Mircea Rusnac – Splendori bănăţene dispărute după 1919

Perioada care a trecut după anul 1919 a fost una foarte grea pentru Banat, cu nenumărate încercări şi dificultăţi. Aceasta se poate vedea şi din examinarea, chiar superficială, a situaţiei monumentelor istorice moştenite din alte epoci. Din păcate, în acest sens, perioada apartenenţei unei părţi a Banatului la România se aseamănă în distrugeri cu epoca popoarelor migratoare sau cu cea a stapânirii otomane. La situaţia actuală a staţiunilor Buziaş şi Herculane ne-am referit recent. Acum vom prezenta unele dintre monumentele care altădată făceau faimă regiunii şi care după 1919 au dispărut fără a mai fi refăcute vreodată. Numărul lor este evident mult mai mare şi situaţia continuă să se agraveze. Cele prezentate în continuare sunt probabil cele mai reprezentative şi în orice caz pot fi luate ca titlu de exemplu în privinţa dezastrului abătut asupra întregii regiuni.

Gara Timişoara-Iosefin

Monumentala clădire a fost construită în intervalul 1897-1899, fiind însă bombardată în repetate rânduri în timpul celui de-al doilea război mondial: la 16/17 iunie, 3 iulie (în special) şi 30/31 octombrie 1944. Practic a fost distrusă complet. Reconstruirea gării în anul 1948 nu a respectat deloc planurile originale, iar din anul 1976 arată la fel ca în prezent, adică fără nicio asemănare cu forma iniţială.

Teatrul Comunal Timişoara

Construit în anii 1871-1875 după planurile arhitecţilor vienezi Helmer şi Fellner, a fost distrus de un incendiu în 1920. Teatrul a fost refăcut foarte greu, până în 1936, de arhitectul Duiliu Marcu, însă cu o faţadă mult simplificată faţă de original.

Castelul Zselenszky din Neudorf

Construit în anul 1798, la castelul familiei Lovasz-Zselenszky a locuit în 1809 şi fiica împăratului Leopold II, arhiducesa Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, care a fugit de o căsătorie impusă şi a murit acolo. Castelul a fost complet distrus de soldaţii sovietici după cel de-al doilea război mondial şi nu a mai fost refăcut niciodată.

Palatul Scheuchenstein din Reşiţa

Despre faimosul palat reşiţean, al unei nu mai puţin celebre familii din oraş, demolat în 1978, am întocmit un material special: https://istoriabanatului.wordpress.com/2012/01/20/mircea-rusnac-o-familie-simbol-a-vechii-resite-scheuchenstein/

Conacul Duka din Cadăr

Frederic Petru baron Duka de Kádár a fost comandantul Regimentului maghiar de infanterie nr. 39, apoi consilier şi conferenţiar de stat al împăratului. A cumpărat în 1806 comunitatea valahă Cadăr pe Pogăniş, la sud de castelul Timiş. Construit în secolul al XIX-lea, conacul familiei Duka de la Cadăr nu mai există astăzi.

Conacul Gudenus din Gad

A fost construit la începutul secolului al XIX-lea în stil baroc. Ultimii proprietari au fost soţii Gudenus. Câţiva ani a servit ca local pentru şcoala din sat, apoi a fost abandonat. Conform tradiţiei orale, conacul ar fi adăpostit şi o închisoare.

Conacul Atanasievici din Valeapai

A fost construit începând din anul 1840 de fraţii Marcel şi Emil Atanasievici, prin munca unor meşteri sârbi şi italieni. După naţionalizare, comuniştii l-au transformat în casă de naşteri, sediu de C.A.P. sau loc de cazare pentru muncitorii sezonieri. Iar după 1989 a fost pur şi simplu abandonat.

Conacul contesei Leopoldina Stojanovits din Poieni

Conacul a aparţinut în secolul al XIX-lea contesei Leopoldina Stojanovits, care venea în fiecare vară la Poieni. Pe contesă, locuitorii satului o şi denumeau „Măreasa”, adică Măria Sa. De altfel, la acel conac se afla înmormântat într-un sicriu de cristal şi fiul contesei, Bogdanovich Ferenc. În anii 1980, conacul a fost dinamitat. Nu se cunosc imagini ale conacului din perioada în care el a existat. Acum nu mai este aproape nicio urmă acolo.

Biserica romano-catolică de la Nevrincea

Construită dintr-un milion de cărămizi în anul 1911, ea nu se asemăna cu nicio altă biserică din zona Lugoj-Făget. A fost o clădire impunătoare, din care au mai rămas numai ruinele după emigrarea germanilor din sat.

Biserica romano-catolică de la Ofseniţa

A fost construită în anul 1878 din donaţiile baronului Karatsonyi Jenő, având hramul Sfântul Wendelin. A fost însă grav avariată în urma cutremurului din 12 iulie 1991. Mormântul aflat sub altar a fost spart, capacul sicriului de cupru a dispărut, iar osemintele au fost împrăştiate. Ele aparţineau unui copil al grofului care a construit biserica.

Gara din Baziaş

Calea ferată Oraviţa-Baziaş a fost cea mai veche de pe actualul teritoriu al României. Gara din Baziaş făcea legătura între transportul feroviar şi cel fluvial de pe Dunăre. Am prezentat cu altă ocazie trecutul acestei celebre gări: https://istoriabanatului.wordpress.com/2010/10/07/mircea-rusnac-noi-marturii-referitoare-la-trecutul-istoric-al-baziasului/

Gara din Vârciorova

Era o gară frontalieră, unde linia ferată Timişoara-Carasebeş-Orşova, construită în 1879, făcea joncţiunea cu cele din Vechiul Regat. Clădirea a fost demolată înainte de construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, întrucât terenul pe care se afla urma să fie acoperit de apele Dunării. A fost înlocuită cu o măruntă haltă.

Fabrica de oţet de la Margina

În anul 1912 a fost construită la Margina de către o firmă germană o fabrică pentru distilarea chimică a lemnului de fag. Ulterior a produs acetonă, apoi oţet din vin. După naţionalizarea din 1948 a fost denumită Distileria de Lemn Severin, iar după 1989 a fost abandonată.

Orşova veche

O aşezare milenară cu nenumărate vestigii a dispărut sub apele Dunării. Asupra soartei istorice a anticei Dierna ne-am referit pe larg: https://istoriabanatului.wordpress.com/2013/01/21/mircea-rusnac-orsova-este-parte-integranta-a-banatului/

Insula Ada Kaleh

Insula, comparată în timp cu „un crâmpei din 1001 de nopţi” sau cu „Atlantida dunăreană”, a dispărut împreună cu civilizaţia ei orientală inconfundabilă, sub apele fluviului. I-am prezentat mai demult trecutul într-un articol special: https://istoriabanatului.wordpress.com/2011/03/02/mircea-rusnac-perla-pierduta-a-banatului-ada-kaleh/

Staţiunea turistică Marila

În 1870-1871, medicul Moritz Hoffenreich, curant al împărătesei Sissi, a ridicat la Marila trei vile pentru tratamentul bolilor de plămâni. Vilele erau luxos mobilate. Existau şi un sanatoriu, un restaurant şi un parc cu fântână arteziană. În 1919, cele şapte vile existente deja atunci au fost distruse, iar interiorul lor devastat.

Staţiunea turistică Sommerfrische

A fost înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea o superbă staţiune. Ea s-a dezvoltat rapid, fiind promovată prin afişe publicitare. Turiştii veneau cu trenul până la Anina, având asigurat transportul cu trăsurile până în staţiune. Se organizau trasee turistice în natură. Vilele staţiunii au găzduit în timp mii de oameni. După război a decăzut, până la construirea centralei Crivina, când în vile au fost cazaţi muncitorii. Din ele nu a mai rămas nimic.

Staţiunea turistică Şuşara

Societatea St.E.G. a amenajat la sfârşitul secolului al XIX-lea lângă Sasca Montană un complex turistic pe valea pârâului Şuşara, constând în drum de acces, alei cu locuri de popas, un mic lac de acumulare, hoteluri şi restaurante. Zona era comparată în epocă cu staţiunea austriacă Aussee, fiind frecventată de bolnavii de plămâni şi de nervi.

Staţiunea turistică Poneasca

În anul 1836, Johann Bibel din Timişoara a cumpărat domeniul Poneasca de la Trezorerie. El a înfiinţat acolo mai întâi o fabrică de cherestea şi apoi un sat de vacanţă. După 1919 staţiunea a decăzut treptat. În perioada comunistă a fost utilizată ca tabără şcolară, iar după 1989 a fost abandonată.

Mausoleul de la Bobda

A fost construit de baronul Gyula Csávossy în anul 1860. Vitraliile au fost realizate la München, iar clopotele la Timișoara. Mausoleul era o copie a basilicii din oraşul Esztergom şi a bisericii Sfântul Ştefan din Budapesta. În 1925 familia Csávossy a părăsit Banatul, lăsând mausoleul în grija catolicilor din Bobda. Ulterior au dispărut şi aceştia. Cripta de la subsol a fost spartă, iar oasele aruncate.

