Archive for the ‘Banatul sub ocupatie militara sovietica’ Category

Mircea Rusnac – Unica mărturie fotografică a momentului deportării bănăţenilor în Bărăgan

17 August 2016

baragan

La 18 iunie 1951, zeci de mii de locuitori ai Banatului şi Mehedinţiului au fost ridicaţi de autorităţile comuniste de la casele lor şi duşi cu trenuri de marfă în Bărăgan, unde au întemeiat 18 noi localităţi. Operaţiunea, minuţios şi îndelung pregătită de autorităţi, s-a desfăşurat în mare viteză şi în cel mai mare secret. Însă adevărul nu putea fi ascuns mult timp, astfel încât lumea avea să afle destul de repede ceea ce se petrecuse.

O mărturie de maximă importanţă a tragediei deportării bănăţenilor în Bărăgan avea să o reprezinte şi imaginea de faţă. Fotografia a fost făcută în localitatea timişeana Tomnatic (Triebswetter). Hans Hehn, autorul ei, era un fotograf cunoscut şi respectat în întreaga zonă. Văzându-şi consătenii mânaţi cu bunurile pe care apucaseră în grabă să şi le ia înspre gara din localitate, unde urmau să fie îmbarcaţi în vagoanele de vite, el a avut curajul să imortalizeze pe peliculă tragicul eveniment. A urcat în podul casei, fotografiind ceea ce se petrecea în stradă. Oamenii erau escortaţi de militari cu armele încărcate. Fotografierea acestei scene ar fi fost considerată cea mai gravă dintre crime. Totuşi, Hans Hehn şi-a asumat riscurile, lăsând posterităţii o imagine unică.

Fotografia a devenit cunoscută mai întâi în Germania, în lucrări privitoare la deportarea în Bărăgan. Într-o astfel de lucrare am descoperit-o şi noi, cu mulţi ani în urmă: Wilhelm Weber, Und über uns der blaue endlose Himmel. Deportation in die Baragansteppe, Landsmannschaft der Banater Schwaben, München, 1998. În România a început să fie văzută, în special datorită Internetului, abia în ultimii ani. Însă este important să o cunoască cât mai multă lume.

Cum spuneam, imaginea este din Tomnatic, dar scene identice au avut loc în acea zi în 203 localităţi din Banat şi Mehedinţi. Fiecare îşi poate închipui ce se petrecea în satul sau comuna sa la 18 iunie 1951. Datorită lui Hans Hehn, fotograf din Tomnatic, avem o imagine de neşters a tragediei deportării în Bărăgan.

Impresia lăsată de bănăţeni în zona unde au fost deportaţi a fost una deosebită. Fostul deţinut politic Paul Andreescu din Constanţa a locuit în domiciliu obligatoriu în satul Rubla, întemeiat de bănăţeni în Bărăgan. El a consemnat în cartea sa de memorii: „Anul următor, adică 1952, fiecare familie avea o casă drept adăpost, dar şi grădini îngrijite şi cultivate. Nicio palmă de pământ nu rămânea nefolosită. Nu lipseau nici aleile cu flori. Dezrădăcinaţii aduseseră cu ei şi dragostea pentru pământ şi hărnicia şi sfinţiseră locurile. Se dusese vestea în localităţile din jur şi veneau sătenii să vadă minunea de la Rubla. Mulţi au învăţat că şi Bărăganul era apt pentru cultivarea florilor, a pomilor şi a legumelor.

Înainte de construirea caselor, au trasat uliţi largi şi drepte. Mai târziu, pe fiecare uliţă au săpat şanţuri de scurgere a apei şi au construit podeţe de scurgere şi de acces în curţi.

Dintre strămutaţi, mulţi erau nemţi şi aceştia au adus odată cu ei şi ordinea şi hărnicia şi au făcut ca viaţa să continue. (…) Nemţii aduseseră cu ei şi acordeoane şi tot felul de instrumente muzicale şi după ce s-au mai aranjat şi rosturile s-au mai conturat, au început să organizeze serbări câmpeneşti cu muzică şi cu dansuri şi iarna întâlniri rânduite prin locuinţe. (…)

Se înmulţeau şi legăturile cu locuitorii localităţilor învecinate şi aceştia începeau să participe la bucuriile şi la necazurile dezrădăcinaţilor, dar şi să înveţe câte ceva din hărnicia şi din priceperea lor.

Oamenii munceau, trăiau şi înnobilau locul pe care samavolnic fuseseră aduşi.” (Paul Andreescu, Culorile suferinţei, vol. I, Iaşi, 2013, p. 203-204.)

 

Mircea Rusnac – O sinteză a deportării

30 Noiembrie 2015

După 1989 s-a scris o întreagă literatură despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, eveniment care a marcat profund regiunea noastră. De aceea, parcă niciodată nu putem spune că s-a încheiat capitolul descrierii sale, care adaugă noi titluri de la un an la altul. Recent, o sinteză a fenomenului deportării a apărut în revista Memoria, sub semnătura Claudiei-Florentinei Dobre.* Datele prezentate sunt edificatoare.

Modelul era cel oferit de gulagul sovietic. În România deportările diferitelor categorii de cetăţeni au început încă din 1944, primele acţiuni vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost dislocaţi la rândul lor în zone deja „pacificate” de autorităţi. După 1955, foştii deţinuţi politici au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satele construite cu ocazia deportării din 1951.

În iunie 1951 fuseseră deportate aproximativ 44.000 de persoane care locuiau pe o rază de 25 km de la graniţa cu Iugoslavia. Strămutarea acestora în Bărăgan a reprezentat „una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste.” Măsurile luate întru pregătirea acestei acţiuni „deschideau calea spre realizarea planului de distrugere a elitei satelor româneşti din regiunile cele mai dezvoltate şi mai animate de spiritul libertăţii.”

Casele deportaţilor erau confiscate, aceştia având voie să ia cu ei doar câte doi purcei, doi cai sau o pereche de boi de muncă, o vacă, două oi şi o căruţă. Transportarea lor s-a făcut în vagoane de vite, în care erau înghesuiţi oameni, animale şi bunuri. Noile perimetre de locuire erau stabilite în câmp, în actualele judeţe Călăraşi, Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Planul secret al deportării în Bărăgan a fost elaborat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevski, Vasile Luca şi Dumitru Coliu.

În Bărăgan, deportaţii au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoli, primării, miliţii, dispensare sau magazine. „Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinsoni Crusoe ai Bărăganului. Au construit practic din nimic o viaţă nouă.”

Cele 18 sate nou apărute pe hartă se aflau sub o strictă supraveghere a Miliţiei, părăsirea lor fiind interzisă. „Deportaţii au înfruntat cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei. Unii dintre ei şi-au lăsat viaţa în câmpia Bărăganului.” Inclusiv copiii erau nevoiţi să muncească în G.A.S.-urile din regiune.

După 1955, nu toţi deportaţii au putut să revină acasă. Unora li s-a impus în continuare un „domiciliu obligatoriu parţial”, ei neavând voie să se stabilească în zonele de frontieră. Bunurile confiscate nu le-au fost redate, cu excepţia caselor, pierzând pământul, animalele, produsele agricole confiscate în momentul deportării.

Casele rămase în Bărăgan au fost atribuite foştilor deţinuţi politici, după cum arătam. În 1964 au fost eliberaţi şi aceştia, iar în 1967 Nicolae Ceauşescu a declarat deportarea ca fiind ilegală şi neconstituţională. Pentru ca şi amintirea ei să dispară, satele şi cimitirele rămase au fost distruse. Au supravieţuit numai Fundata, Dâlga şi Rubla până la căderea regimului comunist. Astăzi nu îşi mai aminteşte aproape nimeni de acolo drama care s-a produs.

Din acest motiv, este binevenită orice scriere care mai aminteşte despre aceste fapte. Articolul apărut în Memoria este cea mai recentă dovadă în sensul arătat.

* Claudia-Florentina Dobre, Deportarea: scurtă incursiune istorică, în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 91/92 (2-3/2015), pp. 157-161.

Mircea Rusnac – Luptători anticomunişti dobrogeni asasinaţi în Banat

1 August 2015

pitigoi

Primii ani ai regimului comunist au fost marcaţi de confruntări dure între organele de represiune ale acestuia şi grupările de rezistenţă armată existente pe întregul cuprins al ţării. Şi în Dobrogea această mişcare a luat amploare la sfârşitul anilor 1940, întinzându-se în aproape toate satele. Prin urmare, reprimarea ei a fost drastică. Au fost judecate mai multe loturi de arestaţi, iar cei care au primit condamnări la închisoare sau muncă silnică au fost executaţi, în fapt asasinaţi, întrucât organele de represiune ale regimului comunist încălcau prin aceasta chiar sentinţele aşa-zisei justiţii a aceluiaşi regim. Multe dintre aceste crime au avut loc în Banat, fieful de atunci al zbirilor Ambruş şi Moiş de la Timişoara şi al lui Zoltan Kling de la Lugoj.

Luana Constantin, nepoata de soră a unuia dintre cei asasinaţi în acest mod, Ion Piţigoi, a căutat de mai multă vreme urmele acestora şi locul în care se află osemintele lor. Rezultatele căutărilor le-a publicat recent în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 90 (1/2015), p. 61-64, sub titlul Ion Piţigoi, asasinat de Securitate. Mărturii şi documente. De aici aflăm detalii despre modul în care se acţiona în acele timpuri.

Născut în 1923 în comuna Saraiu din judeţul Constanţa, Ion Piţigoi era căsătorit din 1945 şi avea doi copii. În martie 1949, părinţii şi fraţii săi din aceeaşi localitate au fost strămutaţi prin Decretul 83/1949, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu la Râmnicu Sărat. Aceasta pentru că în trecut deţinuseră 100 ha de teren arabil şi aproximativ 700 de oi. În iulie 1949 a fost arestat şi Ion Piţigoi, fiind judecat în cadrul lotului 3 al rezistenţei armate din Dobrogea, împreună cu alte 28 de persoane. Prin sentinţa nr. 557/1949 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale şi deţinere ilegală de muniţiuni.”

Din acel moment, familia sa nu a mai ştiut nimic despre el, în afara zvonurilor din sat potrivit cărora arestaţii ar fi fost duşi la închisorile din Gherla şi Aiud. Soţia sa a primit o singură carte poştală de la Gherla, prin care solicita trimiterea de haine groase pentru iarnă. Pachetul cu alimente care i-a fost trimis a fost returnat familiei.

Majoritatea condamnaţilor din lot au atacat sentinţa cu recurs, însă la 6 aprilie 1950, când acesta a fost judecat, 13 persoane, între care şi Ion Piţigoi, nu mai erau prezente. Unii dintre ei nu îşi achitaseră nici cheltuielile de judecată şi amenzile aplicate prin sentinţa şi decizia penală, astfel încât Tribunalul Militar Constanţa a emis pe numele lor mandate de executare a amenzilor în 1950 şi 1951, fiind căutaţi în penitenciarele din ţară (Aiud, Timişoara, Direcţia Generală a Penitenciarelor).

Neştiind nimic despre soarta lui, soţia şi mama lui Ion Piţigoi au solicitat în scris informaţii. Abia prin 1957-1958, soţia a fost chemată la Ministerul de Interne din Bucureşti, pentru a primi certificatul de deces emis la 14 august 1957. Data morţii era menţionată 10 martie 1950. După revoluţia din 1989, presa a scris despre „trenul morţii” Gherla-Timişoara, în care ar fi fost asasinaţi în noaptea de 9-10 martie 1950 un număr de 16 deţinuţi dobrogeni: 13 din lotul 3 şi încă 3 din alte loturi. Numele acestora erau: Gheorghe Tomoşoiu, Gheorghe Tofan, Dumitru Negroiu, Manea Duţu, Nicolae Roşculeţ, Nicolae Dobromir, Stercu Stere, Iordan Nicolae, Gheorghe Guşiţă, Ion Piţigoi, Constantin Tudoran, Ion Topârceanu, Ioan Filip, Alexandru Gogu, Constantin Lache şi Marin Cenuşe. Toţi aveau condamnări între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani muncă silnică. În actele de moarte aflate într-un registru secret de la Sfatul Popular al Oraşului Timişoara, cauzele morţilor erau diferite boli, precum TBC pulmonar sau insuficienţă respiratorie. În stadiul actual al cercetărilor, se pare că aceşti 16 deţinuţi dobrogeni au fost ucişi şi îngropaţi în zona Dealul Viilor de lângă Lugoj.

Nu au fost singurele cazuri de deţinuţi lichidaţi în acest mod. Numeroşi alţi arestaţi, în special dobrogeni, dar şi din alte zone ale ţării, au fost aduşi în Banat, unde şi-au găsit sfârşitul. Încă la 2 august 1949, la fel se procedase cu şapte condamnaţi bănăţeni din lotul Spiru Blănaru. Locul unde au fost îngropate toate aceste victime ale regimului comunist nu este cunoscut încă, deoarece puţinii martori de atunci nu mai trăiesc astăzi.

Din păcate, în acei ani Banatul, aflat sub teroarea tripletei Ambruş-Moiş-Kling, a fost un centru de represiune a opozanţilor din întreaga ţară. Acum pe teritoriul său zac, încă necunoscute, osemintele acestora, care aşteaptă noi investigaţii pentru a fi descoperite şi reînhumate creştineşte.

 

Mircea Rusnac – Amintirile unuia dintre conducătorii mişcării studenţeşti din Timişoara din 1956

4 Iulie 2015

caius

A apărut anul trecut un volum de memorii al lui Caius Muţiu, unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti timişorene din timpul revoluţiei maghiare din 1956.* Cartea acoperă întreaga perioadă a vieţii autorului, cu amănunte extrem de interesante pentru cititorii de astăzi. Născut la Oradea în 1934, Caius Muţiu a cunoscut de la o vârstă fragedă, împreună cu familia sa, refugiul din Transilvania de nord, cedată Ungariei în 1940. Primii ani postbelici, trăiţi la Beiuş, au fost marcaţi de acapararea puterii în ţară de către comunişti, susţinuţi de armata sovietică.

