Posts Tagged ‘studenti’

Mircea Rusnac – Amintirile unuia dintre conducătorii mişcării studenţeşti din Timişoara din 1956

4 Iulie 2015

caius

A apărut anul trecut un volum de memorii al lui Caius Muţiu, unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti timişorene din timpul revoluţiei maghiare din 1956.* Cartea acoperă întreaga perioadă a vieţii autorului, cu amănunte extrem de interesante pentru cititorii de astăzi. Născut la Oradea în 1934, Caius Muţiu a cunoscut de la o vârstă fragedă, împreună cu familia sa, refugiul din Transilvania de nord, cedată Ungariei în 1940. Primii ani postbelici, trăiţi la Beiuş, au fost marcaţi de acapararea puterii în ţară de către comunişti, susţinuţi de armata sovietică.

În 1952, după absolvirea liceului Emanoil Gojdu din Oradea, Caius Muţiu a devenit student al Facultăţii de mecanică din Timişoara. (p. 47) Student foarte bun, a avut bursă de merit pe toată perioada facultăţii. Timişoara era în acea perioadă plină de militari sovietici, a căror prezenţă, amintind de comportamentul pe care îl avuseseră în ţară, stârnea repulsia populaţiei. (p. 57-58) Odată cu izbucnirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, la 23 octombrie 1956, studenţii timişoreni au început să discute intens noile evenimente. Colegul de cameră al lui Muţiu, Ladislau Nagy din Oradea, le traducea cele comunicate de posturile maghiare de radio. În două-trei zile, „atmosfera de revoltă de la noi din facultate era foarte încărcată.” (p. 59) Deja în 26 octombrie, sesizând situaţia, conducerea facultăţii a convocat, pe grupe, şedinţe prin care încerca să arate studenţilor că dezordinile din Ungaria erau provocate de un grup de huligani şi derbedei. Aceasta a produs o şi mai mare revoltă în rândul studenţilor timişoreni. (Ibidem)

După ce la 27 octombrie studenţii au aruncat cu mămăligă pe pereţii cantinei, a doua zi, duminică seara, discuţiile din cămine s-au extins. La ele au luat parte şi Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Friedrich Barth, primii doi făcând parte din conducerea organizaţiilor studenţeşti. (p. 60) La iniţiativa lui Caius Muţiu, s-a hotărât organizarea unei adunări a tuturor studenţilor din Timişoara. Manifestarea trebuia să fie paşnică. (p. 61) La ea urma să fie invitate şi organele de stat, pentru a afla doleanţele lor, care erau de fapt ale întregii societăţi româneşti de atunci. Pentru a nu da timp informatorilor, adunarea a fost convocată pentru marţi, 30 octombrie. În acel moment, armata sovietică nu intervenise încă în Ungaria. Teodor Stanca a alcătuit un memoriu de revendicări. Studenţii de la construcţii şi electrotehnică urmau să vină încolonaţi prin centrul oraşului, sperând să li se alăture şi alţi cetăţeni, care intrau sau ieşeau de la servici. (p. 63) Însă pe drum nu li s-a alăturat nimeni, deşi lumea înţelegea că se petrece ceva în legătură cu revoluţia maghiară. La ora 14 a zilei de 30 octombrie, amfiteatrul „V. Alaci” al Facultăţii de mecanică a devenit neîncăpător pentru mulţimea de studenţi adunată. În prezenţa autorităţilor, acolo luările de cuvânt au început destul de timid. Orice divagaţie de la tema principală de discuţie era contracarată de Stanca, Baghiu şi Muţiu, care doreau discutarea problemelor generale ale întregii populaţii. (p. 64) La ora 14,30, studenţii s-au deplasat la sala cantinei, care s-a umplut cu cei sosiţi atât de la Politehnică, cât şi de la medicină, agronomie şi de la Universitatea din Timişoara. (p. 65) În prezidiul adunării au fost rectorul Rogojan, precum şi ministrul muncii Petre Lupu, ministrul adjunct al învăţământului, Drăgulescu, şi Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al P.M.R., veniţi la Timişoara pentru a calma spiritele. Ministrul Lupu i-a minţit pe studenţi, promiţându-le că pot vorbi liber, fără a fi sancţionaţi. Aceasta a declanşat un val de luări de cuvânt, prin care erau cerute numeroase modificări ale modului în care pe atunci era condus statul român, în stil comunist totalitar. Memoriul întocmit de Teodor Stanca a fost completat cu toate aceste cerinţe. Se cereau retragerea trupelor sovietice din ţară, încheierea de acorduri comerciale cu ţările occidentale, mărirea salariilor, studierea în facultăţi nu doar a limbii ruse, ci şi a altor limbi de circulaţie, libertatea cuvântului, a presei, a dreptului de asociere şi de mişcare, reducerea normelor din întreprinderi şi a cotelor din agricultură, oprirea exportului de uraniu în U.R.S.S. etc. (p. 66-67)

