Posts Tagged ‘Helmut Kulhanek’

Mircea Rusnac – O poezie despre vechile mori ale Reşiţei

10 Decembrie 2016

În completarea şi întru confirmarea datelor prezentate recent de Helmut Kulhanek în cartea sa despre vechile mori reşiţene, am intrat în posesia unei poezii pe aceeaşi temă. Ea a fost scrisă probabil prin anii 1970, de către un locuitor al oraşului care îşi mai amintea de existenţa a patru dintre ele. Desigur, de-a lungul timpului, pe teritoriul actual al Reşiţei au existat mult mai multe mori, Helmut Kulhanek inventariind în cartea sa cel puţin 32, însă cu posibilitatea de a fi fost chiar mai numeroase. Dar ele au fost treptat desfiinţate, iar cele patru prezentate în poezia de mai jos au fost printre ultimele care mai funcţionaseră, în preajma celui de-al doilea război mondial şi imediat după încheierea acestuia.

Autorul poeziei este inginerul Hubert Brezina (1930-1993), ea păstrându-se într-un caiet care conţine 95 de poezii ale acestuia, în limbile română şi germană. La finalul caietului se menţionează: „Toţi acei care consultă acest caiet au o datorie morală şi nu materială faţă de autor.” Prin bunăvoinţa surorii lui Hubert Brezina, Helene, căreia îi mulţumim şi pe această cale, am primit poezia de faţă, încercând să îndeplinim dorinţa autorului. În acest sens, o facem acum cunoscută publicului.

Poezia nu excelează ca valoare literară, însă prezintă unele informaţii istorice de interes pentru publicul de azi, din partea unui om contemporan cu alte evenimente decât cele cunoscute de generaţia actuală. Deja în momentul scrierii poeziei, Hubert Brezina a sesizat faptul că tinerii nu mai cunoşteau trecutul Reşiţei, pe care nici nu aveau de unde să-l afle. Pentru a nu se pierde toate amintirile, el le-a consemnat în acest mod, cu dorinţa de a fi citite de cât mai multă lume. Morile descrise, prezente bineînţeles şi în cartea lui Helmut Kulhanek, erau situate în apropierea centralei Grebla, la poalele Dealului Crucii (aceasta fiind vechea moară Stadlmann), la poalele Dealului Golului (fireşte, moara lui Ioan Laţcu, zis Ţagu) şi către vărsarea pârâului Doman în Bârzava (moara electrică a doctorului Dubovan). Surprinde într-un fel absenţa din poezie a morii lui Juracsek din Stavila, însă aceasta îşi încheiase mai demult activitatea, în jurul anului 1900.

În orice caz, credem că această primă încercare de prezentare, după ştiinţa noastră, a morilor reşiţene, trebuie cunoscută şi din motivul arătat o publicăm mai jos, la multe decenii după scrierea ei şi, din păcate, la aproape un sfert de veac de la dispariţia autorului.

 

Morile din Reşiţa

de Hubert Brezina

 

 

La Reşiţa fuseră odată patru mori.

Trei din ele cu apă, una cu motor.

Înconjurate cu iarbă, cu pomi şi cu flori.

 

Era după marele război.

Seceta şi foamea bântuise crunt.

Ţăranii din împrejurimi veneau

Cu lapte, cu care încărcate

Cu porumb, trase de boi.

Mulţi dintre ei, precum morile, azi nu mai sunt.

 

Prima dintre ele, aşezată pe al Bârzavei mal,

Unde e casa de pompe de la centrala Grebla mai în aval.

Pe dealurile din împrejurimi păscuseră vaci.

Ştrandul U.D.R. şi cel turistic pline de copii,

Dar unii dintre ei parcă erau draci.

 

A doua mai jos de Oţelărie, pe canal,

Unde în 1848 ţăranii făcuseră revoluţie şi scandal.

Biserica romano-catolică fu incendiată

Şi documentelor strânse de-a lungul anilor

Li s-a făcut astfel groapă cu sapa.

A treia, cea cu motor,

Proprietate a unui doctor cu numele de Dubovan.

În tinereţe ridicase saci şi încasa bani.

Doctorul a murit, dar demolarea morii

Nicio valoare n-a stârnit.

Acolo acum e loc pentru parcat,

Fiii săi nu mai sunt aici, au evadat.

Pe atunci oamenii umblau cu opinci,

Care nu s-au sculat la şase, ci la patru şi nu la cinci.