În 1952, după absolvirea liceului Emanoil Gojdu din Oradea, Caius Muţiu a devenit student al Facultăţii de mecanică din Timişoara. (p. 47) Student foarte bun, a avut bursă de merit pe toată perioada facultăţii. Timişoara era în acea perioadă plină de militari sovietici, a căror prezenţă, amintind de comportamentul pe care îl avuseseră în ţară, stârnea repulsia populaţiei. (p. 57-58) Odată cu izbucnirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, la 23 octombrie 1956, studenţii timişoreni au început să discute intens noile evenimente. Colegul de cameră al lui Muţiu, Ladislau Nagy din Oradea, le traducea cele comunicate de posturile maghiare de radio. În două-trei zile, „atmosfera de revoltă de la noi din facultate era foarte încărcată.” (p. 59) Deja în 26 octombrie, sesizând situaţia, conducerea facultăţii a convocat, pe grupe, şedinţe prin care încerca să arate studenţilor că dezordinile din Ungaria erau provocate de un grup de huligani şi derbedei. Aceasta a produs o şi mai mare revoltă în rândul studenţilor timişoreni. (Ibidem)

După ce la 27 octombrie studenţii au aruncat cu mămăligă pe pereţii cantinei, a doua zi, duminică seara, discuţiile din cămine s-au extins. La ele au luat parte şi Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Friedrich Barth, primii doi făcând parte din conducerea organizaţiilor studenţeşti. (p. 60) La iniţiativa lui Caius Muţiu, s-a hotărât organizarea unei adunări a tuturor studenţilor din Timişoara. Manifestarea trebuia să fie paşnică. (p. 61) La ea urma să fie invitate şi organele de stat, pentru a afla doleanţele lor, care erau de fapt ale întregii societăţi româneşti de atunci. Pentru a nu da timp informatorilor, adunarea a fost convocată pentru marţi, 30 octombrie. În acel moment, armata sovietică nu intervenise încă în Ungaria. Teodor Stanca a alcătuit un memoriu de revendicări. Studenţii de la construcţii şi electrotehnică urmau să vină încolonaţi prin centrul oraşului, sperând să li se alăture şi alţi cetăţeni, care intrau sau ieşeau de la servici. (p. 63) Însă pe drum nu li s-a alăturat nimeni, deşi lumea înţelegea că se petrece ceva în legătură cu revoluţia maghiară. La ora 14 a zilei de 30 octombrie, amfiteatrul „V. Alaci” al Facultăţii de mecanică a devenit neîncăpător pentru mulţimea de studenţi adunată. În prezenţa autorităţilor, acolo luările de cuvânt au început destul de timid. Orice divagaţie de la tema principală de discuţie era contracarată de Stanca, Baghiu şi Muţiu, care doreau discutarea problemelor generale ale întregii populaţii. (p. 64) La ora 14,30, studenţii s-au deplasat la sala cantinei, care s-a umplut cu cei sosiţi atât de la Politehnică, cât şi de la medicină, agronomie şi de la Universitatea din Timişoara. (p. 65) În prezidiul adunării au fost rectorul Rogojan, precum şi ministrul muncii Petre Lupu, ministrul adjunct al învăţământului, Drăgulescu, şi Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al P.M.R., veniţi la Timişoara pentru a calma spiritele. Ministrul Lupu i-a minţit pe studenţi, promiţându-le că pot vorbi liber, fără a fi sancţionaţi. Aceasta a declanşat un val de luări de cuvânt, prin care erau cerute numeroase modificări ale modului în care pe atunci era condus statul român, în stil comunist totalitar. Memoriul întocmit de Teodor Stanca a fost completat cu toate aceste cerinţe. Se cereau retragerea trupelor sovietice din ţară, încheierea de acorduri comerciale cu ţările occidentale, mărirea salariilor, studierea în facultăţi nu doar a limbii ruse, ci şi a altor limbi de circulaţie, libertatea cuvântului, a presei, a dreptului de asociere şi de mişcare, reducerea normelor din întreprinderi şi a cotelor din agricultură, oprirea exportului de uraniu în U.R.S.S. etc. (p. 66-67)

În faţa acestui torent de revendicări, autorităţile prezente la adunare s-au retras la ora 18. Studenţii au continuat discuţiile, constituind şi un comitet de iniţiativă. Şedinţa era condusă de studentul Aurelian Păuna de la construcţii, căruia i-a fost înmânat memoriul redactat de Stanca. El a fost aprobat punct cu punct, iar la ora 20 adunarea a luat sfârşit. Autorităţilor le era dat un termen de trei zile pentru a răspunde, altfel urmând să se declanşeze greva generală a studenţilor. (p. 68)

Între timp  însă, cantina fusese înconjurată de tancurile armatei. Majoritatea participanţilor plecaseră, iar cei rămaşi au fost arestaţi de Securitate. Principalii şapte organizatori au fost arestaţi, iar ceilalţi au fost duşi cu camioanele la cazărmile din Becicherecu Mic. Arestările au continuat toată noaptea. A doua zi, cei rămaşi liberi au manifestat în dreptul Pieţei Maria, la fosta Facultate de agronomie, cerând eliberarea arestaţilor. Mergând încolonaţi până la catedrală, cei 800 de participanţi au fost la rândul lor înconjuraţi de trupe şi arestaţi. (p. 70) Cei de la medicină au făcut greva foamei, căminul fiind atacat de Securitate, care a deschis focul. Toţi studenţii capturaţi erau duşi la Becicherecu Mic. Au fost arestaţi şi peste 30 de elevi, care au scris lozinci de susţinere a acestora. (p. 71)

Au urmat anchete foarte dure, cu bătăi şi condiţii inumane de detenţie. Reacţia puterii era promptă. La 31 octombrie, orele 22, s-a constituit la centru un Comandament general, format din Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, „pentru asigurarea ordinii în ţară.” Ei coordonau armata, Internele, detaşamentele muncitoreşti, procuratura militară, instanţele militare etc. La nevoie, se putea deschide focul. (p. 77) Comandamentul politico-militar de la Timişoara era format din: Alexandru Moghioroş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., Martin Isac, prim-secretar al Comitetului Regional al P.M.R. Banat, generalii Marcu Stan şi Marin Dragnea, colonelul Vasile Negrea, comandantul Securităţii din Banat, coloneii Breban şi Cristea etc. (p. 77)

Prin anchete şi bătăi, principalii organizatori ai mişcării studenţeşti au fost trimişi rapid în judecată, prin rechizitoriul din 6 noiembrie 1956. Era specificată crima de uneltire contra ordinii sociale, încadrată în Decretul 199/1950 al. 1 lit. c, cu pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Ulterior însă guvernul a schimbat încadrarea lor, conform indicaţiilor din 13 noiembrie ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în articolul 327, lit. c C.P., care prevedea pedepse între 5 şi 10 ani închisoare. (p. 78-79) Această schimbare de atitudine a autorităţilor s-a produs probabil în urma comunicării la posturile străine de radio a situaţiei studenţilor timişoreni arestaţi. Doar după două zile de la ţinerea adunării studenţeşti, posturile de radio au făcut cunoscute evenimentele şi chiar numele principalilor organizatori. (p. 79)

Procesul primului lot, de opt studenţi, a avut loc în 15-16 noiembrie. În total au fost judecaţi 29 de stundeţi în trei procese, precum şi un asistent şi un profesor universitar. Dintre aceştia, numai patru au fost achitaţi, restul primind pedepse între 3 luni şi 8 ani. Cea mai mare pedeapsă au primit-o Muţiu, Stanca şi Baghiu. (p. 81) Reacţia dură a autorităţilor a avut efect, în sensul că, după mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946, 1948 şi 1956, nu a mai avut loc niciuna până în 1989. (p. 80)

Memoriile lui Caius Muţiu continuă, prezentând pe larg cei aproape opt ani de detenţie ai autorului, la Timişoara, Gherla, Stoieneşti-Balta Brăilei, Periprava, Grind, Gherla, Dej, din nou Gherla, până la graţierea din 1964. A urmat revenirea în viaţa normală, întâi la Oradea, apoi la Timişoara, cu multe realizări profesionale şi familiale. Un volum necesar, al unei personalităţi a mişcării din 1956, care vine să se adauge memoriilor altor participanţi la mişcările studenţeşti, pe care le confirmă şi le completează. În felul acesta putem întregi imaginea pe care o avem despre acele evenimente îndepărtate.

* Caius Muţiu, Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate, Ed. Ariergarda, Timişoara, 2014, 335 p.

Mircea Rusnac – Un director uitat al uzinelor reşiţene: Petre Ballo

2 Septembrie 2014

Petre Ballo1

Recent am primit câteva informaţii interesante de la Constantin Ballo, nepotul unui fost director de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa, Petre Ballo. Despre acesta din urmă există o informaţie în cartea lui Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 90, conform căreia el a fost şeful laboratorului chimic de la U.D.R. Din datele prezentate în lucrarea mai veche a lui Ion Păsărică, acest laborator avea atribuţii importante în privinţa verificării materiilor prime folosite în fabrică şi în controlul diverselor procese tehnologice. Acum suntem în măsură să prezentăm mai multe date despre şeful acestui laborator.

Petre Ballo s-a născut în anul 1898. El a fost o persoană deosebită, la care nepotul său Constantin Ballo a ţinut foarte mult. Ca şi inginerul Păsărică şi alţi buni specialişti români interbelici, el a optat pentru Reşiţa imediat după terminarea facultăţii, venind aici de la Iaşi la scurt timp după primul război mondial, mai exact în anul 1926. În vremea aceea Reşiţa reprezenta un adevărat magnet pentru cei mai buni specialişti din ţară.

La U.D.R., Petre Ballo a fost într-adevăr şef al laboratorului chimic, iar spre sfârşitul perioadei bune a uzinelor, chiar înainte de naţionalizarea din 1948, a ajuns director în acelaşi domeniu. Legitimaţia din fotografia de sus provine din perioada în care a activat la Reşiţa. Fotografia în care apare ca ofiţer în rezervă datează din perioada concentrărilor militare din 1939-1940.

După naţionalizare, în perioada Sovrom-ului, el a fost pe punctul de a fi arestat împreună cu directorul general al U.D.R.-ului, Alexandru Popp. Totuşi a avut noroc, iar în 1952 a fost transferat la Bucureşti ca director ştiinţific al Institutului de Cercetări Metalurgice, cu toate că nu era şi nici nu avea să devină membru de partid. A ieşit la pensie de acolo, mult mai târziu decât la vârsta normală de pensionare. A murit în 1982, la 84 de ani.

În urma sa a rămas o valoroasă colecţie de cărţi poştale vechi, în special din perioada interbelică, prezentând aspecte ale Reşiţei de atunci, cu precădere peisaje industriale. Îi mulţumim şi pe această cale nepotului său, Constantin Ballo, că ne-a dăruit această colecţie, aflată într-o excelentă stare de conservare şi prezentând o deosebită valoare pentru trecutul nostru.

Petre Ballo2

 

Mircea Rusnac – Primele automobile din România

1 Iulie 2014

Informaţiile oferite de articolul domnului Iuliu Crăcană, din Magazin istoric, nr. 7/2011, despre încercarea de a produce un automobil românesc la Lugoj, în 1963, sunt foarte interesante. Concluzia autorului însă, conform căreia primul automobil românesc ar fi fost construit abia în 1966, nu este corectă. Răsfoind cartea Din istoria automobilului, de ing. A. Brebenel şi ing. D. Vochin, aflăm că au mai existat, tot în partea de vest a României, încă două fabrici care au produs automobile cu mult înainte de 1966. Este vorba de fima MARTA, din Arad (1909-1926), şi de firma Malaxa, de la Reşiţa (1945-1947).

MARTA (Magyar Automobil Reszveny Tarsasag Arad) este prima fabrică de automobile de pe actualul teritoriu al României, înfiinţată în 1909 la Arad, ca sucursală a firmei americane Westinghouse, prin intermediul filialei franceze din Le Havre. Firma producea diferite modele de autoturisme, printre care şi un autoturism autohton denumit Marta.

Solicitarea Primăriei din Arad de a se dota cu autobuze primeşte, în 1908, răspunsul cel mai favorabil de la filiala franceză Westinghouse, din Le Havre. Aceasta s-a oferit să construiască o fabrică pe terenul pus la dispoziţie de Primăria arădeană. Astfel a luat fiinţă firma MARTA, ca sucursală a firmei-mamă Westinghouse. Ridicarea clădirilor şi instalarea utilajelor s-au făcut foarte repede, astfel încât, un an mai târziu, în 1909, a început producţia. Pe lângă motoarele pentru tracţiune feroviară ce se fabricau aici, oferta mai cuprindea: autobuze cu sau fără etaj, camioane de trei sau cinci tone sarcină utilă. Din 1910 începe fabricarea de autoturisme cu diferite caroserii: Dublu-Phaeton, Landolet, Limuzină etc. Motoarele erau cu patru cilindri, de 20, 30 sau 40 CP. Autoturismele cu motoare de 20 sau 30 de CP aveau transmisie cardanică, iar cele cu motoare de 40 CP aveau transmisie prin lanţ.

Automobilul Marta, carosat în varianta Dublu-Phaeton

Automobilul Marta, carosat în varianta Dublu-Phaeton

Circa 150 autoturisme au fost fabricate până în 1912, când filiala franceză Westinghouse a dat faliment. Viitorul devenise sumbru şi pentru firma MARTA, dar salvarea a venit din partea firmei austriece Austro-Daimler. Aceasta o preia şi trece la reorganizarea producţiei, introducând modele noi de automobile, de data aceasta sub licenţa Austro-Daimler. Modelul de bază devine un autoturism mai uşor, cu motor de patru cilindri, de 2,5 litri, cu puterea de 18/22 CP. Acesta a fost folosit mai ales ca taxi în ţările Europei Centrale. În 1936 mai circula în Arad un taxi Marta, ce parcursese peste un milion de kilometri. Bineînţeles că şi camioanele Marta produse după 1912 erau sub licenţă Daimler, purtând bine cunoscuta stea în trei colţuri. Între 1909 şi 1914 au fost fabricate circa 650 de autoturisme şi autobuze.

