Arhivă pentru Aprilie 2011

Mircea Rusnac – Fotbalista din Ineu

9 Aprilie 2011

Banatul şi zona Aradului au fost primele teritorii din România actuală în care s-a jucat fotbal. Primul meci cunoscut s-a desfăşurat la Arad în august 1899, între o selecţionată locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, care a câştigat cu 10-0. (Ioan Chirilă, Cu cărţile pe faţă, Bucureşti, 1976, p. 9.) După Arad, următoarele localităţi în care au avut loc jocuri de fotbal au fost Jimbolia, Lugoj şi Timişoara, deci pasiunea pentru acest sport a cuprins repede Banatul. (Ibidem, p. 7.)

În scurt timp, au fost înfiinţate numeroase echipe, sportul cu balonul rotund ajungând să cunoască o mare amploare. Nu trebuie uitate performanţele echipelor bănăţene în perioada interbelică, când au cucerit numeroase titluri de campioane naţionale şi Cupe ale României, iar majoritatea jucătorilor naţionalei proveneau din regiunea noastră. Iar ca să înţelegem pe deplin dimensiunea acestui fenomen în acea perioadă, vom face referire la un aspect rar întâlnit chiar până în ziua de astăzi.

În Almanahul Sportul 1971, paginile 139-140, am găsit o relatare foarte interesantă semnată de judecătorul pensionar Silviu Andru, intitulată O femeie-fotbalist în România anilor ’30. Ea se referea la formaţia Victoria Ineu, care în acea perioadă activa în a treia ligă. Având culorile alb-negru, echipa din Ineu era alcătuită din 25-30 de tineri croitori, pantofari, frizeri şi tâmplari şi din 2-3 funcţionari de la Finanţe şi Judecătorie, printre care şi autorul acestor amintiri. Dar ceea ce era cu totul ieşit din comun la Victoria Ineu comparativ cu alte echipe de fotbal din acea perioadă era prezenţa în rândurile sale a domnişoarei Elisabeta (Böske) Szigeti, născută în 1909. Aceasta a practicat sportul încă din timpul şcolii, remarcându-se la atletism, patinaj şi înot. Ea a evoluat timp de 12 ani (până în 1937) chiar în postura de centru atacant, în timp ce fratele ei, Alexandru Szigeti, era extremă dreaptă, iar Silviu Andru era half dreapta (în sistemul WM de atunci, 1-2-3-5). Ca atacant, ea şi-a adus un aport consistent la obţinerea unor importante victorii pentru echipa sa.

Conform descrierii lui Andru: „Această femeie – centru atacant – avea toate calităţile unui înaintaş: bine clădită (…), avea viteză, orientare în joc, deschidea bine extremele, dribla, fenta, lovea mingea cu capul, şuta, era aproape dură în joc şi la nevoie ştia să dea şi la glezne. Singurul ei defect era că nu rezista ritmului dictat de noi băieţii decât 50-60 de minute. De regulă, la începutul reprizei secunde trebuia înlocuită.”

Cu o asemenea componentă în echipă, Victoria Ineu producea senzaţie în deplasările pe care le efectua în judeţele învecinate, Timiş-Torontal şi Bihor, şi chiar în oraşe importante precum Arad, Oradea şi Timişoara. Pretutindeni, „băieţii erau disciplinaţi pe teren şi respectuoşi faţă de public, de arbitri şi mai ales faţă de Elisabeta. Jucam fotbal de dragul mingii şi din mândrie pentru orăşelul nostru”, cum arăta Silviu Andru. Iar concluzia lui era: „Am vrut mai ales să arăt că pasiunea femeilor pentru jocul de fotbal nu e chiar aşa de nouă cum se crede şi că pe la noi există mărturii în acest sens, poate unice în lume la data aceea.”

Acest exemplu dovedeşte o dată în plus ce amploare luase fotbalul în regiunile noastre în acel timp. Chiar la nivelul micilor localităţi, el era jucat de plăcere şi cu sportivitate, constituindu-se într-un adevărat spectacol pentru public. Iar prezenţa pe teren a unei femei precum Elisabeta Szigeti nu putea decât să mărească atractivitatea acestui joc. Este una dintre paginile frumoase ale istoriei mişcării noastre sportive.

Mircea Rusnac – Reşiţa anului 1937 la mica publicitate

3 Aprilie 2011

 

Reşiţa în 1927. Sursa: http://bwshots.blogspot.com.

Răsfoind colecţia ziarului Reschitzaer Zeitung din 1937, ne-au atras atenţia şi anunţurile de la mica publicitate. Nu atât prin conţinutul lor, care putea interesa mai mult pe locuitorii acelui timp, cât prin unele informaţii de interes istoric pe care le-am putut desprinde de acolo. Regăsim în acele pagini uitate nume de oameni, de străzi sau de firme care altădată populau Reşiţa, iar din acestea putem reconstitui cu aproximaţie existenţa omului obişnuit din acea vreme.

Am selectat o listă de nume şi de adrese, unele verificabile şi acum pe teren, altele dispărute demult, însă toate împreună formând o imagine de mare interes. Vom prezenta această listă mai jos, în amintirea celor care cu multe decenii înainte umblau pe străzile oraşului nostru.

Pe Strada Dragalina nr. 15 se aflau redacţia ziarului Reschitzaer Zeitung şi tipografia „Corvin”, care chiar în acel an s-au mutat pe Str. Brătianu nr. 2.