Iar şirul exemplelor de acest fel ar putea continua la nesfârşit.

Mircea Rusnac – Calendarul Banatului. Date importante din trecutul nostru

O regiune cu un bogat trecut istoric, precum Banatul, aşezat la răspântia unor lumi şi civilizaţii diferite, a cunoscut de-a lungul timpului evenimente importante, care, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, au fost date uitării. Am făcut o listă a unora dintre ele, pe care le-am considerat mai importante şi demne de a fi cunoscute. Le prezentăm în continuare:

 

21 februarie (1919): Desfiinţarea de către autorităţile sârbeşti de ocupaţie, la ordinul marilor puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, a Republicii autonome bănăţene.

 

22 februarie (1949): Victoria de la Pietrele Albe a partizanilor anticomunişti bănăţeni asupra trupelor româneşti de Securitate.

11 martie (1990): Adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara de condamnare a comunismului.

 

18 martie (1906): Traian Vuia zboară pentru prima dată cu un aparat mai greu decât aerul.

 

25 martie (1881): Naşterea marelui compozitor bănăţean Bartók Béla.

 

2 iunie (1904): Naşterea marelui actor bănăţean Johnny Weissmüller.

 

18 iunie (1951): Deportarea bănăţenilor în Bărăgan de către regimul comunist din România.

 

3 iulie (1771): La Reşiţa se inaugurează primele furnale, marcând naşterea unuia dintre puternicele centre industriale europene.

8 iulie (1869): Timişoara devine primul oraş din sud-estul Europei cu tramvai tras de cai.

16 iulie (1949): Ziua Rezistenţei anticomuniste din Banat (executarea de către comuniştii români a conducătorilor partizanilor bănăţeni la Pădurea Verde).

21 iulie (1718): Tratatul de pace de la Passarowitz consemna eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi începutul procesului de modernizare.

 

25 iulie (1552): Cucerirea de către otomani a Timişoarei.

17 august (1953): Naşterea scriitoarei Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009.

 

20 august (1854): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Baziaş, cea mai veche din România actuală.

25 august (1802): Naşterea marelui poet bănăţean Nikolaus Lenau.

3 septembrie (1872): Primul drum, pe distanţa Reşiţa-Bocşa, a celei mai vechi locomotive din sud-estul Europei, fabricată la Reşiţa.

 

5 octombrie (1817): Inaugurarea teatrului de la Oraviţa, cel mai vechi teatru din România actuală.

 

18 octombrie (1716) : Armata condusă de prinţul Eugeniu de Savoya eliberează Timişoara de sub ocupaţia otomană.

 

31 octombrie (1918) : Proclamarea Republicii autonome bănăţene în cadrul Ungariei.

12 noiembrie (1884): Timişoara devine primul oraş european cu străzile iluminate cu curent electric.

 

15 decembrie (1863): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, a doua cale ferată montană din Europa.

 

16 decembrie (1989): Declanşarea revoluţiei anticomuniste de la Timişoara.

17 decembrie (1989): Declanşarea represiunii împotriva revoluţiei anticomuniste de la Timişoara, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

20 decembrie (1989): Timişoara se declară primul oraş liber de comunism de pe teritoriul României.

Mircea Rusnac – O schiţă a vechiului centru al Reşiţei

Helmut Kulhanek, colaborator statornic al blogului nostru, ne-a trimis noi informaţii de mare valoare. Este vorba de o reconstituire din memorie a zonei vechi a Reşiţei, centru al oraşului cândva, afectată masiv de demolări în perioada comunistă. Această reconstituire este menită, în intenţia autorului, să completeze volumul său recent apărut de Cartofilie reşiţeană…, fiind cu atât mai remarcabilă, cu cât Helmut Kulhanek nu a mai fost în Reşiţa de mai bine de trei decenii. Pentru generaţiile actuale aceste informaţii sunt foarte valoroase, întrucât noi nu am mai prins aproape nimic din cele descrise aici şi ne este foarte greu să refacem în minte vechiul aspect al oraşului. Însă pe străzile prezentate aici au umblat părinţii şi bunicii noştri. În lucrarea mai sus amintită, cele menţionate au şi fost adecvat ilustrate.

Mulţumindu-i lui Helmut Kulhanek pentru efortul său deosebit prin care ne redă trecutul unei Reşiţe mult diferite de cea de astăzi, inserăm în continuare documentele trimise, valoarea lor urmând a fi apreciată la modul just de reşiţenii mai vechi şi mai noi, aflaţi mai aproape sau mai departe de locurile natale.

Mircea Rusnac – Marea mişcare din decembrie 1994, cântecul de lebădă al Reşiţei industriale

La exact cinci ani după revoluţia din 1989, la Reşiţa a izbucnit o puternică mişcare de protest faţă de situaţia existentă, întrucât starea economică a oraşului se înrăutăţea tot mai mult. Vechile uzine, care din 1771 reprezentaseră gloria Reşiţei şi a Banatului, intraseră în agonie, şomajul era în creştere, salariile nu erau plătite la timp, condiţiile de lucru erau tot mai proaste. Faptul că în preajma sărbătorilor de iarnă angajaţii de la Uzina Constructoare de Maşini nu şi-au primit salariile a reprezentat picătura care a umplut paharul. A urmat o manifestaţie-maraton de peste o săptămână, care a reprezentat o ultimă încercare de a salva tradiţia industrială a Reşiţei. Privind de la distanţa atâtor ani scurşi de atunci, putem afirma că şi această mişcare, în ciuda solidarităţii de care au dat dovadă locuitorii oraşului, s-a soldat cu un eşec.

La 6 decembrie 1994, peste 4.000 de muncitori de la U.C.M.R. s-au adunat pe platoul dn faţa Prefecturii pentru a protesta împotriva situaţiei disperate în care se aflau. De la început a fost remarcabilă unitatea tuturor confederaţiilor sindicale care aveau filiale în judeţul Caraş-Severin. Participanţii la protest solicitau demisia guvernului şi a primului ministru Nicolae Văcăroiu. Liderii sindicali s-au aflat tot timpul zilei în balconul Prefecturii, făcând apel la coeziune şi acţiune comună a tuturor participanţilor. Aceştia deveneau tot mai numeroşi, provenind, pe lângă U.C.M.R., de la Combinatul Siderurgic, Crosi şi Recons şi protestând împotriva politicii falimentare a guvernului, „incapabil de alternative pentru ieşirea din criză”. Iniţial, manifestaţia a fost spontană, dar de la ora 12 mitingul a fost autorizat de Primărie şi Poliţie.

Cei de la U.C.M.R. cereau recuperarea banilor de la regiile autonome, reeşalonarea datoriilor faţă de stat, o protecţie reală a produselor româneşti. Mai cereau să li se încredinţeze lor reparaţia capitală a hidrocentralei de la Porţile de Fier II, ale cărei turbine fuseseră fabricate la această uzină.

Deşi dimineaţa mitingul se desfăşurase fără autorizaţie, se considera că nici revoluţia din decembrie 1989 nu fusese autorizată. Prefectul Traian Zamfir, presat de participanţi, a încercat să ia legătura telefonică cu primul ministru, însă fără rezultat. Imediat au început să se intereseze de situaţie redacţii de ziare centrale şi posturi de radio străine. La ora 13,30, lui Văcăroiu i s-a cerut să apară la postul naţional de televiziune pentru a preciza data sosirii sale la Reşiţa, însă nu mai târziu de 12 decembrie. În caz contrar, se afirma că demonstranţii vor trece la alte forme de luptă sindicală, precum blocarea Prefecturii, a căilor de acces în oraş şi greva foamei a mai multor lideri sindicali. La ora 14, un telefon primit de la guvern anunţa că premierul va veni la Reşiţa după 15 ianuarie 1995. Demonstranţii au primit informaţia, evident, cu vehemente dezaprobări. La ora 15 numărul lor era de peste 3.000, însă la ora 16 în piaţă nu mai era nimeni.

În 7 decembrie, pe ploaie şi frig, 7.000 de muncitori au reluat protestele. Guvernul a comunicat la televiziune prin purtătorul său de cuvânt că pentru U.C.M.R. urma să se vireze în prima tranşă 694 milioane lei, iar în a doua 290 milioane, în contul contractului cu Uzin Export Import pentru obiectivul de la Krivoi Rog. Însă aceste soluţii au fost considerate de sindicalişti ca fiind unele de compromis, ele neputând rezolva esenţa problemelor ridicate de ei. Se aprecia în luările de cuvânt că se urmărea de fapt distrugerea industriei reşiţene. Era atacat inclusiv prefectul Zamfir, care avea partea sa de vină. Când a apărut în balcon, el a fost etichetat drept mincinos şi i s-a cerut demisia.