 

A patra mergea şi ea cu apă,

Aşezată către valea Domanului,

La poalele Golului.

 

Copiii de acum nu mai ştiu de ele,

Şi sunt feriţi de toate cele rele.

Au haine frumoase, căciuli şi pantofi,

Cum în trecut erau îmbrăcaţi numai copiii de grofi.

Merg la şcoală şi toţi învaţă bine,

Ca însorită să le fie ziua de mâine.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Morile Reşiţei de demult

16 Octombrie 2016

Am primit de la Helmut Kulhanek o nouă valoroasă lucrare bilingvă, privitoare la aspecte neabordate până acum ale trecutului Reşiţei.* După ce în 2015 a inventariat podurile şi podeţele existente de-a lungul timpului pe teritoriul şi în preajma oraşului, în 2016 avem parte de o la fel de atentă trecere în revistă a morilor care au existat cândva în acelaşi perimetru. Din nou, amănuntele aflate sunt uluitoare.

Aflăm din această lucrare că în zona Reşiţei au funcţionat, într-o perioadă sau alta, cel puţin 32 de mori (p. 9), de diverse tipuri: mori de apă, mori antrenate electric, chiar o moară (la Câlnic) antrenată de un tractor! (p. 42-43) Ele erau situate fie pe cursul Bârzavei, fie pe cel al afluenţilor acesteia, Sodol şi Valea Domanului, iar unele chiar pe Canalul oţelăriei (Eruga), amenajat în scopuri industriale în anii 1769-1771. (p. 10)

De la aceste vechi mori s-au mai păstrat prea puţine urme până astăzi. Se mai pot vedea, de pildă, unele pietre de moară nefinalizate, abandonate pe dealurile din împrejurimi: pe „Arşiţa”, între Reşiţa şi Doman; pe dealul cu „Vârful Pietrei” (518 m), între vechiul drum al St.E.G./U.D.R. la poalele Ponorului, în apropierea crucii de sus a Domanului, şi Valea Sodolului; sub stâncile de la „Piatra Albă”; în Valea Budinicului, pe versantul stâng, nu departe de „blocul artiştilor”; deasupra carierei de piatră din Valea Domanului, unde fusese amplasat înainte concasorul. (p. 11)

Din înşiruirea amănunţită a celor 32 de mori, vom extrage aici unele date privitoare la cele pe care le-am considerat mai importante, despre care ar trebui ca şi locuitorii actuali ai Reşiţei să aibă câteva cunoştinţe. Astfel, „Moara cu turbină” a fost avariată în timpul unei viituri şi apoi abandonată. Fusese amplasată pe Bârzava, la cca. 800 m mai sus de actualul pod de beton de la capătul lacului Secul şi la 100 m de ruinele podului de cale ferată spre Delineşti. A dispărut încă înainte de primul război mondial. (p. 12) Ea fusese folosită, ca şi alte mori situate în apropiere, exclusiv de ţăranii de la Târnova, care-şi aveau ogoarele şi sălaşele pe dealurile din jur. (p. 13)

moara-juracek

„Moara Johann Juracsek” din Stavila este actualmente cea mai veche clădire din Reşiţa. (p. 14) A fost menţionată prima dată într-o lucrare în 1871, însă apare şi pe două hărţi mai vechi, din anii 1860. Pe baza lor, se poate considera că a fost ridicată în deceniul 1850-1860. (p. 15) Ea era o moară de mare productivitate, fiind înzestrată cu utilaje masive. (p. 16) Şi-a sistat activitatea în jurul anului 1900, când clientela s-a rărit. Treptat, încăperile de la parter şi de la cele două etaje au început să fie folosite ca locuinţe. (Ibidem) Moara a avut şi un canal de aducţiune lung de aproximativ 1,2 km, pornind din dreptul Străzii Târnovei şi mergând până la viitoarea Şcoală de şoferi, unde revenea în Bârzava. (Ibidem) Este dezolantă starea actuală de degradare a clădirii. (p. 17) Autorul propune transformarea ei, cu ajutorul fondurilor europene, într-un muzeu al meşteşugurilor, cu obiecte uzuale şi elemente de artă etnografică din Reşiţa şi din satele învecinate. (p. 18)

