minutul 63) şi Tănase (minutul 87). Au jucat atunci: Constantin – Chivu, Ologeanu, Hergane (87 Kiss), Filipescu – Gabel, Căprioru (74 Bojin), Beldeanu – Atodiresei, Tănase, Florea.

Returul a adus două dintre cele patru victorii obţinute de reşiţeni în deplasare de-a lungul întregului interval 1972-1978. La 23 mai 1976, în etapa XXIX, era câştigat cu 2-1 jocul cu Olimpia Satu Mare, prin golurile lui Florea şi Tănase, iar la 9 iunie, în etapa XXXII, reşiţenii obţineau victoria cu Universitatea Cluj (2-0) datorită lui Florea şi lui Gabel. În penultima etapă se remiza pe teren propriu (1-1) cu C.F.R. Cluj, un punct de care oaspeţii aveau mare nevoie pentru a nu retrograda, iar campionatul era încheiat cu amintita înfrângere de la Craiova. F.C.M. Reşiţa ocupa finalmente locul 8.

Marcatorii se numeau: Tănase (8 reuşite), Florea (6), Bojin şi Gabel (câte 5), Munteanu (4), Ologeanu, Bora, Filipescu şi Beldeanu (câte 2), Atodiresei (1), precum şi autogolurile lui Deselnicu (Craiova) şi Bölöni (A.S.A. Târgu-Mureş). Hergane a jucat în toate cele 34 de meciuri, fiind urmat de Florea, Gabel, Ologeanu, Filipescu şi Bojin.

Anul 1976-1977 accentua regresul echipei. Beldeanu a plecat la Universitatea Craiova, unde a avut evoluţii remarcabile. Apăreau jucători noi, precum Portik, Poraczky, Jacotă. Scorurile mari păreau să se reediteze când, în etapa a treia, reşiţenii erau învinşi de Corvinul Hunedoara cu 6-1. Însă în restul turului au fost rezultate mult mai strânse. La 19 septembrie era învinsă Craiova cu 3-2 (goluri Poraczky în minutul 4 şi Bora în minutele 70 şi 75). Au jucat: Windt – Chivu, Poraczky, Hergane, Filipescu – Portik, Gabel, Bora – Atodiresei (46 Căprioru), Tănase, Florea. Noile promovate F.C.M. Galaţi şi Progresul Bucureşti pierdeau la Reşiţa cu acelaşi scor (4-1), iar derby-ul bănăţean cu Politehnica Timişoara era tranşat prin golul lui Atodiresei din minutul 50 (1-0). Turul era terminat pe locul 10, cu 17 puncte în 17 meciuri şi golaveraj 24-25.

În retur, la 1 mai 1977 Bojin înscria în minutul 87 pentru 1-1 la Craiova, dar în etapa următoare reşiţenii pierdeau acasă, 1-3, cu Steaua. Un meci de pomină a fost cel de la Timişoara din 22 mai, când Poli conducea cu 2-0 la pauză, iar în repriza secundă rezultatul a fost întors senzaţional de Bojin, Poraczky şi Jacotă. După un 3-0 cu U.T.A. (Poraczky, Tănase, Gabel), se ajungea, în numai patru zile, la 0-5 la Constanţa, ultimele etape prefigurând dezastrul din campionatul următor. În ultimele şapte partide reşiţenii au mai câştigat una singură (1-0 cu F.C. Bihor), pierzând cinci, inclusiv 1-2 acasă cu F.C. Argeş şi 0-5 la Dinamo în ultima etapă. Golaverajul (43-55) semăna mult cu cel din anul precedent.

Au marcat în această ediţie Gabel (11 goluri), Bora (8), Bojin (6), Tănase (5), Florea (4), Poraczky (3), Atodiresei şi Jacotă (câte 2), Portik şi Filipescu (câte 1). Oamenii de bază au fost din nou Hergane, Bora, Florea, dar şi Poraczky, Gabel, Bojin şi Tănase.

