Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.

Mircea Rusnac – În 1945, Tito i-a cerut lui Stalin Timişoara şi Reşiţa!

O informaţie apărută în presa timişoreană de acum câţiva ani prezenta unele detalii deosebit de interesante cu privire la evoluţia situaţiei geopolitice din Europa sud-estică în perioada de final a celui de-al doilea război mondial. (1) Era un moment de maximă instabilitate, când regimurile politice şi frontierele de stat ale unei întregi serii de ţări din regiune au suferit importante şi dramatice modificări. Statele învingătoare în război emiteau pretenţii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii aparţinând vecinilor lor, iar cortegiul revendicărilor ameninţa să transforme întreaga politică est-europeană într-un joc de domino. În acest sens, un adevărat campion al revendicărilor a fost regimul lui Josip Broz Tito, care tocmai era pe cale de a se instala la putere în Iugoslavia.

Am mai scris în altă parte că regimul comunist al lui Tito, mimând o supunere oarbă faţă de Stalin şi de Uniunea Sovietică, factorii principali de putere în zonă în acel moment, încerca să îşi asigure o substanţială lărgire a graniţelor în dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca România, cu care popoarele iugoslave trăiseră în bună înţelegere până atunci. (2) Astfel, regimul titoist urmărea să ocupe Istria şi Trieste de la Italia (reuşind în cea mai mare măsură), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul şi Tesalia de la Grecia şi intenţiona să anexeze întreaga Albanie, care urma să se contopească cu Kosovo într-o republică albaneză în cadrul noii federaţii comuniste. (3)

Faţă de România, conducerea iugoslavă se arăta tot mai interesată de Banat, unde locuia şi o importantă minoritate sârbo-croată. Documentul prezentat în acest sens în publicaţia amintită este edificator şi în acelaşi timp de maxim interes pentru cunoaşterea negocierilor de culise care se purtau intens în perioada amintită. Este vorba de vizita la Moscova, la începutul lunii ianuarie 1945, a unei delegaţii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito. El s-a întâlnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discuţiei a fost descoperită în arhivele moscovite de către istoricul Şerban Voicu, originar din Caransebeş. El a utilizat-o într-o lucrare intitulată provizoriu Instaurarea regimurilor comuniste în Europa răsăriteană 1945-1950. O evaluare, care, după informaţiile noastre, nu a fost încă publicată. Cu atât mai important devine documentul acesta, făcut cunoscut istoricilor prin intermediul săptămânalului timişorean amintit la început.

Pe scurt, conform aşteptărilor, Hebrang a emis în numele guvernului său pretenţii la zone din Ungaria (Pécs şi Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola şi Fiume). Şerban Voicu menţiona în continuare: „În privinţa României, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, incluzând oraşul Timişoara: exista acolo un judeţ cu o populaţie exclusiv sârbească, în timp ce oraşul avea o populaţie preponderent germană, astfel că putea fi, de asemenea, încorporat la Iugoslavia.” (4) Logică tipică de putere învingătoare, fără a ţine seama de realitatea de pe teren! Judeţul Timiş-Torontal, deşi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o „populaţie exclusiv sârbească”, cum pretindea delegatul iugoslav. Sârbii reprezentau abia a patra naţionalitate a judeţului, după români, germani şi maghiari. La fel, oraşul Timişoara nu era în niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedeţinând majoritatea absolută. Conform recensământului efectuat în 1930, germanii erau într-adevăr pe primul loc între naţionalităţile oraşului, dar numai cu 32%, fiind urmaţi de maghiari (31%), români (24%), evrei (7%) şi sârbi (2%). (5) Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii îşi motivau pretenţiile în faţa conducerii sovietice erau foarte şubrede.

Stalin, ale cărui trupe ţineau România sub ocupaţie de mai bine de patru luni în acel moment, era mult mai bine informat asupra situaţiei de acolo decât sperase Hebrang. De aceea, conform notei sovietice de conversaţie, răspunsul lui a fost categoric: Stalin „a întrebat dacă se tipărise ceva în presă despre această problemă şi, auzind un răspuns negativ, a observat că era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia. Totuşi, în general, această problemă ar putea fi inclusă pe agenda viitoarei Conferinţe de pace, dar, dacă dumneavoastră veţi ridica această problemă ca atare, trebuie să aveţi şi anumite argumente.” (6) De unde se vede că liderii sovietici cunoşteau foarte bine în acel moment faptul că revendicările iugoslave erau lipsite de orice bază.