În 1914 începe primul război mondial. Producţia civilă încetează şi în fabrica MARTA. Din 1915 până în 1918 aici s-au fabricat numai motoare de avion. Primul război mondial ia sfârşit în 1918. Imperiul austro-ungar se destramă, iar Transilvania se uneşte cu Regatul României. Schimbări majore se produc şi în activitatea firmei. Relaţiile cu foştii patroni s-au deteriorat. În aceste condiţii, ia fiinţă Societatea „Astra” – prima fabrică română de vagoane şi motoare, prin unirea fabricii de vagoane Weitzer cu fabrica MARTA. În cadrul Societăţii „Astra”, fabrica MARTA a căpătat denumirea de Fabrica de Motoare. Aici se construiau autocamioane, autobuze, autostropitoare, autoturisme, motoare cu benzină sau gaz metan, maşini-unelte de precizie, precum şi… avioane. Avionul de recunoaştere Astra-Porto, realizat aici după proiectul ing. Ştefan Protopopescu şi care avea un motor Hispano-Suiza de 300 CP, a fost foarte apreciat de armata română, care a comandat 25 de bucăţi. În ceea ce priveşte automobilele Astra, ponderea au avut-o camioanele şi autobuzele, dar la comandă au fost executate câteva luxoase automobile cu motoare în patru cilindri, de 8.000 cmc, ce dezvoltau o putere de 60 CP.

În anul 1926 capitolul automobilelor fabricate la Arad s-a închis definitiv. Toate utilajele au fost expediate la Braşov, unde s-a înfiinţat Întreprinderea Aeronautică Română (I.A.R.).

Malaxa a fost un alt autoturism românesc, aflăm din lucrarea Din istoria automobilului, construit, în 1945, la Reşiţa, în fabricile industriaşului român Nicolae Malaxa, al cărui nume îl poartă.

Proiectul autoturismului a aparţinut unui grup de ingineri şi tehnicieni de la uzinele A.S.A.M. şi Malaxa din Bucureşti şi I.A.R. din Braşov, conduşi de ing. Petre Carp.

Maşina avea un motor cu trei cilindri în stea, cu răcire forţată cu aer, capabil să dezvolte 30 CP. Soluţia constructivă era „totul în spate”, motorul formând un tot cu diferenţialul şi cutia de viteze. Greutatea motorului era de 80 kg, iar ansamblul cu diferenţialul şi cutia de viteze ajungea la 150 kg. Pentru a asigura răcirea motorului, între plafon şi acoperiş era lăsat un spaţiu pentru canalizarea aerului necesar. Aerul era captat din faţă, de deasupra parbrizului, şi era dirijat prin acoperişul cu pereţi dubli, cu ajutorul unui ventilator, care îl absorbea, dirijând o parte peste cilindri, iar restul la carburator. Viteza maximă era de 120 km/h.

Automobilul Malaxa

Automobilul Malaxa

Malaxa oferea un nivel înalt de confort şi putea transporta până la şase persoane. Caroseria avea o formă aerodinamică, foarte elegantă, cu portbagajul în partea din faţă, sub capotă, unde se afla şi roata de rezervă. Prinderea caroseriei pe şasiu se făcea prin tampoane de cauciuc. Consumul de benzină era de 10 l / 100 km.

Producţia ei a fost oprită în 1947, când sovieticii au decis să mute linia de asamblare în U.R.S.S., după ce un oficial de la Moscova, aflat la Sofia, a fost transportat cu un automobil Malaxa şi a rămas impresionat de performanţele acestuia.

 

(Articolul a fost publicat în Magazin istoric, an. XLV, serie nouă, nr. 11(536), noiembrie 2011, pp. 63-64.)

Mircea Rusnac – Monografiile Cenadului

10 Martie 2013

Am primit la sfârşitul anului 2012 o consistentă lucrare a lui Duşan Baiski dedicată localităţii sale natale, Cenadul.* Bazată în principal pe documente de arhivă, aceasta acoperă numeroase aspecte ale istoriei, cu precădere contemporane, a localităţii multietnice bănăţene. După cum pe bună dreptate consideră şi autorul, lucrarea se constituie într-o serie de studii monografice ale Cenadului, prezentând cele mai variate şi adesea neaşteptate aspecte ale istoriei acestuia. Pe plan local, putem vedea foarte bine istoria Banatului din secolul al XX-lea, cu toate bunele şi relele sale.

Atrage atenţia în special primul şi cel mai consistent capitol al cărţii, intitulat Problema germană. După cum spune autorul, fosta localitate Cenadul Vechi era preponderent germană, cu colonişti sosiţi din secolul al XVIII-lea. Anii 1940, când nazismul era la putere în Germania, au însemnat şi pentru şvabii cenăzeni o alininere la această politică, cu credinţa că în acest mod ei îşi serveau cel mai bine naţiunea de provenienţă. De aici şi numeroasele manifestări naţionaliste din epocă, unele cu desconsiderarea autorităţilor româneşti şi a concetăţenilor de alte etnii. Fireşte că după 23 august 1944 şi germanii cenăzeni au plătit scump această atitudine. Casele celor plecaţi cu Wehrmacht-ul au fost confiscate, firmele desfiinţate, averile au dispărut. Nu mai puţin de 1.531 de germani au părăsit atunci Cenadul, însă 516 s-au întors după scurt timp. (p. 61, 64) Câteva sute de şvabi au fost deportaţi în U.R.S.S.

Altă problemă a localnicilor a fost existenţa în vecinătate a frontierei româno-ungare, stabilite din 1920 pe Mureş. În întreaga perioadă interbelică, ungurii din Cenad erau suspectaţi că spionează pentru statul vecin, mulţi deţinând proprietăţi dincolo de graniţă. În special cătunele Tarnoc şi Seceani erau preponderent maghiare. (p. 83-84) Din 1947, punctele de trecere a frontierei de la „Sămânţa” şi „Podul Mureş” au fost închise. (p. 97)

Fosta localitate Cenadul Mare avea şi numeroşi sârbi, sosiţi aici începând cu secolul al XVI-lea. (p. 103) Din 1860 existau trupe de teatru sârbeşti, prima fiind organizată de preotul Andrei Putici. (p. 105) Au urmat societăţi sârbeşti de lectură, înfiinţate în 1894 şi 1905. Din Cenad a provenit poetul Jivco Dişici (1894-1965). În perioada celui de-al doilea război mondial, numeroşi sârbi din Cenad şi din Banat au plecat voluntari în armata lui Tito. Cel mai important „titoist” cenăzean era Ioţa Sapungin, ulterior deţinut politic timp de cinci ani din acest motiv. (p. 114) Nu a fost însă nici pe departe singurul. Alţi 28 de concetăţeni de-ai săi i-au împărtăşit soarta. (p. 118-123)

Acestor probleme le-au fost suprapuse cele generate de ocupaţia sovietică de după 1944, soldate cu numeroase jafuri şi manifestări de brutalitate. Problema cotelor în agricultură a încins de asemenea spiritele. În special sârbii s-au revoltat, întrucât ei fuseseră pe toată perioada războiului de partea sovieticilor, iar acum erau trataţi la fel ca şi românii, maghiarii şi germanii, naţiuni învinse. În decembrie 1946, Cenadul Mare s-a aflat în pragul revoltei. (p. 175-176) Comparativ, germanii din Cenadul Vechi, conştienţi de situaţia lor, şi-au îndeplinit integral şi chiar au depăşit cotele, fără a lua parte la manifestaţii. (p. 177) Cu această ocazie, Duşan Baiski făcea referire la un interesant citat al lui Răzvan Theodorescu cu privire la Banat: „Banatul – ca şi, la altă scară, Renania în apusul continentului, Macedonia în inima Peninsulei Balcanice sau Galiţia în pragul nesfârşirilor ruseşti – este, el singur, o mică lume dătătoare de măsură pentru ceea ce au însemnat în istorie, în istoria culturii mai cu seamă, întâlnirile, dar şi înfruntările de civilizaţii deosebite, de tipuri umane felurite, pe care din adâncurile preistoriei şi din cele ale folclorului le-au ilustrat la tot pasul ţinuturile dintre Mureş şi Dunăre.” (p. 174)

Despărţit în două localităţi distincte de fraţii Nákó în 1781, Cenadul a fost reunificat de către comunişti. În 1948 Cenadul Mare avea 5.182 de locuitori români, sârbi şi unguri, iar Cenadul Vechi 1.485 de locuitori, în special germani. (p. 179) La 17 septembrie, Partidul Muncitoresc Român a luat decizia alipirii Cenadului Vechi la Cenadul Mare, „dar numai cu consultarea prealabilă a locuitorilor din Cenadul Vechi.” (p. 180) Cât de democratic s-a procedat ne relatează pretorul Nicolae Tcaciuc: la 11 ianuarie 1949 s-au adunat la primăria Cenadului Vechi „un mare număr de locuitori, care fiind lămuriţi despre ce este vorba, după ce au deliberat mai îndelungat şi bazaţi pe hotărârea comisiei interimare din 17 septembrie”, au aprobat. (p. 181)

Peste Mureş a existat un pod rutier din 1895, lung de 141 m, proiectat şi realizat de arhitectul Zielinszki Szilárd, pionierul introducerii construcţiilor din beton armat în Ungaria. (p. 211-212) În 1903 a fost dat în folosinţă şi podul feroviar, a cărui structură metalică a fost realizată la uzinele mecanice ale Căilor Ferate Maghiare (MÁV). Linia Timişoara-Cenad-Makó-Hódmezővásárhely lega patru comitate: Csongrád, Cenad, Torontal şi Timiş. (p. 212) Pe linia Arad-Cenad au circulat primele automotoare de pe actualul teritoriu al României, fiind construite la Arad de firma „Johann Weitzer”. (p. 212) După primul război mondial însă, Cenadul a devenit capăt de linie. Din 1940 circulaţia feroviară între Cenad şi Apátfalva s-a oprit, ulterior podul de peste Mureş fiind demontat şi mutat la Szolnok. (p. 213) În 1956-1957 a fost demontată şi structura metalică a podului rutier, după ce tot în 1940 acesta sărise în aer, lovit pare-se de un fulger care a atins cutia cu dinamită. (p. 215-217)

Cenadul a fost printre primele comune colectivizate, G.A.C. „Ştefan Plavăţ” existând din 1949. (p. 219) „Chiaburii” şi „titoiştii” au fost deportaţi în Bărăgan. Au fost deportaţi 199 de germani, 125 de români, 34 de basarabeni şi 104 sârbi cenăzeni. Mulţi au murit acolo, născându-se în Bărăgan 7 germani şi 3 sârbi. (p. 226-233) Despre agricultura practicată în Banat şi în particular la Cenad, viitorul academician Gheorghe Ionescu-Şişeşti scrisese în 1921: „În Banat am văzut tipul exploatărilor intensive moderne aşa cum le găsim şi în occidentul Europei. Ceea ce caracterizează moşiile vizitate de noi este organizarea aproape industrială. Investiţiile de capital au ridicat exploatările la un înalt nivel de intensivitate. Acelaşi caracter intensiv îl înfăţişează şi agricultura ţărănească. Ţăranul din Câmpia Banatului este înstărit şi bine utilat. Am văzut în comuna Cenad zeci de gospodării de ţărani proprietari a 20-30 iugăre, case mari, cu numeroase camere, grajduri sistematice, magazii, pătule, remize, vite de rasă, secerătoare-legătoare, prăşitoare, semănătoare. Utilaţi ca fermierii din America de Nord.” (p. 267)

Acestea au fost doar unele dintre secţiunile cărţii lui Duşan Baiski. Ea prezintă şi multe alte aspecte ale istoriei Cenadului, demne de tot interesul. Aceste studii monografice fac cinste localităţii natale a autorului, care a demonstrat cu prisosinţă, spre deosebire de mulţi alţii, că nu şi-a uitat originile şi că se mândreşte, pe bună dreptate, cu Cenadul bănăţean.

* Duşan Baiski, Cenad. Studii monografice, Ed. ARTPRESS, Timişoara, 2012, 316 p.

Mircea Rusnac – Ripensia Timişoara, fala Banatului

4 Noiembrie 2012

În vara anului 1928, criza financiară şi dezbinările existente în cadrul conducerii Chinezului Timişoara s-au agravat, echipa nemaireuşind să câştige alte titluri de campioană naţională la fotbal. Jucătorii, având posibilitatea de a alege să evolueze la echipe profesioniste din străinătate, şi-au mărit pretenţiile faţă de club. Noţiunea de „profesionism” era viu dezbătută de public şi de presă, apărând articole care analizau avantajele şi dezavantajele înfiinţării unor echipe cu fotbalişti plătiţi pentru activitatea lor sportivă. Ziarul Voinţa Banatului publica la 1 aprilie 1928 articolul Profesionismul în sport, în care se arăta: „Dar să-mi fie permis să pun o întrebare: De ce să protestăm contra introducerii oficiale a profesionismului şi să lăsăm totuşi să se practice mascat de majoritatea echipelor timişorene? Oare nu este tot atât de vătămătoare oricare din aceste forme? De ce e mai dăunător să angajezi cu contract un jucător, decât să-i dai o slujbă (numai cu numele), de pe urma căreia să trăiască fără însă a şti în ce constă aceasta?” Analizând şi efectele negative ale profesionismului, ziarul ajungea la următoarea concluzie: „Şi atunci în mod firesc trebuie să concludem: să ne opunem din răsputeri introducerii oficiale a profesionismului, să demascăm şi să pedepsim atât pe profesioniştii deghizaţi, cât şi pe cei ce iau în antrepriză şi câteodată nesocotinţa unor tineri pasionaţi jucători, asigurându-i pe aceştia că mai mare e gloria unui bun jucător amator, decât a unui excelent jucător profesionist.”

În acea vară, doctorul Cornel Lazăr şi inginerul Dionisie Balazs au demisionat din conducerea Chinezului. În octombrie 1970, Balazs avea să îşi amintească: „Cheltuielile anuale ale Chinezului au atins deja uriaşa sumă de 2.000.000 lei, sumă ce a depăşit cadrele administrării unui club amator în forme legale. Nu ne-am mai putut asuma răspunderea pentru conducerea treburilor financiare şi administrative ale clubului, conform legilor în vigoare. Înainte de demisionare am cerut de la Federaţie introducerea şi la noi a profesionismului. Însă răspunsul forului superior a fost negativ. Prin mijloace legale n-am putut satisface pretenţiile materiale mereu crescânde ale jucătorilor şi nici n-am putut opri plecarea lor la echipe profesioniste din străinătate. Singura ieşire din impasul în care am ajuns – după părerea noastră – a fost demisionarea şi formarea unui club profesionist care prin contract leagă fotbaliştii de club.”