Campionatul soldat cu retrogradarea echipei, 1977-1978, a prezentat, fireşte, puţine aspecte pozitive. Înfrângerile la scoruri mari abundă deja de la început (0-3 la Petroşani, 0-4 la Constanţa, 1-4 la Târgu-Mureş). După eşecul de la Constanţa din etapa a treia, antrenorul Ioan Reinhardt a fost înlocuit cu Cicerone Manolache. Acesta a debutat cu o victorie (3-0 cu F.C. Bihor), care s-a dovedit a fi un foc de paie. Au înscris Gabel (de două ori) şi Poraczky. Au jucat: Windt – Poraczky, Uţiu, Hergane, Boţonea (69 Filipescu) – Portik (79 Iovan), Gabel, Bora – Atodiresei, Bojin, Jacotă. În acest meci debuta Iovan, care în 1986, în calitate de căpitan al Stelei Bucureşti, primea Cupa Campionilor Europeni cucerită la Sevilla.

Următorul joc pe teren propriu era pierdut însă cu 0-2 în faţa Sportului Studenţesc, iar F.C.M. Reşiţa începea să se consolideze pe ultima poziţie în clasament. La 2 octombrie 1977, în etapa a opta, era smuls singurul punct în deplasare din acel campionat, 0-0 la Bacău, în componenţa: Windt – Uţiu, Poraczky, Hergane, Boţonea – Gabel, Portik, Bora – Atodiresei, Bojin, Florea. Urma o nouă victorie clară (3-0 cu C.S. Târgovişte), prin golurile lui Portik, Florea şi Gabel. Înfrângerea de acasă, 0-2 cu Politehnica Iaşi, lăsa echipa reşiţeană la trei puncte în urma penultimei clasate (pe atunci la o victorie se acordau doar două puncte), dar la 20 noiembrie ea reuşea să învingă Corvinul Hunedoara cu 4-1 (au înscris Oancea în minutele 40 şi 67, Florea în minutul 75 şi Atodiresei în minutul 80).

După o nouă victorie, 1-0 cu Poli Timişoara (Bora, minutul 34), era părăsit pentru ultima dată locul codaş, care era reluat din 27 noiembrie, odată cu înfrângerea cu 1-3 de la Arad. Dezastrul din ultima etapă a turului (0-4 acasă cu Steaua) făcea ca reşiţenii să ierneze pe ultimul loc, la cinci puncte distanţă de restul plutonului.

Returul începea la 26 februarie 1978 cu mici speranţe: 3-2 cu Jiul Petroşani (două goluri Atodiresei şi unul Oancea), însă echipa era neschimbată: Ilieş (35 Windt) – Chivu, Poraczky, Hergane, Boţonea – Bojin, Jacotă (46 Portik), Bora – Atodiresei, Oancea, Florea. A mai fost obţinută o victorie cu A.S.A. Târgu-Mureş (2-0) şi alta cu scandal cu Universitatea Craiova (2-1 prin golul lui Poraczky din minutul 85), însă ultimul loc era asigurat. Ultima victorie a fost realizată la 16 aprilie, în etapa XXV, 4-1 cu S.C. Bacău (Oancea, Poraczky din două penalty-uri şi Gabel), iar ultimul punct în etapa XXXII, la 4 iunie: 0-0 cu U.T. Arad. În rest, înfrângeri pe linie (1-2 acasă cu F.C. Argeş, 0-3 acasă cu Dinamo, 1-5 la Hunedoara, 0-3 la Timişoara etc.), ultimul joc fiind la Bucureşti cu Steaua (0-4) la 15 iunie 1978. Evoluau atunci: Windt – Chivu, Poraczky, Hergane, Uţiu – Portik (6 Iovan), Lepădat, Gabel – Atodiresei, Oancea (55 Jacotă), Florea. Tristul campionat era terminat cu 20 de puncte (penultima echipă avea 30!) şi golaverajul de 29-65.