O altă moară figura încă în momentul apariţiei industriei reşiţene, în 1771, fiind consemnată pe planul de situaţie oficial al Direcţiunii Miniere Oraviţa din 22 august acelaşi an. Acolo apărea un „ogaş/canal al morii valahe” („Wallachische Mühl Graben”). Valahi erau denumiţi pe atunci coloniştii din Oltenia, care produceau în acea zonă mangal pentru furnalele din Bocşa. Având o curbă de 300-400 m, canalul se afla aproximativ între Biserica evanghelică şi Palatul C.F.U. de mai târziu. (p. 19)

O moară importantă se afla şi pe canal, la poalele Dealului Crucii, mai precis unde începea Strada Eleşteului cu peşti (actualmente Strada Dealul Mare). Ea apărea într-un plan de situaţie din 1876 şi a existat până la începutul anilor 1950, când pe locul ei s-au construit blocurile de pe Strada Ştefan cel Mare. (p. 21) Conform diferitelor mărturii, ea aparţinea în 1848 văduvei Schmidt, fiind salvată de la distrugerea care a afectat atunci aproape întreaga Reşiţă Germană de Franz Stadlmann. De atunci a aparţinut acestei familii, cel puţin până la incendiul produs acolo la 7 mai 1879 (existând menţiuni certe în acest sens în 1871 şi 1876). (p. 22) După incendiu a fost reconstruită, fiind înzestrată suplimentar cu prese pentru ulei şi sucuri de fructe, precum şi cu o instalaţie pentru gheaţă artificială (şi această moară era etajată, p. 23). În 1927 ea se afla în patrimoniul U.D.R., fiind închiriată judecătorului pretorial Adalbert d’Elle Vaux. (Ibidem) După decesul acestuia, văduva şi fiica sa au renunţat la moară în 1937, ea fiind solicitată pentru arendare de Ion Negru din Reşiţa Română pentru o perioadă de doi ani. Se ştie că a mai funcţionat până în anii 1940. (p. 24)

Pe Valea Domanului, cele mai cunoscute mori erau a lui Ioan Pagu şi Ion Laţcu, zis Ţagu. Prima se găsea la începutul anilor 1950 în dreapta şoselei spre Doman, puţin în afara oraşului, pe lângă stadionul actual. (p. 36) A doua era în apropierea Bisericii ortodoxe din Reşiţa Română. Ea exista deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având un canal de aducţiune de 180 m de-a lungul şoselei. (Ibidem) Ţagu a cumpărat în timp drepturile de proprietate ale altor familii, devenind astfel proprietar unic al morii. A instalat în clădire şi o moară activată electric, de provenienţă franceză, precum şi o presă pentru ulei şi un cazan de ţuică. Moara a funcţionat până la mijlocul anilor 1960, fiind demolată la începutul anilor 1980. (p. 37)

În sfârşit, o altă moară electrică a fost cea a doctorului Dubovan, aproape de vărsarea pârâului Doman în Bârzava. Aceasta a funcţionat aproximativ de la începutul anilor 1940 până prin 1962. (p. 37-38)

Se mai poate spune că, din cele 32 de mori depistate, astăzi se mai păstrează doar cinci clădiri (trei în Reşiţa, una în Câlnic şi una în Moniom). Ruinele altor două mai există în Reşiţa şi Doman. Restul a dispărut odată cu trecerea timpului. (p. 41) Cu atât mai valoroasă este o asemenea lucrare, care le scoate din uitare şi ne întregeşte imaginea pe care o avem despre trecutul oraşului.

*Helmut Kulhanek, Mori în Reşiţa şi împrejurimile mai apropiate. Mühlen in Reschitz und in der näheren Umgebung, Ed. Doku-Verlag, Mechernich, 2016, 138 p. (72 ilustraţii).

Mircea Rusnac – O nouă şi importantă lucrare despre amenajările hidrotehnice din Masivul Semenic