Prin urmare, la 22 octombrie 1928 ziarul Tiz perc sport (Zece minute sport) anunţa: „Ieri înainte de masă, sub denumirea de Ripensia s-a înfiinţat primul club profesionist de fotbal din România. Adunarea generală de constituire a adresat un memoriu F.S.S.R.-ului, în care, pe lângă neajunsurile amatorismului camuflat, se subliniază avantajele profesionismului deschis. S-a cerut de la Federaţie introducerea şi în ţara noastră a profesionismului şi înfiinţarea federaţiei fotbalului profesionist din România. La adunarea de constituire, preşedintele clubului şi-a exprimat convingerea că cei aleşi în conducere vor activa cu devotament şi simţ de răspundere, vor face totul ca Ripensia cu ajutorul susţinătorilor să devină o mândrie a oraşului Timişoara şi a întregii ţări.”

Speranţele suporterilor aveau să se concretizeze în foarte scurt timp. Numită după provincia Dacia Ripensis a Imperiului roman, organizată în Banat, noua echipă şi-a respectat renumele. Din 1931 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Ripensia a fost aproape întotdeauna cea mai bună, omogenă şi constantă formaţie din ţară. Ea a câştigat patru campionate naţionale (1932-1933, 1934-1935, 1935-1936 şi 1937-1938), fiind de două ori vicecampioană (1933-1934 şi 1938-1939), şi două Cupe ale României (1933-1934, 1935-1936), pierzând alte două finale (1936-1937, 1937-1938). Alintată „Ripi” de suporteri, ea a evoluat pe stadionul „Electrica” (10.000 locuri), antrenor fiind Eugen Konrad. Ştefan Dobay a fost de patru ori golgeter al Diviziei Naţionale A (în 1932-1933 cu 16 goluri, în 1933-1934 cu 25 de goluri, în 1934-1935 cu 24 de goluri şi în 1936-1937 cu 21 de goluri, la egalitate cu Traian Iordache de la Unirea Tricolor), iar Adalbert Marksteiner o dată (în 1938-1939 cu 21 de goluri). De două ori, Ripensia a luat locul 3 în campionat. Ambele finale de Cupă pe care le-a pierdut au fost disputate împotriva Rapidului Bucureşti. În total, Ripensia a disputat 184 de partide, câştigând 111, remizând de 28 de ori şi fiind învinsă de 45 de ori, cu un golaveraj general de 515-277 şi cumulând 250 de puncte. După cum spunea Ştefan Kovacs, „pe planul jocului, Ripensia a însemnat un stil aparte, dominat de ideea ofensivei şi a luptei pentru victorie, dar şi o şcoală de fotbal evidenţiind virtute, spirit de combativitate, o tehnică rafinată, dăruire şi elan.”

Managerul naţionalei României la Campionatul Mondial din Uruguay (1930), Costel Rădulescu, îşi amintea: „La Montevideo, urmărind antrenamentele echipelor străine, mi-am dat seama că sud-americanii şi mai ales uruguayenii lucrau mult mai mult şi mai intens. Am asistat la antrenamente uruguayene  efectuate cu o mare intensitate, timp de 120 de minute. Antrenorii lor susţineau că un fotbalist, pentru a fi proaspăt timp de 90 de minute, trebuie să apese pe accelerator dincolo de aceste 90 de minute, astfel încât să aibă la joc o senzaţie de uşurinţă… În legătură cu aceasta, vreau să mai spun că Rudy Wetzer, căpitanul echipei României, care avea să joace la Ripensia după revenirea de la Montevideo, a intuit foarte bine logica antrenorilor uruguayeni şi a aplicat-o la Ripensia. În fotbalul nostru s-a vorbit deseori despre «sfertul de oră al Ripensiei», adică despre acea mobilizare ieşită din comun a jucătorilor timişoreni în ultimele sferturi de oră ale reprizelor. Aceste sferturi de oră au fost o realitate. Ele se declanşau în mod deliberat, ca la un semnal. Sunt convins – Rudy Wetzer mi-a confirmat-o – că sfertul de oră al Ripensiei s-a născut din preluarea unei idei moderne în privinţa efortului. Din păcate, fotbalul nostru nu a fost întotdeauna receptiv la asemenea idei.”

În meciurile internaţionale, Ripensia a dovedit de asemenea o mare clasă, obţinând peste 120 de victorii în faţa unor echipe precum Ferencvaros, Ujpest, M.T.K. şi Vasas din Budapesta, F.C. Milano, Admira Viena, Montpellier şi St. Etienne. Aproape toţi componenţii echipei au evoluat şi în naţionala României: Dobay a avut 41 de prezenţe, Bürger 34, Bindea 27, Ciolac 24, Graţian Sepi 23, Raffinsky 20, Pavlovici 18, Schwartz 10, Kotormany 9, Chiroiu 9, Zombory 9, Beke 6, Lakatos 6, Deheleanu 5, Hoksary 5 etc. Prin jocul lor tehnic şi eficace, aceştia au contribuit de multe ori la obţinerea victoriei de către naţionala României. Au înscris pentru naţională: Dobay de 20 de ori, Bindea 11, Schwartz 8. În perioada 1928-1932, când nu au avut dreptul de a participa la campionatul ţării, fiind pe atunci singura echipă profesionistă, componenţii Ripensiei nu au putut juca nici în naţională. Ei au luat parte la a treia ediţie a Cupei Balcanice, câştigată de România cu golaverajul de 13-0. Nu mai puţin de 9 goluri au fost marcate de timişoreni (Ciolac şi Dobay câte 4, Bindea 1). La ultima ediţie a Cupei Balcanice dinaintea războiului, în 1936, 7 goluri dintre cele 9 ale României au fost marcate de Schwartz (4), Dobay (2) şi Ciolac.

Ripensia a avut o conducere competentă, în frunte cu doctorul Cornel Lazăr, inginerul Dionisie Balazs, E. Berger, dr. E. Hiller, dr. Fr. Holzer etc. Acest colectiv a ştiut în orice moment cum să acţioneze pentru bunul mers al lucrurilor. Succesele Ripensiei sunt inseparabile de activitatea prodigioasă a conducătorilor ei.

Evident, celelalte echipe timişorene (Chinezul, R.G.M.T., C.A.T., I.L.S.A., Banatul, Politehnica, C.F.R., Electrica), simţindu-se în pericol, au protestat faţă de apariţia Ripensiei. Ele se temeau ca jucătorii lor să nu ceară de asemenea trecerea la profesionism şi să nu devină mai pretenţioşi în chestiunile financiare. La 27 octombrie 1928 conducătorii lor au trimis o telegramă de protest forului superior din Bucureşti, în care afirmau: „Toate asociaţiile sportive din Banat, la şedinţa comună din 27 octombrie 1928, au luat poziţie contra introducerii profesionismului şi cer în mod insistent luarea unor măsuri energice contra propagandei distrugătoare ce reprezintă profesionismul în fotbalul românesc.” În replică, reprezentanţii Ripensiei au arătat că echipa Chinezul practica de mult timp profesionismul deghizat. Ca exemplu, după cel mai recent meci, conducătorii Chinezului au plătit jucătorilor 30.000 lei şi au dat unui jucător 8.000 lei pentru a rămâne „amator”, după ce acesta deja semnase un contract cu Ripensia. Ziarele relatau şi alte cazuri când fotbaliştii de la Chinezul primeau sume cifrate între 2.000-15.000 lei. Ulterior însă, relaţiile Ripensiei cu celelalte echipe timişorene au devenit normale, cu mici excepţii.

În primii ani, 1928-1930, Ripensia a adunat jucătorii vizaţi să facă parte din prima formaţie profesionistă din România. În cele din urmă, în luna octombrie 1930, Federaţia a legiferat profesionismul, iar Biroul Federal autoriza în mod oficial activitatea Ripensiei. În noiembrie, primii jucători profesionişti erau declaraţi Zombory, Semler, Schwartz, Dobay, Balaşiu, Beke, Hrehuss, Ciolac, Agner şi Hoksary. La 1 decembrie, noua echipă debuta la Belgrad, remizând 3-3 cu Beogradski S.K. A fost un spectacol de calitate şi o luptă pasionantă, mult apreciată de public. Acest joc a fost urmat de un 1-3 cu W.A.C. Viena şi 3-6 în revanşa cu Beogradski. Înaintea acestora au mai avut loc câteva meciuri de antrenament. Ripensia, condusă la început de cunoscutul antrenor F. Platko, a învins cu 2-0 o selecţionată a oraşului Arad, cu 6-2 o combinată A.M.T.E.-Gloria C.F.R. Arad, cu 3-2 o altă selecţionată a Aradului. La victoria cu 6-2 au evoluat: Zombory – Hoksary, Hrehuss – Stepan, Dobay, Ciolac – Beke, Glanczmann, Schwartz, Semler, Lakatos.

În 1931 efectivul echipei a fost completat cu doi fotbalişti de recunoscută valoare, Wetzer I şi Raffinsky. La 15 martie, sezonul fotbalistic era deschis de partida Ripensia – R.G.M.T., încheiată cu 5-0. În acea primăvară a fost o activitate bogată, având loc numeroase meciuri cu echipe puternice din ţară şi din străinătate: 1-2 cu Szegedi Bástya, 3-4 cu Beogradski S.K., 3-1 şi 3-3 cu Budai 11 Budapesta, 5-2 cu Vasas Budapesta, 2-0 cu Ujpest Budapesta, 6-0 cu FC Sète, 2-0 în revanşa cu Szegedi Bástya. În zilele de 3-4 mai 1931, Ripensia a evoluat pentru prima dată la Bucureşti. Pe stadionul O.N.E.F. ea a obţinut două victorii, 4-3 cu Unirea Tricolor şi 1-0 cu selecţionata naţională probabilă. Ripensia juca „fair” şi spectaculos, însă antrenorul maghiar Kertesz a declarat că jucătorii au evoluat cu mult sub valoarea lor reală.

Despre jocul împotriva naţionalei României, ziarul Vestul din 6 mai scria: „Timişorenii, cu toate că nu s-au folosit de serviciile lui Sepi, au dispus după un joc extrem de spectaculos asupra teamului naţional ce a fost de multe ori modificat, având la dispoziţie cele mai bune elemente din ţară. La quintetul atacanţilor, Semler a făcut o partidă de zile mari, iar Raffinsky în centru-half, a produs tot ceea ce se poate pretinde. Zombory fiind lovit la cap, în repriza secundă a fost înlocuit cu Czinczer, care de asemenea a apărat respectabil.” Ripensia a jucat în formula: Zombory (Czinczer) – Hoksary, Bürger – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay, Schwartz (Ciolac), Semler, Lakatos. Naţionala României era alcătuită din: Lăpuşneanu (Szatmáry) – Sfera (Chifor), Albu – Mureşan, Vogl (Steinbach), Doboşan – Bindea, Stanciu, Sepi II (Cârjan), Vâlcov (Sepi II), Tabacu.

În iunie 1931, Ripensia a învins echipa Kispest Budapesta cu 4-3 (2-1), prin golurile reuşite de Raffinsky, Bürger din penalty, Lakatos şi Semler, producând o explozie de entuziasm în tribune. La 12 iulie, pe arena „Banatul”, în faţa a 5.000 de spectatori, Ripensia a întâlnit o selecţionată a jucătorilor profesionişti din Ungaria, fiind învinsă cu 2-3 (0-2). Presa menţiona însă raportul de cornere favorabil, faptul că „ungurii au câştigat datorită ghinionului nostru” şi acuza evoluţia slabă a lui Zombory, Schwartz şi Wetzer.

A urmat în august un 0-5 cu Hungaria Budapesta în faţa a 6.000 de spectatori, unul dintre cele mai mari eşecuri din istoria clubului. La 16 august, 7.000 de spectatori asistau la o nouă înfrângere, Ripensia-Ferencvaros 2-4. Despre acest meci ziarele scriau că a fost „ratat din cauza unui vânt năprasnic” şi că „Ripensia a fost urmărită de neşansă.” Raffinsky a ratat un penalty, iar jucătorii timişoreni au şutat de şase ori în bară!

În anii 1931-1933, atenţia iubitorilor de sport din Timişoara s-a îndreptat aproape exclusiv către Ripensia. Aceasta a organizat numeroase turnee de „propagandă” în ţară şi în străinătate. Scopul lor era formarea unei echipe omogene în vederea viitoarei participări la campionatul Diviziei Naţionale A şi pentru refacerea prestigiului Timişoarei după decăderea Chinezului. În 1931, primul an complet de activitate, Ripensia a jucat 55 de meciuri, câştigând 38, făcând 8 egaluri şi suferind 9 înfrângeri, golaveraj 203-91. Dintre acestea, 22 au fost întâlniri internaţionale. În a doua jumătate a anului 1931, Ripensia a învins, la 6 septembrie, reprezentativa oraşului Belgrad cu 2-1 (1-0), prin golurile lui Beke şi Rudy Wetzer. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay (Semler), R. Wetzer, Lakatos (Ciolac), Semler (Lakatos).

Au urmat altă victorie, 4-1 cu Szegedi F.C., şi în octombrie un 3-3 cu reprezentativa B (profesionistă) a Ungariei. Toate aceste întâlniri însemnau, evident, o sursă de venituri pentru a putea fi plătiţi jucătorii angajaţi prin contract. Însă în 1932, din cauza nerespectării condiţiilor de plată prevăzute în contractele cu jucătorii, în lot domnea o atmosferă încărcată. Câţiva jucători în frunte cu Schwartz au cerut trecerea la amatorism şi părăsirea echipei. Problemele aveau să fie însă înlăturate prin contractarea unui turneu în Franţa, invitaţia sosind după o evoluţie foarte bună acolo a formaţiei orădene C.A.O.

Turneul a început la 23 martie şi a durat două luni, cu jocuri împotriva celor mai bune echipe franceze. Ripensia avea să reprezinte cu cinste fotbalul românesc, jucând 15 partide, între care 10 victorii, un egal şi 4 înfrângeri, cu un golaveraj de 43-26 şi o medie de aproape trei goluri înscrise în fiecare meci. Au fost folosiţi în turneu jucătorii Zombory, Bürger, Agner, Hrehuss, Kotormany, Koroni, Dobay, Schwartz, Wetzer, Raffinsky, Lakatos, Beke. La 6 aprilie li s-a alăturat şi Ciolac, solicitat de jucători în urma accidentărilor suferite, lotul fiind prea mic pentru un turneu atât de îndelungat. Printre rezultatele înregistrate au fost: 1-0 cu S.C. Montpellier, 4-1 cu Olympique d’Arles, 3-4 în revanşa cu Montpellier, 6-1 cu F.C. Hyères (meci foarte dur, soldat cu multe accidentări, în urma căruia a fost solicitat Ciolac), 1-4 cu O.G. Nice, 1-6 cu Olympique Marseille, 1-1 cu Red Star, 2-3 cu F.C. Rouen, 6-0 cu F.C. Brest, 5-2 cu F.C. Lorrant, 3-1 cu F.C. Havre, 3-1 cu Stade Français, 4-1 cu F.C. Mulhouse.

