Mircea Rusnac – Sasca Montană şi tradiţia minieră

Aşezată într-o zonă foarte pitorească din sudul Banatului, localitatea Sasca Montană are şi bogate tradiţii în domeniul mineritului. În jurul anului 120 d.Chr., istoricul roman Tacitus menţiona numeroasele mine existente în această zonă. (Scurt istoric, http://www.comunitati-miniere.ro/Sites/cm/Files/Planul_Strategic_SascaMontana.pdf, p. 6.) Abandonate în bună măsură în perioada următoare, prospecţiunile miniere au fost reluate de austrieci în intervalul 1730-1740. (Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, Reşiţa, 1997, p. 178.)

În ultimii ani ai ocupaţiei turceşti, contele veneţian Marsigli a efectuat câteva călătorii prin Banat, în special în 1690 şi 1700, ocazie cu care a întocmit o Conscriptio districtum. În aceasta au fost menţionate pentru prima dată localităţile Bogodinţ, Slatina Nera şi Sasca Română, care aparţineau de districtul Palanca. (Scurt istoric.)

Odată cu reluarea exploatărilor minereurilor de argint, cupru şi plumb au fost colonizaţi lucrători mineri, metalurgi şi silvici din Austria, Ungaria şi Oltenia, formându-se colonia Sasca Montană. Până în 1766 au fost construite uzina metalurgică „Maximilian”, cu patru cuptoare de redus minereul, apoi uzinele „Johann”, „Josef” şi „Karl” pe valea Radimnei. În 1768 funcţionau la Sasca patru uzine metalurgice cu 16 cuptoare. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

În 1770 erau menţionate minele de cupru şi numai trei topitorii cu 12 cuptoare, iar Sasca era pe locul doi în Banat la extragerea cuprului. (Scurt istoric.) Viitorul împărat Iosif II a vizitat localitatea la 17 mai 1773, menţionând şi el: „Am văzut acolo trei topitorii”, precum şi mine de aramă. Câştigul anual al acestora era de 108.000-110.000 florini. În mine se muncea în galerii, fără ajutorul maşinilor. Pădurile dimprejurul Sascăi, observa Iosif II, fuseseră complet defrişate. (Ibidem.)

În 1780 Francesco Griselini scria şi el despre „oraşul minier Sasca”, pe care îl vizitase la rândul său: „Aşezarea oraşului pe malurile unui pârâu ce-şi varsă apele în Nera e cât se poate de frumoasă şi atrăgătoare, datorită imaginilor pitoreşti pe care natura le oferă cu dărnicie călătorului la fiecare pas.” (Ibidem.) În 1774, când avusese loc vizita sa acolo, la Sasca se produceau anual câte 100-150 t de aramă afinată. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

Invazia turcească din 1788 a produs multe pagube localităţii şi pierderi de vieţi omeneşti. În Cronica Banatului, Nicolae Stoica de Haţeg scria că la 18 octombrie 1788 turcii „au prăpădit vreo 50 de feciori şi pe căpitanul Iovsilă şi pe oberlainantul (maiorul) Stănilă.” (Scurt istoric.) Însă după încheierea războiului austro-turc activitatea a fost reluată. Creşterea producţiei de aramă a determinat deja în 1789 înfiinţarea coloniei silvice Sasca-Cărbunari cu locuitori sosiţi din Oltenia. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

În cartea sa System des Metalurgie, doctorul Carsten arăta că într-un interval de nouă ani, între 1793-1801, Sasca a furnizat 190 kg de argint. (Scurt istoric.) În prima jumătate a secolului al XIX-lea arama era exploatată alternativ, fie de către concesionari particulari, fie de către erariu. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

Cascada Şuşara

În 1847 a fost descoperit şi minereu de fier, iar inginerul Marquardt a construit până în 1850 uzina „Nerathaler Eisenwerk”, pe care în 1856 a vândut-o St.E.G.-ului. (Ibidem.) Până în 1854, producţia anuală indica o scădere a cantităţilor extrase de argint sau de plumb şi o creştere a celei de cupru. (Ibidem, p. 182.)

Cumpărând minele şi instalaţiile metalurgice, St.E.G. a devenit proprietarul a 15.490,733 ha de teren, din care 4.223,019 ha teren agricol şi 11.267,267 ha de pădure. (Ibidem.) În momentul cumpărării terenurilor sale, Sasca avea 3.676 de locuitori, dintre care 660 erau muncitori (400 mineri, 200 muncitori la topitorii, la forjă şi cărbunari şi 60 erau cărăuşi). (Ibidem, p. 182-183.)

După cumpărare, St.E.G. a efectuat noi prospecţiuni miniere. De asemenea, a cumpărat 27 de câmpuri de minereu de fier cu o suprafaţă de 266,469 mp şi 30 de licenţe de prospecţiune de la Societatea „Szaszka-Nerathaler Eisenwerks-Gewerkschaft”, ca şi furnalul acesteia. (Ibidem, p. 183.) În plus, St.E.G. a intrat în proprietatea unei uzine de apă de 100 CP, a dreptului de plutit lemne pe Nera şi a celui de a stoca lemne. (Ibidem.)

Pentru toate bunurile cumpărate, St.E.G. a achitat firmei „Szaszka-Nerathaler” suma de 64.000 florini, dintre care 14.000 florini pentru câmpurile miniere. Valoarea inventarului St.E.G. la Sasca se ridica la 11.998 florini şi 48 creiţari, iar în furnalul achiziţionat au mai fost investiţi încă 11.852 florini şi 49 creiţari. Totalul cheltuielilor a fost de 50.354 florini şi 1 creiţar. (Ibidem.)