29 Noiembrie 2011

Amplul sistem hidrotehnic şi hidroenergetic edificat în zona Masivului Semenic, cu precădere pe Bârzava superioară, începând cu primii ani ai secolului al XX-lea, se bucură de o nouă şi valoroasă lucrare care îl abordează dintr-o perspectivă inedită.* Autorul ei, Helmut Kulhanek, reşiţean aflat în Germania, este un pasionat colecţionar de vechi fotografii şi cărţi poştale, cu ajutorul cărora, cercetându-le cu multă atenţie conţinutul, a putut să clarifice o serie de aspecte până acum necunoscute sau tratate în mod greşit de unii dintre cei care ne-am mai ocupat de acest subiect (inclusiv semnatarul rândurilor de faţă). După cum anunţă de la început însuşi autorul: „Accentul va fi pus pe de o parte pe analizarea şi valorificarea unor surse informaţionale suplimentare, prea puţin utilizate până în prezent: pe vechile cărţi poştale ilustrate şi pe fotografii de epocă. Acestea sunt în marea lor majoritate documente autentice şi veridice, care se pretează în mod deosebit atât pentru vizualizarea celor descrise, cât şi pentru clarificarea unor eventuale controverse în sursele la dispoziţie.” (p. 12-13)

Într-adevăr, lucrarea cuprinde, în cele 128 de pagini ale sale, un foarte bogat material ilustrativ: 110 imagini, multe color, toate dispunând de explicaţii amănunţite şi de trimiteri în text. Pe baza lor şi pe cea a altor materiale documentare utilizate, ne putem întregi imaginea despre „acest vast sistem – la timpul său unic în tot sud-estul Europei”, cum afirmă chiar Helmut Kulhanek, edificat în principal în intervalul anilor 1902-1904. (p. 38) În continuare vom extrage din lucrare acele aspecte care prezintă noutăţi în domeniul respectiv şi, bineînţeles, corectarea greşelilor care de-a lungul timpului s-au strecurat în scrierile autorilor anteriori.

Pentru a ne face o idee mai clară de ce era necesară amenajarea Bârzavei pentru plutitul lemnelor, autorul ne descrie, cu ajutorul unei lucrări din 1939 a supraveghetorului forestier Josef Windhager, modul în care se făcea transportul lor până atunci: „Deja la mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru aprovizionarea uzinei din Bocşa, cărbunele de lemn trebuia produs pe coastele Semenicului, la sud-est de Reşiţa, şi transportat câte 30-40 de kilometri pe poteci neamenajate. Caravanele erau formate din grupe de 6-8 cai, fiecare grup cu doi însoţitori, fiecare animal purtând câte doi saci cu mangal cu o greutate totală de 60-70 kilograme. Distanţa până la Bocşa putea fi parcursă în jur de zece ore. Adăugând opririle pentru hrănirea şi odihna cailor şi drumul retur, transportul nu putea fi efectuat într-o singură zi; a fost organizat în medie de două ori pe săptămână.

După amenajarea unor drumuri cât de cât practicabile s-a preconizat treptat transportul cu ajutorul căruţelor. Pentru necesităţile uzinelor reşiţene, în anul 1781 era nevoie de nu mai puţin de 605 căruţaşi. Cu timpul, această situaţie devenise inacceptabilă.” (p. 14-16)

Un prim canal pentru aprovizionarea cu apă a uzinei reşiţene a fost săpat încă în 1769-1771. El avea o lăţime variabilă de 2,5-3 m, lungime de aproape 3 km şi adâncime de 1,2-1,5 m. Pe actuala Str. Oituzului se afla un pod din lemn care făcea legătura către cimitir. Înaintea acestuia canalul atingea lăţimea de 6-7 m şi adâncimea de peste 2 m, iar pe malul stâng era un dispozitiv de scurgere într-un şanţ deschis care traversa strada principală şi care se vărsa în Bârzava în preajma Halei Noi actuale. Canalul trecea prin apropierea restaurantului cu grădina de vară „Rotter”, situat la colţul actualei Str. Vânătorilor, continuând de-a lungul Străzii Rândul 1 până în uzină. Malurile sale erau întărite cu pari de lemn bătuţi alăturat vertical în pământ, iar de la actuala Str. Ceretului cu un zid de sprijin al pantei dealului. Pe la mijlocul anilor 1950 el a fost desfiinţat şi înlocuit cu o conductă din beton subterană. (p. 17) La vărsarea în Bârzava, apa sa era complet poluată: „era un lichid negru, vâscos, unsuros şi urât mirositor, care finaliza ceea ce nu reuşiseră secţiile uzinale aflate în amonte: totala exterminare a oricăror urme de viaţă pe mulţi kilometri în continuarea cursului râului.” (p. 18)

