Posts Tagged ‘Basarabia’

Mircea Rusnac – Refugiaţii basarabeni şi bucovineni în Banat (1944-1951). O aventură nereuşită

4 iunie 2010

                        Vitregiile istoriei au făcut ca Banatul să intre în contact cu români având origini foarte îndepărtate şi cu care până în momentul respectiv nu avusese decât foarte puţine tangenţe. Este vorba de exodul basarabenilor şi al celor din nordul Bucovinei provocat de invaziile sovietice din 1940 şi, mai ales, din 1944, când o parte însemnată a acestora şi-a găsit adăpost în regiunea noastră. După cum atestă mărturiile lor de peste timp, Banatul s-a dovedit o gazdă ospitalieră, însă totul s-a terminat după preluarea puterii în ţară şi în regiune de către comunişti. De atunci, şi viaţa noilor veniţi s-a transformat într-un calvar.

                        Cele două valuri de refugiaţi basarabeni şi bucovineni au diferit destul de mult prin modul de organizare. Ultimatumul sovietic din 1940 a luat total pe nepregătite autorităţile române,  astfel încât ele nu au reuşit să organizeze o refugiere în ordine a celor doritori şi nici nu au putut fi retrase cadrele cele mai devotate ţării din cele două regiuni. Din această cauză, exodul a îmbrăcat un caracter de totală dezordine, iar cei care n-au putut pleca la timp au suferit cumplit de pe urma represiunii sovietice. Numeroasele gropi comune găsite în 1941 de autorităţile române, în care mii de arestaţi fuseseră aruncaţi după execuţii sumare şi acoperiţi cu var, fiindu-le scoşi ochii, tăiate nasul, urechile sau organele genitale, atestă din plin aceasta. (1) În schimb, în vara lui 1944, autorităţile antonesciene au organizat şi executat din timp un program de salvare şi de retragere în ţară a celor mai bune cadre naţionale care mai existau în cele două provincii. În special intelectualii au primit din timp repartiţii în alte zone ale ţării, în acest moment un loc important căpătându-l Banatul. Din vara lui 1944, înainte de 23 august, acesta a devenit un primitor loc de refugiu pentru basarabenii şi bucovinenii retraşi din faţa urgiei staliniste.

                        Anatol Musceleanu scria: „Pentru învăţători, ministerul a stabilit judeţele în care se vor refugia. Părinţii mei au primit o repartiţie pentru stabilirea în judeţul Timiş-Torontal.” (2) Totuşi, dacă autorităţile şi-au făcut datoria faţă de noii veniţi, populaţia locală era încă stăpânită de o puternică confuzie, lucru relatat de refugiata Natalia Rusu: „Dacă vorbim însă despre Durere, atunci să-i completăm imaginea cu o filă, aşa cum a fost trăită dincoace de Prut. Ni se spunea «refugiaţi». Deşi Ţara ne-a primit şi ocrotit ca pe fiii săi, noi aveam un statut al nostru. Am fost repartizaţi într-un sat germanic din Banat. Nemţii, oameni cu gospodării cuprinse, ne întrebau nedumeriţi cum ne-am putut lepăda agoniseala şi am plecat în necunoscut. Oare am avut ceva acolo, acasă? (Peste 5-6 luni au învăţat şi ei lecţia asta crudă, când au plecat în Germania). Multă lume ne privea cu suspiciu, cu prea puţină simpatie, oamenii nu pricepeau de cine şi de ce am fugit. Au înţeles treptat, după 23 august.” (3)

                        Politica începută înainte de 23 august 1944, de a aşeza noii locuitori în satele predominant germane din Banat cu intenţia de a schimba raportul etnic în favoarea românilor a continuat şi mai târziu. Mulţi locuitori germani au fugit la rândul lor din faţa trupelor sovietice, plecând odată cu Wehrmacht-ul, iar o mare parte dintre cei rămaşi au fost deportaţi în U.R.S.S. în ianuarie 1945. Prin legea agrară dată de guvernul Groza în martie erau confiscate toate terenurile şi proprietăţile membrilor minorităţii germane, care deveneau practic muritori de foame. Pe suprafeţele confiscate au fost împroprietăriţi alţi locuitori, dintre care unii aduşi de la mari distanţe, inclusiv basarabeni şi bucovineni refugiaţi. Dar paralel cu vânătoarea germanilor, autorităţile sovietice de ocupaţie îi căutau şi pe aceştia, pe care doreau să-i „repatrieze”, considerându-i „cetăţeni sovietici”. Cei identificaţi erau duşi direct în Siberia! Toate aceste evoluţii pot fi urmărite chiar în descrierile lor.