În faţa acestui torent de revendicări, autorităţile prezente la adunare s-au retras la ora 18. Studenţii au continuat discuţiile, constituind şi un comitet de iniţiativă. Şedinţa era condusă de studentul Aurelian Păuna de la construcţii, căruia i-a fost înmânat memoriul redactat de Stanca. El a fost aprobat punct cu punct, iar la ora 20 adunarea a luat sfârşit. Autorităţilor le era dat un termen de trei zile pentru a răspunde, altfel urmând să se declanşeze greva generală a studenţilor. (p. 68)

Între timp  însă, cantina fusese înconjurată de tancurile armatei. Majoritatea participanţilor plecaseră, iar cei rămaşi au fost arestaţi de Securitate. Principalii şapte organizatori au fost arestaţi, iar ceilalţi au fost duşi cu camioanele la cazărmile din Becicherecu Mic. Arestările au continuat toată noaptea. A doua zi, cei rămaşi liberi au manifestat în dreptul Pieţei Maria, la fosta Facultate de agronomie, cerând eliberarea arestaţilor. Mergând încolonaţi până la catedrală, cei 800 de participanţi au fost la rândul lor înconjuraţi de trupe şi arestaţi. (p. 70) Cei de la medicină au făcut greva foamei, căminul fiind atacat de Securitate, care a deschis focul. Toţi studenţii capturaţi erau duşi la Becicherecu Mic. Au fost arestaţi şi peste 30 de elevi, care au scris lozinci de susţinere a acestora. (p. 71)

Au urmat anchete foarte dure, cu bătăi şi condiţii inumane de detenţie. Reacţia puterii era promptă. La 31 octombrie, orele 22, s-a constituit la centru un Comandament general, format din Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, „pentru asigurarea ordinii în ţară.” Ei coordonau armata, Internele, detaşamentele muncitoreşti, procuratura militară, instanţele militare etc. La nevoie, se putea deschide focul. (p. 77) Comandamentul politico-militar de la Timişoara era format din: Alexandru Moghioroş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., Martin Isac, prim-secretar al Comitetului Regional al P.M.R. Banat, generalii Marcu Stan şi Marin Dragnea, colonelul Vasile Negrea, comandantul Securităţii din Banat, coloneii Breban şi Cristea etc. (p. 77)

Prin anchete şi bătăi, principalii organizatori ai mişcării studenţeşti au fost trimişi rapid în judecată, prin rechizitoriul din 6 noiembrie 1956. Era specificată crima de uneltire contra ordinii sociale, încadrată în Decretul 199/1950 al. 1 lit. c, cu pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Ulterior însă guvernul a schimbat încadrarea lor, conform indicaţiilor din 13 noiembrie ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în articolul 327, lit. c C.P., care prevedea pedepse între 5 şi 10 ani închisoare. (p. 78-79) Această schimbare de atitudine a autorităţilor s-a produs probabil în urma comunicării la posturile străine de radio a situaţiei studenţilor timişoreni arestaţi. Doar după două zile de la ţinerea adunării studenţeşti, posturile de radio au făcut cunoscute evenimentele şi chiar numele principalilor organizatori. (p. 79)

Procesul primului lot, de opt studenţi, a avut loc în 15-16 noiembrie. În total au fost judecaţi 29 de stundeţi în trei procese, precum şi un asistent şi un profesor universitar. Dintre aceştia, numai patru au fost achitaţi, restul primind pedepse între 3 luni şi 8 ani. Cea mai mare pedeapsă au primit-o Muţiu, Stanca şi Baghiu. (p. 81) Reacţia dură a autorităţilor a avut efect, în sensul că, după mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946, 1948 şi 1956, nu a mai avut loc niciuna până în 1989. (p. 80)