Marcatorii de atunci au fost: Oancea (7), Gabel (5), Poraczky (4), Bora şi Atodiresei (câte 3), Portik şi Florea (câte 2), Bojin, Jacotă şi Uţiu (câte 1). Ultimul gol a fost înscris de Uţiu la Hunedoara. Jucătorii cei mai folosiţi au fost Hergane, Portik, Poraczky, Boţonea, Atodiresei, Florea şi Gabel.

Bilanţul total al celor şase ani de prezenţă a Reşiţei în Divizia A cuprindea exact 200 de partide. El era:

Total     200      69       42       89        244-302      180

Acasă    100      65       22       13        184-  84        152

Afară      100        4       20       76         60-218          28

În total au înscris 25 de jucători: Nestorovici (28), Beldeanu şi Florea (câte 23), Bora (22), Gabel (21), Atodiresei (19), Puşcaş (18), Tănase (13), Bojin (12), D. Georgescu, Filipescu, Poraczky şi Oancea (câte 7), Voinea (6), Ologeanu şi Munteanu (câte 4), Căprioru, Jacotă şi Portik (câte 3), Neagu, Szilagyi şi D. Popescu (câte 2), Roşca, Dumitru şi Uţiu (câte 1), precum şi 5 autogoluri ale adversarilor. Au evoluat în total 60 de jucători, lideri fiind Florea (184 de meciuri în toate cele 6 campionate), Atodiresei (174 tot în 6 campionate), Hergane (131), Filipescu (116), Bora (112), Kiss (107), Puşcaş (101), Beldeanu (100). Singurii care au evoluat în toate cele şase ediţii au fost extremele Florea şi Atodiresei, nişte adevărate simboluri ale Reşiţei acelui timp, şi portarul Ilieş. Au urmat 14 ani de anonimat în Divizia B, apoi puţinele bucurii din cursul anilor ’90.

Mircea Rusnac – Fotbalista din Ineu

9 aprilie 2011

Banatul şi zona Aradului au fost primele teritorii din România actuală în care s-a jucat fotbal. Primul meci cunoscut s-a desfăşurat la Arad în august 1899, între o selecţionată locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, care a câştigat cu 10-0. (Ioan Chirilă, Cu cărţile pe faţă, Bucureşti, 1976, p. 9.) După Arad, următoarele localităţi în care au avut loc jocuri de fotbal au fost Jimbolia, Lugoj şi Timişoara, deci pasiunea pentru acest sport a cuprins repede Banatul. (Ibidem, p. 7.)

În scurt timp, au fost înfiinţate numeroase echipe, sportul cu balonul rotund ajungând să cunoască o mare amploare. Nu trebuie uitate performanţele echipelor bănăţene în perioada interbelică, când au cucerit numeroase titluri de campioane naţionale şi Cupe ale României, iar majoritatea jucătorilor naţionalei proveneau din regiunea noastră. Iar ca să înţelegem pe deplin dimensiunea acestui fenomen în acea perioadă, vom face referire la un aspect rar întâlnit chiar până în ziua de astăzi.

În Almanahul Sportul 1971, paginile 139-140, am găsit o relatare foarte interesantă semnată de judecătorul pensionar Silviu Andru, intitulată O femeie-fotbalist în România anilor ’30. Ea se referea la formaţia Victoria Ineu, care în acea perioadă activa în a treia ligă. Având culorile alb-negru, echipa din Ineu era alcătuită din 25-30 de tineri croitori, pantofari, frizeri şi tâmplari şi din 2-3 funcţionari de la Finanţe şi Judecătorie, printre care şi autorul acestor amintiri. Dar ceea ce era cu totul ieşit din comun la Victoria Ineu comparativ cu alte echipe de fotbal din acea perioadă era prezenţa în rândurile sale a domnişoarei Elisabeta (Böske) Szigeti, născută în 1909. Aceasta a practicat sportul încă din timpul şcolii, remarcându-se la atletism, patinaj şi înot. Ea a evoluat timp de 12 ani (până în 1937) chiar în postura de centru atacant, în timp ce fratele ei, Alexandru Szigeti, era extremă dreaptă, iar Silviu Andru era half dreapta (în sistemul WM de atunci, 1-2-3-5). Ca atacant, ea şi-a adus un aport consistent la obţinerea unor importante victorii pentru echipa sa.