La ora 11 a acestei zile au sosit în piaţă şi muncitorii siderurgişti, ca o dovadă a solidarităţii sindicaliştilor reşiţeni. Se scandau lozinci precum „Reşiţa, Reşiţa!” sau „Timişoara nu uita, noi am fost de partea ta!”, aşteptându-se şi o susţinere din partea timişorenilor, care în acea perioadă mai ţinuseră dese mitinguri de protest. Peste câteva zile, la 16 decembrie, urma să se aniverseze cinci ani de la izbucnirea revoluţiei din 1989, când era de aşteptat ca şi timişorenii să se alăture protestelor de la Reşiţa. Se şi scanda, de altfel: „De aici, din Banat, revoluţia a plecat!” Prefectul a fost înştiinţat că, dacă Văcăroiu nu va sosi la Reşiţa până pe 8 decembrie dimineaţa, se va trece la blocarea Prefecturii, a căilor de acces în oraş, inclusiv a trenului accelerat către Bucureşti. S-a făcut în consecinţă apel la unitatea tuturor reşiţenilor. La ora 14 s-a anunţat de la guvern că va veni la Reşiţa o comisie formată din membri provenind de la diverse ministere. Participanţii au protestat din nou, solicitând numai prezenţa premierului, care nu dăduse încă nici măcar un telefon la Prefectură. Se scanda: „Ultima soluţie, încă o revoluţie!” şi „Văcăroiu a uitat revoluţia din Banat!”

La 8 decembrie, începând de la ora 8 au venit 12.000 de participanţi de la U.C.M.R., C.S.R., Recons, Crosi, Poşta Română, Case S.A., Confecţii, Universal S.A. etc. La 8,30 s-a spus rugăciunea „Tatăl nostru”. Erau prezenţi şi copii cu ghiozdanele în spate. Intervenţiile aveau loc tot din balconul Prefecturii, la fel ca şi la revoluţie, având drept lait-motiv situaţia disperată în care se afla industria reşiţeană. S-a făcut mereu apel la unitate. Au venit şi sindicalişti de la Socomet Oţelu Roşu, de la Fabrica de Şuruburi Anina, de la U.M. Timişoara, mineri din Valea Jiului, muncitori de la Hunedoara. Pe la prânz, un camion a adus batoane demonstranţilor, care cereau mereu prezenţa primului ministru. Prefectul era permanent huiduit, cerându-i-se demisia. La ora 12, liderii sindicali i-au dat prefectului un ultimatum, solicitându-se demisia sa şi a lui Văcăroiu şi declinându-se orice responsabilitate faţă de consecinţe dacă în două ore nu va ajunge la Reşiţa un partener de dialog valabil. La ora 13,10, preşedintele Ion Iliescu a telefonat la Prefectură, discutând cu Dumitru Costin, preşedintele Blocului Naţional Sindical. El a promis că Văcăroiu ca sosi cât de curând la Reşiţa. Manifestaţia s-a încheiat în acea zi la ora 17.

La 9 decembrie, manifestanţilor li s-au alăturat pensionari şi elevi, numărul lor ajungând la 15.000. De la ora 9 au început să sosească reprezentanţi ai tuturor sindicatelor reşiţene, sub lozinca „Unitate!” Din nou a fost huiduit prefectul Zamfir. S-a cerut iarăşi ajutorul Timişoarei, care a trimis numai o delegaţie de la Confederaţia din Vest a Sindicatelor din România. Această delegaţie a adus şi un trombon, „instrumentul la care cântă guvernul”. Din partea delegaţiei guvernamentale aflată la Reşiţa, secretarul de stat Dan Ioan Popescu a fost şi el huiduit când s-a adresat manifestanţilor.

Numărul acestora avea să scadă sâmbătă, 10 decembrie, la 7.000. Ei scandau: „Trezeşte-te, Bucureşti!” Sindicalista bucureşteancă Rodica Almaş a recunoscut de la tribună: „Iată că tonul îl dă tot Banatul.” Solicitările principale ale manifestanţilor erau: venirea premierului la Reşiţa, destituirea prefectului, întocmirea unui program de protecţie socială reală pentru judeţul Caraş-Severin. Cererile mai vizau greva generală şi alegerile anticipate.

Corneliu Vadim Tudor a apreciat că cei „1.000” de protestatari, organizaţi în pichete, împing starea conflictuală până la limita dincolo de care începe anarhia forţelor stihinice, că asta nu mai este o grevă, „ci o tentativă de răsturnare a ordinii de stat” şi că „avem indicii că unele forţe specializate în asemenea diversiuni doresc să transforme Reşiţa într-o nouă Timişoară.” În consecinţă, birourile filialelor sindicale judeţene au publicat un comunicat în care se spunea: „Corneliu Vadim Tudor se declară persona non grata în judeţul nostru. I se interzice dreptul de a mai pune piciorul în Caraş-Severin. Cine îl va întâlni în judeţ are obligaţia de a-l preda la secţia de boli nervoase a Spitalului Judeţean.”

A plouat întreaga zi. Organizatorii au făcut mereu apel la calm şi luciditate, manifestaţia păstrându-şi caracterul paşnic. Au primit pâine caldă şi batoane de la Mopar. Copiii au primit dulciuri. Secretarul general al guvernului, Viorel Hrebenciuc, a telefonat liderilor sindicali, recunoscând victoria acestora şi rugându-i să retragă oamenii din piaţă. Văcăroiu se temea de un atentat în cazul venirii la Reşiţa!

Duminică 11 decembrie, preotul Ioan Lăpuşte a oficiat din balconul Prefecturii o slujbă religioasă pentru muncitorii reşiţeni. S-au cântat şi colinde, s-au aprins lumânări. La ora 11, cele două filiale sindicale judeţene au dat un comunicat de presă, în care se spunea: locul unde se rezolvă problemele manifestanţilor este Reşiţa şi nu Bucureşti; niciun reprezentant sindical nu va participa la o întâlnire la sediul guvernului. Peste 12.000 de participanţi au jurat să rămână împreună până când revendicările lor vor fi îndeplinite. Deşi adunarea din acea zi trebuia încheiată la ora 15, mii de oameni se mai aflau atunci în piaţă.

La 12 decembrie s-a înregistrat cel mai mare număr de protestatari de până atunci: aproape 20.000. Au venit şi din judeţ, de la Oţelu Roşu, Moldova Nouă, Anina, Caransebeş. Se scanda: „Văcăroiu, în Banat, n-a venit că a fost beat!” şi „Noi de-aicea nu plecăm.” Era un frig pătrunzător. De la Preşedinţie şi guvern nu a mai dat telefon nimeni în această zi. Dar la ora 13 s-a transmis la Radio comunicatul Preşedinţiei, care transfera responsabilitatea stării de lucruri pe umerii organelor locale şi a Fondului Proprietăţii de Stat şi a Fondului Proprietăţii Private. Toţi aceştia au fost făcuţi mincinoşi de către manifestanţi şi li s-a cerut demisia. Filialele din Caraş-Severin ale C.N.S. Cartel Alfa şi ale B.N.S. au solicitat, într-un comunicat comun, preşedintelui Iliescu să îl demită pe premierul Văcăroiu.

Pe lângă mass-media românească, manifestaţia de la Reşiţa a stârnit şi interesul Agenţiei Reuter, al B.B.C.-ului, Europei Libere, iar presa naţională o considera evenimentul numărul 1 al anului în viaţa social-politică a României. În numele lui Văcăroiu s-au făcut declaraţii oficiale la postul naţional de Radio, unde era pusă întrebarea: cine îi plăteşte pe demonstranţi, care stau de şapte zile în piaţă? Liderii sindicali au răspuns la ora 15 într-o conferinţă de presă că aceştia nu erau plătiţi de cinci ani, iar în stradă i-au scos nevoile. Dacă Văcăroiu continua să nu vină, urma blocarea nodului de cale ferată de la Caransebeş, iar cei 37 de lideri sindicali vor intra în greva foamei.

La 13 decembrie participanţii intonau imnul pieţei: „În Piaţa din Reşiţa cântă sindicatu’, / Văcăroiu şi ai lui să se ducă dracu’.” Se scanda „Reşiţa, Reşiţa!”, dar şi „Toată ţara, toată ţara!” Erau prezenţi peste 25.000 de oameni. În după-amiaza acestei zile, premierul Nicolae Văcăroiu a sosit la Reşiţa, însoţit de un staff în frunte cu secretarul general al guvernului, Viorel Hrebenciuc. Un prim dialog a avut loc la sediul U.C.M.R., apoi delegaţia s-a deplasat la Prefectură pentru a purta discuţii cu liderii sindicali. La cererea acestora, prefectul Traian Zamfir şi-a dat demisia, care a fost aprobată de Hrebenciuc. După ce el a părăsit sala, negocierile s-au putut desfăşura în linişte. În final s-a încheiat un protocol care prevedea demiterea prefectului, achitarea datoriilor către U.C.M.R., promovarea unor contracte pentru U.C.M.R. la Porţile de Fier şi Electroputere Craiova, îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, reeşalonarea datoriilor C.S.R., credit de 35 milioane dolari pentru un cuptor electric şi o instalaţie de turnare continuă la C.S.R., livrare de fier vechi din partea S.N.C.F.R. etc. Semnau acest protocol: Dumitru Popescu, ministrul Industriilor; Viorel Hrebenciuc, secretar general al guvernului; Dan Ioan Popescu, secretar de stat la Ministerul Industriilor; Dumitru Constantin, director general al F.P.S., şi Marian Sârbu, secretar de stat la Ministerul Muncii. De asemenea, semnau liderii sindicali: Trandafir Ostoia (U.C.M.R.), Nicolae Drăgan (B.N.S.), Matei Mircioane (C.S.R.) şi Marian Apostol (Cartel Alfa). A doua zi, protocolul a fost prezentat celor din piaţă, iar liderii sindicali s-au declarat mulţumiţi de prevederile sale. Numai sindicatul Reşiţa 1771 a hotărât să continue mişcarea de protest, deoarece nu a fost destituit şi directorul U.C.M.R., Ioan Tudora.