În mai 1932, Ripensia a învins echipa Moravska Slavia cu 3-0 în faţa a 5.000 de spectatori, iar în iunie pe C.F.R. Bucureşti cu 5-4 şi pe Unirea Tricolor cu 3-1. Apoi a urmat o înfrângere la Timişoara, 1-3 în faţa campioanei Ungariei, Ferencvaros, într-un meci în care Ripensia a deschis scorul şi a mai avut două bare.

La 4-5 iunie, în sfârşit, adunarea generală a F.R.F.A. a aprobat cu majoritate de voturi proiectul instituirii diviziei naţionale şi aplicarea „statutului italian” pentru jucătorii legitimaţi de Federaţie. Erau incluse în aceeaşi categorie toate echipele fruntaşe, inclusiv Ripensia, anulându-se restricţia privitoare la participarea jucătorilor profesionişti în competiţiile oficiale interne. Toţi fotbaliştii aveau acum drept de joc în partidele oficiale, Ripensia urmând astfel să evolueze în campionat. Din iniţiativa organizaţiilor sportive timişorene, din anii 1932-1933 Divizia Naţională A a avut o nouă formă de desfăşurare, reunind cele mai bune echipe ale ţării: două serii a câte şapte echipe, jucându-se tur şi retur după sistemul toamnă-primăvară. Câştigătorii celor două serii urmau să joace două partide în finala campionatului.

Ripensia a câştigat într-o manieră magistrală seria I a campionatului, în care doar C.F.R. Bucureşti, Crişana Oradea şi Gloria C.F.R. Arad au fost adversari puternici. În primul meci al finalei, pe stadionul „Electrica” din Timişoara, 3.000 de spectatori au urmărit jocul Ripensia-Universitatea Cluj 5-3 (3-2). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Raffinsky, Dobay. În retur la Cluj, aceiaşi jucători au remizat 0-0, titlul de campioană revenind astfel, după o întrerupere de cinci ani, la Timişoara. Meritul Ripensiei era accentuat de faptul că ea participa pentru prima oară la această competiţie. Succesul a fost dublat de obţinerea titlului de golgeter al campionatului de către Ştefan Dobay cu 15 reuşite.

„Calul” Dobay avea să joace timp de zece ani la Ripensia, cucerind patru titluri de golgeter, dintre care trei consecutiv. Între 4 iunie 1933 şi 26 decembrie 1934 a jucat de nouă ori în naţională, marcând de fiecare dată. În continuare, până la 8 septembrie 1937, el a evoluat în 28 dintre cele 30 de meciuri jucate de selecţionata României. El avea un şut imparabil. În 1935 a şi rupt plasa porţii la un meci cu Juventus la Bucureşti, pe stadionul „Venus”. Căpitanul echipei adverse, Cibi Braun, avea să îşi amintească: „Iată ce s-a întâmplat pe teren: în minutul 8, Ghiţă Ciolac l-a deschis splendid pe Dobay, iar «Calul» a pornit-o în galop! Apoi, după ce a scăpat de Nicky Petrescu, de la vreo 10 metri şi-a expediat ghiuleaua spre poarta lui Endreffi. Ei bine, dragii mei, şutul acela n-a fost şut, ci un adevărat trăsnet! Mingea a spart plasa porţii şi a ieşit afară. Eu mă aflam la 5-6 metri distanţă de Dobay şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că toată viaţa mea n-am mai întâlnit o lovitură atât de puternică. Balonul a trecut ca ghiuleaua din tun şi pe oricine ar fi întâlnit în cale cred că l-ar fi doborât la pământ! Când balonul a trecut prin plasă, a urmat un moment de tăcere mormântală în tribune. Nimănui nu-i venea să-şi creadă ochilor. Primul care s-a smuls din uluială a fost arbitrul Tică Iliescu, care se afla în apropierea porţii; văzuse cum balonul pătrunsese în spaţiul ei şi ce ravagii făcuse, aşa că n-a mai stat pe gânduri şi a fluierat golul. Tribunele au început să aplaude cu frenezie.”

În 1986, Ioan Chirilă scria: „Ştefan Dobay locuieşte astăzi la Târgu Mureş, are peste 70 de ani; l-am surprins într-o zi, trei-patru secunde, în cadrul unui documentar T.V. despre intervenţiile chirurgicale reuşite ale medicilor din Târgu Mureş, şi cum Ştefan Dobay suferise de artroză la ambele articulaţii coxofemurale, veche maladie a fotbaliştilor, a apărut în faţa obiectivului, pe bicicletă, pe Corso, în dreptul Teatrului Naţional. Din păcate, imaginea a durat câteva secunde. Iar «vorbirea» – mai bine de un minut. Un prim-plan prelungit cu Dobay ar fi fost cel mai puternic argument în favoarea chirurgilor din Târgu Mureş.”

Şi tot lui Ioan Chirilă, Dobay i-a spus: „Află, Ioane, că dacă mi s-ar fi spus în adolescenţă că n-o să am voie să beau un şpriţ la gheaţă după meci, ca să pot «rejuca» fazele unui meci care devenea astfel de o mie de ori mai frumos, aş fi abandonat imediat jocul care mi-a dăruit până la urmă două artroze la articulaţiile coxofemurale, dar care nu mă împiedică să spun că fotbalul rămâne darul cel mai de preţ pe care l-am primit.”

În primul meci al acelui campionat 1932-1933, Ripensia a condus cu 2-0 la pauză pr C.F.R. la Bucureşti, pierzând însă în final cu 3-2 (goluri ale lui Dobay şi Beke). Au urmat două scoruri de 3-0, cu Şoimii Sibiu (Schwartz, Dobay, Raffinsky) şi cu România Cluj (Dobay de două ori şi Lakatos). În etapa a patra a fost suferită şi ultima înfrângere, 3-4 la Gloria C.F.R. Arad, după ce din nou Ripensia condusese la pauză cu 3-2 (Raffinsky a înscris două goluri). După aceasta nu a mai pierdut niciun punct. În tur s-au mai obţinut rezultatele de 1-0 cu Tricolor Ploieşti şi 9-1 cu Crişana Oradea, iar în retur 2-1 cu C.F.R. Bucureşti, 6-0 cu Şoimii Sibiu, 4-0 cu România Cluj, 4-1 cu Gloria C.F.R. Arad, 11-0 cu Tricolor Ploieşti (Schwartz a dat cinci goluri, iar Dobay trei), 1-0 cu Crişana Oradea (Raffinsky). În clasamentul final al seriei I, Ripensia avea zece victorii şi două înfrângeri, golaveraj 49-10 şi 20 de puncte, urmată de C.F.R. Bucureşti (18) şi Crişana Oradea (15). În anul competiţional 1932-1933 Ripensia a jucat în total 58 de meciuri (45 de victorii, două egaluri, 11 înfrângeri), golaveraj 234-89. Jocuri internaţionale au fost 21 (13 victorii, un egal, 7 înfrângeri), golaveraj 32-12. Ultimul rezultat important a fost 9-0 cu S.M.T.E. Subotica. Ziarul Napló din Subotica scria: „Nu s-a mai văzut la Subotica un joc asemănător cu al Ripensiei.”

În iulie 1932 Ripensia a întâlnit Rapid Viena, fiind învinsă cu 1-3. S-au remarcat totuşi Ciolac, Schwartz şi Dobay. Tot în 1932 a învins-o pe Gradzanski cu 4-2. La sfârşitul anului s-a plecat într-un nou turneu în Franţa. La 25 decembrie a avut loc jocul cu Hyères (1-0), apoi la 1 ianuarie 1933 la Toulouse, 12-1 cu selecţionata Marinei franceze (Stockschläger a marcat 4 goluri, Ciolac 3, Bindea şi Lakatos câte 2, Beke un gol). Au urmat la 3 ianuarie un 2-2 la Hyères cu selecţionata locală, apoi 5-3 cu A.C. Monaco. După trei victorii şi un egal în Franţa, pe drumul de întoarcere s-a înregistrat acel 9-0 de la Subotica cu S.M.T.E. şi un 3-6 tot acolo cu o selecţionată regională. Prin jocul tehnic şi spectaculos, Zombory, Bürger, Albu, Deheleanu, Kotormany, Lakatos, Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay, Stockschläger au câştigat simpatia miilor de suporteri din ţară şi de peste hotare. Ripi avea mii de admiratori la Bucureşti, unde evoluţiile ei constituiau adevărate sărbători fotbalistice. După cum scria şi Ioan Chirilă: „Ripensia era echipa mea favorită – sentiment de elev cucerit de sonoritatea numelui, provenit din Dacia Ripensis.” Tot el consemna formula de atac a Ripensiei astfel: Bindeabekeciolacschwartzdobay, precizând: „Scuzaţi formula grafică, dar ea sugerează omogenitatea celui mai bun atac al anilor ’30.”

În mai 1933, în plin campionat, Ripensia a primit aprobarea de a evolua în Olanda. La 11 mai a pierdut cu 2-7 (1-4) în faţa reprezentativei oraşului Haga, revanşându-se cu 3-0 a doua zi în faţa a 10.000 de spectatori. Au urmat 3-3 cu Ajax Amsterdam, 3-0 cu C.G. Haarlem, 4-0 cu Dordrecht şi 2-1 cu Rotterdam 11. Apoi în august a întâlnit echipele vieneze Wacker (4-3) şi First (0-1), în faţa a 5.000 de spectatori. La 15 august tribunele au fost neîncăpătoare la jocul Ripensia-Ujpest, campioana Ungariei: 2-3. Apoi la Bucureşti Ripensia a învins-o pe Ferencvaros cu 2-1. La 21 octombrie se remiza cu Ujpest la Budapesta (3-3), până la sfârşitul anului 1933 având loc şi alte meciuri în străinătate.

În 1933-1934 Ripensia a evoluat în seria a II-a a Diviziei Naţionale A, câştigând din nou primul loc, cu 11 victorii, două egalităţi (4-4 cu România Cluj şi 0-0 cu C.A.O. Oradea) şi o înfrângere (1-3 cu Juventus Bucureşti). Victoriile obţinute au fost: 5-0 şi 7-0 cu Şoimii Sibiu, 3-0 şi 6-2 cu Unirea Tricolor, 3-0 cu C.A.O. Oradea, 7-2 şi 6-0 cu Mureşul Târgu Mureş, 2-1 cu România Cluj, 2-1 cu Juventus Bucureşti, 3-1 şi 8-0 cu Gloria C.F.R. Arad. Finala campionatului a avut loc între Ripensia şi „dracii negri”, Venus Bucureşti. În Timişoara domnea optimismul. La 15 iulie însă, Ripensia, lipsită de Cotormani, Beke şi Deheleanu, conducea cu 2-0 la pauză prin golurile lui Ciolac, dar în repriza a doua fraţii Vâlcov au pus stăpânire pe joc şi Venus a învins cu 3-2. În returul de la Bucureşti, Ripensia a jucat în zece oameni din minutul 30, „fachirul” Kotormany fiind accidentat, iar pe atunci nu se făceau modificări. Totuşi, din nou Ripensia conducea la pauză prin golul lui Ciolac, dar Venus a învins cu 5-3.

Kotormany, poreclit „fachirul” sau „Bebi”, a evoluat de 9 ori şi în selecţionata naţională. După partida România-Iugoslavia 5-0 din 1933, el a fost denumit „stăpânul terenurilor”, atât la sol, cât şi în duelurile aeriene. Dobay a fost din nou golgeter în 1934, cu 23 de goluri, dintre care 5 înscrise într-un singur meci, cel cu Mureşul Târgu Mureş.

Tot în sezonul 1933-1934 a avut loc şi prima ediţie a Cupei României. Ripensia a avut un traseu impecabil: 7-0 cu Şoimii Sibiu, 6-4 cu Gloria C.F.R. Arad, 6-3 cu Venus Bucureşti, 3-1 cu A.M.E.F.A. Arad. În finală a dispus cu 5-0 (3-0) de Universitatea Cluj, prin golurile marcate de Bindea (2), Dobay (2) şi Schwartz. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Întreaga echipă a jucat cu precizia unui ceasornic. S-au remarcat în special Dobay, Bindea, Kotormany, Zombory, Bürger, Deheleanu şi Lazăr. Iniţial finala s-a disputat la Timişoara, Ripensia câştigând cu 3-2, dar la insistenţele clujenilor şi cu aprobarea conducerii Ripensiei, rezultatul a fost anulat, partida rejucându-se la Bucureşti. Doctorul Cornel Lazăr şi ceilalţi conducători ai clubului au văzut în meciul de la Bucureşti o bună sursă de venituri, el declarând presei cu acel prilej: „Pentru noi e indiferent unde jucăm, fiindcă în momentul de faţă suntem cea mai bună formaţie din România.”

Dintre jucătorii remarcaţi la acel meci, portarul Zombory a apărat de nouă ori şi poarta naţionalei României. Prima sa evoluţie în naţională a fost în 3 octombrie 1926 la Zagreb, când România a învins Iugoslavia cu 3-2. Ultima sa evoluţie a avut loc la 27 mai 1934 la Trieste, la Campionatul Mondial, România-Cehoslovacia 1-2. Bürger a fost timp de un deceniu un om de bază atât la Ripensia, cât şi la naţională. A adunat 34 de selecţii, foarte multe pentru acea perioadă. El juca cu multă dăruire şi controla bine balonul. Deheleanu a debutat şi el în naţională la 29 aprilie 1934, în meciul România-Iugoslavia de la Bucureşti. După acel joc, Gazeta din Bucureşti a organizat un sondaj în rândul cititorilor şi specialiştilor, în care el a fost declarat cel mai bun jucător român al meciului, primind în consecinţă „Cupa Gazeta”. După partida România-Polonia 4-1 din 3 noiembrie 1935 de la Bucureşti, revista Realitatea Ilustrată scria: „Linia de mijlocaşi (Deheleanu, Fieraru, Szaniszlo) de duminecă poartă tot meritul victoriei. Este poate cea mai bună din toate câte a avut echipa României în întreaga ei carieră.” Ultimul meci al lui Deheleanu la Ripensia, unde activa din 1932, a fost la 26 iunie 1938, 3-0 cu F.C. Milano. Ciolac era un fin tehnician şi controla balonul perfect. El era eficace, dar şi bun pasator şi creator de faze. În naţională a avut 24 de selecţii, reuşind 13 goluri.