Conform descrierii lui Andru: „Această femeie – centru atacant – avea toate calităţile unui înaintaş: bine clădită (…), avea viteză, orientare în joc, deschidea bine extremele, dribla, fenta, lovea mingea cu capul, şuta, era aproape dură în joc şi la nevoie ştia să dea şi la glezne. Singurul ei defect era că nu rezista ritmului dictat de noi băieţii decât 50-60 de minute. De regulă, la începutul reprizei secunde trebuia înlocuită.”

Cu o asemenea componentă în echipă, Victoria Ineu producea senzaţie în deplasările pe care le efectua în judeţele învecinate, Timiş-Torontal şi Bihor, şi chiar în oraşe importante precum Arad, Oradea şi Timişoara. Pretutindeni, „băieţii erau disciplinaţi pe teren şi respectuoşi faţă de public, de arbitri şi mai ales faţă de Elisabeta. Jucam fotbal de dragul mingii şi din mândrie pentru orăşelul nostru”, cum arăta Silviu Andru. Iar concluzia lui era: „Am vrut mai ales să arăt că pasiunea femeilor pentru jocul de fotbal nu e chiar aşa de nouă cum se crede şi că pe la noi există mărturii în acest sens, poate unice în lume la data aceea.”

Acest exemplu dovedeşte o dată în plus ce amploare luase fotbalul în regiunile noastre în acel timp. Chiar la nivelul micilor localităţi, el era jucat de plăcere şi cu sportivitate, constituindu-se într-un adevărat spectacol pentru public. Iar prezenţa pe teren a unei femei precum Elisabeta Szigeti nu putea decât să mărească atractivitatea acestui joc. Este una dintre paginile frumoase ale istoriei mişcării noastre sportive.

Mircea Rusnac – În 1954, Metalul Reşiţa a cucerit Cupa României la fotbal

13 martie 2011

În anul 1954, fotbalul din România a înregistrat o premieră care este amintită şi acum, de fiecare dată când se dispută finala Cupei naţionale. Atunci, Cupa fusese cucerită pentru prima oară de o echipă din divizia secundă. Această echipă se numea Metalul Reşiţa şi numele ei a rămas înscris pentru totdeauna pe prestigiosul trofeu.

Activitatea fotbalistică era destul de veche la Reşiţa, un prim club luând fiinţă în anul 1911. După primul război mondial, localitatea ajunsese să aibă două formaţii între care avea loc o frumoasă rivalitate sportivă: U.D. Reşiţa, înfiinţată în 1926 şi campioană naţională în 1931, susţinută în mod oficial de conducerea uzinei, şi S.S.M.R., înfiinţată în 1923, cu sprijinul sindicatului muncitoresc. După al doilea război mondial, aceste echipe au fuzionat sub denumirea de Oţelul, modificată apoi în câteva rânduri, până s-a ajuns la numele, devenit foarte popular în timp, de Metalul Reşiţa. Sub această denumire s-a produs şi importantul eveniment din 1954.

În acel an, echipa reşiţeană încheiase campionatul pe locul şapte în seria a II-a a Diviziei B, fiind deci departe de valoarea necesară unei promovări în prima categorie. Trebuie precizat faptul că atunci campionatul se desfăşura după sistemul sovietic, primăvară-toamnă, încheindu-se către sfârşitul anului calendaristic. La fel, „Cupa R.P.R.”, cum era denumită în epocă, îşi disputa fazele finale în lunile octombrie-decembrie, finala desfăşurându-se chiar în ajun de „Moş Nicolae”. Toate echipele erau amatoare, profesionismul fiind strict interzis de statul comunist. Aşa se face că în lotul echipei Metalul Reşiţa evoluau şapte lăcătuşi-mecanici, patru funcţionari şi câte un forjor, strungar, oţelar, electrician şi impiegat.