După opt zile şi jumătate de demonstraţii în Piaţa Prefecturii, „pentru salvarea Reşiţei”, mulţi manifestanţi se considerau înşelaţi şi chiar trădaţi de liderii sindicali. Revolta s-a mutat în faţa şi în interiorul clădirii administrative a U.C.M.R. Sindicatul Reşiţa 1771, precum şi muncitori din alte sindicate, conduşi de Adrian Ciofu, au cerut demisia directorului general Tudora. La 15 decembrie au început negocieri între conducerea U.C.M.R. şi o mare masă de manifestanţi. Sala arhiplină părea sub stare de asediu. Se cerea demisia întregii echipe din administraţia uzinală, acuzată de incompetenţă managerială, abuzuri şi că nu a făcut nimic esenţial şi hotărâtor pentru salvarea uzinei. Lucrul acesta nu se va întâmpla însă decât în februarie 1995, după alte mişcări violente, când sindicaliştii au pătruns în biroul directorului.

Către sfârşitul lunii decembrie 1994 a fost depusă şi discutată în Parlament şi o moţiune de cenzură intitulată „Reşiţa”, însă problemele oraşului nu au fost amintite aproape deloc în cadrul dezbaterilor. Moţiunea a fost respinsă şi guvernul şi-a continuat activitatea. Astfel s-a încheiat acea furtunoasă lună, care a însemnat o încercare disperată de a mai salva ceva din tradiţia unui vechi centru industrial.

Pentru întocmirea acestui articol au fost utilizate atât presa locală reşiţeană din luna decembrie 1994, cât şi serialul lui Eugen Cotarcea intitulat Sindromul Reşiţa, apărut în ziarul Express de Banat în intervalul martie-aprilie 2017.

Mircea Rusnac – Ce putem afla din ilustratele vechi ale Reşiţei

A apărut acum câţiva ani o valoroasă lucrare dedicată de Helmut Kulhanek ilustratelor istorice reşiţene, apărute în intervalul 1898-1938.* Din ea aflăm, fireşte, numeroase elemente puţin cunoscute de noi, cei de astăzi.

Editorii mai importanţi ai primelor ilustrate reşiţene erau: Irene Boskowitz (Boskovitz), Lambert Braumüller, Fraţii Deutsch, Josef Funk, Sándor Klemensz, Anton (Antal) Neff, Karl (Károly) Neff, Otto Schwarz şi Adolf Weiss. (p. 13) Nu toţi aveau însă tipografii proprii, distribuind ilustrate comandate în alte localităţi, inclusiv Budapesta sau Viena. (Ibidem) După atâta timp, localizarea librăriilor acestora devine destul de dificilă, însă cu atât mai interesantă.

Irene Boskowitz avea o prăvălie unde vindea, printre altele, jucării şi ilustrate, vizavi de palatul Scheuchenstein, în a doua clădire mai jos de vechea primărie. Clădirea a fost demolată în anii 1970. (Ibidem) Papetăria lui Adolf Weiss se afla în clădirea devenită mai târziu, pentru câţiva ani, Căminul Muncitorilor, iar în anii 1960 sediul U.T.C., vizavi de Casa Pionierilor din aceeaşi perioadă. Era cu două clădiri mai jos de actualul sediu al Direcţiei Muncii. (p. 146) A fost demolată tot în anii 1970. (p. 13) Papetăria familiei Neff era într-o clădire de lângă Şcoala nr. 2 de mai târziu, fiind demolată încă în anii 1940, pentru a face loc blocului „6 Martie”. Neff avea şi o tipografie, peste drum, lângă Poşta veche, într-o clădire neetajată care mai există. Magazinul „Fraţii Deutsch” ocupa parterul clădirii Ortmayer, cu intrarea pe colţ, vizavi de Biserica romano-catolică. La începutul anilor 1950 acolo a fost amenajat un club al pionierilor pentru diferite activităţi în timpul liber. Clădirea a fost demolată când s-au construit Bluming-ul şi pasajul subteran. (Ibidem) Otto Schwarz era probabil urmaşul lui Josef Schwarz, care avea un magazin oblic vizavi de palatul Scheuchenstein, la aproximativ 100 m mai jos de primărie. (p. 147) Clădirea a fost şi ea demolată în anii 1950 pentru a se construi un nou laborator al uzinei. (p. 13-14) Între Biserica romano-catolică şi vechea poartă nr. 1 era un pavilion-chioşc, unde se găseau ziare, reviste şi ilustrate, pe lângă produse de tutungerie. (p. 14)

Cea mai veche dată de circulaţie a unei ilustrate reşiţene este 23 martie 1898, data fiind scrisă manual pe o litografie emisă de Adolf Weiss. (p. 14) Unele vechi imagini prezentau Teatrul „Apollo”, ulterior redenumit „Astra”, „Crăciun”, „Franzi” şi Cinematograful „Victoria”, demolat în anii 1970. (p. 15) Se afla peste drum de Biserica evanghelică.

O fotoilustrată prezintă vizita regelui Ferdinand, însoţit de un grup de persoane oficiale, la vechea Oţelărie. Lângă rege se afla dr. ing Adalbert Veith, cea mai ilustră personalitate din conducerea uzinelor reşiţene (august 1924). A fost o vizită regală la Reşiţa mai puţin cunoscută astăzi, faţă de cea din 8-12 iunie 1926, când regele a fost însoţit de regina Maria şi de principesa Elena. Vizita din 1924 a fost mai scurtă, fiind doar o etapă dintr-o călătorie prin Banat, pe traseul Arad-Timişoara-Caransebeş-Reşiţa. Regele a vizitat atunci şi Fabrica de locomotive nou construită. (p. 16)

Lui Adalbert Veith i-a fost consacrată o medalie omagială din bronz pentru 25 de ani de fructuoasă activitate, având pe avers portretul acestuia, semnătura şi intervalul 1900-1925, iar pe revers un oţelar pe fundalul furnalelor şi inscripţia: „Personalul Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa marelui său conducător în semn de omagiu şi de recunoştiinţă.” (Ibidem)

Două ilustrate cu tematică etnografică, mai rar întâlnită, prezintă: una emisă prin 1912 de Adolf Weiss, portul naţional din Reşiţa Română şi din împrejurimi, bogat ornamentat şi împodobit cu salbe din aur; alta emisă de Lambert Braumüller în 1910, un grup de tineri ţigani reşiţeni. (Ibidem)

Ilustratele emise după primul război mondial erau incomparabil mai puţin decorate şi inferioare din punct de vedere estetic celor anterioare, din perioada clasică. În epoca antebelică, cel mai activ editor reşiţean în privinţa modului de decorare a pieselor a fost detaşat Lambert Braumüller, însă iniţiatorul emisiunilor de cărţi poştale ilustrate a fost la Reşiţa Adolf Weiss. (Ibidem)

Un capitol interesant al vechilor piese reşiţene este cel constituit de ilustratele multiple. Conform lui Helmut Kulhanek: „Ilustratele multiple sunt piese speciale formate dintr-un lanţ continuu de imagini alăturate ale aceluiaşi motiv, clişeele fiind perfect îmbinate lateral, ceea ce permite realizarea unei vederi panoramice a peisajului fotografiat.” (Ibidem) O asemenea ilustrată a Reşiţei conţine nu mai puţin de şapte elemente verticale şi „este singurul exemplar de acest tip din întreaga lume întâlnit în peste două decenii de colecţionare.” (p. 17) Ea reprezintă o frumoasă privelişte luată de pe Dealul Crucii, fiind editată de Antal (Anton) Neff. „Puţine localităţi dispun de un loc atât de potrivit pentru imagini panoramice, cum este Dealul Crucii din Reşiţa, cu consecinţa că din niciun alt oraş bănăţean nu se cunosc atâtea ilustrate multiple ca în cazul Reşiţei.” (Ibidem) În total, autorul depistase 36 de asemenea piese, mai existând probabil şi altele. (p. 71) În plus: „O analiză comparativă dovedeşte fără dubiu că au existat colaborări şi schimburi de clişee între editorii reşiţeni”, cazul de exemplu al lui Josef Funk, Anton Neff şi Adolf Weiss. (p. 17)

