Posts Tagged ‘Caius Muţiu’

Mircea Rusnac – Amintirile unuia dintre conducătorii mişcării studenţeşti din Timişoara din 1956

4 Iulie 2015

caius

A apărut anul trecut un volum de memorii al lui Caius Muţiu, unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti timişorene din timpul revoluţiei maghiare din 1956.* Cartea acoperă întreaga perioadă a vieţii autorului, cu amănunte extrem de interesante pentru cititorii de astăzi. Născut la Oradea în 1934, Caius Muţiu a cunoscut de la o vârstă fragedă, împreună cu familia sa, refugiul din Transilvania de nord, cedată Ungariei în 1940. Primii ani postbelici, trăiţi la Beiuş, au fost marcaţi de acapararea puterii în ţară de către comunişti, susţinuţi de armata sovietică.

În 1952, după absolvirea liceului Emanoil Gojdu din Oradea, Caius Muţiu a devenit student al Facultăţii de mecanică din Timişoara. (p. 47) Student foarte bun, a avut bursă de merit pe toată perioada facultăţii. Timişoara era în acea perioadă plină de militari sovietici, a căror prezenţă, amintind de comportamentul pe care îl avuseseră în ţară, stârnea repulsia populaţiei. (p. 57-58) Odată cu izbucnirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, la 23 octombrie 1956, studenţii timişoreni au început să discute intens noile evenimente. Colegul de cameră al lui Muţiu, Ladislau Nagy din Oradea, le traducea cele comunicate de posturile maghiare de radio. În două-trei zile, „atmosfera de revoltă de la noi din facultate era foarte încărcată.” (p. 59) Deja în 26 octombrie, sesizând situaţia, conducerea facultăţii a convocat, pe grupe, şedinţe prin care încerca să arate studenţilor că dezordinile din Ungaria erau provocate de un grup de huligani şi derbedei. Aceasta a produs o şi mai mare revoltă în rândul studenţilor timişoreni. (Ibidem)

După ce la 27 octombrie studenţii au aruncat cu mămăligă pe pereţii cantinei, a doua zi, duminică seara, discuţiile din cămine s-au extins. La ele au luat parte şi Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Friedrich Barth, primii doi făcând parte din conducerea organizaţiilor studenţeşti. (p. 60) La iniţiativa lui Caius Muţiu, s-a hotărât organizarea unei adunări a tuturor studenţilor din Timişoara. Manifestarea trebuia să fie paşnică. (p. 61) La ea urma să fie invitate şi organele de stat, pentru a afla doleanţele lor, care erau de fapt ale întregii societăţi româneşti de atunci. Pentru a nu da timp informatorilor, adunarea a fost convocată pentru marţi, 30 octombrie. În acel moment, armata sovietică nu intervenise încă în Ungaria. Teodor Stanca a alcătuit un memoriu de revendicări. Studenţii de la construcţii şi electrotehnică urmau să vină încolonaţi prin centrul oraşului, sperând să li se alăture şi alţi cetăţeni, care intrau sau ieşeau de la servici. (p. 63) Însă pe drum nu li s-a alăturat nimeni, deşi lumea înţelegea că se petrece ceva în legătură cu revoluţia maghiară. La ora 14 a zilei de 30 octombrie, amfiteatrul „V. Alaci” al Facultăţii de mecanică a devenit neîncăpător pentru mulţimea de studenţi adunată. În prezenţa autorităţilor, acolo luările de cuvânt au început destul de timid. Orice divagaţie de la tema principală de discuţie era contracarată de Stanca, Baghiu şi Muţiu, care doreau discutarea problemelor generale ale întregii populaţii. (p. 64) La ora 14,30, studenţii s-au deplasat la sala cantinei, care s-a umplut cu cei sosiţi atât de la Politehnică, cât şi de la medicină, agronomie şi de la Universitatea din Timişoara. (p. 65) În prezidiul adunării au fost rectorul Rogojan, precum şi ministrul muncii Petre Lupu, ministrul adjunct al învăţământului, Drăgulescu, şi Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al P.M.R., veniţi la Timişoara pentru a calma spiritele. Ministrul Lupu i-a minţit pe studenţi, promiţându-le că pot vorbi liber, fără a fi sancţionaţi. Aceasta a declanşat un val de luări de cuvânt, prin care erau cerute numeroase modificări ale modului în care pe atunci era condus statul român, în stil comunist totalitar. Memoriul întocmit de Teodor Stanca a fost completat cu toate aceste cerinţe. Se cereau retragerea trupelor sovietice din ţară, încheierea de acorduri comerciale cu ţările occidentale, mărirea salariilor, studierea în facultăţi nu doar a limbii ruse, ci şi a altor limbi de circulaţie, libertatea cuvântului, a presei, a dreptului de asociere şi de mişcare, reducerea normelor din întreprinderi şi a cotelor din agricultură, oprirea exportului de uraniu în U.R.S.S. etc. (p. 66-67)