Evoluţia echipei reşiţene în acea ediţie a Cupei a fost ireproşabilă, ea eliminând pe parcurs nu mai puţin de cinci reprezentante ale primului eşalon, dintre care patru erau chiar fruntaşe ale clasamentului. Ţinându-se cont de diferenţa de categorie, partidele (cu excepţia finalei) au avut loc la Reşiţa. În şaisprezecimi, la 11 august 1954, era eliminată Ştiinţa Timişoara cu scorul de 5-1. În optimi, la 20 octombrie, era rândul Locomotivei Târgu Mureş să încaseze 4-0 la Reşiţa. La 28 noiembrie aveau loc sferturile, victima numindu-se atunci Locomotiva Timişoara (2-0), iar în semifinale, la 1 decembrie, la Reşiţa pierdea însăşi C.C.A. Bucureşti cu 1-0. Bilanţul reşiţenilor în compania acestor patru prim-divizionare era deja unul strălucit, ei eliminându-le pe toate pe rând, cu scorul general de 12-1!

La 5 decembrie 1954, de la ora 13,30, avea loc finala Cupei R.P.R. între Dinamo Bucureşti, viitoarea campioană a ţării, şi Metalul Reşiţa, echipă de pluton din Divizia B. Meciul s-a disputat pe Stadionul Republicii din capitală, în faţa a peste 30.000 de spectatori, fiind condus bine de arbitrii D. Schulder, C. Mitran şi S. Segal. La Dinamo, echipă antrenată de Angelo Niculescu, au evoluat jucători cunoscuţi în întreaga ţară: Constantinescu – Szőke, Băcuţ II, Fodor – Călinoiu, Băcuţ I – Bartha, Nicuşor, Ene, Ozon (din minutul 46 Neagu), Suru. În schimb, reşiţenii, conduşi de antrenorii Mihai Zsizsik şi Emil Cosma, erau nişte iluştri necunoscuţi: Zarits – Chirilă, Teodorescu, Potoceanu – Munteanu, Apro – Jojart II, Mioc, Urcan, Iovan (din minutul 70 Vida), Szeles. Ei jucau pentru prima dată în deplasare, tocmai cu medaliata cu bronz a campionatului naţional!

Relatarea acestei partide a apărut în ziarul Sportul popular de a doua zi, sub semnătura prestigioşilor gazetari Radu Urziceanu şi Eftimie Ionescu. Ea era intitulată în mod entuziast: Echipa metalurgiştilor din Reşiţa a cucerit Cupa R.P.R. la fotbal. În finala de ieri, Metalul Reşiţa a întrecut Dinamo Bucureşti cu 2-0 (2-0), fiindu-ne semnalată de Walter Woth. Datorită acestei relatări, ne putem face o imagine mai exactă asupra modului în care s-a desfăşurat memorabila finală.

Ea începea cu… sfârşitul: „Ultimele secunde ale jocului se scurg în aplauzele miilor de spectatori, iar odată cu fluierul final al arbitrului aceste aplauze se transformă în adevărate urale: Metalul Reşiţa a câştigat Cupa R.P.R. pe anul 1954! Ea reuşeşte astfel o performanţă unică în fotbalul nostru: este prima echipă de categoria B care cucereşte importantul trofeu.” Ca bilanţ final, reşiţenii au eliminat cinci prim-divizionare, îmbunătăţindu-şi şi golaverajul: 14-1! Ca urmare, în mod meritat, echipa Metalul Reşiţa era denumită de autorii cronicii drept „performera numărul 1 a acestui an fotbalistic”.