Memoriile lui Caius Muţiu continuă, prezentând pe larg cei aproape opt ani de detenţie ai autorului, la Timişoara, Gherla, Stoieneşti-Balta Brăilei, Periprava, Grind, Gherla, Dej, din nou Gherla, până la graţierea din 1964. A urmat revenirea în viaţa normală, întâi la Oradea, apoi la Timişoara, cu multe realizări profesionale şi familiale. Un volum necesar, al unei personalităţi a mişcării din 1956, care vine să se adauge memoriilor altor participanţi la mişcările studenţeşti, pe care le confirmă şi le completează. În felul acesta putem întregi imaginea pe care o avem despre acele evenimente îndepărtate.

* Caius Muţiu, Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate, Ed. Ariergarda, Timişoara, 2014, 335 p.

Mircea Rusnac – Portretul unei doamne: Gudrun Winkler

8 Martie 2010

Cu ocazia documentării noastre privind mişcările anticomuniste din Banat desfăşurate în timpul revoluţiei maghiare din 1956, am avut prilejul să o contactăm pe Gudrun Winkler, participantă la acele mişcări şi care apoi a avut multe de îndurat din partea autorităţilor pentru curajul său. Recent, ea a acceptat cu multă amabilitate să ne facă cunoscută biografia sa, deşi nu îi face nicio plăcere să îşi aducă aminte de momentele dureroase prin care a trecut. Tocmai de aceea, îi mulţumim călduros încă o dată că a acceptat să ne relateze faptele de mai jos.

Gudrun Helene Michels s-a născut în 1937 la Câmpina, fiind prima dintre cei trei copii ai unei familii aparţinând minorităţii germane din România. În perioada 1945-1948 a urmat o şcoală confesională romano-catolică în limba germană din Timişoara. În 1948 însă, autorităţile comuniste au închis toate şcolile confesionale, astfel încât a urmat în continuare o şcoală elementară de limba germană din Timişoara, unde a terminat primele şapte clase. În 1954 a absolvit Liceul german din acelaşi oraş, iar în toamnă a fost admisă la Facultatea de mecanică de la Institutul politehnic din Timişoara. Era în anul III când a avut loc revoluţia anticomunistă din Ungaria din toamna anului 1956. La fel ca şi alte mii de studenţi timişoreni, Gudrun Michels a participat la adunarea din 30 octombrie, când s-a cerut respectarea drepturilor omului şi plecarea trupelor sovietice din România. Ca urmare, în ianuarie 1957 a fost exmatriculată, din nou împreună cu numeroşi alţi studenţi, asistenţi şi profesori. Această exmatriculare din motive politice a reprezentat o puternică lovitură pentru viaţa unei tinere, viitorul fiindu-i grav periclitat. În plus, din acel moment, atât Gudrun Michels, cât şi întreaga sa familie, s-au aflat sub permanenta supraveghere din partea Securităţii.

A reuşit totuşi să se angajeze în vara anului 1957 ca muncitoare la Întreprinderea „Bela Breiner” din Timişoara, unde colegii de servici o denumeau „prinţesa în mizerie”. A lucrat în aceeaşi întreprindere până în vara lui 1963. În acelaşi timp, a încercat să îşi continue studiile întrerupte, fiind admisă ca studentă la fără frecvenţă la Braşov. Însă în 1959 a fost pentru a doua oară exmatriculată, motivele fiind aceleaşi ca şi la Timişoara. Stigmatul de adversar politic, cum o considera regimul comunist, nu putea fi şters.

Tot în 1957, Gudrun Michels l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Stefan Winkler, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, membru al Uniunii Compozitorilor şi cetăţean german. În cele din urmă, faptul că era şi cetăţean străin i-a atras acestuia mari dificultăţi din partea autorităţilor comuniste româneşti. Ca urmare, în 1959 el şi-a pierdut locul de muncă şi până în 1963 nu şi-a mai putut găsi altul. Evident, din momentul în care au hotărât să se căsătorească, presiunile autorităţilor au fost sporite şi asupra familiei Michels. În cele din urmă, după numeroase încercări, Stefan Winkler a putut să se înregistreze numai drept cetăţean al Republicii Democrate Germane, autorităţile acestui stat dându-şi relativ repede acordul pentru căsătoria lor.