Până la sfârşitul primului război mondial, la Reşiţa au activat editorii: Adolf Weiss, Lambert Braumüller, Karl şi Anton Neff, Irene Boskowitz, Josef Funk şi Karl Szabonáry. (p. 20) După primul război mondial, majoritatea acestora au dispărut, rămânând numai Adolf Weiss şi Anton Neff, cărora urmau să li se adauge Fraţii Deutsch şi Otto Schwarz. (p. 21)

Până la sfârşitul primului război mondial, majoritatea ilustratelor reşiţene aveau texte în limbile maghiară şi germană, uzuale pe atunci în localitate; unele, puţine, aveau numai text maghiar şi niciuna nu avea text românesc. (p. 22) O serie de ilustrate, comandate de editorul Adolf Weiss la o tipografie din Budapesta, avea o tematică foarte complexă, prezentând aspecte de pe tot teritoriul Societăţii St.E.G., inclusiv Bocşa, Ochiul Beiului, Valea Minişului, Comarnic etc. (p. 25)

Lambert Braumüller s-a născut la Vârşeţ la 25 februarie 1872, căsătorindu-se în 1896 cu Maria Mark din Bocşa-Neuwerk şi stabilindu-se ca şi comerciant la Reşiţa. (p. 28) El s-a remarcat adesea prin ilustrate ieşite din comun, unele dintre ele color, prezentând atât aspecte urbane şi industriale, cât şi peisaje, precum cele de pe Valea Domanului. (p. 29)

Karl Neff s-a născut în 1829 în Boemia şi a decedat la Reşiţa în 1909. Fiul său Anton s-a născut în 1865 la Reşiţa, unde a şi murit în 1940. Ei au fost personalităţi marcante ale oraşului, datorită activităţii comerciale şi a tipografiei proprii, în care executau comenzile cele mai variate. Karl Neff a editat prima sa serie de ilustrate reşiţene în septembrie 1899, la foarte puţin timp după editarea litografiilor de către Adolf Weiss. (p. 32) O piesă poartă chiar autograful lui Anton Neff. (Ibidem) El a preluat după 1905 editura de la tatăl său. (p. 34)

Un rol important în acele vremuri l-a avut preotul Ferdinand Szende, care din 1908 s-a angajat activ pentru construirea Bisericii evanghelice, inaugurată în 1910. La această biserică el avea să slujească până în 1959. (p. 39) Unele dintre imagini provin chiar din arhiva sa. În fine, editorul Karl Szabonáry era din Bocşa Germană, executând comenzi şi pentru comercianţi din alte localităţi, precum Reşiţa şi Văliug. (p. 41)

Cum arătam, după război numai doi dintre aceşti editori au reuşit să-şi continue activitatea în noile condiţii: Adolf Weiss, cu o singură serie, până prin 1926, şi Anton (Antal) Neff, cu un palmares impresionant, până prin 1930. Au apărut însă „Fraţii Deutsch” şi Otto Schwarz. (p. 46)

Prima serie emisă după război a fost în 1922-1923, prin Anton Neff, cărţile poştale ilustrate având acum texte româneşti şi purtând denumirea „Reciţa”. (p. 47) Altă serie a lui Neff a circulat în 1924-1926, tot cu titlul „Reciţa”, unele piese având text în limbile română şi germană. (p. 48) Tot în 1924-1926 a mai circulat o serie a lui Neff cu titlul „Reşiţa Montană” şi text român şi german. (Ibidem) În total, Neff a editat şase serii interbelice, pe lângă cele şapte antebelice. (p. 47)

Fraţii Deutsch şi-au început activitatea în anii 1920, deţinând cea mai mare librărie şi papetărie din oraş. În aceeaşi clădire aveau şi tipografie proprie. Primele lor ilustrate au circulat deja în 1922. Fiind evrei, au fost nevoiţi însă să îşi înceteze activitatea în preajma celui de-al doilea război mondial, sub regimul legionar. Până în acel moment, ei au editat cel puţin zece serii de ilustrate. (p. 51) Textele acestora erau, de asemenea, bilingve, româneşti şi germane. (Ibidem)

Otto Schwarz şi-a început activitatea în domeniu în 1927, cu ilustrate intitulate „Reciţa” şi cu texte bilingve. (p. 60) O serie din 1928 avea însă titlul „Reşiţa”. (p. 61) Ultima serie editată de el datează din anul 1930. (p. 63)

O serie anonimă de fotoilustrate prezenta construcţia, sfinţirea şi inaugurarea podului Stavila din 1931. Sfinţirea acestuia a avut loc la 29 decembrie 1931. (p. 64)

O ultimă serie prezenta Casa Muncitorească nou construită. Fotoilustratele acestei serii au fost distribuite contra unei donaţii băneşti, cu ocazia festivităţii de inaugurare a edficiului, la 23 februarie 1936. (p. 66)

În concluzie, se poate presupune că în total au apărut peste 1.000 de exemplare diferite de ilustrate reşiţene până la cel de-al doilea război mondial. (p. 69)

Ce mai putem afla din acestea? De pildă, o ilustrată din 1901 prezenta vila Schneider, aflată pe dealul opus haldinei de zgură. (p. 244) În apropierea furnalelor exista Strada Bessemer. (p. 267) Actualul muzeu al U.C.M.R. era vila şefului inspectoratului uzinei. (p. 297) O imagine din 1904 arată vila administratorului şef al uzinei. Pe locul ei a fost construită mai târziu vila cu actuala bibliotecă tehnică uzinală. (p. 299)

În 1912, lângă Biserica evanghelică se afla hotelul Kunz. (p. 308) Casa Jendl, acum demolată, avea să găzduiască mai târziu Şcoala de muzică, mai jos de catedrală. (p. 311) În 1928, liceul de piatră era încă în construcţie. (p. 398) Pe Strada Văliugului era un restaurant numit „Kakucsi”. (p. 406)

Ştrandul turistic a fost inaugurat la 2 iunie 1929, pe locul greblei principale care oprea lemnele transportate pe Bârzava prin plutire din pădurile Semenicului. (p. 430) Casa comunităţii germane se afla în perioada interbelică pe actuala Stradă Cloşca. (p. 439) O imagine prezintă înmormântarea preotului catolic Paul Fulda, care a trăit între 15 septembrie 1892 şi 6 august 1922. (p. 441)

Pe Strada Câlnicului nr. 57 era atelierul electromecanic al lui Ludovig Petraş. (p. 442) În 1930, Asociaţia sportivă de gimnastică a U.D.R.-ului avea un drapel verde şi o emblemă cu patru litere „F” simetrice, orizontal şi vertical, deviza Asociaţiei în limba germană fiind „Frisch, fromm, fröhlich , frei”, însemnând „Vioi, credincios, vesel, liber.” (p. 443)

Mai sus de Cinematograful „Apollo” era Banca franco-română, clădire care în anii 1960 a devenit magazin de piese auto. (p. 445) Ştrandul U.D.R. a fost amenajat încă în perioada St.E.G. (în 1918), din iniţiativa funcţionarului superior Koloman Richling. (p. 447) Pe locul vechii Străzi a Gării dintre Biserica romano-catolică şi gara uzinală s-a construit mai târziu Palatul C.F.U., clădirea înaltă a administraţiei uzinale. (p. 457)

Acestea sunt numai unele aspecte ale Reşiţei vechi desprinse din ilustratele aflate în cartea lui Helmut Kulhanek. Este clar că oricine poate găsi în paginile ei multe lucruri care să îl intereseze. Ea reprezintă o fericită reînviere a Reşiţei strămoşilor noştri, care în acea perioadă era la apogeul dezvoltării sale industriale şi care în aceste ilustrate, în consecinţă, îşi etala cele mai importante aspecte economice, urbanistice şi chiar turistice. Prin urmare, este o carte care a salvat multe lucruri ce puteau intra în uitare, fapt care, din fericire, nu mai are cum să se întâmple.

* Helmut Kulhanek, Cartofilie reşiţeană. Ilustrate istorice din patru decenii 1898-1938. Reschitz. Historische Ansichtskarten aus vier Jahrzehnten 1898-1938, Ed. Cosmopolitan Art, Timişoara, 2013, 464 p.

Mircea Rusnac – O poezie despre vechile mori ale Reşiţei

În completarea şi întru confirmarea datelor prezentate recent de Helmut Kulhanek în cartea sa despre vechile mori reşiţene, am intrat în posesia unei poezii pe aceeaşi temă. Ea a fost scrisă probabil prin anii 1970, de către un locuitor al oraşului care îşi mai amintea de existenţa a patru dintre ele. Desigur, de-a lungul timpului, pe teritoriul actual al Reşiţei au existat mult mai multe mori, Helmut Kulhanek inventariind în cartea sa cel puţin 32, însă cu posibilitatea de a fi fost chiar mai numeroase. Dar ele au fost treptat desfiinţate, iar cele patru prezentate în poezia de mai jos au fost printre ultimele care mai funcţionaseră, în preajma celui de-al doilea război mondial şi imediat după încheierea acestuia.