Schwartz se afla la Ripensia din 1930. „Sobi” a fost considerat de multe ori cel mai bun jucător de pe teren. A fost un foarte bun secondant al lui Dobay. Era un bun tehnician, coordonator de joc, creator de situaţii şi realizator de goluri. A fost cel mai eficace jucător al României la ultima ediţie a Cupei Balcanice de dinainte de război (1936), când a marcat patru dintre cele nouă goluri ale naţionalei, câte două cu Grecia (5-2) şi Bulgaria (4-1). Bindea centra cu precizie şi combina excelent cu colegii de linie. El avea o demarare rapidă şi o lovitură de poartă bine plasată. A jucat la Ripensia din 1932 până la începutul războiului. A reuşit patru goluri la 10 iulie 1938, în partida Ferencvaros-Ripensia 5-4, şi două goluri în mai 1935, la victoria cu 5-2 asupra lui F.C. Viena. A jucat de 27 de ori în naţională.

În 1933 Ripensia a disputat 53 de meciuri (36 de victorii, opt egaluri, nouă înfrângeri), golaveraj 228-83. Golurile au fost marcate de Dobay (76), Raffinsky (46), Schwartz (21), Bindea (19), Ciolac (18), Beke (13), Lakatos (8), Deheleanu (6), Kotormany (5) etc. Ziarul Vestul atribuia succesele Ripensiei: „Coeziunii sufleteşti, colegialităţii, dragostei faţă de club şi folosirea la maximum a antrenamentelor.” Ţara din Timişoara, nr. 109 din 18 decembrie 1933, insera articolul intitulat Ripensia în sezonul trecut, în care scria: „Partea cea mai puternică a echipei a fost fără îndoială linia de mijloc compusă din Deheleanu, Kotormany, Lakatos şi Hrehuss, dintre care Kotormany şi Lakatos au devenit jucători stabili ai echipei naţionale. La înaintare au jucat Bindea, Beke, Schwartz, Chiroiu, Ciolac, Raffinsky, Dobay şi alţii, Bindea, Ciolac şi Dobay fiind întrebuinţaţi des în echipa naţională. Apărarea Ripensiei este solidă, deşi nu mai ajunge la înălţimea din anii precedenţi.” În acel an, Dobay a obţinut cel de-al doilea titlu de golgeter al campionatului. Beke a evoluat şi el la Ripensia în perioada 1930-1939, când a suferit un accident la schi pe Muntele Mic. A jucat de şase ori şi în naţională, prima oară la 25 august 1935 la Erfurt, Germania-România 4-2 (1-1). În 1936 a jucat de trei ori: România-Iugoslavia 3-2, România-Grecia 5-2 şi România-Bulgaria 4-1, iar în 1937 de două ori: România-Cehoslovacia 1-1 şi România-Belgia 2-1. Cu el în echipă, naţionala României a suferit o singură înfrângere. Nu a fost realizator prin excelenţă, ci un foarte bun pasator, cu o mare putere de luptă şi rezistenţă. Era un jucător serios, sârguincios şi receptiv la tot ce a reprezentat noul în organizarea jocului.

În lunile februarie-martie 1934, a fost efectuat un nou turneu în Franţa, care a cuprins cinci partide. La 26 februarie, Ripensia a învins pe St. Etienne cu 4-0, apoi a pierdut cu 4-5 la Nîmes şi cu 3-4 la Cannes, câştigând cu 2-0 la F.C. Mulhouse şi remizând 2-2 cu selecţionata oraşului Lyon. Lotul deplasat la acest turneu a fost format din: Zombory – Bürger, Agner – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss (Chiroiu) – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. A urmat un 3-0 la Timişoara cu Z.A.K. Subotica (goluri Ciolac, Beke şi Zombory din penalty), joc urmărit de 2.000 de spectatori. Ripensia avea să câştige şi turneul pascal organizat la Bucureşti, învingând cu 4-3 (3-0) pe Kispest Budapesta şi cu 7-2 (2-1) pe Venus Bucureşti.

La 27 mai 1934, dintre cei 11 jucători folosiţi la naţională în meciul cu Cehoslovacia de la Campionatul Mondial din Italia (1-2), şase au fost timişoreni: Zombory, Moravetz, Kotormany, Deheleanu, Bindea şi Dobay, alţi trei fiind foşti timişoreni: Vogl, Sepi II şi Kovacs. În urma acestei participări a avut loc şi un incident neplăcut, descris astfel în Vestul din 23 iunie: „Pentru cele câteva zile cât a lipsit – chemat la Trieste să reprezinte România la Campionatul Mondial de Fotbal -, Vasi Deheleanu, acest admirabil stegar al culorilor noastre sportive, a fost concediat de la primăria din Timişoara. Zvârlit afară ca o otreapă (…), scos dintr-o slujbă pentru care pregătirea sa îl impune în vanitatea atâtor dactilografe analfabete, dar excitant decorative pentru râfna şefilor de birou ai primăriei din Timişoara.” În urma presiunilor ziariştilor şi opiniei publice, Deheleanu a reprimit postul.

În iunie, pe stadionul O.N.E.F. din Bucureşti, 15.000 de spectatori aplaudau victoria Ripensiei cu 2-1 în faţa Triestinei, prima echipă italiană care a vizitat România. A urmat înfrângerea cu 4-6 (1-4) în faţa Admirei, campioana Austriei. Zombory a fost în zi slabă. Deheleanu şi Bindea, accidentaţi, nu au putut evolua. Golurile au fost înscrise de Possak, Dobay, Schwartz şi Ciolac. Ripensia a pierdut campionatul 1933-1934 şi din cauza oboselii, susţinând 20 de întâlniri într-o singură lună.

Din sezonul 1934-1935, Divizia Naţională A s-a desfăşurat într-o singură serie. Ripensia a terminat turul pe locul 1, iar Chinezul pe 2, ambele având câte 16 puncte. În retur, Ripensia a acumulat alte 16 puncte, cucerind al doilea său titlu de campioană. În startul campionatului deja, ea a învins la Bucureşti pe Juventus cu 3-0 prin reuşitele lui Schwartz, Ciolac şi Dobay. La 13 septembrie 1934 au pierdut însă derby-ul local cu Chinezul cu 5-6 (2-3). Au marcat: Dobay (3), Bindea şi Lazăr. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Şi în retur Chinezul avea să învingă cu 3-2. După înfrângerea cu 5-6, roşu-galbenii s-au deplasat la Unirea Tricolor Bucureşti, câştigând cu 3-2. La 7 octombrie au întrecut tot la Bucureşti pe Venus cu 4-1. Din etapa a VIII-a, locul 1 a fost preluat de Chinezul. Alte rezultate în tur au fost: Ripensia – A.M.E.F.A. Arad 4-3 (1-0), C.A.O. Oradea – Ripensia 2-2 (2-0), iar în retur: Ripensia – România Cluj 5-1 (3-1), Ripensia – Unirea Tricolor 5-0 (3-0), A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 2-2 (1-1). După jocul cu România Cluj, ziarul timişorean Polysport din 18 martie 1935 scria: „Asul zilei a fost Kotormany. A acoperit tot terenul şi a fost inepuizabil. Aplauzele care au acompaniat acţiunile sale au fost complet justificate. Deheleanu în defensivă şi în special la degajările cu capul, Lakatos în ofensivă şi în deschiderile sale ideale, l-au încadrat de minune pe Kotormany. Atacul a funcţionat ca în zilele sale bune. Bindea a avut curse admirabile. Dobay este în drum spre forma sa de odinioară. Ghiţă Ciolac a condus cu măiestrie, plus că a fost unul din cei mai periculoşi înaintaşi în faţa porţii. Schwartz a fost iniţiatorul tuturor atacurilor. Cei doi fundaşi (Hoksary şi Agner) au fost cam nesiguri. Totuşi, n-au fost expuşi situaţiilor critice. Pavlovici s-a achitat conştiincios de sarcina sa.” În clasamentul final, Ripensia a acumulat 32 de puncte, fiind urmată de C.A.O. Oradea şi Venus Bucureşti cu câte 29.

Portarul Pavlovici, aflat la Ripensia din 1933, a fost unul dintre cei mai buni din Europa. Era denumit de ziarişti „pantera neagră” sau „pantera din vest”. Până în 1941, cât a jucat aici, a suferit patru fracturi, datorită curajului şi a îndrăznelii cu care intervenea la balon. O amintire legată de el avea şi Cibi Braun: „Ripensia juca cu Universitatea la Cluj. Arbitrul nu se prezentase, aşa că cele două echipe au căzut la învoială să conducă jocul un localnic. Studenţii atacau, atacau, dar nu marcau în ruptul capului. Deodată, cu cinci minute înainte de sfârşit, Hoksary face henţ careu. Arbitrul fluieră, fericit şi el de această miraculoasă întâmplare… Un clujean trage penalty-ul, dar Pavlovici apără. Stupoare în tribune. Dar arbitrul localnic nu se dă bătut. Dictează repetarea loviturii. Aceeaşi poveste se repetă. Clujeanul bate şi «pantera» prinde… Dar arbitrul tot nu se lasă… Cere din nou repetarea loviturii.

Schwartz se apropie de el şi îl întreabă:

– Nu vă supăraţi, domnule arbitru, până când o să se tragă?

– Până va fi gol, răspunde arbitrul, înfuriat.

Schwartz se întoarce spre poartă şi strigă:

– Pavlovici, lasă să intre mingea, că altfel pierdem… trenul!”

După meciul Venus-Ripensia 0-1 de la 15 martie 1938, Sportul Capitalei avea să scrie: „Dar Venus are ghinion. Ghinionul de a da peste un portar în formă extraordinară. Pavlovici se transformase în om de gumă sau în panteră. Pavlovici este la ora aceasta cel mai bun portar din ţară. Portarul Ripensiei a dovedit calităţi excepţionale pe care abia le-au arătat Plánička sau Badjou. Promptitudine, elasticitate, plasament, joc de careu şi îndrăzneală – iată calităţile acestui mare sportiv.” De asemenea, ziarul mai adăuga că Pavlovici avea un reflex „de Tarzan”.

În sezonul 1934-1935 Ripensia a ajuns până în finala Cupei României. A eliminat pe rând echipele A.C.F.R. Braşov (4-1), Universitatea Cluj (2-1), C.A.O. Oradea (2-1) şi Venus Bucureşti (4-2). Finala cu C.F.R. Bucureşti a fost pierdută în prelungiri cu 6-5 (goluri ale lui Schwartz 2, Ciolac, Dobay şi Zombory de la 11 m). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lazăr – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În paralel au fost continuate şi disputele internaţionale. La 1 mai 1935 Ripensia era învinsă la Bucureşti de Beogradski, după ce la pauză fusese 1-1. La jocul desfăşurat pe o ploaie torenţială pe arena „Venus” au asistat 10.000 de spectatori. A lipsit Ciolac. La 15 mai, în nocturnă tot pe „Venus”, Ripensia a învins pe F.C. Wien cu 5-2, când cvintetul ofensiv Bindea-Beke-Ciolac-Schwartz-Dobay a dat dovadă de o mare poftă de gol. În luna august, la Timişoara, 5.000 de spectatori aplaudau victoria cu 4-2 (2-2) în faţa Admirei, prin golurile lui Dobay, Ciolac, Beke şi Schwartz. La 19 august a avut loc la Bucureşti amicalul cu Austria Viena (3-3), meci rămas celebru în urma unei faze relatate din nou de Cibi Braun:

„Crezi că poţi să-ţi stăpâneşti telegarii nervilor atât de uşor? Sindelar, cât era el de formidabil, maestru inegalabil al balonului rotund, strateg fin şi executant impecabil al fentelor, a uitat de toate aceste «grade» şi i-a ars un picior arbitrului Denis Xifando în partea cea mai… moale.

Lucrurile s-au petrecut pe «Venus», la jocul Ripensia – F.C. Austria. Vienezii veniseră cu «tacâmul complet» (adică cu Hiden, Sesta, Sindelar etc.), dar timişorenii le-au făcut multe clipe grele… Şi-apoi, colac peste pupăză, se mai întâmplă una grozavă. Xifando acordă un «11» Ripensiei. În poartă apăra Pavlovici, iar Zombory – specialistul loviturilor de acest soi – sta rezervă pe tuşă. Când a văzut însă că s-a dat «11 metri», Zombory s-a sculat, a intrat în teren, a bătut lovitura, a marcat şi apoi s-a dus calm şi s-a reaşezat pe bancă. Faptul trecuse neobservat. Dar, după câteva minute, Xifando mai acordă un «11 metri». Scena se repetă, dar de această dată Sindelar aleargă la arbitru:

– Sunt 12 oameni în teren!

Nu ştiu ce i-a răspuns Denis Xifando, dar Sindelar şi-a concretizat replica prin acel picior celebru, aplicat cu precizie şi măiestrie drept în spatele arbitrului.

Amatorii de glume i-au sugerat arbitrului Denis Xifando să cedeze pantalonii cu pricina unui muzeu, iar în inscripţia lămuritoare să se scrie: «Aceşti pantaloni poartă ‘viza’ celebrului fotbalist Sindelar!»”

În urma acestui scandal, Sindelar, care a fost eliminat de pe teren, avea să fie mustrat de Federaţia vieneză de fotbal.