Din cauza dificultăţilor întâmpinate de la început în transportul lemnelor şi al mangalului folosit pe atunci, la 3 martie 1803 a intrat în funcţiune un ciocan de forjare la Văliug, fiind mai avantajos transportul fierului brut de la Reşiţa şi a pieselor prelucrate înapoi, decât cel al cărbunelui de lemn necesar prelucrării. (p. 19) În 1782 începuseră lucrările pentru amenajarea Bârzavei în vederea plutitului lemnelor, după câţiva ani necesari obţinerii aprobărilor necesare şi după ce trei angajaţi forestieri au studiat la Neusohl (Banska Bistrica) tehnica procedeului de transportat lemne pe apa unui râu. (p. 19) Lemnele tăiate erau depuse din vreme în albia râului, după care era eliberată brusc o mare cantitate de apă prin deschiderea unui stăvilar. Se provoca un imens val, care deplasa lemnele de pe traseu. O încercare nereuşită a avut loc la 17 martie 1785. Plutitul lemnelor a putut fi practicat numai între anii 1795-1803, sub conducerea administratorului forestier Franz Loidl, cu ajutorul unui stăvilar ridicat la Crivaia. (p. 19-20)

După preluarea uzinelor de către St.E.G. (1855) a început să fie folosit mai intens cărbunele de piatră, dar încă nu era acoperit tot necesarul uzinelor. Cărbunii de la Doman erau aduşi prin galeria Franz Josef, săpată în perioada 1853-1864 şi având 2.420 m lungime. În dreptul său se afla între 1878-1913 vechea cocserie, în spatele viitoarei fabrici de locomotive. În 1913 a fost mutată la Anina, (p. 20) apoi la poalele Dealului Crucii. (p. 34)

Din 1864-1865, din iniţiativa administratorului forestier Julius Radler s-a revenit la plutitul lemnelor. În dreptul actualei Vile Klaus a fost ridicat un mare stăvilar de 76 m lungime, 11,5 m înălţime şi 26 m lăţime. (p. 25-26) Denumit „Klause”, acesta avea să dea numele locului respectiv. În torentul creat artificial prin deschiderea sa, lemnele parcurgeau cei 38 km până la Reşiţa în 6,5 ore. (p. 26) Umplerea barajului putea dura săptămâni sau chiar luni, acţiunile desfăşurându-se de câteva ori pe an, în perioada aprilie-septembrie, fiind transportaţi de fiecare dată 4.000 – 10.000 mc de lemne. (p. 27) Trunchiurile de copaci, tăiate în fragmente de câte 1 m, erau aduse până la Bârzava prin canale, jgheaburi sau cu ajutorul cailor. La sfârşitul secolului al XIX-lea se foloseau şi funiculare, cel mai important fiind cel de la Prislop (1892-1904), cu lungimea de 5,6 km. (p. 27)

La destinaţie, lemnele erau scoase din apă în zona „Länd” de la intrarea în Reşiţa (de la termenul german „anlanden” = a scoate la uscat). Pe locul vechiului ştrand turistic a fost amenajată o greblă-grătar dublă în lungime de 40 m, o a doua mai mică fiind instalată cu 2 km mai jos. (p. 28-29) La 18 august 1865 a început cu succes noua perioadă de plutire. Lemnele erau stivuite pentru uscare în poiana dintre greblă şi podul din Länd, iarna fiind carbonizate în bocşele instalate dincolo de pod. Funcţionau câte 20-30 de bocşe cu diametre de până la 16 m şi volume de până la 160 mc de lemne. Arderea mocnită a acestora putea dura până la trei săptămâni. (p. 29) În dreptul greblei mai mici avea să fie construită în 1903-1905 hidrocentrala cunoscută acum sub acest nume. În incinta ştrandului turistic, pe peretele de stâncă din dreptul stavilei, fusese fixată o placă metalică cu inscripţia: „1865 – 18 August – 1. Klausstoß/1905 letzter Klausstoß” („1865 – 18 august – primul val/1905 ultimul val”). (p. 30)

Autorul face o precizare importantă, anume că pentru această operaţiune termenul corect este „plutitul lemnelor” şi nu „plutăritul” lor. Plutăritul ar fi presupus folosirea unor plute, precum pe Bistriţa, Olt sau Mureş, ceea ce nu era cazul pe Bârzava, care în unele locuri nu are adâncimi mai mari de 40-50 cm. (p. 33) O precizare de care trebuie să ţinem seama de acum înainte.