Fără a se descuraja, Hebrang a abordat problema următoare, foarte asemănătoare cu prima. El a ridicat chestiunea unor schimbări de frontieră în zona Reşiţei. În această problemă, el a explicat că în acel oraş, situat pe teritoriul românesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier şi oţel. „Dacă se va dovedi imposibil de încorporat Reşiţa la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia să obţină fier de la acele fabrici în alt mod.” Aici măcar nu se mai aducea în discuţie aşa-zisul argument etnic, ci doar cel economic. Însă nici această a doua solicitare nu a avut mai mulţi sorţi de izbândă.

Mirat de amploarea revendicărilor iugoslave, Stalin i-a răspuns lui Hebrang: „Dacă se va întâmpla asta, atunci veţi fi la cuţite cu România şi Ungaria şi veţi avea de luptat cu lumea întreagă; o astfel de situaţie ar fi absurdă.” (7) Referirea la Ungaria era făcută în legătură cu zona industrială Pécs-Baja. Stalin dădea clar de înţeles că „lumea întreagă”, incluzând deci şi Uniunea Sovietică, se va opune acestor pretenţii absurde. Înţelegând că ambiţiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultăţi chiar şi Uniunii Sovietice, „tovarăşul Stalin (se arăta în nota sovietică de conversaţie) şi-a exprimat părerea că ar fi de dorit ca, înainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslavă) să se informeze despre opinia noastră, pentru că altminteri putem să ne găsim într-o poziţie îngrozitoare.” (8)

Era tocmai ceea ce sesizaseră şi istoricii de mai târziu: faptul că regimul lui Tito încerca să acţioneze pe cont propriu, fără să consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale îl suspectau pe acesta din urmă că ar fi în spatele pretenţiilor iugoslave. (9) Abia după ruptura sovieto-iugoslavă din 1948 au ieşit la suprafaţă gravele divergenţe care existau între cele două puteri comuniste.

Trebuie menţionat faptul că, în momentul discuţiilor din 8 ianuarie 1945, România încă nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind în acea perioadă generalul Nicolae Rădescu. Deşi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totuşi acesta nu a avut câştig de cauză. România se afla deja sub ocupaţia Armatei Roşii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvânt de spus în afacerile sale interne şi externe. În scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau în mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar ţara noastră intra în sfera lor de influenţă pentru 45 de ani. În acest mod se explică interesul lui Stalin ca teritoriul României să rămână intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul său total. De aceea, cum am mai arătat, el a renunţat la plănuita anexare a Moldovei şi a susţinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea întregului teritoriu de nord al Transilvaniei către România. (10)

Totuşi, guvernul iugoslav nu s-a dat uşor bătut. El a reţinut din răspunsul lui Stalin către Hebrang faptul că „era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia.” În acest scop, Frontul Antifascist Slav din România, aflat sub conducerea comuniştilor sârbi, a convocat la Timişoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, când urma să se solicite în mod oficial „unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a voinţei întregii populaţii a regiunii! Prinzând însă de veste, autorităţile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic din Bucureşti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a şi petrecut, deşi delegaţii din Iugoslavia îşi făcuseră deja apariţia la Timişoara. Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizaţie politică, înlocuindu-l doar cu una culturală. (11)

Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventă în faţa pretenţiilor iugoslave. Mai târziu, după ruptura dintre Stalin şi Tito, ambasada română de la Belgrad făcea referiri la situaţia dificilă a populaţiei româneşti din Iugoslavia. Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre răul tratament al românilor de pe valea Timocului, situaţie care avea să se menţină mult timp. (12)

Astfel, problema bănăţeană a agitat şi ea spiritele în primii ani postbelici. Totuşi, ea nu a înrăutăţit în mod decisiv raporturile româno-iugoslave, marcate şi ele de evoluţiile cu totul inedite din politica est-europeană din acel timp. După reluarea relaţiilor normale, în anii 1954-1955, cele două state au renunţat la pretenţiile teritoriale reciproce şi între ele a domnit o atmosferă de bună vecinătate până în momentul prăbuşirii regimurilor comuniste.

Note:
1 Costin Bădoiu, Tito voia să anexeze la Iugoslavia întreg Banatul, în Focus Vest, Timişoara, an. VII, nr. 27 (297) din 8-14 iulie 2005.
2 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timişoara, 1997, p. 387.
3 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 93.
4 Costin Bădoiu, op. cit.
5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5%9Foara
6 Costin Bădoiu, op. cit.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 128.
10 Mircea Rusnac, op. cit., p. 387.
11 Ibidem.
12 Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Bucureşti, 2007, passim.