În 1935-1936 Ripensia a câştigat şi campionatul şi cupa, acesta fiind singurul an din istoria fotbalului timişorean când ambele trofee supreme ale fotbalului românesc au fost câştigate de sportivii din oraşul de pe Bega. Turul campionatului a avut o situaţie destul de neclară. Lupta se dădea între cinci echipe, despărţite la finalul turului de numai două puncte. Ripensia a terminat turul pe locul 3, cu un punct mai puţin decât liderul C.A.O. În retur Ripensia a pierdut doar 3 jocuri din 11, câştigându-le pe celelalte. În această ediţie ea şi-a luat revanşa în faţa Chinezului pentru înfrângerile din campionatul anterior. La 23 septembrie 1935 Ripensia a învins Chinezul cu 6-1 (2-1), iar la 23 aprilie 1936 cu 3-2 (3-1). În partida din primăvară au evoluat: Pavlovici – Bürger, Agner – Gáll, Kotormany, Hoksary – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. În aceste două meciuri au marcat Schwartz (3), Chiroiu (2), Dobay (2), Ciolac şi Bindea. În tur s-au mai înregistrat rezultate precum: Ripensia – C.A.O. Oradea 5-1, Gloria Arad – Ripensia 4-1, Juventus – Ripensia 1-1, iar în retur A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 1-0, Ripensia – Universitatea Cluj 5-2 sau Ripensia – Crişana Oradea 4-1. În clasamentul final, Ripensia avea 30 de puncte, urmată de A.M.E.F.A. Arad cu 28, Juventus, C.A.O. Oradea şi Venus cu câte 24.

În Cupa României a eliminat pe C.F.R. Bucureşti cu 3-2, pe Crişana Oradea cu 8-3, pe Minerul la Lupeni cu 9-2, pe Universitatea Cluj cu 4-2, iar în finală la Bucureşti pe Unirea Tricolor cu 5-1 (1-0). În cele cinci meciuri Ripensia a înscris 29 de goluri. În finală au marcat Ciolac (2), Schwartz (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Chiroiu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

La 10 februarie 1936 Ripensia a învins-o din nou pe Z.A.K. Subotica cu 7-1. La 15 aprilie, la Bucureşti, într-un joc de mare luptă, a învins-o cu 1-o pe Slavia Praga, la care evoluau portarul Plánička, fundaşul Dencik, mijlocaşul Krcil şi atacanţii Fiala, Brade, Puc sau Kopecky. La 3 iunie, tot la Bucureşti, era pierdut cu 1-2 meciul cu F.C. Liverpool, după ce Dobay a deschis scorul. Şi tot acolo, la 16 august, în faţa a 18.000 de spectatori, a învins-o pe Ferencvaros, campioana Ungariei în 1935, cu 3-0, deşi la aceasta jucau Toldi, Kiss, Tänzer, Sarossy sau Lazar. Obosiţi, la 26 august timişorenii cedau cu 1-7 în faţa Admirei, cea mai severă înfrângere din istoria echipei.

În 1936-1937 Ripensia a terminat campionatul doar pe locul 3, pierzând şi finala cupei. Numai Dobay a câştigat pentru a patra oară titlul de golgeter. În tur au fost scoruri precum: 4-0 cu Universitatea Cluj, 5-3 cu Chinezul, 5-3 cu Victoria Cluj, 2-0 cu Venus, 5-0 cu Unirea Tricolor, 6-2 cu Juventus. Returul a fost mai slab: 1-3 (0-0) cu A.M.E.F.A. Arad, 2-3 (2-3) cu Unirea Tricolor, 1-2 (0-0) cu Juventus, 1-2 (1-0) cu Universitatea Cluj. În clasamentul final, Venus avea 32 de puncte, Rapid 30 şi Ripensia 27. La victoria cu 2-0 din retur cu Crişana Oradea, prin golurile lui Dobay şi Zombory din 11 m, au evoluat: Zombory – Bürger, Hoksary – Lazăr, Deheleanu, Chiroiu – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În Cupa României, după 2-1 (1-1) la Timişoara cu Olimpia C.F.R. Satu Mare, 1-0 cu Unirea Tricolor, 1-0 la Timişoara cu Universitatea Cluj şi 5-2 tot acasă cu Juventus, finala a fost pierdută în faţa Rapidului, după 1-1 la pauză (gol Dobay), cu 5-1. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Agner – Lazăr, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Oprean, Ciolac, Schwartz, Dobay.

După încheierea sezonului de toamnă 1936, Ripensia a efectuat un turneu în Iugoslavia. După un 5-0 cu Z.A.K. Subotica, prin golurile lui Dobay (3), Schwartz şi Bindea, la 1 decembrie ea a întrecut pe S.K. Bata Borowa cu 4-2, iar la 5 şi 6 decembrie a fost învinsă cu 0-3 şi 1-3 de H.A.S.K. Zagreb, cea mai puternică echipă iugoslavă din acel moment. În 1937 a fost adus un nou antrenor, Heinlein, cu care a urmat o ultimă perioadă glorioasă. Cum scria Ioan Chirilă, Ripensia, „micul Wunderteam al anilor ’30”, va continua să fie cap de afiş până spre 1938, cu pragmatismul „semiprofesioniştilor” săi. Au fost obţinute victorii prestigioase cu First Viena (4-2, goluri Dobay 2, Sepi şi Schwartz), 2-1 (0-0) la Bucureşti cu Leicester City, în ciuda tehnicităţii superioare de care a dat dovadă aceasta, iar la 15 august 1937 un 2-0 (1-0) cu F.C. Hungaria tot la Bucureşti (la aceasta evoluau Csek, Titkos, Turay şi portarul Szabo). 10.000 de spectatori au fost prezenţi pe stadionul „Venus”. Graţian Sepi a jucat la Ripensia până în 1939. După meciul Elveţia-România de la Berna din 29 octombrie 1933 (2-2), ziariştii elveţieni l-au denumit „Tancul din Balcani” pentru pătrunderile sale rapide şi irezistibile. A jucat în naţională de 23 de ori, înscriind 15 goluri.

Ultimul succes notabil al Ripensiei a fost câştigarea campionatului 1937-1938. Atunci Divizia A s-a desfăşurat din nou pe două grupe, Ripensia evoluând în seria a II-a. Principala contracandidată aici era Venus Bucureşti. După terminarea turului, Venusul avea trei puncte avans, deoarece Ripensia a pierdut la Vulturii Textila Lugoj (2-3) şi Venus (1-6). În retur însă le-a învins cu 3-1, respectiv 1-0. Meciul Ripensia – Venus a şi decis de altfel locul 1. A marcat Oprean. Cei mai buni jucători au fost Pavlovici, Kotormany şi Bindea. Ripensia a câştigat prin urmare campionatul cu un punct avans. În retur a pierdut un singur meci. S-au evidenţiat Marksteiner, Oprean, Gáll şi Regdon. În tur Bindea a marcat 11 goluri, iar Marksteiner 9. În clasamentul final al seriei, Ripensia avea 30 de puncte, Venus 29, iar Gloria Arad 24. În august s-au jucat două meciuri pentru câştigarea titlului de campioană naţională. La Bucureşti, Ripensia a învins Rapidul cu 2-0, iar la Timişoara tot cu 2-0, prin golurile lui Oprean şi Bindea. În schimb, Cupa României a fost părăsită încă din 16-imi, după 1-5 cu Juventus la Bucureşti. În acel an, C.A.M. Timişoara a ajuns până în finală, fiind întrecută greu de Rapid Bucureşti cu 3-2.

În toamna lui 1937, Ripensia pierdea tot la Bucureşti amicalul cu Admira Viena cu 5-3 (3-1) şi pe cel cu F.C. Austria Viena cu 4-2. În schimb, în octombrie, la Timişoara, era învinsă Ujpest Budapesta cu 4-1 (0-1) în faţa a 6.000 de spectatori, prin reuşitele lui Bindea (2), Dobay şi Schwartz. Tot la Timişoara, First Viena câştiga cu 3-2, pentru gazde înscriind Marksteiner şi Bindea. În 1938 se remiza la Timişoara cu A.S. Roma (2-2), ocazie cu care s-au remarcat Dobay şi Bürger.

O mare performanţă a fost izbutită prin eliminarea lui F.C. Milano din Cupa Europei Centrale intercluburi. La 21 iunie 1938, pe stadionul „Venus” din Bucureşti, Ripensia a învins cu 3-0 (3-0), prin golurile lui Marksteiner (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Chiroiu – Nagy, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Beke, Marksteiner, Ciolac, Dobay. În retur, la 3 iulie, Bindea deschidea scorul la Milano în primele minute de joc. Gazdele au câştigat cu 3-1, însă Ripensia s-a calificat. A urmat dubla cu Ferencvaros Budapesta. La 10 iulie pe „Venus” aceasta a învins cu 5-4 (3-3), toate golurile învinşilor fiind înscrise de Bindea. Pavlovici a avut în schimb o zi neagră. În retur, maghiarii au câştigat cu 4-1 (2-0). După terminarea partidei, Bindea a fost bătut de câţiva jucători ai gazdelor. Au fost făcute reclamaţii la F.I.F.A., ameninţări prin presă, însă curând ecourile s-au stins şi competiţia a continuat fără echipele româneşti.

În 1938-1939 turul campionatului a fost încheiat pe locul 2. În retur însă, Ripensia a pierdut cinci meciuri, în timp ce Venus a pierdut unul singur în întregul campionat. Ripensia a terminat pe 2, însă la 9 puncte de lider. Cu 53 de goluri marcate, a fost cea mai eficace formaţie. Adalbert Marksteiner a înscris de 19 ori, devenind golgeter al Diviziei A. Au mai marcat Bindea, Ciolac, Sepi II şi Dobay. Foarte bine au evoluat în acest campionat mijlocaşii Nagy şi Gáll, în special primul dovedindu-se un half de mare clasă.

În tur cea mai frumoasă victorie a fost cea obţinută în etapa a doua, 5-0 cu Tricolor Ploieşti (au marcat Bindea 2, Marksteiner 2 şi Dobay). Alte rezultate din tur: 0-3 cu F.C. Carpaţi Baia Mare, 3-2 cu Gloria Arad, 1-1 cu Venus, 4-3 cu Victoria Cluj, 2-1 cu Rapid Bucureşti. În retur a fost luată revanşa în faţa lui Carpaţi Baia Mare cu 4-1 (2-0), prin golurile lui Ciolac şi Marksteiner (câte 2), în cadrul ultimei etape. Tot în retur: 4-1 (1-1) cu Victoria Cluj, 1-2 (1-0) cu Gloria Arad, 2-1 (1-1) cu Rapid la Bucureşti. În clasamentul final, Venus a adunat 35 de puncte, Ripensia 26 şi A.M.E.F.A. Arad 25.

Marksteiner a fost principalul realizator al echipei în ultimii patru ani dinaintea războiului. Colegul său de echipă Rudolf Bürger avea să spună: „După ce a sosit la Timişoara dintr-o echipă arădeană necunoscută, mulţi au privit cu neîncredere jocul lui. Însă când a început să marce goluri în serie, unele mai frumoase decât celelalte, s-a schimbat atitudinea echipei faţă de el. Mi-a plăcut seriozitatea lui, atât pe teren cât şi în viaţa particulară. A fost un bun coleg de echipă, cu care ne-am înţeles foarte bine.” După meciul cu Carpaţi Baia Mare (4-1) din 18 iunie 1939, ziarul Sport şi critică scria că Marksteiner, autor a două goluri, este un realizator ideal. Înscrisese tot două goluri şi lui F.C. Milano. A fost de două ori selecţionat în naţionala ţării.

În Cupa României, din nou, Ripensia a fost eliminată încă din 16-imi, 1-3 cu Rapid Bucureşti. Iar în turneul pascal de la Bucureşti din primăvara lui 1939, Ripensia a pierdut cu 1-2 în faţa Venusului şi a învins cu 5-3 pe Rapid.

În 1939-1940, randamentul Ripensiei în campionat a fost de numai 50% (22 de puncte obţinute din 44 posibile). A terminat pe locul 6, cel mai slab reuşit în Divizia A în istoria clubului de până atunci. Chiar şi nou promovata C.A.M. Timişoara a încheiat campionatul cu un punct mai mult. În întâlnirile directe s-au consemnat două egalităţi: 1-1 şi 2-2. În primul joc a marcat Marksteiner, iar în al doilea Marksteiner şi Simatoc. În partida din tur au jucat: Pavlovici – Kungl, Dobay – Simatoc, Kotormany, Nagy – Haas, Oprean, Marksteiner, Jifcovici, Tänzer. S-au evidenţiat Pavlovici, Nagy, Simatoc, Kotormany, Marksteiner, Jifcovici şi Tänzer. Bindea juca acum la C.A.M.T., dând un interes sporit jocurilor directe. În prima etapă, la 27 august 1939, Ripensia învinsese cu 3-0 (2-0) pe Juventus, prin golurile lui Mioc, Jifcovici şi Ciolac. Au jucat atunci: Pavlovici – Oprean, Regdon – Simatoc, Kotormany, Lazăr – Beke, Andreescu, Mioc, Jifcovici, Ciolac. Tot în tur, la Timişoara a fost învins şi Venus cu 2-1 (goluri ale lui Haas), alte rezultate fiind: Ripensia – U.D. Reşiţa 4-4, Ripensia – Gloria C.F.R. Galaţi 2-0, Unirea Tricolor – Ripensia 1-0, Rapid – Ripensia 3-2. În retur: Juventus – Ripensia 5-1, apoi 0-1 cu Gloria C.F.R. Galaţi şi 0-3 cu U.D. Reşiţa, rezultate care au îndepărtat echipa de fruntea clasamentului. Ripensia totaliza cu nouă puncte mai puţin decât campioana Venus Bucureşti. Nici în cupă nu a trecut de 16-imi.

Ediţia 1940-1941 a fost prima de după 1932 când Timişoara a avut o singură echipă în Divizia A, C.A.M.T. fiind nevoită să se retragă. Ripensia a început foarte bine campionatul. În etapa a V-a, după 4-1 (2-0) cu F.C. Brăila, ea a ajuns chiar în fruntea clasamentului, fără nicio înfrângere. Au urmat însă rezultate mai slabe: 2-2 cu U.D. Reşiţa, 2-3 cu Mica Brad, 1-3 cu Sportul Studenţesc, iar în etapa a X-a 2-2 cu F.C. Ploieşti în deplasare, coborând pe locul 4. Între timp fusese obţinut un singur succes, 3-1 cu Universitatea Cluj la Sibiu. Returul a fost mai bun, terminând campionatul pe locul 3. În jocul cu U.D. Reşiţa din etapa a şasea au evoluat: Pavlovici – Oprean, Felecan – Kovacs, Kotormany, Simatoc – Vodă, Jifcovici, Marksteiner, Andreescu, Bindea. Golurile le-au marcat Bindea (care revenise la Ripensia) şi Simatoc. În clasament, Unirea Tricolor aduna 38 de puncte, Rapid 35, iar Ripensia 32. Cupa a fost părăsită din 16-imi.