În 1869 inginerul de mine Georg von Marka considera minele de cupru de la Sasca Montană, exploatate încă de romani, drept cele mai vechi mine din Banat. (Scurt istoric.) Însă minele şi topitoriile de cupru au mai funcţionat numai până în jurul anului 1872. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 183.) Investiţiile făcute s-au dovedit a fi nerentabile. Pierderile înregistrate au determinat Societatea St.E.G. să desfiinţeze Oficiul minier Sasca. Exploatarea cuprului şi furnalul au fost atribuite Oficiului de la Oraviţa, iar cea a pădurilor şi domeniilor Oficiului administrativ de la Moldova. La sfârşitul secolului al XIX-lea, la Sasca mai lucrau numai 56 de muncitori. (Ibidem, p. 185.) Erau în exploatare patru perimetre miniere în suprafaţă de 180,464 mp, 1 km de cale ferată de mină şi o legătură feroviară cu Răcăşdia. În 1892 se mai exploatau mici cantităţi de minereu de mangan şi de pirotină. (Ibidem.)

În perioada interbelică, chiar dacă activitatea minieră continua să fie oprită (Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40.), Sasca Montană a funcţionat ca plasă, având judecătorie, notariat, bancă şi o activitate economică, socială şi culturală înfloritoare. (Scurt istoric.) În 1957 au fost reluate prospecţiunile geologice, din 1972 s-a reluat activitatea de extracţie a minereului de cupru şi de prelucrare primară la flotaţia din Sasca Montană, până în 1998, când mina a fost din nou închisă. (Ibidem.)

Sasca Montană a fost unul dintre centrele miniere şi industriale importante ale Banatului, cu o îndelungată tradiţie. Activitatea economică intensă şi frumuseţea peisajului în care este amplasată au contribuit mult timp la progresul şi dezvoltarea localităţii, ca şi a zonei înconjurătoare. Trecutul ei merită a fi cunoscut, deoarece face parte integrantă din evoluţia pozitivă a Banatului în perioada modernă.

Publicitate

Mircea Rusnac – O lucrare despre mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului

Preotul profesor Petrică Zamela din Valea Almăjului şi-a publicat în 2011, cu susţinerea Episcopiei Caransebeşului, teza de doctorat consacrată mitropolitului Banatului Vasile Lăzărescu, cel căruia i se datorează repunerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.* Născut în 1894 la Jadani (Corneşti), Vasile Lăzărescu a studiat teologia la Cernăuţi şi Arad, filosofia şi pedagogia la Budapesta şi Viena. (p. 23) Din 1920 a fost doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi.

În continuare a activat ca profesor la Academiile Teologice din Sibiu şi Oradea, fiind hirotonit la 31 decembrie 1933 ca episcop al Caransebeşului. În 1939, după multe eforturi depuse de Biserica bănăţeană, a fost reactivată Episcopia Timişoarei, prin mutarea sediului de la Caransebeş. Primul ierarh al acesteia a fost Vasile Lăzărescu, recunoscut abia în 1941. (p. 63) El a avut un rol esenţial în construirea monumentalei catedrale mitropolitane, iar în perioada celui de-al doilea război mondial a găzduit la Timişoara Academia Teologică refugiată de la Oradea. (p. 64)

La 7 iunie 1947, scaunul episcopal al Timişoarei a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie, acesta fiind un pas important către reactivarea vechii Mitropolii a Banatului. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Dimitrievici şi George Popovici se intitulaseră „mitropoliţi ai Timişoarei” (p. 83), iar în 1848 Adunarea Naţională de la Lugoj l-a ales pe protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici Stoichescu, drept vicar general al Mitropoliei Banatului. (p. 86) Însă opoziţia ierarhiei superioare bisericeşti, sârbească până în 1865 şi românească după aceea, a zădărnicit aceste proiecte. Abia în 1947, Vasile Lăzărescu a reuşit să obţină, tocmai de la premierul procomunist Petru Groza, punerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.

La 26 octombrie 1947 a avut loc, la noua catedrală din Timişoara, întronizarea sa ca titular al Mitropoliei Banatului. În anul următor, la aceasta a aderat şi Episcopia Aradului, ţinând cont de apropierea geografică faţă de Timişoara, comparativ cu Sibiul. (p. 93) O altă realizare a mitropolitului Lăzărescu a fost canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, alt fost mitropolit al regiunii, în 1956, când se împlineau trei secole de la moartea sa. (p. 95)

În continuare au fost arătate, pe baza unor informaţii din arhivele Securităţii, relaţiile tensionate dintre mitropolitul Vasile Lăzărescu şi statul comunist. El a refuzat să fie informator şi a ajutat persoane persecutate de regim. De asemenea, predicile sale atacau de multe ori concepţiile comuniste atee. În consecinţă, în cele din urmă el a fost destituit din funcţie în 1961 pentru presupuse delapidări financiare. (p. 196) El a fost obligat să şi părăsească Banatul, trăindu-şi ultimii ani (până în 1969) la diverse mânăstiri din ţară (Sâmbăta de Sus, apoi Cernica).  A murit la 21 februarie 1969. (p. 216)

Fiind o personalitate foarte importantă a Banatului, mitropolitul Vasile Lăzărescu a meritat din plin o asemenea lucrare documentată şi apărută în condiţii deosebite. El a pus practic bazele situaţiei actuale a Bisericii ortodoxe bănăţene. A fost urmat în scaun de actualul mitropolit, Nicolae Corneanu. Îngropat în satul său natal, mitropolitul Lăzărescu merită să rămână în memoria noastră ca un om care a făcut multe lucruri bune pentru regiunea din care a provenit.

* Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Ed. Universităţii din Oradea, 2011, 410 p.