Căsătoria a avut loc în iunie 1962, după care soţii Winkler au început demersurile pentru a putea pleca împreună definitiv în R.D. Germană. În consecinţă, lui Gudrun Winkler i-a fost retrasă cetăţenia română. Au părăsit România la 10 decembrie 1963, lăsând în urma lor familia, prietenii şi locuinţa. Gudrun Winkler era însărcinată. Ca o ultimă şicană sau dintr-o neglijenţă a autorităţilor comuniste, cei doi soţi au fost nevoiţi să călătorească separat la plecarea din România: Stefan a ieşit din ţară prin gara Arad, iar Gudrun prin gara Oradea!

La 12 decembrie au ajuns în sfârşit în R.D. Germană, fiind instalaţi în localitatea Fürstenwalde. În anii următori li s-au născut trei copii: Heino (1964), Heidelind (1967) şi Gernot (1969). Gudrun Winkler a lucrat din 1964 ca tehnolog, apoi ca inginer într-o întreprindere de stat din Fürstenwalde. Din februarie 1966 şi-a putut relua studiile întrerupte de două ori în România, la Universitatea tehnică din Dresda ca studentă la fără frecvenţă. În octombrie 1969 a devenit dipl. ing. pentru construcţii de maşini, iar în anii următori a îndeplinit şi alte specializări şi cariere postuniversitare. Nu a fost nicicând membră a vreunui partid politic şi nu a îndeplinit niciun fel de funcţie pe linie politică.

În acest moment, Gudrun Winkler nu nutreşte resentimente pentru cele ce i s-au întâmplat în tinereţea trăită în România, care pentru ea a fost cea mai grea perioadă din viaţă. A fost foarte dificil pentru ea aici, însă în noua sa viaţă din Germania este fericită şi împlinită. Este şi acesta un nou caz al unui om deosebit, care în România a avut de suferit nenumărate umilinţe şi prigoniri, putându-se în schimb realiza fără probleme pe alte meleaguri. După cazurile lui Anatol Musceleanu şi Ioan Holender, prezentate de noi anterior, Gudrun Winkler reprezintă o nouă confirmare a faptului că nişte oameni de excepţie nu au putut contribui pe măsura capacităţii lor la dezvoltarea economică şi socială a României, fiind pur şi simplu eliminaţi din motive politico-ideologice. În cele din urmă, ţara noastră a avut enorm de pierdut în urma acestui comportament aberant.

Încă o dată, sincerele noastre mulţumiri pentru Gudrun Winkler.

Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

9 Februarie 2010

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.

Mircea Rusnac – Mişcări protestatare ale studenţilor timişoreni înainte de anul 1956

17 Iunie 2009

Marea mişcare a studenţilor din Timişoara din lunile octombrie-noiembrie 1956, declanşată în contextul desfăşurării revoluţiei anticomuniste maghiare, a reprezentat cea mai înaltă formă de protest faţă de regimul stalinist şi de ocupaţia militară sovietică din România acelui timp. După cum aprecia unul dintre istoricii acestei manifestări: „Mişcarea studenţească de la Timişoara din octombrie-noiembrie 1956 face parte, cu specificul ei distinct, din această dramatică rezistenţă deschisă, de masă, împotriva unui regim oprimator, total străin de tradiţiile democratice româneşti.” (1) În acelaşi timp, puternica acţiune studenţească din capitala Banatului nu izbucnise pe un teren gol, deoarece această regiune suporta cu mai multă greutate decât alte zone ale României duritatea regimului instaurat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Majoritatea studenţilor de la facultăţile din Timişoara proveneau din satele Banatului, a căror populaţie era profund marcată de sentimentul dreptului de proprietate. De asemenea, aici locuiau mai multe minorităţi, cele mai importante fiind cea germană, cea maghiară şi cea sârbă, care menţineau contactul cu ţările de origine şi conectau regiunea la contextul general al Europei central-răsăritene.