După ce uzina a reuşit să înlocuiască în cea mai mare parte cărbunele de lemn cu cel de piatră, lemnele aduse la Reşiţa erau folosite mai ales de fabrica de carbonizare şi distilare („Holzverkohlung”), construită, conform unei cărţi poştale, până în 1907. Ea se afla la circa 1 km mai jos de centrala Grebla, la confluenţa văii Sodol cu Bârzava. Acolo se produceau esenţă de oţet, acetonă, alcool metilic, formalină etc. În 1932, din cauza greutăţilor financiare, ea a fuzionat cu Distileria de lemn Margina de lângă Făget, sediul firmei fiind la Timişoara. Acum numele i-a fost schimbat în Distileria de lemn Margina-Reşiţa, numele „Margina” fiind preluat ulterior de întregul cartier (deşi cei mai mulţi pronunţă în mod greşit „Marginea”, cartierul situându-se într-adevăr într-o zonă acum periferică a oraşului). Firma s-a desfiinţat în 1964. (p. 34)

Această firmă de carbonizare, înfiinţată de investitori germani, încheiase cu St.E.G. contracte prin care îi erau livrate cantităţi mari de lemne, ea livrând în schimb o serie de produse. (p. 35) Restul lemnelor aduse pe canal erau folosite drept combustibil de populaţie, ajungând printr-un alt canal din beton lung de aproape 1 km la magazia din cartierul Stavila. (p. 34-35)

Tunelurile Canalului superior au dimensiuni identice: un oval puţin deformat cu axa verticală de 1,8 m şi cea transversală de 1,6 m, neputându-se păşi prin ele de-a lungul canalului. (p. 49) Centrala Breazova, conform mărturiilor fotografice ale lui Helmut Kulhanek, nu a fost construită în 1916, cum se menţiona în alte lucrări, ci în acelaşi timp cu restul lucrărilor proiectului, în 1902-1904. (p. 51) O altă greşeală care trebuie corectată este cea a lungimii tunelului Teiuş de pe Canalul principal. Dimensiunea corectă a acestuia este de 280 m şi nu de 820, cum dintr-o greşeală de tipar a apărut într-o lucrare publicată în 1912 la Budapesta, greşeală preluată apoi de aproape toţi autorii ulteriori (nu facem excepţie). (p. 57)

Intenţia de a construi un mare baraj la Breazova a fost pusă în practică iniţial în 1904, apoi abandonată şi pe urmă reluată în alt loc. Touşi, mai există încă urme de zidărie puţin mai sus de centrala Breazova, iar stâlpii metalici de susţinere a apeductului Crainic, înalţi de 5,16 m, au fost montaţi şi ei pe o zidărie din beton mai veche. (p. 59) Apeductul avea o cu totul altă structură decât celelalte situate pe Canalul principal. Între timp, a dispărut şi el, rămânând numai pe unele imagini foarte rare. (p. 60)

Conform imaginilor care arată etapele construirii centralei Breazova, ambii versanţi ai Bârzavei fuseseră defrişaţi până la 70-80 m înălţime, iar stratul de pământ înlăturat până la baza stâncoasă. „Asemenea lucrări sunt necesare şi se execută doar la construirea unui mare baraj.” (p. 61) Prin baza barajului erau prevăzute două tuneluri de scurgere, care chiar s-au realizat. (p. 62) Dar din digul proiectat nu s-a mai construit decât un soclu masiv de 6-7 m, folosit apoi ca fundaţie pentru apeductul Crainic. Soclul şi tunelurile de scurgere mai există, acestea având înălţimea de aproximativ 5 m, lăţimea de 2,5 m şi lungimea de 50 m. (p. 62) Aceasta indică faptul că apeductul şi canalul Crainic fuseseră construite într-o perioadă mai târzie.

Canalele Crainic şi Gropos-Bogat au dispărut odată cu construirea barajului Secul la începutul anilor 1960. În anii 1990, cele două apeducte pe care le străbătuseră acestea (ambele fiind consemnate, poate eronat, în alte lucrări ca având aceeaşi lungime: 68 m) au fost demontate şi vândute la fier vechi. (p. 63)

Buştenii mai lungi erau scoşi din canal la Portul Secul şi încărcaţi pe vagoane-platformă ale Căilor Ferate Uzinale reşiţene. Pe o cale ferată de peste 1 km lungime, trenul cobora în localitatea Secul. (p. 67) O parte din lemne erau destinate armării galeriilor minei Secul, iar restul erau transportate cu trenul, cu viteză redusă, la Reşiţa, fiind stivuite înaintea depozitului de fier vechi din apropierea Străzii Târnovei. (p. 68-69)