Prima caracteristică a acestei echipe-revelaţie era puterea de luptă, ea apărându-se în general cu şapte jucători şi atacând doar cu 4, 3 sau uneori cu 2 oameni (într-o epocă în care se foloseau de regulă cinci atacanţi). Jurnaliştii continuau: „Toate acţiunile dinamoviştilor au trebuit să se desfăşoare într-un spaţiu restrâns şi aglomerat, oprindu-se regulat în faţa zonei de nepătruns a apărătorilor metalurgişti, în timp ce contraatacurile echipei din Reşiţa, deşi sporadice, au fost totdeauna periculoase, fiindcă s-au desfăşurat pe un spaţiu larg, «deschis» şi împotriva unei apărări descoperită de însăşi tactica ei ofensivă.” Pe măsură ce timpul se scurgea, apărarea oaspeţilor era tot mai calmă, decisă, promptă şi organizată, jucătorii lor luptând pentru fiecare balon. Marcaţi în acest mod, jucătorii dinamovişti au început să se enerveze şi să greşească tot mai des, chiar dacă dominarea lor era foarte clară. Raportul de cornere la finalul jocului, de exemplu, a fost de 8-1 (2-1) în favoarea lui Dinamo.

Însă fotbalul se joacă pe goluri şi cei care au înscris de două ori, încă înainte de pauză, au fost reşiţenii. Cum s-au marcat aceste goluri? Redăm din „filmul jocului” prezentat în aceeaşi relatare din Sportul popular: Minutul 30: „Urcan pasează printre doi adversari lui Szeles, care, profitând de o ezitare a apărătorilor, trimite mingea pe lângă Constantinescu, în plasă: 1-0.” Minutul 40: „Szeles execută o lovitură liberă de la 25 metri, trimiţând balonul, peste zid, în plasă: 2-0.” În rest, Dinamo a dominat aproape tot timpul jocului, însă steril, fiind mereu întreruptă de contraatacurile reşiţenilor. Şi astfel, jocul s-a încheiat cu victoria outsider-ilor. În final, ziariştii remarcau întreaga echipă reşiţeană pentru dăruirea ei.

În spiritul vremurilor de atunci, când profesionismul din sport era interzis, jucătorii reşiţeni au fost răsplătiţi pentru succesul lor nu cu bani, ci cu alimente, care aveau mare căutare în acea perioadă. După cum îşi amintea Anton Schulz, un mare tablou în genul celor făcute la terminarea liceului, înfăţişându-i pe componenţii Metalului Reşiţa împreună cu Cupa R.P.R., a fost amplasat în vitrina Universalului vechi, pe atunci cel mai mare magazin din oraş, care fusese inaugurat cu doi ani mai devreme. Chiar şi prin anii ’80, la sediul clubului din Piaţa Traian Vuia (devenit între timp sediul unui partid politic) putea fi văzută o copie din cristal a prestigiosului trofeu cucerit în 1954.

Echipa a primit totuşi de la C.N.E.F.S. suma de 10 milioane lei, care a fost utilizată la ridicarea unei noi baze sportive. Este vorba de actualul stadion „Mircea Chivu” de pe Valea Domanului, construit prin munca „voluntară” a locuitorilor Reşiţei în perioada 1954-1958. Baza sportivă avea o suprafaţă totală de 48.460,51 mp, din care 26.304,46 mp suprafaţă construită, şi o capacitate a tribunelor de 12.500 de locuri. Astfel, efectele succesului din 1954 se pot vedea şi acum în structura arhitectonică a oraşului.

La un cu totul alt nivel, anul 1954 a marcat încă o mare surpriză fotbalistică. În vară, naţionala Germaniei Federale, avându-l în componenţă şi pe lugojeanul Jupp Posipal, a câştigat titlul mondial în Elveţia, producând o enormă senzaţie, trăită până astăzi de suporterii germani. Prin incredibila victorie împotriva marii favorite Ungaria, Germania revenea în prim-planul mondial, la aproape un deceniu după catastrofala înfrângere din război. De atunci, ea şi-a menţinut şi consolidat poziţia redobândită, rămânând unul dintre principalele state ale planetei. În schimb, Reşiţa nu a reuşit să utilizeze la fel de bine importantul succes din 1954. Echipa a continuat să se zbată în anonimat, iar cele câteva apariţii în Divizia A din anii ’70 şi ’90 au fost doar nişte excepţii. Acum s-a ajuns ca o bază sportivă bine întreţinută şi modernizată să nu fie folosită la valoarea ei, din cauza marii decăderi a activităţii fotbalistice din oraş. În această situaţie, succesele naţionale dobândite în 1931 şi în 1954 sunt tot mai îndepărtate şi imposibil de repetat într-un viitor prea apropiat.