Autorul poeziei este inginerul Hubert Brezina (1930-1993), ea păstrându-se într-un caiet care conţine 95 de poezii ale acestuia, în limbile română şi germană. La finalul caietului se menţionează: „Toţi acei care consultă acest caiet au o datorie morală şi nu materială faţă de autor.” Prin bunăvoinţa surorii lui Hubert Brezina, Helene, căreia îi mulţumim şi pe această cale, am primit poezia de faţă, încercând să îndeplinim dorinţa autorului. În acest sens, o facem acum cunoscută publicului.

Poezia nu excelează ca valoare literară, însă prezintă unele informaţii istorice de interes pentru publicul de azi, din partea unui om contemporan cu alte evenimente decât cele cunoscute de generaţia actuală. Deja în momentul scrierii poeziei, Hubert Brezina a sesizat faptul că tinerii nu mai cunoşteau trecutul Reşiţei, pe care nici nu aveau de unde să-l afle. Pentru a nu se pierde toate amintirile, el le-a consemnat în acest mod, cu dorinţa de a fi citite de cât mai multă lume. Morile descrise, prezente bineînţeles şi în cartea lui Helmut Kulhanek, erau situate în apropierea centralei Grebla, la poalele Dealului Crucii (aceasta fiind vechea moară Stadlmann), la poalele Dealului Golului (fireşte, moara lui Ioan Laţcu, zis Ţagu) şi către vărsarea pârâului Doman în Bârzava (moara electrică a doctorului Dubovan). Surprinde într-un fel absenţa din poezie a morii lui Juracsek din Stavila, însă aceasta îşi încheiase mai demult activitatea, în jurul anului 1900.

În orice caz, credem că această primă încercare de prezentare, după ştiinţa noastră, a morilor reşiţene, trebuie cunoscută şi din motivul arătat o publicăm mai jos, la multe decenii după scrierea ei şi, din păcate, la aproape un sfert de veac de la dispariţia autorului.

 

Morile din Reşiţa

de Hubert Brezina

 

 

La Reşiţa fuseră odată patru mori.

Trei din ele cu apă, una cu motor.

Înconjurate cu iarbă, cu pomi şi cu flori.

 

Era după marele război.

Seceta şi foamea bântuise crunt.

Ţăranii din împrejurimi veneau

Cu lapte, cu care încărcate

Cu porumb, trase de boi.

Mulţi dintre ei, precum morile, azi nu mai sunt.

 

Prima dintre ele, aşezată pe al Bârzavei mal,

Unde e casa de pompe de la centrala Grebla mai în aval.

Pe dealurile din împrejurimi păscuseră vaci.

Ştrandul U.D.R. şi cel turistic pline de copii,

Dar unii dintre ei parcă erau draci.

 

A doua mai jos de Oţelărie, pe canal,

Unde în 1848 ţăranii făcuseră revoluţie şi scandal.

Biserica romano-catolică fu incendiată

Şi documentelor strânse de-a lungul anilor

Li s-a făcut astfel groapă cu sapa.

A treia, cea cu motor,

Proprietate a unui doctor cu numele de Dubovan.

În tinereţe ridicase saci şi încasa bani.

Doctorul a murit, dar demolarea morii

Nicio valoare n-a stârnit.

Acolo acum e loc pentru parcat,

Fiii săi nu mai sunt aici, au evadat.

Pe atunci oamenii umblau cu opinci,

Care nu s-au sculat la şase, ci la patru şi nu la cinci.

 

A patra mergea şi ea cu apă,

Aşezată către valea Domanului,

La poalele Golului.

 

Copiii de acum nu mai ştiu de ele,

Şi sunt feriţi de toate cele rele.

Au haine frumoase, căciuli şi pantofi,

Cum în trecut erau îmbrăcaţi numai copiii de grofi.

Merg la şcoală şi toţi învaţă bine,

Ca însorită să le fie ziua de mâine.

Mircea Rusnac – Morile Reşiţei de demult

Am primit de la Helmut Kulhanek o nouă valoroasă lucrare bilingvă, privitoare la aspecte neabordate până acum ale trecutului Reşiţei.* După ce în 2015 a inventariat podurile şi podeţele existente de-a lungul timpului pe teritoriul şi în preajma oraşului, în 2016 avem parte de o la fel de atentă trecere în revistă a morilor care au existat cândva în acelaşi perimetru. Din nou, amănuntele aflate sunt uluitoare.

Aflăm din această lucrare că în zona Reşiţei au funcţionat, într-o perioadă sau alta, cel puţin 32 de mori (p. 9), de diverse tipuri: mori de apă, mori antrenate electric, chiar o moară (la Câlnic) antrenată de un tractor! (p. 42-43) Ele erau situate fie pe cursul Bârzavei, fie pe cel al afluenţilor acesteia, Sodol şi Valea Domanului, iar unele chiar pe Canalul oţelăriei (Eruga), amenajat în scopuri industriale în anii 1769-1771. (p. 10)

De la aceste vechi mori s-au mai păstrat prea puţine urme până astăzi. Se mai pot vedea, de pildă, unele pietre de moară nefinalizate, abandonate pe dealurile din împrejurimi: pe „Arşiţa”, între Reşiţa şi Doman; pe dealul cu „Vârful Pietrei” (518 m), între vechiul drum al St.E.G./U.D.R. la poalele Ponorului, în apropierea crucii de sus a Domanului, şi Valea Sodolului; sub stâncile de la „Piatra Albă”; în Valea Budinicului, pe versantul stâng, nu departe de „blocul artiştilor”; deasupra carierei de piatră din Valea Domanului, unde fusese amplasat înainte concasorul. (p. 11)

Din înşiruirea amănunţită a celor 32 de mori, vom extrage aici unele date privitoare la cele pe care le-am considerat mai importante, despre care ar trebui ca şi locuitorii actuali ai Reşiţei să aibă câteva cunoştinţe. Astfel, „Moara cu turbină” a fost avariată în timpul unei viituri şi apoi abandonată. Fusese amplasată pe Bârzava, la cca. 800 m mai sus de actualul pod de beton de la capătul lacului Secul şi la 100 m de ruinele podului de cale ferată spre Delineşti. A dispărut încă înainte de primul război mondial. (p. 12) Ea fusese folosită, ca şi alte mori situate în apropiere, exclusiv de ţăranii de la Târnova, care-şi aveau ogoarele şi sălaşele pe dealurile din jur. (p. 13)

„Moara Johann Juracsek” din Stavila este actualmente cea mai veche clădire din Reşiţa. (p. 14) A fost menţionată prima dată într-o lucrare în 1871, însă apare şi pe două hărţi mai vechi, din anii 1860. Pe baza lor, se poate considera că a fost ridicată în deceniul 1850-1860. (p. 15) Ea era o moară de mare productivitate, fiind înzestrată cu utilaje masive. (p. 16) Şi-a sistat activitatea în jurul anului 1900, când clientela s-a rărit. Treptat, încăperile de la parter şi de la cele două etaje au început să fie folosite ca locuinţe. (Ibidem) Moara a avut şi un canal de aducţiune lung de aproximativ 1,2 km, pornind din dreptul Străzii Târnovei şi mergând până la viitoarea Şcoală de şoferi, unde revenea în Bârzava. (Ibidem) Este dezolantă starea actuală de degradare a clădirii. (p. 17) Autorul propune transformarea ei, cu ajutorul fondurilor europene, într-un muzeu al meşteşugurilor, cu obiecte uzuale şi elemente de artă etnografică din Reşiţa şi din satele învecinate. (p. 18)

O altă moară figura încă în momentul apariţiei industriei reşiţene, în 1771, fiind consemnată pe planul de situaţie oficial al Direcţiunii Miniere Oraviţa din 22 august acelaşi an. Acolo apărea un „ogaş/canal al morii valahe” („Wallachische Mühl Graben”). Valahi erau denumiţi pe atunci coloniştii din Oltenia, care produceau în acea zonă mangal pentru furnalele din Bocşa. Având o curbă de 300-400 m, canalul se afla aproximativ între Biserica evanghelică şi Palatul C.F.U. de mai târziu. (p. 19)

O moară importantă se afla şi pe canal, la poalele Dealului Crucii, mai precis unde începea Strada Eleşteului cu peşti (actualmente Strada Dealul Mare). Ea apărea într-un plan de situaţie din 1876 şi a existat până la începutul anilor 1950, când pe locul ei s-au construit blocurile de pe Strada Ştefan cel Mare. (p. 21) Conform diferitelor mărturii, ea aparţinea în 1848 văduvei Schmidt, fiind salvată de la distrugerea care a afectat atunci aproape întreaga Reşiţă Germană de Franz Stadlmann. De atunci a aparţinut acestei familii, cel puţin până la incendiul produs acolo la 7 mai 1879 (existând menţiuni certe în acest sens în 1871 şi 1876). (p. 22) După incendiu a fost reconstruită, fiind înzestrată suplimentar cu prese pentru ulei şi sucuri de fructe, precum şi cu o instalaţie pentru gheaţă artificială (şi această moară era etajată, p. 23). În 1927 ea se afla în patrimoniul U.D.R., fiind închiriată judecătorului pretorial Adalbert d’Elle Vaux. (Ibidem) După decesul acestuia, văduva şi fiica sa au renunţat la moară în 1937, ea fiind solicitată pentru arendare de Ion Negru din Reşiţa Română pentru o perioadă de doi ani. Se ştie că a mai funcţionat până în anii 1940. (p. 24)