În consecinţă, amploarea măsurilor represive luate de regim a determinat în rândul populaţiei Banatului declanşarea unei puternice mişcări de rezistenţă, care s-a manifestat pe multiple planuri. Cea mai avansată a fost rezistenţa armată de lungă durată din Munţii Banatului, dar au mai existat şi alte forme, între care amintim constituirea de organizaţii secrete anticomuniste, răspândirea de manifeste împotriva regimului sau desfăşurarea unor acţiuni de sabotaj. „Mişcarea studenţească de la Timişoara din toamna anului 1956 a fost consecinţa directă a realităţilor dramatice impuse de regimul comunist în România şi o parte organică a formelor de acţiune deschisă împotriva acestui regim oprimator. Ea se aşează totodată în şirul unor mişcări studenţeşti începute încă din noiembrie 1945, care au definit studenţimea timişoreană ca o forţă social-politică democratică, angajată în combaterea noilor structuri, subordonate în totalitate intereselor sovietice, străine de tradiţia românească.” (2)

În continuare, vom încerca să surprindem momentele esenţiale ale rezistenţei anticomuniste a studenţilor din Timişoara în intervalul 1945-1956. Într-adevăr, imediat după instaurarea de către Uniunea Sovietică, puterea ocupantă în România, a guvernului Petru Groza, viitorii intelectuali ai Banatului au luat o atitudine hotărâtă împotriva noului curs pe care ţara începea să alunece. Astfel, deja la 8 noiembrie 1945, concomitent cu marile demonstraţii promonarhice şi anticomuniste de la Bucureşti şi din alte numeroase oraşe ale ţării, desfăşurate în aceeaşi zi, studenţii de la Politehnica şi Institutul de medicină din Timişoara au participat în număr mare la demonstraţia similară din acest oraş. Cu acea ocazie, a şi avut loc o primă confruntare de stradă între studenţi şi grupurile de şoc comuniste susţinute de soldaţii sovietici. (3)

O altă manifestare deschisă a studenţilor împotriva noului regim a avut loc cu ocazia zilei naţionale a României din 10 mai 1946, când ei au hotărât să organizeze o acţiune în favoarea regelui Mihai, separată de programul oficial. Această manifestaţie a început la amiază în faţa clădirii Operei, de unde studenţii încolonaţi au străbătut bulevardul Mihai Viteazul către Politehnică. Deşi manifestaţia s-a desfăşurat în mod paşnic şi disciplinat, ea a fost atacată în mod brutal de Poliţie cu lovituri de baston şi de pumn, fiind împrăştiată prin aceste mijloace, iar mai mulţi studenţi au fost arestaţi. „În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (4)

În iunie 1946, a fost declanşată greva generală a studenţilor din Timişoara, caracterizată astfel de unul dintre principalii ei organizatori: „Greva studenţilor timişoreni din anul 1946 a fost doar o verigă în lanţul de evenimente ce au marcat instaurarea şi consolidarea stăpânirii comuniste în România.” (5) Această grevă s-a încadrat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă pe care opoziţia democratică încerca să o susţină în acea perioadă. (6)

Prima formă a mişcării a avut loc în zilele de 4-6 iunie, când studenţii de la Politehnica şi Institutul de medicină din Timişoara au declanşat greva generală, în semn de solidaritate cu manifestaţia studenţilor români din Cluj şi ca formă de protest împotriva guvernului Petru Groza, dominat de comunişti şi impus de puterea ocupantă. O moţiune adoptată de studenţii de la Politehnică cu această ocazie specifica: „Studenţii adunaţi în şedinţă extraordinară se solidarizează cu studenţimea clujeană, declarând grevă imediat, şi vor menţine greva până la pedepsirea exemplară a vinovaţilor incidentelor de la Cluj.” (7) Această primă manifestare a fost însă repede reprimată, în urma dispoziţiei Ministerului educaţiei naţionale, senatul universitar al Politehnicii exmatriculând un număr de zece studenţi, „care au fost capii greviştilor.” (8)

Potrivit lui Cezar Zugravu, organizatorul citat mai sus, această grevă a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946. (9) Centrul studenţesc din Cluj a solicitat acţiuni de solidarizare ale tuturor studenţilor din ţară cu cei care fuseseră agresaţi şi arestaţi de agenţii guvernului. În timp ce la Iaşi şi la Bucureşti cererea a rămas aproape fără ecou, studenţii din Timişoara au hotărât, în întrunirea din 17 iunie din sala cantinei, să declanşeze greva generală, constând în neparticiparea la cursuri, seminarii, lucrări practice şi la orice alte activităţi până la normalizarea situaţiei de la Cluj. (10)