Mircea Rusnac – Un bănăţean campion mondial la fotbal

23 martie 2010

Una dintre cele mai mari surprize din istoria fotbalului universal s-a petrecut cu ocazia Campionatului Mondial din 1954 desfăşurat în Elveţia. În finala disputată la Berna în ziua de 4 iulie, puternica reprezentativă a Ungariei, neînvinsă de patru ani şi 33 de zile, pierdea în faţa nou încropitei selecţionate a Republicii Federale Germania, debutantă la un turneu final. Acel meci a rămas în istoria germanilor ca „minunea de la Berna”, fiind considerat drept momentul revenirii lor în rândul lumii la peste 9 ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, interval în care ei fuseseră trataţi ca nişte paria. Cei 11 eroi ai Germaniei se numeau, în ordinea aşezării clasice de tip WM: Turek – Posipal, Kohlmeyer – Eckel, Liebrich, Mai – Rahn, Morlock, Ottmar Walter, Fritz Walter, Schäfer, antrenor fiind vestitul Sepp Herberger. Germania cucerea primul titlu mondial din palmaresul său.

Singurul component al acelei echipe care se născuse în afara Germaniei occidentale era fundaşul dreapta, bănăţeanul Joseph (Jupp) Posipal. El s-a născut la Lugoj la 20 iunie 1927. Tot acolo a terminat liceul, iar la vârsta de 16 ani a plecat în Germania pentru a învăţa meseria de lăcătuş la o oţelărie din Hanovra. Ulterior a muncit într-o fabrică de armament, la o maşină de produs gloanţe, fapt care îl va marca profund. Aceasta se petrecea însă în toiul războiului.

Încă de la Lugoj începuse să joace fotbal, activitate pe care a continuat-o şi în Germania. La început a jucat la echipa „Weissen Adler”, care era formată exclusiv din est-europeni, apoi la cluburile TSV Badenstedt (în 1943) şi Linden 07. Deocamdată doar la nivel de amatori. După terminarea războiului însă, Posipal a primit o scrisoare de la mama sa, în care aceasta îi cerea să rămână în Germania şi să nu revină acasă, deoarece germanii din România erau deportaţi în Uniunea Sovietică şi persecutaţi în fel şi chip. Decizia pe care a luat-o, de a rămâne acolo, a fost oricum dureroasă pentru el, întrucât Posipal nu avea să-şi mai vadă niciodată mama.

În 1947 a semnat primul contract ca profesionist la echipa Arminia Hannover. După doi ani, antrenorul acesteia, Knöpfle, a fost solicitat de Hamburger SV. El însă a pus următoarea condiţie: „Vin la HSV dacă mi-l aduceţi şi pe Posipal.” Din acel moment s-a făcut intrarea lui Jupp Posipal în fotbalul de nivel înalt. Avea să joace la Hamburg 288 de meciuri, înscriind 58 de goluri, până în 1958, când şi-a încheiat cariera. Nu a reuşit totuşi să câştige niciun titlu de campion al Germaniei. Prezentarea care îi este făcută la muzeul existent la stadionul din Hamburg precizează: „A fost o piesă esenţială a echipei, a jucat întotdeauna la un nivel înalt, oriunde era nevoie de el. Este un model pentru orice libero sau mijlocaş defensiv modern. A cucerit suporterii când a refuzat oferta lui Real Madrid, pentru a rămâne la HSV, echipa vieţii lui. Se întâmpla în 1952.”