Pe Valea Domanului, cele mai cunoscute mori erau a lui Ioan Pagu şi Ion Laţcu, zis Ţagu. Prima se găsea la începutul anilor 1950 în dreapta şoselei spre Doman, puţin în afara oraşului, pe lângă stadionul actual. (p. 36) A doua era în apropierea Bisericii ortodoxe din Reşiţa Română. Ea exista deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având un canal de aducţiune de 180 m de-a lungul şoselei. (Ibidem) Ţagu a cumpărat în timp drepturile de proprietate ale altor familii, devenind astfel proprietar unic al morii. A instalat în clădire şi o moară activată electric, de provenienţă franceză, precum şi o presă pentru ulei şi un cazan de ţuică. Moara a funcţionat până la mijlocul anilor 1960, fiind demolată la începutul anilor 1980. (p. 37)

În sfârşit, o altă moară electrică a fost cea a doctorului Dubovan, aproape de vărsarea pârâului Doman în Bârzava. Aceasta a funcţionat aproximativ de la începutul anilor 1940 până prin 1962. (p. 37-38)

Se mai poate spune că, din cele 32 de mori depistate, astăzi se mai păstrează doar cinci clădiri (trei în Reşiţa, una în Câlnic şi una în Moniom). Ruinele altor două mai există în Reşiţa şi Doman. Restul a dispărut odată cu trecerea timpului. (p. 41) Cu atât mai valoroasă este o asemenea lucrare, care le scoate din uitare şi ne întregeşte imaginea pe care o avem despre trecutul oraşului.

*Helmut Kulhanek, Mori în Reşiţa şi împrejurimile mai apropiate. Mühlen in Reschitz und in der näheren Umgebung, Ed. Doku-Verlag, Mechernich, 2016, 138 p. (72 ilustraţii).

Mircea Rusnac – O carte despre podurile şi podeţele Reşiţei

Helmut Kulhanek a avut amabilitatea de a ne trimite cea mai recentă carte a sa, cuprinzând un repertoriu al podurilor, podeţelor, pasarelelor şi pasajelor existente în Reşiţa atât în prezent, cât şi de-a lungul timpului, în măsura în care se mai deţin informaţii despre acestea din urmă.* Încă de la început, autorul menţionează: „Infrastructura economică a Reşiţei, dominată timp de mai bine de două secole de obiective industriale amplasate pe ambele părţi de-a lungul văii Bârzavei, cu linii ferate integrate până şi în cartierele de locuit, excelează în acest domeniu prin varietatea şi numărul considerabil de treceri, traversări şi racordări, indispensabile activităţii productive şi vieţii publice.” (p. 10) În această perioadă, unele construcţii vechi au fost, bineînţeles, reînnoite, mutate sau demolate, făcând loc altora mai moderne. Pentru clarificarea cât mai exactă a acestor probleme, Helmut Kulhanek a utilizat în special vechi cărţi poştale ilustrate, planuri ale oraşului, literatură sau amintiri ale unor bătrâni reşiţeni.

Un paradox este faptul că Reşiţa, care pe parcursul multor decenii a construit sute de poduri răspândite pe teritoriul a numeroase ţări actuale din centrul şi sud-estul Europei, unele fiind adevărate capodopere în domeniu ca realizări tehnice şi chiar artistice, nu deţine pe teritoriul său asemenea exemplare. Autorul găseşte o explicaţie logică acestui fapt: „Reşiţa, ca oraş industrial consacrat, avea nevoie de construcţii solide, adecvate scopului şi situaţiei la momentul respectiv. Acestea aveau un caracter strict funcţional, fără elemente decorative sau ornamentaţii după moda timpului. Ca în toate procesele industriale, predomina principiul maximei eficienţe.” (p. 11)

Începând enumerarea podurilor, Helmut Kulhanek prezintă date referitoare la nu mai puţin de 79 existente de-a lungul timpului peste Bârzava, cu includerea fostelor localităţi Câlnic şi Moniom, în prezent considerate cartiere ale Reşiţei. Alte 48 de poduri şi podeţe traversaseră în trecut fostul canal al oţelăriei (Eruga), care a străbătut localitatea timp de aproape două secole. 39 de traversări au existat sau mai există peste afluenţii Bârzavei pe teritoriul Reşiţei. Alte 41 de traversări şi construcţii diverse se referă la vechiul pod care traversa oraşul între oţelărie şi laminoare, actualul pasaj T.M.K., pasarela de la gara Reşiţa Nord, barajul Secul sau funicularul din centrul oraşului. Un capitol special este dedicat celor mai importante realizări din oraş, adică podul din Stavila şi cel de la Cultural. Primul, inaugurat la 29 decembrie 1931, a fost cel dintâi pod din oţel, complet sudat, din România, celălalt datează din 1937.

Urmează un bogat material ilustrativ, de cea mai bună calitate, referitor la cele prezentate în text. În acest sens, un tabel ajutător face trimiterile necesare. (p. 59-66) Nu mai puţin de 194 de imagini ne poartă prin Reşiţa de altădată şi prin cea de astăzi, cu lămuririle necesare pentru a înţelege rostul construcţiilor respective şi localizarea acestora. Cu aceste ocazii, autorul ne dă şi alte informaţii. Aflăm astfel că lângă podul care leagă în prezent cartierele Margina şi Länd se află un izvor, (p. 82) iar alt izvor este mai jos de fostul ştrand turistic. (p. 17) Cu prilejul prezentării vechiului pod către Budinic şi Driglovăţ, vedem nişte ţărănci din alte vremuri sosite la piaţă, purtând coşurile cu produse pe cap, acestea putând fi transportate astfel, în echilibru, pe distanţe lungi. (p. 89) La pagina 90 ni se prezintă un accident feroviar de la sfârşitul anilor 1970, la podul de lângă fosta Baie comunală. Oamenii prezenţi pe podul aflat în zona actualei Hale noi etalau moda existentă la începutul secolului XX. (fotografia de la p. 93) Foarte valoroase sunt imaginile de la p. 129-133, prezentând treceri peste canalul uzinal, construit în 1769-1771 şi acoperit la mijlocul anilor 1950. Ele dezvăluie dimensiunile canalului şi structura malului întărit cu pari bătuţi alăturat vertical. De altfel, canalul acţiona şi trei mori, una mai jos de strada Dealul Mare, (p. 43) iar celelalte în sectorul viitorului I.G.O.R. (p. 44) Canalul revenea în Bârzava ceva mai jos de amplasamentul ulterior al centralei „7 Noiembrie”. (Ibidem) În sfârşit, cu ocazia prezentării podului din Ţerova situat pe strada Pogonici, autorul ne atrage atenţia chiar asupra existenţei în imagine a unui cuib de berze. (p. 149)

Riguroasă şi temeinică, lucrarea lui Helmut Kulhanek face lumină în multe aspecte ale trecutului şi prezentului Reşiţei, a cărei existenţă a fost strâns legată de cursurile de apă de pe teritoriul său. Toate aceste construcţii arată activitatea înaintaşilor noştri, care au făcut mult timp renume oraşului. Mulţumindu-i autorului pentru demersul său, ne bucurăm că putem include în bibliografia istorică a Reşiţei o nouă şi valoroasă lucrare.

* Helmut Kulhanek, Reşiţa. Poduri, podeţe, punţi, pasarele şi pasaje de-a lungul timpului, Doku-Verlag, Mechernich, 2015, 176 p.