Curând, guvernul a trimis emisari, atât la Cluj, cât şi la Timişoara, pentru a negocia cu studenţii grevişti. La Cluj s-a deplasat ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, care a recunoscut într-un discurs vinovăţia maghiarilor pentru toate dezordinile petrecute în acel timp în Transilvania. În schimb, la Timişoara, deşi studenţii solicitaseră sosirea primului ministru Petru Groza sau a ministrului educaţiei, Ştefan Voitec, nu au ajuns decât subsecretarul de stat Aurel Potop şi profesorul Miron Niculescu de la Bucureşti. Discuţiile au avut loc la primăria oraşului, studenţii trimiţând o delegaţie de „rang mai mic”, formată din reprezentanţi ai anilor III şi IV, condusă de Alexandru Bitang. Ei au declarat trimişilor guvernului, conform celor hotărâte de comitetul grevist, că nu vor înceta acţiunea până nu vor fi satisfăcute toate doleanţele studenţilor din Cluj. (11) Acestea erau în fapt doleanţele întregii studenţimi române. Discuţiile nu au avut însă niciun rezultat concret.

O delegaţie a studenţilor din Timişoara s-a deplasat la Cluj, pentru a constata în ce măsură lucrurile s-au normalizat după vizita de acolo a ministrului Pătrăşcanu. Ei au înţeles că nu se rezolvase nimic şi, în consecinţă, greva de la Timişoara a continuat. (12) În timpul desfăşurării ei, studenţii ocupau până la refuz amfiteatrele şi sălile de curs, iar la intrarea profesorilor intonau imnul patriotic Deşteaptă-te române sau cântecul studenţesc Gaudeamus igitur. (13) Studenţii au fost susţinuţi şi încurajaţi în acţiunile lor de o serie de profesori ai Politehnicii, între care îi amintim pe: Marin Bănărescu, Plauţiu Andronescu, Alexandru Nicolau, Adrian Stambuleanu, Severineanu, Bakonyi, Vlădea, Câlniceanu, Bonea etc. (14) De altfel, şi corpul profesoral al Politehnicii din Timişoara a fost profund afectat de politica represivă a regimului. Numeroşi profesori, absolvenţi şi studenţi ai acestei instituţii au fost arestaţi în anii 1945-1950, începând cu profesorii Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger etc. (15)

Şi în cazul grevei generale, autorităţile au trecut la obişnuitele măsuri de reprimare. Un număr de 32 de studenţi au fost arestaţi. Alertată, conducerea centrului studenţesc a intervenit la rectorul Cândea, solicitând eliberarea lor. Acesta a consimţit să ceară autorităţilor să-i pună în libertate, ceea ce s-a şi petrecut. (16)

În calitatea pe care o avea, de preşedinte al centrului studenţesc din Timişoara, Cezar Zugravu a fost convocat de către şeful biroului de Siguranţă al chesturii de Poliţie a oraşului, comisarul Aurel Moiş, şi de comandantul corpului de armată Timişoara. În ciuda presiunilor la care a fost supus de către aceştia, el a refuzat să dispună încetarea grevei. (17)

În cursul verii, studenţii au hotărât să nu se prezinte la niciun examen. Prin urmare, au reînceput exmatriculările şi chiar arestările în rândul acestora, unii dintre ei fiind duşi la închisoarea din Piteşti, unde au făcut greva foamei. În toamnă, conducerea studenţilor a cerut încă o dată rectorului Cândea să intervină pentru eliberarea şi reînscrierea colegilor persecutaţi, ceea ce acesta a acceptat din nou să facă. (18)

În octombrie 1946, studenţii au participat în număr mare la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe din Timişoara, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. Prilejul a fost folosit de studenţi, ca şi de numeroşi locuitori ai oraşului, pentru a manifesta din nou în favoarea regelui. Ultima şedinţă a comitetului studenţesc grevist a avut loc după alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946. La Cluj nu fusese satisfăcută nici una dintre doleanţele studenţilor. Ca urmare, conducerea greviştilor a predat colegilor din anul următor arhiva, steagul şi spaţiul unde se desfăşurau discuţiile, fără ca acest comitet să se fi dizolvat în mod formal. (19)

Cezar Zugravu remarca, cu ocazia desfăşurării acestei greve, „spiritul de solidaritate perfectă” între toţi cei 3.000 de studenţi, indiferent de naţionalitate. (20) De asemenea, ei au fost susţinuţi în acţiunile lor de întreaga populaţie a oraşului, în special de elevii claselor superioare de liceu, de elevele şi profesoarele Institutului catolic „Notre-Dame”, de funcţionarele de la Poşta centrală şi de Societatea de Cruce Roşie. Totodată, el concluziona: „Greva şi protestul nostru din anul 1946 au avut răsunet în ţară şi străinătate şi au anticipat în mod natural grevele şi mişcările studenţeşti din toamna anului 1956, în timpul revoluţiei din Ungaria.” (21)

După falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, comuniştii au proclamat „republica populară” la 30 decembrie 1947. Modelul sovietic era aplicat pretutindeni în mod brutal şi direct. În consecinţă, rezistenţa studenţilor din Timişoara a trebuit să îmbrace forme noi, manifestările deschise de opoziţie fiind tot mai riscante şi represiunea regimului crescând permanent în amploare. În acei ani, numeroşi studenţi s-au implicat în activitatea organizaţiilor anticomuniste. Ei au desfăşurat o intensă propagandă în sânul populaţiei prin răspândirea de manifeste, au susţinut moralul familiilor deţinuţilor politici şi ale participanţilor la rezistenţa armată din Munţii Banatului. În loturile judecate în acei ani de Tribunalul militar din Timişoara se aflau şi numeroşi studenţi, care au primit condamnări la ani grei de închisoare. După cum îşi amintea un participant la acele evenimente: „Din 1948, liderii organizaţiilor studenţeşti în clandestinitate au înţeles că atragerea şi pregătirea studenţilor pentru a deveni membri ai acestora trebuie să se realizeze prin crez politic democratic, echilibru psihic, disciplină, onestitate, sobrietate, demnitate în comportament şi putere de sacrificiu.” (22)

În perioada 1949-1951, la Timişoara activau nu mai puţin de şapte organizaţii studenţeşti anticomuniste, dintre care: două la facultatea de chimie industrială şi câte una la facultatea de mecanică, facultatea de construcţii, facultatea de electrotehnică, facultatea de mine şi metalurgie şi la Institutul de medicină. (23) Modul de organizare a activităţii acestora era în sistemul „spic”. Astfel, în 1949 s-a constituit nucleul uneia dintre organizaţiile de la facultatea de chimie industrială, format din studenţii Gheorghe Orădan, Tănase Tăvală, Romulus Palea, Iosif Popovici şi Constantin Pitiş. Aceştia aveau responsabilitatea extinderii activităţii organizaţiei. Ei pregăteau grupurile de studenţi în scopul strângerii de ajutoare băneşti şi vestimentare destinate familiilor deţinuţilor politici şi ale partizanilor din munţi, aflate într-o situaţie disperată. Prin strădaniile lui Gheorghe Orădan, ajutoarele adunate au ajuns la destinaţie. „El a făcut legătura cu grupurile de ţărani revoltaţi din comunele: Sintea Mare, Şepreuş, Sânmartin din judeţul Arad, în 1949. De asemenea, cu grupul de fugari din vestul Munţilor Apuseni şi cu Organizaţia naţional-creştină extinsă în vestul ţării.” (24) Arestaţi în 1951, Gheorghe Orădan şi Tănase Tăvală au fost condamnaţi pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 12, respectiv 6 ani de recluziune. (25) Ceilalţi membri nu au fost arestaţi.

Anterior, la facultatea de chimie industrială mai existase încă un „grup subversiv de studenţi”, care fusese condus de Gheorghe Popescu. Acesta a fost arestat în luna mai 1949. (26) Organizaţia studenţească de la facultatea de mecanică număra printre conducătorii săi pe Grigore Frunză. La facultatea de construcţii lider era studentul Ieronim Ispas, care se afla în legătură cu partizanii din zona Aiud, conduşi de fraţii Spaniol. (27)

Studentul Hary Mild conducea un grup de la facultatea de electrotehnică, susţinut şi de elevi de naţionalitate germană. Ei se ocupau cu răspândirea de manifeste anticomuniste şi au fost surprinşi de autorităţi tocmai în timpul unei asemenea acţiuni. În consecinţă, pedepsele care le-au fost aplicate au fost deosebit de aspre. (28) La facultatea de mine şi metalurgie exista de asemenea o organizaţie de tip „spic”, condusă de studentul Niculae Rusu. Niciun membru al acestui grup nu a fost deconspirat. Iar organizaţia studenţilor medicinişti era condusă de Gheorghe Niculcioiu şi Marius Niculcioiu. Cea mai mare parte a membrilor ei au fost arestaţi şi condamnaţi. (29)