La 6 iulie 1941 s-a sărbătorit jubileul de zece ani de la înfiinţarea echipei Ripensia, cel mai important eveniment sportiv al anului. Pe arena „Electrica” a fost organizat un meci între Ripensia din 1931 şi cea din 1941, arbitrat de A. Chiciura. Scorul final a fost 5-5. Pentru Ripensia din 1941 au marcat Kovacs I (4 goluri) şi Kovacs II (un gol), iar pentru Ripensia 1931: Sepi II (2 goluri), Tabacu, Bindea şi Ciolac. Foarte important a fost în toată perioada existenţei Ripensiei aportul publicului. Dragostea acestuia pentru echipă a determinat sporirea elanului acsteia şi a performanţelor sale. A fost o sudare sufletească între marea masă a suporterilor şi club, făcându-l să fie temut de toţi adversarii. Ziarul Ecoul scria despre jubileul amintit: „Să sperăm că şi tânăra Ripensia va reuşi să ocupe primul loc în cadrul Diviziei Naţionale şi va purta la fel peste hotare mândria sportului românesc.”

Dar din cauza izbucnirii războiului mondial, campionatul a fost întrerupt câţiva ani. S-au mai disputat două ediţii ale Cupei României, însă noua generaţie a Ripensiei nu a mai reuşit performanţe notabile. De exemplu, la 14 septembrie 1941, în „Cupa de război”, Ripensia a pierdut 2-4 cu Electrica Timişoara. Din vechea gardă mai evoluau numai Beke, Kotormany şi Bindea, înconjuraţi de jucători tineri, de perspectivă. La începutul anului 1942, într-o frumoasă duminică, jucătorii glorioasei Ripensii de odinioară (Pavlovici, Bürger, Kotormany, Deheleanu, Bindea, Beke, Schwartz, Dobay etc.) au susţinut un nou meci jubiliar, trezind amintiri deosebite suporterilor. Acum echipa se afla într-un mare declin, deţinând „lanterna roşie” în seria I a „Cupei de război”.

După război, autorităţile comuniste au lovit dur clubul Ripensia, ai cărui jucători s-au împrăştiat pe la alte echipe. Problemele financiare, organizarea comunistă în domeniul sportiv şi unele acţiuni „ascunse” au afectat din plin echipa. La campionatul orăşenesc disputat în 1946 ea nici nu a participat, deşi erau opt echipe în prima categorie şi zece în a doua. La deschiderea primului campionat postbelic, Timişoara a primit un singur loc în Divizia A, ocupat de echipa C.F.R. În 1946-1947 Ripensia nu a jucat nici în Divizia B. Ea a câştigat seria a V-a B a Diviziei C, pierzând numai şase puncte în 18 întâlniri şi promovând în B. S-a clasat cu un punct înaintea echipei I.L.S.A. Timişoara, care i-a fost cel mai puternic adversar. În partida directă din tur, încheiată 1-1, pentru Ripensia au jucat: Heius – Rozga, Berindean – Gáll, Kozma, Gergely – Cumpănaş, Kobilansky, Lazăr, Pantea, Oprean. Ripensia a adunat 30 de puncte, iar I.L.S.A. 29.

În 1947-1948 Ripensia a terminat pe locul 8 în Divizia B, seria a III-a, cu 28 de puncte în 28 de jocuri. Nu a obţinut dreptul de a evolua în ediţia următoare a Diviziei B, care cuprindea două serii de câte 14 echipe. În tur Ripensia a fost învinsă de Electrica Timişoara cu 1-0, câştigând în retur cu 3-1. Atunci au jucat: Zarici – Rozga, Toth – Ferenczi II, Kozma, Gergely – Jurca I, Thierjung, Ciobanu, Jurca II, Roşu. Golurile le-au marcat Roşu (2) şi Jurca II. Thierjung fusese în 1937-1938 golgeterul României cu 22 de goluri, dintre care şase în jocul Chinezul Timişoara – C.A.O. Oradea 7-3 din 26 septembrie 1937. La Ripensia a evoluat în 1947-1948.

În vara anului 1948, Ripensia şi-a înscris numele pentru ultima oară în cartea de aur a fotbalului românesc, formaţia sa de juniori cucerind titlul de campioană naţională. Ea a realizat rezultatele: 7-1 cu C.S.M. Lugoj, 2-1 cu Stăruinţa Oradea, 4-0 cu I.T. Arad, iar în finală 5-2 cu U.M. Concordia Ploieşti, când au jucat: Craşovan II – Laza, Roman, Vulcănescu – Lazici, Ertl – Craşovan I, Bucurescu, Nicolin, Florescu, Glisici. În felul acesta, faimosul club Ripensia era eliminat din fotbalul românesc, însă amintirea sa avea să rămână neştearsă în memoria iubitorilor de sport din Timişoara şi din întreaga ţară. Nemaiavând suportul nimănui, Ripensia a dispărut, fuzionând cu Electrica Timişoara, denumită astfel după stadionul pe care a evoluat, şi pe care ulterior avea să joace echipa U.M.T.

Bibliografie:

Iosif  Dudaş, Timişoara, leagănul fotbalului românesc, 1971; Mihai Flamaropol, Fotbal – cadran românesc, Bucureşti, 1986; http://ro.wikipedia.org/wiki/Ripensia_Timi%C8%99oara; Ioan Chirilă, Zile şi nopţi pe stadion, Bucureşti, 1986; Almanahul Sportul, Bucureşti, 1971.

Mircea Rusnac – O lucrare despre mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului

8 Iulie 2012

Preotul profesor Petrică Zamela din Valea Almăjului şi-a publicat în 2011, cu susţinerea Episcopiei Caransebeşului, teza de doctorat consacrată mitropolitului Banatului Vasile Lăzărescu, cel căruia i se datorează repunerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.* Născut în 1894 la Jadani (Corneşti), Vasile Lăzărescu a studiat teologia la Cernăuţi şi Arad, filosofia şi pedagogia la Budapesta şi Viena. (p. 23) Din 1920 a fost doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi.

În continuare a activat ca profesor la Academiile Teologice din Sibiu şi Oradea, fiind hirotonit la 31 decembrie 1933 ca episcop al Caransebeşului. În 1939, după multe eforturi depuse de Biserica bănăţeană, a fost reactivată Episcopia Timişoarei, prin mutarea sediului de la Caransebeş. Primul ierarh al acesteia a fost Vasile Lăzărescu, recunoscut abia în 1941. (p. 63) El a avut un rol esenţial în construirea monumentalei catedrale mitropolitane, iar în perioada celui de-al doilea război mondial a găzduit la Timişoara Academia Teologică refugiată de la Oradea. (p. 64)

La 7 iunie 1947, scaunul episcopal al Timişoarei a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie, acesta fiind un pas important către reactivarea vechii Mitropolii a Banatului. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Dimitrievici şi George Popovici se intitulaseră „mitropoliţi ai Timişoarei” (p. 83), iar în 1848 Adunarea Naţională de la Lugoj l-a ales pe protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici Stoichescu, drept vicar general al Mitropoliei Banatului. (p. 86) Însă opoziţia ierarhiei superioare bisericeşti, sârbească până în 1865 şi românească după aceea, a zădărnicit aceste proiecte. Abia în 1947, Vasile Lăzărescu a reuşit să obţină, tocmai de la premierul procomunist Petru Groza, punerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.

La 26 octombrie 1947 a avut loc, la noua catedrală din Timişoara, întronizarea sa ca titular al Mitropoliei Banatului. În anul următor, la aceasta a aderat şi Episcopia Aradului, ţinând cont de apropierea geografică faţă de Timişoara, comparativ cu Sibiul. (p. 93) O altă realizare a mitropolitului Lăzărescu a fost canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, alt fost mitropolit al regiunii, în 1956, când se împlineau trei secole de la moartea sa. (p. 95)

În continuare au fost arătate, pe baza unor informaţii din arhivele Securităţii, relaţiile tensionate dintre mitropolitul Vasile Lăzărescu şi statul comunist. El a refuzat să fie informator şi a ajutat persoane persecutate de regim. De asemenea, predicile sale atacau de multe ori concepţiile comuniste atee. În consecinţă, în cele din urmă el a fost destituit din funcţie în 1961 pentru presupuse delapidări financiare. (p. 196) El a fost obligat să şi părăsească Banatul, trăindu-şi ultimii ani (până în 1969) la diverse mânăstiri din ţară (Sâmbăta de Sus, apoi Cernica).  A murit la 21 februarie 1969. (p. 216)

Fiind o personalitate foarte importantă a Banatului, mitropolitul Vasile Lăzărescu a meritat din plin o asemenea lucrare documentată şi apărută în condiţii deosebite. El a pus practic bazele situaţiei actuale a Bisericii ortodoxe bănăţene. A fost urmat în scaun de actualul mitropolit, Nicolae Corneanu. Îngropat în satul său natal, mitropolitul Lăzărescu merită să rămână în memoria noastră ca un om care a făcut multe lucruri bune pentru regiunea din care a provenit.

* Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Ed. Universităţii din Oradea, 2011, 410 p.

Mircea Rusnac – În onoarea regelui Mihai

23 Martie 2012

Regele Mihai a împlinit la 25 octombrie 2011 vârsta de 90 de ani. În cinstea acestui eveniment, Biblioteca Cercului de Studii Vestul din Timişoara, sub coordonarea lui Flavius Boncea, a editat un frumos volum, în condiţii grafice deosebite.* El a apărut în doar 100 de exemplare, care nu au fost destinate comercializării. Jumătate dintre ele au fost predate în semn de cadou Casei Regale, celelalte fiind folosite pentru drepturile de autor şi pentru depozitul legal.

Ca unii care am avut cinstea de a lua parte la întocmirea volumului amintit (p. 62-65), putem să facem o scurtă prezentare a acestuia. El se deschide cu o declaraţie a regelui Mihai („Timişoara este pentru mine un loc însemnat şi drag, la care mă întorc întotdeauna cu plăcere. Poate pentru că inima acestui oraş este într-un fel şi inima ţării.”), cu Imnul Regal şi cu un articol introductiv al lui Flavius Boncea, purtând acelaşi nume ca şi cartea, urmând emoţionante mărturii ale principelui Radu, ale primarului Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu, şi ale mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu. O amintire tristă din momentul abdicării regelui a avut fostul director al Operei din Viena, Ioan Holender (Am plâns cu lacrimi mari, căci l-am iubit pe Rege, p. 43-44), alte nume importante care au scris scurte, dar emoţionante evocări, fiind Şerban Foarţă, Nicolae Ţăran, Mircea Pora, Adrian Bodnaru, Adrian Orza, Tudor Creţu, Emil Druncea, Marius Ghilezan, Ştefan Şiacovici, Oscar Berger şi Amelia Galetar. Din amintirile mai multora dintre ei am reţinut faptul că în copilărie, pe vremea comunismului, bunicile (mai rar bunicii) au fost cele care le-au povestit pentru prima dată despre existenţa regelui şi despre exilul la care fusese obligat de către autorităţi. Este cazul lui Flavius Boncea (p. 8), Adrian Orza (p. 55), Marius Ghilezan (p. 71), Amelia Galetar (p. 78-79). Întrucât am trecut printr-o situaţie identică, în cazul nostru bunica numindu-se Maria Brezina (născută Pârgea), nu ne-am putut opri o întrebare: să fi fost o conspiraţie a bunicilor împotriva situaţiei existente atunci, când mulţi au ales să povestească în familie ceea ce cunoscuseră în tinereţea lor? Răspunsul nu poate fi, desigur, decât negativ, însă absenţa acestei conspiraţii dovedeşte un fapt şi mai remarcabil, anume că bunicii noştri au ales că contrazică teoriile oficiale ale regimului comunist, povestind adevărul nepoţilor lor, în speranţa că aceştia îl vor păstra în minte.

Articolul nostru, intitulat România este, de drept, Monarhie Constituţională, a tratat problema abdicării forţate a regelui de la 30 decembrie 1947 şi aşa-zisa şedinţă a Parlamentului din aceeaşi zi, al cărei proces-verbal publicat în Monitorul Oficial s-a dovedit a fi un fals (Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Bucureşti, 1992, p. 107-109). Pe baza acestui fals, România a devenit republică „populară”, deşi toate ţările care schimbaseră forma de stat după încheierea celui de-al doilea război mondial (Iugoslavia, Ungaria, Italia, Albania, Bulgaria) recurseseră măcar la simulacre de consultare a cetăţenilor. România a fost singura ţară care a devenit republică în urma unei farse de 45 de minute şi din acest motiv legitimitatea unei asemenea forme de stat rămâne într-o mare suferinţă.

Volumul mai trece în revistă realizările Timişoarei din scurta perioadă a domniei regelui Mihai (Catedrala mitropolitană, Filarmonica „Banatul”, Opera Română, Universitatea de Vest, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului), precum şi documentele prin care regele Mihai a devenit, la 24 februarie 2009, cetăţean de onoare al oraşului. Un volum decent, fără laude goale şi exagerate, şi foarte potrivit cu frumoasa aniversare căruia i-a fost destinat.

În încheiere vom reproduce din acest volum poezia Balenele republicane, scrisă de Paul Fort şi tradusă de Şerban Foarţă (p. 41-42):

„Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe, -ncât mureau de dor logodnicele noastre, – fără troiţe la răspântii, în Francia, nu vedeai şosea; erau marchizii în mătăsuri cu bumbi sclipind ca nişte astre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!

Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe, -ncât mureau de dor logodnicele noastre, – erau matrozii cu credinţă călăuziţi, pe mări, de-o stea; erau marchizii fără teamă de Dumnezeul legii voastre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!

Ei bine, astăzi, marinare, n-ai să mai vezi niciun chip trist: e toată lumea mulţumită, de parcă cerul ne-a surâs; s-a zis cu domnii în mătăsuri, ca şi cu Domnul nostru Christ, – azi e republică şi-avem un preşedinte, în sfârşit… Şi nici balene nu mai îs!”

*Cercul de Studii Vestul, În pace şi onor, volum coordonat de Flavius Boncea, dedicat aniversării a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 110 p.