                        Basarabenii şi bucovinenii care au izbutit să obţină documente false, din care să nu rezulte originea lor de pe teritoriul „sovietic”, au beneficiat de un răgaz de câţiva ani, însă trăiau permanent în pericol de a fi descoperiţi şi „repatriaţi”, armata sovietică staţionând în continuare în România. În cazul celor aşezaţi în Banat, o grea lovitură a survenit în iunie 1951, când toţi cei instalaţi pe fâşia de 25 km de la frontiera iugoslavă au fost deportaţi în Bărăgan, la fel ca şi mulţi localnici. Proporţia lor, după cum o atestă cifrele oficiale, era deosebit de mare în rândul deportaţilor. Astfel, dintr-un total de 40.320 de persoane duse în Bărăgan, 8.477 au fost basarabeni şi bucovineni şi 3.557 macedoromâni veniţi din Cadrilater în aceleaşi circumstanţe. (4) Procentual, numărul însumat al acestora atingea 29,84% din cel total al deportaţilor în Bărăgan.

                        Refugiatul basarabean Vasile Calestru relata: „În vara anului 1944 familia mea s-a refugiat în România. În anul 1947 am plecat în Banat şi ne-am stabilit în comuna Lovrin, jud. Timiş. Am fost împroprietăriţi, totul decurgând normal, până în vara anului 1951, când a început calvarul vieţii noastre.

                        Atunci, în iunie 1951, aveam doar 8 ani, când în miez de noapte ne-am trezit cu «oameni» înarmaţi, care în câteva ore ne-au îmbarcat ca pe vite, fără a avea dreptul să ne luăm bunuri de strictă necesitate, şi timp de două săptămâni am călătorit, sub pază, fără a şti încotro ne îndreptăm (se şoptea cu groază: Siberia!). Când, în sfârşit, credeam că am ajuns la destinaţie, în gara Feteşti am fost din nou încărcaţi în camioane şi aruncaţi în plină câmpie a Bărăganului. Aici, la Lăteşti, a urmat o luptă crâncenă pentru supravieţuire, fără acoperiş, fără hrană şi apă (Borcea, braţul Dunării, era la circa 2 km), fără siguranţa zilei de mâine.” (5) Familia sa avea să rămână acolo până în 1959.

                        Natalia Rusu îşi amintea: „Aşa au trăit oamenii, cu frica în sân, temându-se şi de umbra lor; se ascundeau când într-o localitate, când în alta, schimbându-şi mereu adresele, ca să li se piardă urma. Cu timpul lucrurile păreau că s-au liniştit şi au intrat pe un făgaş quasinormal. A izbucnit însă conflictul cu Tito. Era în 1949. Atunci refugiaţii, locuitori în Banat, socotiţi ca posibili trădători, au fost mutaţi şi repartizaţi din nou prin toată ţara, în localităţi cât mai îndepărtate de graniţa cu Iugoslavia. Părinţii mei au ajuns unul în Neamţ, unul în Prahova.” (6)

                        O refugiată din nordul Bucovinei, Aurelia Vlad Sabie, povestea: „Şi ne-am dus în Banat. O venit soţu acasă, acolo în Oltenia, şi ne-am dus. S-a dus la Bucureşti, am făcut acte pentru colonizare, şi am plecat. Era înspre toamnă, se culegea porumbu atuncea. Ne-am dus în Banat la sfatu popular, comuna Şandra, şi ne-a dat o căsuţă, o cămăruţă, iară la un neamţ bătrân, Riderkuhn Iosif, şi după aia în primăvară ne-a dat pământ. Stăteam cam greu acolo, avea şi omu, săracu, numai o bucătărioară, cămăruţa ne-a dat-o nouă, după aceea ne-o dat în altă parte.

                        Ne-a împroprietărit cu 5 hectare. Satul era numai nemţi. Le-a luat tot, tot. Au, săracii oameni, tot au luat de la ei, până la urmă le-a luat şi grâu. Veneau şi lua din pod, ce-aveau cereale, din grajd vacile, porcii… Doamne, ce frică ne era şi nouă!

                        Erau şi moţi acolo, care i-a colonizat. Ăştia erau răi tare, care îi persecutau pe nemţi. Noi nu, că şi noi eram care am lăsat averea acolo…

                        Am trăit acolo până în ’51. După ce ne-o luat pe noi, or făcut colectivu. Începuse prima tovărăşie. Vai şi-amar! Parcă, când mi-aduc aminte! Mereu mi-aduc aminte, parcă de vreun an, doi. Da de ce trebuia noi să păţim aşa ceva! Tinereţea toată ne-am petrecut-o între aşa chinuri!” (7)

                        Trebuie să menţionăm că la deportarea basarabenilor şi bucovinenilor din Banat în Bărăgan au colaborat şi unii localnici, inclusiv germani, care îi întâmpinaseră cu ostilitate pe noii „colonişti”, cum îi denumeau. Această ostilitate din partea germanilor a crescut din momentul împroprietăririi noilor veniţi pe pământurile confiscate de la ei. De aceea, mulţi localnici ajunseseră să îi denunţe autorităţilor pe basarabeni şi bucovineni, în unele localităţi întocmindu-se chiar liste suplimentare cu persoane destinate deportării!