Pe Strada Unirii nr. 15 era pantofarul Johann Rohr.

Johann Jendl, „Spengler”, avea atelierul în curtea de pe Strada Principesa Elisabeta nr. 25.

Stefan Markovszky era patronul magazinului de haine „Mercantil”, aflat chiar la parterul locuinţei sale.

Un Sebastian Alster, care solicita cine ştie ce afaceri, locuia tot pe Principesa Elisabeta, la nr. 24.

Pe Strada Delavrancea nr. 4, în partea stângă, se găseau cărămizi de vânzare. Precizarea „în partea stângă” nu era lipsită de importanţă, întrucât numerotarea caselor de pe acea stradă, păstrată până astăzi, este destul de ciudată.

Pe Strada Brătianu nr. 36 era tâmplăria lui Ludwig Blocher junior.

Georg Hromadka putea fi găsit în noua clădire a Casei Muncitoreşti („Arbeiterheim-Kino-Saal”), aflată pe Strada Carmen Sylva nr. 44.

În schimb, pe Strada Dragalina nr. 35 putea fi închiriată o cameră complet mobilată.

Locuri de casă gata parcelate se găseau pe Strada Libertăţii nr. 3.

O altă cameră mobilată oferea proprietarul Karl Trendl pe Strada Călăraşilor nr. 25.

Reuniunea de lectură „Reschitzaer Allgemeine Leseverein” îşi avea adresa pe Strada Dragalina nr. 11, la doar două case distanţă de redacţia ziarului Reschitzaer Zeitung.

Pe valea Stârnicului („Stirniker Tal”) îşi avea adresa „Deutschen Kulturverein und Volksgemeinschaft”.

Brutăria lui Josef Gehl de pe Strada Dragalina nr. 1 a fost cumpărată de curând în acel an de Peter Kasai.

Pe Strada Mihai Viteazul nr. 22 era de vânzare o garnitură de club nouă.

În schimb, pe Rândul II nr. 18 se puteau cumpăra ţigle.

Tot pe Mihai Viteazul, dar la nr. 5, se afla tapiţeria lui Marcus Florian.

În „Hauptplatz”, Carmen Sylva nr. 28, era o altă tâmplărie.

Vestita cândva „Zelluloidfabrik Feher” îşi avea adresa pe Strada Regina Maria nr. 23.

Una dintre casele Popovici de pe Strada Lazăr nr. 5, având patru camere, era de vânzare în 1937.

Pe Strada Broşteanu nr. 3 puteau fi luate ore de pian de la Elsa Kalapis.

O altă cameră mobilată putea fi închiriată pe Strada Libertăţii nr. 12. Pe vremea aceea existau foarte mulţi muncitori navetişti la U.D.R. şi cererea de cumpărare sau măcar închiriere de locuinţe în oraş era extraordinar de mare.

O casă de vânzare se afla pe Strada Brătianu nr. 65, iar o alta pe Strada Brebenariu nr. 5, lângă restaurantul „Delamea”.

Pe Strada Carmen Sylva nr. 5 era Loteria de stat, administrată de A. Floer.

Karl Ruppert deţinea un magazin de haine pentru femei, bărbaţi şi copii pe Strada Carmen Sylva nr. 2, lângă Serviciul de impozite „Steueramt”.

O altă cameră mobilată îşi aştepta chiriaşii pe Strada Brătianu nr. 2 („Näheres in der Verwaltung des Blattes”).

„Raiffeisen Spar- und Kreditgenossenschaft” îşi avea adresa pe Strada Mihai Viteazul nr. 39 (fosta „Skodaisches Haus”).

Iar pe Strada Principesa Elisabeta nr. 15, vizavi de „Apollo Kino”, era de vânzare un pian vienez.

Am redat în această listă numele pe care le purtau în acel moment străzile Reşiţei, dintre care o parte s-au mai păstrat până astăzi (Libertăţii, Delavrancea, Călăraşilor, Mihai Viteazul, Rândul II). Pe baza verificărilor de pe teren, am putut însă identifica majoritatea celorlaltor străzi. Pentru o mai bună localizare a adreselor sus-menţionate, vom prezenta numele actuale ale unora dintre străzile din 1937:

Regina Maria – Traian Lalescu;

Principesa Elisabeta – Paul Iorgovici;

Carmen Sylva – Piaţa Republicii;

Dragalina – Castanilor;

Lazăr – Piaţa Daicoviciu;

Brebenariu – Nera;

Brătianu – Furnalelor.

Străzile Unirii şi Broşteanu probabil au dispărut în cursul masivelor demolări efectuate în oraşul vechi în timpul comunismului, ca şi unele adrese menţionate mai sus pe străzile Mihai Viteazul, Traian Lalescu (fabrica Feher) şi Paul Iorgovici. Ca să nu mai vorbim de Casa Muncitorească, incendiată în 2002.

Tocmai datorită faptului că multe dintre adresele de mai sus au dispărut de-a lungul timpului, am considerat de cuviinţă să le reînviem pe această cale. Ele reconstituie unele secvenţe ale vieţii obişnuite, de zi cu zi, a locuitorilor Reşiţei, care vindeau şi cumpărau diferite produse, închiriau locuinţe, luau ore de pian sau mergeau la Kino. Ele înlesnesc înţelegerea modului de viaţă al înaintaşilor noştri din anul 1937.

Planul de situaţie al Reşiţei în 1936, contemporan cu aceste evenimente, poate fi găsit aici.