Mircea Rusnac – Provenienţa denumirilor cartierelor Reşiţei

O idee a Karinei Tincul ne-a determinat să prezentăm cele mai probabile surse ale denumirilor actualelor cartiere reşiţene, la prima vedere greu de înţeles de către locuitorii oraşului. Aceasta deoarece multe dintre ele au provenienţă slavă, fiind preluate de la numele înălţimilor sau ale cursurilor de apă din proximitatea lor. Este drept că alte denumiri sunt româneşti, în acest caz fiind necesară explicarea originii lor, iar cel puţin una este germană. Astfel, cartierul Muncitoresc îşi datorează numele fostei Case Muncitoreşti, care a dominat zona între 1936-2002. În limbaj popular, acesteia i se spunea „Muncitoresc”, mult timp acolo existând şi un cinematograf cu acest nume. Cartierul Stavila se numeşte astfel după un dig care a existat pe Bârzava în acea zonă (Str. Digului). Acesta închidea parţial cursul râului, deviindu-l către un canal săpat în 1769-1770 pentru aprovizionarea cu apă a uzinelor. Zona Margina este denumită după satul omonim din judeţul Timiş. În perioada interbelică, o firmă cu sediul în acea localitate deţinea o secţie în cartierul reşiţean respectiv, cunoscută ca Distileria lemnului. Cartierul Lend (sau „Länd”) îşi trage denumirea din germanul „Schiffslände”, adică un loc de acostare pe o apă, cea mai simplă formă de port fluvial. În acel loc erau aduşi pe Bârzava buştenii tăiaţi în amonte, fiind depozitaţi pe mal pentru uscare şi ulterior utilizare în scop industrial. Zona Văii Domanului este numită astfel după pârâul Doman, cuvânt de origine slavă însemnând cu probabilitate „acasă” (doma). Tot slavă este denumirea Luncii Pomostului, „pomost” însemnând „dincolo de pod”, la fel cea de Mociur, care înseamnă „mlaştină”, „loc mlăştinos”. Govândari s-a numit la început numai pârâul care se varsă în Bârzava în zona căminelor de pe Calea Caransebeşului. Numele său vine din slavul „goveda”, însemnând „vite din gospodărie”. Triajul este denumit astfel după manevrele pe care le făceau în zonă locomotivele uzinale. Dealul Crucii îşi trage denumirea de la Crucea lui Herglotz situată în vârful său, ridicată în 1874 de muncitorii Fabricii de maşini în amintirea victimelor reşiţene ale revoluţiei din 1848. Iar Moroasa este legată de termenul bănăţean „moroni” (strigoi), dealul fiind denumit astfel de locuitorii Reşiţei Române, întrucât în perioada medievală acolo a existat un cimitir. Toate aceste denumiri au, după cum se poate vedea, un fond istoric şi tradiţional, care le poate explica peste timp. Cunoscându-le, putem înţelege mai bine trecutul oraşului şi viaţa de altădată a locuitorilor acestuia.  

Conform lui Gabriel Uichiţă, căruia îi mulţumim pentru completări, alte toponime slave în zona Reşiţei ar fi: Bârzava (de la „brza voda”, râu repede); Câlnic (din „kalnik”, deal mai mic); Semenic (sămânţă).

Mircea Rusnac – Banatul şi Marea Unire (III)

Încheiem acest ciclu de articole aruncând o privire asupra „comportamentului” economic al României faţă de regiunile bănăţene pe care şi le-a adjudecat la sfârşitul primului război mondial. Comportament absolut „frăţesc”, după cum se va vedea.

Reşiţa era pe atunci unul dintre cele mai importante centre industriale ale Europei. Devenind peste noapte proprietarii săi, conducătorii României au dat lupte grele între ei pentru a se infiltra în conducerea Societăţii. În 1920, primii acţionari ai Reşiţei au devenit C. Caragea, dr. V. Bontescu, D. Brătianu, M. Sc. Pherekide, Gr. Duca, Manole Diamandi, I. Boambă. (200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 96.) Cu toţii mari „specialişti” în metalurgie, desigur! Lor li s-au adăugat băncile Marmorosch Blank, Crissoveloni, Banca de Scont a României, Banca Comercială Română, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Albina etc. (Ibidem.) Şi astfel, dintr-o dată, Reşiţa devenise o afacere românească!

Situaţia însă nu era prea simplă. Un guvern român a căzut în urma bătăliilor date pentru acapararea Reşiţei. Instalat în 1920 ca un satelit al liberalilor, guvernul Partidului Poporului condus de generalul Alexandru Averescu a crezut că poate să îşi instaleze oamenii (cei sus-amintiţi) la conducerea Societăţii Reşiţa. Aceasta nu putea să convină liberalilor, care au manevrat pe lângă regele Ferdinand pentru demiterea guvernului. Întreaga tărăşenie era relatată pe larg de istoricii Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 294-295: „Semnalul pentru înlăturarea guvernului Averescu a fost dat cu ocazia aducerii în discuţia şedinţei parlamentare din 15 iulie 1921 a legii de naţionalizare a Uzinelor «Reşiţa». Încercând să scape de sub tutela liberalilor şi să naţionalizeze «Reşiţa» în interesul grupării lui, Averescu a venit în contradicţie cu interesele oligarhiei liberale, care nu admitea «să-i scape cea mai însemnată întreprindere metalurgică a României». Averescu nu înţelesese că, primind interimatul guvernării ţării de la liberali, aceştia nu-i încredinţaseră şi afacerile, fapt dovedit de naţionalizarea Societăţii petrolifere «Steaua» sau a Societăţii carbonifere «Petroşani», care prezentau o importanţă mult mai mică în preocupările liberalilor decât «afacerea Reşiţa».

Aşa-zisa naţionalizare a «Reşiţei» intra în cadrul acţiunii de lichidare de către statul român a bunurilor austro-germane din sectorul industriei grele şi consta în emiterea unui număr de acţiuni noi care să formeze o majoritate în mâinile românilor. Negocierile fuseseră duse încă în timpul guvernării Vaida, între V. Bontescu şi Veith, care se afla în fruntea Societăţii şi primise încuviinţarea acţionarilor de peste hotare. După venirea guvernului Averescu, tratativele au fost reluate de Octavian Tăslăoanu, care, în locul unei subscripţii publice a acţiunilor, a recurs la distribuirea lor după anumite criterii, menite să împiedice acapararea lor de către liberali. Acest fapt a dus la înrăutăţirea relaţiilor dintre Partidul Poporului şi Partidul Liberal. Aceştia din urmă însă intenţionau să atragă în conflict întreaga «opoziţie naţională», nemulţumită şi ea de felul cum fuseseră distribuite acţiunile şi, în general, de politica guvernului Averescu. Planul lor a reuşit. La mijlocul lunii iulie 1921, întreaga opoziţie, în frunte cu liberalii, părăseşte Parlamentul şi astfel opoziţia a intrat, fără să-şi dea seama, în jocul şi în serviciul cauzei liberale. Atrăgând atenţia asupra acestui fapt, ziarul independent Adevărul (16 iulie 1921, n.n.) scria: «Dacă „Federaţia” nu s-a retras pe chestia agrară, când liberalii au votat guvernul, nu e cazul să se retragă din Parlament pentru că „Reşiţa” nu a încăput pe mâinile liberalilor.»”

După căderea guvernului Averescu şi venirea liberalilor la putere, conducerea Reşiţei s-a schimbat radical. În 1925, în consiliul de administraţie se aflau: principele Barbu Ştirbey, Constantin Argetoianu, dr. Ilie Beu, Mauriciu Blank, dr. Valeriu Branişte, ing. Constantin D. Buşilă, principele Mihail Cantacuzino, Theodor Capitanovici, prof. dr. Vasile Grecu, dr. I. Popovici, general Constantin Prezan, ing. Nicolae P. Ştefănescu etc. (Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 79-80.) În cele din urmă, legea privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R. a fost promulgată de guvernul liberal la 14 iunie 1923.

Nu numai Reşiţa era o mină de aur pentru guvernanţii români, ci întregul Banat. Încă în perioada interbelică, protestele localnicilor făceau destule referiri la aceste practici. La 17 septembrie 1931, însuşi Sever Bocu scria în ziarul Vestul: „De şapte ani Banatul varsă anual milioane, contribuind cu cea mai mare cotă – date fiind industria şi comerţul său odinioară în floare – la augmentarea fondului de ucenici. Din cele peste 25 de milioane s-a dat o singură dată, pentru îmbrăcarea ucenicilor (din Timişoara), numai 200.000 lei.”

Iar în Memorandum-ul din 15 decembrie 1938, înaintat regelui Carol II de numeroşi fruntaşi ardeleni şi bănăţeni, între care Iuliu Maniu şi Sever Bocu, cazul Banatului era specificat într-un mod extrem de clar: „Luăm exemplul ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest ţinut, statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare etc.? 200 milioane! Atât face bugetul ţinutului Timiş! Legiuitorul a reunit bugetele celor 5 judeţe care îl compun şi a creat ţinutul. Mijloacele au rămas aceleaşi, dar cheltuielile infructuoase au sporit, cu un organ în plus: Rezidenţa. Cele 200 milioane se cheltuiesc aproape în întregime pe salarii şi materiale. Drumurile judeţene, care au fost în sarcina judeţelor, au trecut în sarcina Rezidenţei. Rezidenţa le va lăsa în aceeaşi stare în care au decăzut demult. De altfel, şoselele naţionale, care sunt în sarcina Ministerului Drumurilor, n-au nici ele o soartă mai bună. În ţinutul Timiş, ministerul n-a făcut niciun drum modern, autostrade, până acum. De mulţi ani sunt făcute toate şoselele internaţionale maghiare, cât şi iugoslave, în autostrăzi pentru automobilism, noi n-avem niciuna. (…)

Banatul e lăsat sorţii lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică şi morală. Exemplul ţinutului Timiş aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte ţinuturi, ajunse într-o stare şi mai tristă, ca putere de acţiune şi de rezistenţă naţională.”

Toate cele prezentate aici pot fi rezumate simplu în două cuvinte: exploatare economică.