                        Nu toţi au fost duşi în Bărăgan. S-a văzut mai sus cazul Nataliei Rusu. Ceva asemănător i s-a întâmplat şi familiei lui Anatol Musceleanu. Acesta îşi amintea mai întâi cum reuşiseră să fugă din Basarabia: „În gară era o îmbulzeală nemaivăzută. Familiile stăteau înghesuite, păzind lucrurile împachetate în cele mai diverse şi fanteziste lăzi, plase, sacoşe, boccele. Mulţi se rătăciseră şi se căutau, ţipând numele celor pierduţi. Copiii întrebau părinţii unde merg.” (8) Haosul a continuat după urcarea în tren: „Începu o adevărată luptă pentru ocuparea locurilor. Noi am ocupat un compartiment împreună cu o altă familie. Bagajele au fost aşezate peste tot. Deşi nu a mai rămas loc nici ca să pui un ac, multe lucruri au fost abandonate pe peron şi pierdute pentru totdeauna.” (9)

                        Din Banat, vor ajunge la Bacău: „Familia mea ajunsese la Bacău din întâmplare. În anul 1951, când au avut loc marile deportări în Bărăgan, mama mea a primit şi ea domiciliu forţat într-o comună din creierul munţilor din Moldova. După moartea tătucului Stalin, a fost «reabilitată» şi a fost reintegrată în Bacău.” (10) În 1956, bănăţenii s-au putut întoarce din Bărăgan, însă basarabenii şi bucovinenii nu au mai revenit în Banat, unde nu mai aveau nimic. Deloc întâmplător, toţi martorii aici citaţi au domiciliat în continuare în alte zone: Anatol Musceleanu la Bacău, Natalia Rusu la Roman, Vasile Calestru la Huşi, iar Aurelia Vlad Sabie, împreună cu familia, au rămas permanent în localitatea din Bărăgan în care fuseseră deportaţi: Fundata.

                        Este adevărat că în Banat au mai rămas o serie de basarabeni şi bucovineni, în special dintre cei care nu locuiau în apropierea graniţei iugoslave. Aceştia s-au putut evidenţia de-a lungul timpului şi au contribuit la bunul mers al lucrurilor în regiune. Aceeaşi Natalia Rusu aprecia: „Ţinuta demnă şi cinstită a basarabenilor i-a ferit însă de multe. Avem mândria să declarăm că din punct de vedere profesional nu li s-a putut reproşa nimic. Ei s-au caracterizat prin competenţă profesională, bogată pregătire de specialitate, conştiinciozitate şi disciplină. Pentru aceste înalte însuşiri au fost promovaţi în posturile ierarhice superioare, unde s-au achitat cu cinste de munca ce le revenea.” (11) Nu în ultimul rând, un avantaj pentru ei a fost cunoaşterea limbii ruse, în special pentru perioada primilor ani ai comunismului.

                        Aceasta a fost scurta şi neplăcuta experienţă bănăţeană pentru mulţi basarabeni şi bucovineni refugiaţi până aici de teama înaintării armatei sovietice. Care nu după mult timp i-a ajuns şi în Banat. Pentru ei a fost doar o amânare de scurtă durată a calvarului. Datorită condiţiilor speciale din epocă, Banatul nu şi-a putut onora renumele de loc primitor şi de model de convieţuire, cum fusese până atunci şi cum avea să fie şi ulterior, când alte valuri de români au pătruns în regiune. Pentru basarabenii şi bucovinenii alungaţi într-un mod atât de brutal, Banatul a rămas un simplu episod în peregrinările lor şi o amintire care nu le face prea multă plăcere nici peste ani.

Note:

1          Mărturii cumplite în acest sens pot fi citite de exemplu în lucrarea Basarabia 1940, Chişinău, 1991, p. 189-198 şi 202-208.

2          Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Bacău, 2007, p. 67.

3          Basarabia 1940, p. 200.

4          Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 186.

5          Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, vol. II, Iaşi, 1990, p. 401.

6          Basarabia 1940, p. 201.

7          Smaranda Vultur, Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan 1951-1956, Timişoara, 1997, p. 342-343.

8          Anatol Musceleanu, op. cit., p. 67.

9          Ibidem, p. 69.

10      Ibidem, p. 76.

11      Basarabia 1940, p. 201.

Reclame

Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

9 februarie 2010

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.