Pentru a putea fi convocat în proaspăt înfiinţata naţională a R.F.G., Posipal a primit cetăţenia germană în 1951. La 17 iunie acelaşi an debuta în naţională cu ocazia jocului de la Berlin R.F.G.-Turcia (1-2), care era abia al treilea disputat de aceasta. În continuare, a evoluat în reprezentativă, în special ca fundaş dreapta, de 32 de ori, înscriind o singură dată, la 4 mai 1952, primul gol al meciului R.F.G.-Irlanda (3-0), disputat la Köln. În 1953 a fost singurul german convocat în Echipa Lumii, care a jucat atunci împotriva Angliei pe Wembley. Cu acea ocazie, şi-a demonstrat din plin calităţile, anihilându-l practic pe celebrul Nat Lofthouse.

Punctul culminant al carierei sportive a lui Jupp Posipal, ca şi a celorlalţi 10 coechipieri ai săi, a fost Campionatul Mondial din 1954. În grupa preliminară, formaţia antrenată de Sepp Herberger, care a introdus însă multe rezerve, a fost zdrobită de invincibila Ungarie cu 8-3. Ea a trecut totuşi de această fază a competiţiei în urma unui joc de baraj suplimentar cu Turcia. Învingând apoi Iugoslavia şi Austria, R.F.G. s-a calificat în finala din 4 iulie, având de înfruntat din nou tăvălugul maghiar. Posipal era, ca de obicei, fundaş dreapta, şi singurul jucător care provenea de la Hamburger SV. Ca adversar direct îl avea pe atacantul maghiar Czibor Zoltan. Acesta îi fusese vecin şi coleg de şcoală la Lugoj, cei doi înfruntându-se acum ca adversari într-o finală de campionat mondial! În minutul 9, Ungaria conducea deja cu 2-0, însă atacurile ei nu slăbeau. Împreună cu colegii săi, Posipal avea de stăvilit teribila linie ofensivă formată din cvintetul Czibor-Kocsis-Hidegkuti-Puskas-Toth. El a respins mingi grele, uneori chiar de pe linia porţii. Şi în cele din urmă Germania a câştigat partida cu 3-2, primind Cupa „Jules Rimet”. Zecile de mii de suporteri veniţi la Berna pentru această partidă intonau cu convingere „Deutschland über alles”. După aproape un deceniu de umilinţe, Germania începea să revină pe locul cu care fusese obişnuită.

Participant de marcă la acest eveniment, Jupp Posipal se apropia însă de finalul carierei sale fotbalistice. La 15 septembrie 1956 evolua pentru ultima oară în naţională, în jocul R.F.G.-U.R.S.S. (1-2) de la Hanovra. În 1958, cu ocazia unui meci cu Sparta Praga, s-a retras într-un cadru festiv şi din echipa de club, Hamburger SV, rămânând pentru o vreme în conducerea acesteia. După cum spunea mai tânărul său coechipier Uwe Seeler, „Jupp Posipal a fost un exemplu de fair-play şi de calitate omenească, cu mult peste lumea sportului.”

Perioada ulterioară nu a fost însă una fericită pentru Posipal, deşi a fost urmat în carieră şi de fiul său. Cum am mai spus, el a avut toată viaţa remuşcări pentru că a muncit în tinereţe la producerea gloanţelor cu care oamenii se ucideau pe front. Cu timpul, a suferit de probleme psihice şi depresii, fiind supus unui tratament terapeutic intensiv. După ce a suferit un accident, nu a mai putut vorbi multă vreme. A murit la 21 februarie 1997 la spitalul din Eppendorf, în urma unor probleme cardiace. În acest fel îşi punea amprenta contextul istoric asupra vieţii şi activităţii unui sportiv de excepţie. Un sportiv din Banat care a fost nevoit să îşi exercite talentul pe alte meleaguri, mai prielnice în acea perioadă. Jupp Posipal este singura persoană provenind din Banat şi din România care a îmbrăcat tricoul de campion mondial la fotbal.