Şi documentele emise de autorităţile comuniste semnalează descoperirea unor asemenea organizaţii studenţeşti. Astfel, în octombrie 1949 au fost judecaţi numeroşi studenţi de la Politehnica din Timişoara, deoarece se organizaseră în vederea adunării unor ajutoare în bani pentru familiile deţinuţilor politici şi pentru desfăşurarea de propagandă anticomunistă. Ei au fost acuzaţi de „crima de uneltire contra ordinii sociale”, fiind condamnaţi la pedepse de la 1 la 12 ani de închisoare. (30) În mai 1950, un grup de studenţi de la Institutul de medicină din Timişoara au fost condamnaţi, la rândul lor, pentru că au răspândit de câteva ori manifeste care aveau următorul conţinut: „Români, loviţi fără cruţare vânzătorii patriei” şi „Moarte comuniştilor, trădători de neam şi terfelitori de ţară.” (31) Iar în martie 1953, un alt grup de 11 studenţi de la medicină au fost judecaţi şi condamnaţi pentru că au răspândit manifeste în diferite instituţii din Timişoara, având caracter anticomunist şi îndemnând populaţia la rezistenţă împotriva regimului instaurat în România de ocupanţii sovietici. (32)

Toate aceste organizaţii existente în acei ani au contribuit la menţinerea spiritului de rezistenţă în rândurile studenţilor din Timişoara şi ale populaţiei din Banat, culminând cu marea mişcare din 1956. Aceasta a folosit contextul internaţional, marcat de desfăşurarea revoluţiei anticomuniste maghiare, însă, după cum se poate limpede observa, ea nu a apărut pe un teren gol. Şi după 1956, până la răsturnarea regimului comunist din decembrie 1989, studenţii din Timişoara au păstrat un climat de rezistenţă şi de demnitate, după cum remarca şi un istoriograf al revoluţiei: „Un focar de nemulţumire permanentă erau cele două institute de învăţământ superior – Universitatea din Timişoara şi Institutul politehnic, cu marile lor cămine găzduind vreo 20.000 de studenţi. Localnicii vorbesc de numeroase tulburări pe parcursul anilor, multe dintre ele legate de problemele locale, dar adesea cu accente politice. De obicei, răbufnirile erau înăbuşite fără tapaj. Conducătorii locali evitau cu grijă publicitatea. Departe de centrul puterii, ei învăţaseră să tolereze unele lucruri, ca să prevină o răbufnire serioasă a nemulţumirii populare.” (33) Aceasta însă a izbucnit până la urmă, conducând la victoria revoluţiei din decembrie 1989.

 

 

Note:

1   Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, 2000, p. 636.

2    Ibidem, p. 638.

3    Ibidem, p. 638-639.

4    Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, f.a., p. 25-26.

5    Ibidem, p. 22 (cap. Greva studenţilor timişoreni din anul 1946).

6    Mircea Rusnac, Aspecte ale vieţii politice din Banat în perioada 1944-1948, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 398.

7    Ioan Munteanu, op. cit., p. 639.

8    Ibidem.

9    Cezar Zugravu, op. cit., p. 26.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 26-27.

12  Ibidem, p. 27.

13  Ibidem.

14  Ibidem, p. 30-31.

15 Ibidem, p. 281-282 (cap. Profesorii, absolvenţii şi studenţii Şcolii politehnice din Timişoara care au fost anchetaţi, condamnaţi sau persecutaţi în perioada 1945-1950).

16  Ibidem, p. 27.

17  Ibidem, p. 27-28.

18  Ibidem, p. 28.

19  Ibidem, p. 28-29.

20  Ibidem, p. 29-30.

21  Ibidem, p. 30.

22  Tănase Pavel Tăvală, Aspecte ale rezistenţei anticomuniste a studenţilor bănăţeni în anii 1949-1951, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 376.

23  Ibidem.

24  Ibidem, p. 377.

25  Ibidem.

26  Ibidem.

27  Ibidem.

28  Ibidem, p. 378.

29  Ibidem.

30  Ioan Munteanu, op. cit., p. 639.

31  Ibidem.

32  Ibidem, p. 639-640.

33  Nestor Rateş, România: revoluţia încâlcită, Bucureşti, 1994, p. 34.