Lemnele care pluteau pe canal ajungeau într-un bazin larg, unde erau oprite cu greble şi grătare. De acolo erau dirijate spre stânga într-un canal în pantă, lung de 4,7 km, de-a lungul văii Cuptoare, care de la cantonul Minda devia spre dreapta încă 200-250 m, până în dreptul văii Başovăţ. Pe ultima porţiune se aflau trei tobogane curbate la interval de circa 100 m, putând fi activate independent unul de altul în funcţie de suprafaţa liberă din dreptul lor. (p. 73-74) Lemnele prindeau viteză, fiind aruncate până la 30 m înălţime şi formând mari grămezi. Muncitorii forestieri, înzestraţi cu un fel de ţapine, le transportau cu vagonete până unde urmau să fie stivuite pentru uscare, la 2 m înălţime. (p. 74) Întreaga vale, de la cantonul Minda până la fabrica de carbonizare, era ocupată cu stive de lemne. Mai târziu în acea zonă a fost construită o „fabrică de ciment” („Filer”), în realitate o mică fabrică de concasare şi măcinare a cărămizilor de şamotă. (p. 74)

Lemnele destinate fabricii de carbonizare erau duse în incinta acesteia cu trenuleţul. O cantitate mai mică era transportată la depozitul din Stavila printr-un canal de beton. Acolo erau scoase din apă de ţapinari, fiind transportate la domiciliul clienţilor cu căruţele. (p. 77) Depozitul, denumit „Combustibilul”, avea două clădiri masive cu ateliere la parter, la etaj fiind fierăstraie circulare. Vagonetele cu lemne erau trase la etaj cu un cablu de oţel pe o rampă cu şine. După tăiere erau duse cu alte vagonete, asemănătoare cu cele de mină, orizontal pe nişte buncăre (circa 40) din metal în formă de pâlnii pătrate, în care se răsturnau. Căruţele veneau sub acele pâlnii, lemnele căzând prin acţionarea unei pârghii de la o înălţime de 2,5 m. Uneori căruţele puteau suferi avarii. (p. 78)

Eliberată de lemne, apa canalului continua drumul spre centrala Grebla. Într-un bazin cu grătare şi site erau îndepărtate impurităţile, operaţiunea repetându-se la castelul de apă de pe dealul Ranchina. (p. 78) Pentru realizarea acestuia au fost dinamitaţi 1.500 mc de stâncă, permiţând acumularea a 25.000 mc de apă. Un canal adiţional de 1,5 km, cuprinzând alţi 15.000 mc, a fost construit spre dreapta ca o rezervă pentru situaţii neprevăzute. (p. 79)

Până la centrala Grebla apa cădea iniţial prin două conducte forţate, ulterior trei. (p. 79) Centrala „a fost una dintre cele mai moderne din Europa pentru acele timpuri.” (p. 80) Castelul de apă ar fi putut deservi chiar cinci conducte, însă debitul canalului nu a permis niciodată acest lucru. (p. 86) În timpul construirii centralei s-a instalat un funicular cu lungime de 750 m pentru transportul materialelor până la castelul de apă, iar pentru poziţionarea segmentelor de conductă de câte 20 m a fost realizată o platformă mobilă pe şine, adecvată pentru pantele accentuate. (p. 86) În 1926 în interiorul centralei a fost montat un tablou de comandă mai accesibil, (p. 88) iar în 1931 o termocentrală adiţională. (p. 87) La sfârşitul anilor 1950, un incendiu produs de o conductă de motorină defectă a avariat acoperişul şi o serie de utilaje electrice, reparaţiile durând mai mult de un an. (p. 87)

Vechiul baraj de la Vila Klaus, deşi fusese complet renovat în anii 1894-1895, a fost demolat în 1916, după ce rolul său de protecţie împotriva inundaţiilor şi de reglare a debitului de apă pentru Reşiţa a fost preluat de barajul de la Breazova. (p. 90) După alte imagini aflate în posesia lui Helmut Kulhanek, tunelul Secul este oval, cu înălţimea de la baza canalului de 310 cm şi lăţimea de 270 cm, incluzând bancheta laterală pe care avea să fie instalată linia ferată a Canalului principal cu ecartament de 600 mm. (p. 91-92) Materialele de construcţie erau aduse cu carele până la punctele accesibile de pe traseu, iar în câteva locuri s-au instalat funiculare simple pentru aprovizionarea cu apă şi nisip. (p. 92) Se muncea din greu cu târnăcoape, sape, lopeţi şi roabe sau tărgi, (p. 94) dinamitându-se numai unde roca era dură. (p. 92) Pentru eliminarea nămolului acumulat pe traseul canalului (în medie, 2.000 mc pe lună) au fost amplasate mai multe amenajări de decantare: una pe Canalul superior, cinci pe Canalul principal şi marile bazine dinaintea celor două castele de apă. (p. 94)

