Mircea Rusnac – Monumente uitate din Banat şi Arad

Problema conacelor din Banat este foarte complexă şi abia la începutul abordării sale. Chiar şi stabilirea repertoriului lor este greu de întocmit. De aceea, este salutară activitatea depusă de un colectiv inimos în acest sens, ale cărei rezultate în ceea ce ne priveşte merită a fi cunoscute.

Este vorba de proiectul intitulat „moNUmenteUITATE”, care şi-a propus să inventarieze castelele, palatele sau curiile existente odinioară în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Cei care s-au încumetat să înceapă o asemenea dificilă muncă sunt un grup de tineri interesaţi de patrimoniul, în special arhitectonic, al acestor regiuni. Aceasta pentru că patrimoniul reşedinţelor nobiliare din vestul Carpaţilor este unul în bună măsură uitat. În cele mai diverse locuri, de multe ori ascunse, se află foste palate, majoritatea în paragină, despre care acum nu se mai ştie aproape nimic. Sunt peste 500 în totalitate, însă de regulă nici nu sunt semnalate pe teren, căutarea şi găsirea lor constituind o adevărată aventură. Vizitarea lor, cu atât mai mult.

După cum menţionează membrii echipei: „Inventarierea acestor reşedinţe nobiliare este de fapt o redescoperire, un fel de arheologie de suprafaţă. Un ochi de detectiv poate recompune din detaliile ce supravieţuiesc, fastul epocilor apuse, poveştile din trecut: inscripţii în latină, frontoane, zăbrele, bolte, vitralii, resturi de pictură, coridoare secrete.” Echipa este formată din studenţi şi absolvenţi, în special ai Facultăţilor de Arhitectură şi Istoria Artei din Bucureşti, colectiv în mare majoritate feminin, coordonat de prof. arh. Anca Brătuleanu.

Scopul lor este de a crea o arhivă cu reşedinţele nobiliare extraurbane din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, care să fie adusă la cunoştinţa opiniei publice în speranţa salvării acesteia de la uitare şi distrugere totală. Vastele ansambluri nobiliare datează din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, situându-se în zone rurale sau mai greu accesibile. Expropriate la începutul regimului comunist, ele au primit de regulă întrebuinţări improprii, care au dus la deteriorarea lor, iar după 1989 au fost lăsate în paragină.

Am extras din repertoriul monumentelor uitate lista celor din judeţele Arad, Timiş şi Caraş-Severin, conţinând localităţile unde se află şi numele foştilor proprietari, pentru ca ele să fie mai bine cunoscute de cei interesaţi din această regiune:

ARAD: Bulci (Mocioni), Căpălnaş (Teleki-Mocioni), Conop (Palat Ştefan Cicio-Pop), Fântânele (Kövér-Appel), Macea (Csernovics), Odvoş (Konopi), Petriş (Salbeek), Săvârşin (Palatul Familiei Regale), Şiria (Bohus), Şofronea (Purgly).

TIMIŞ: Banloc (Karátsony), Carani (Mercy), Cenei (Casă), Clopodia (Petala), Comloşu Mare (San Marco), Foeni (Mocioni), Gad (Gudenus), Hodoni (Manaszy), Jimbolia (Csekonics), Lovrin (Liptay), Maşloc (Curie), Remetea Mare (Ambrósy), Rudna (Nikolics), Sânnicolau Mare (Nákó).

CARAŞ-SEVERIN: Apadia (Grabovszky), Delineşti (Brody), Duleu (Ioanovici), Jupa (Casa Capra), Maciova (Licsek), Rugi (Sekalov), Tirol (Palat – a aparţinut lui Octavian Furlugeanu, după cum ne-a comunicat Günther Friedmann), Valeapai (Athanasievich), Vărădia (Baich), Zăgujeni (Juhász).

Mai multe detalii despre activitatea celor implicaţi în proiectul „moNUmenteUITATE” pot fi găsite pe site-urile http://www.monumenteuitate.ro, http://monumenteuitate.blogspot.com şi http://www.arche.ro. De asemenea, o prezentare a conacului Athanasievich din Valeapai poate fi găsită pe http://www.banatuldemunte.ro/2011/02/conacul-atanasievici-din-valeapai.html.