În faţa acestui torent de revendicări, autorităţile prezente la adunare s-au retras la ora 18. Studenţii au continuat discuţiile, constituind şi un comitet de iniţiativă. Şedinţa era condusă de studentul Aurelian Păuna de la construcţii, căruia i-a fost înmânat memoriul redactat de Stanca. El a fost aprobat punct cu punct, iar la ora 20 adunarea a luat sfârşit. Autorităţilor le era dat un termen de trei zile pentru a răspunde, altfel urmând să se declanşeze greva generală a studenţilor. (p. 68)

Între timp  însă, cantina fusese înconjurată de tancurile armatei. Majoritatea participanţilor plecaseră, iar cei rămaşi au fost arestaţi de Securitate. Principalii şapte organizatori au fost arestaţi, iar ceilalţi au fost duşi cu camioanele la cazărmile din Becicherecu Mic. Arestările au continuat toată noaptea. A doua zi, cei rămaşi liberi au manifestat în dreptul Pieţei Maria, la fosta Facultate de agronomie, cerând eliberarea arestaţilor. Mergând încolonaţi până la catedrală, cei 800 de participanţi au fost la rândul lor înconjuraţi de trupe şi arestaţi. (p. 70) Cei de la medicină au făcut greva foamei, căminul fiind atacat de Securitate, care a deschis focul. Toţi studenţii capturaţi erau duşi la Becicherecu Mic. Au fost arestaţi şi peste 30 de elevi, care au scris lozinci de susţinere a acestora. (p. 71)

Au urmat anchete foarte dure, cu bătăi şi condiţii inumane de detenţie. Reacţia puterii era promptă. La 31 octombrie, orele 22, s-a constituit la centru un Comandament general, format din Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, „pentru asigurarea ordinii în ţară.” Ei coordonau armata, Internele, detaşamentele muncitoreşti, procuratura militară, instanţele militare etc. La nevoie, se putea deschide focul. (p. 77) Comandamentul politico-militar de la Timişoara era format din: Alexandru Moghioroş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., Martin Isac, prim-secretar al Comitetului Regional al P.M.R. Banat, generalii Marcu Stan şi Marin Dragnea, colonelul Vasile Negrea, comandantul Securităţii din Banat, coloneii Breban şi Cristea etc. (p. 77)

Prin anchete şi bătăi, principalii organizatori ai mişcării studenţeşti au fost trimişi rapid în judecată, prin rechizitoriul din 6 noiembrie 1956. Era specificată crima de uneltire contra ordinii sociale, încadrată în Decretul 199/1950 al. 1 lit. c, cu pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Ulterior însă guvernul a schimbat încadrarea lor, conform indicaţiilor din 13 noiembrie ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în articolul 327, lit. c C.P., care prevedea pedepse între 5 şi 10 ani închisoare. (p. 78-79) Această schimbare de atitudine a autorităţilor s-a produs probabil în urma comunicării la posturile străine de radio a situaţiei studenţilor timişoreni arestaţi. Doar după două zile de la ţinerea adunării studenţeşti, posturile de radio au făcut cunoscute evenimentele şi chiar numele principalilor organizatori. (p. 79)

Procesul primului lot, de opt studenţi, a avut loc în 15-16 noiembrie. În total au fost judecaţi 29 de stundeţi în trei procese, precum şi un asistent şi un profesor universitar. Dintre aceştia, numai patru au fost achitaţi, restul primind pedepse între 3 luni şi 8 ani. Cea mai mare pedeapsă au primit-o Muţiu, Stanca şi Baghiu. (p. 81) Reacţia dură a autorităţilor a avut efect, în sensul că, după mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946, 1948 şi 1956, nu a mai avut loc niciuna până în 1989. (p. 80)

Memoriile lui Caius Muţiu continuă, prezentând pe larg cei aproape opt ani de detenţie ai autorului, la Timişoara, Gherla, Stoieneşti-Balta Brăilei, Periprava, Grind, Gherla, Dej, din nou Gherla, până la graţierea din 1964. A urmat revenirea în viaţa normală, întâi la Oradea, apoi la Timişoara, cu multe realizări profesionale şi familiale. Un volum necesar, al unei personalităţi a mişcării din 1956, care vine să se adauge memoriilor altor participanţi la mişcările studenţeşti, pe care le confirmă şi le completează. În felul acesta putem întregi imaginea pe care o avem despre acele evenimente îndepărtate.

* Caius Muţiu, Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate, Ed. Ariergarda, Timişoara, 2014, 335 p.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

9 Februarie 2010

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.