La realizarea Canalului principal a contribuit şi firma Mandel, Hoffmann şi Quittner, care a construit cele 5 tuneluri ale acestuia. (p. 98) Restul a executat St.E.G. în regie proprie. Numeroasele cantoane aflate pe traseu, legate telefonic între ele, aveau să fie mult timp cunoscute după numele cantonierilor care le locuiau împreună cu familiile lor: Enea pe Ranchina, Richter la Curmătură, Jacotă la Portul Secul, Scânteie la Râul Alb, Cotoi la Stârnic şi Hollschwandner la intrarea în tunelul Barni. Cantonul dintre tunelurile Coziuţa şi Barni, numit Cotul cu Tei, între timp dispărut (ca şi cantonul Râul Alb), fusese administrat de Doxan. (p. 98)

Pe linia ferată care însoţeşte canalul circulau vehicule numite „paruciuri” (din germanul „Parutsche”). Unele erau adaptate chiar pentru transportul persoanelor. (p. 100) În anii 1950 Anton şi Othmar Csistian din Secul au realizat o drezină din piese demontate de la maşini scoase din uz. (p. 100-101) Ea a mai circulat cu o ocazie în anul 2003. (p. 101)

Către finalul lucrării, Helmut Kulhanek stăruia asupra unor confuzii şi erori întâlnite la alţi autori, care au putut fi în bună măsură corectate. Astfel, centrala şi barajul Breazova, în afara denumirii, „nu au nimic comun, nici măcar apa.” (p. 104) Eleşteele păstrăvăriei de la Vila Klaus nu sunt rămăşiţe ale vechiului lac de acumulare de acolo, cum credeau unii, fiind situate în cu totul alt loc. Conform unei schiţe din 1912, singura cunoscută până astăzi, lacul avusese o lungime de circa 500 m. Iar menţionarea din lista monumentelor istorice a Vilei Klaus ca existând din 1853 este de asemenea eronată, ea lipsind de pe o imagine din anul 1902. (p. 104)

Nu trebuiesc confundate centralele Breazova şi Crăinicel, aflate la o distanţă de 4,5 km una de alta, ultima fiind construită la aproape 50 de ani după prima, în primii ani postbelici. (p. 105) Iar fabrica de carbonizare, cum am mai menţionat, nu a fost finalizată în 1905, ci după august 1907. (p. 108) Într-un capitol final, autorul preciza că denumirea corectă a localităţii de lângă Reşiţa este Secul şi nu Secu, cum s-a impus din 1968. (p. 123-128)

Căile ferate de la Secul. Fotografie de la Anton Schulz.

În concluzie, Helmut Kulhanek arăta că după primul război mondial sectorul hidrotehnic a fost numai administrat şi exploatat atâta timp cât s-a putut, fără a-i mai fi aduse îmbunătăţiri. Doar construcţiile postbelice (hidrocentrala Crăinicel şi barajele Gozna, Secul şi Trei Ape) au mai schimbat situaţia. Alte „planuri măreţe” din anii 1950-1960 (concepute de Dorin Pavel), incluzând un baraj la Vila Klaus şi două hidrocentrale la Crivaia şi Vila Klaus, n-au mai fost puse în aplicare. (p. 118-119) Se poate observa că lucrarea aceasta aduce numeroase precizări şi clarificări foarte necesare cunoaşterii complexului sistem hidroenergetic din Masivul Semenic.

*Helmut Kulhanek, Construcţii hidrotehnice de avangardă în Banatul Montan. Baraje, canale, tuneluri, apeducte şi centrale electrice, capodopere tehnice în sud-estul Europei la începutul secolului al XX-lea, Ed. Cosmopolitan Art, Timişoara, 2011, 128 p. Cartea a apărut simultan în limbile română şi germană.