Mircea Rusnac – În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920

Graniţa la Baziaş

Marile puteri învingătoare în primul război mondial, care la Conferinţa de pace din 1919-1920 şi-au asumat răspunderea de a trasa noile graniţe dintre statele Europei centrale şi răsăritene, au luat unele decizii care la prima vedere pot părea cel puţin bizare. În cazul Banatului, profitând şi de intransigenţa lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărţirii acestuia între România şi Serbia, puterile occidentale au trasat o graniţă extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural. S-a motivat această decizie prin criteriul etnic, adică acele zone şi localităţi ale mozaicului bănăţean care aveau mai mulţi sârbi au fost date Serbiei şi cele care aveau mai mulţi români au trecut la România (celelalte naţionalităţi bănăţene nu au fost luate în calcul). De pildă, dacă o localitate avea 90% populaţie germană, 5% români şi 4% sârbi, era dată României. Dacă sârbii aveau 5% şi românii 4%, era dată Serbiei. Aparent în aceasta a constat toată filosofia.

Însă la o privire mai atentă putem constata că nici acest principiu etnic nu a fost respectat de-a lungul întregii graniţe. Românii, de pildă, erau nemulţumiţi, pe bună dreptate, că nu primiseră cercurile (plasele) Vârşeţ şi Alibunar, unde deţineau majoritatea absolută a populaţiei, şi nici Banloc şi Jimbolia, unde predominau şvabii, dar elementul românesc era superior numeric celui sârbesc. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.) Ulterior, prin acorduri bilaterale, s-au făcut unele schimburi de localităţi, astfel încât Banloc şi Jimbolia au trecut totuşi în posesia României. Dar şi sârbii ar fi avut motive să fie nemulţumiţi, întrucât şi astăzi zonele Clisurii de sus, între Baziaş şi Moldova Veche, şi Poliadia (cursul inferior al Nerei) sunt net majoritar sârbeşti, însă au fost atribuite României. Mereu ne-a mirat această decizie a Conferinţei de pace, întrucât acest teritoriu (colţul de sud-vest al judeţului Caraş-Severin), deşi separat de Serbia la sud prin Dunăre, ceea ce ar putea justifica argumentul găsirii unei frontiere naturale, se află însă într-o perfectă continuitate către vest cu teritoriul sârbesc, fiind uneori despărţite doar de râul Nera.

Vizitele la faţa locului din ultimii ani ne-au lămurit oarecum lucrurile pentru înţelegerea luării unei asemenea decizii bizare. Chiar în apropierea graniţei se află patru mânăstiri sârbeşti străvechi, întemeiate după tradiţie de Sfântul Sava în secolul al XIII-lea: Baziaş, Zlatiţa, Cusici şi Kalugerovo. În ultimele două cazuri, mânăstirile sunt despărţite prin frontieră de localităţile cu acelaşi nume. Credem că aceste mânăstiri, care ar fi putut deveni centre de spiritualitate şi de patriotism sârbesc şi obiect al unor ample pelerinaje religioase, au fost trecute în mod forţat pe teritoriul românesc, împreună cu toate satele sârbeşti din spatele lor. Ele ar fi putut reprezenta pentru sârbi, la fel ca şi mânăstirile din Kosovo sau din Fruška Gora, un nucleu spiritual ortodox foarte puternic. Rămase izolate chiar pe graniţă, ele au devenit inutilizabile, degradându-se şi chiar ruinându-se în timp. Probabil ca o monedă de schimb pentru pierderea acestei regiuni, Serbia a fost recompensată cu cercurile româneşti Vârşeţ şi Alibunar.

Fireşte, este numai o concluzie trasă pe teren şi fără o bază documentară din încâlcitele negocieri de pace din 1919-1920. Însă este o încercare de lămurire a unei situaţii care altminteri pare complet inexplicabilă. Multe generaţii de români din Serbia şi de sârbi din România au devenit victimele acestei decizii, cu tot ce a urmat în cei aproape 100 de ani de atunci. Creionul celor mari poate marca profund viaţa unor întregi comunităţi.