Arhivă pentru August 2010

Mircea Rusnac – Petru Scrob. Contribuţie la literatura de detenţie

25 August 2010

Comemorarea răscoalei anticomuniste a ţăranilor arădeni din 1949, care a avut loc la Şomoşcheş la 31 iulie 2010, s-a bucurat de un mare interes din partea localnicilor. La sfârşitul său, am fost abordaţi de unii dintre aceştia, care au dorit să-şi exprime aprobarea faţă de comunicarea pe care am susţinut-o. Primul care a venit ne-a înmânat manuscrisul unei poezii alcătuite de tatăl său. El se numea Petru Scrob, fusese participant de frunte la marea răscoală şi ulterior a petrecut mulţi ani în detenţie, în anchete sălbatice ale autorităţilor comuniste şi la Canalul Dunăre – Marea Neagră. În acest din urmă loc fusese împreună cu unii consăteni de-ai săi care luaseră parte la răscoală, dar şi cu alţi oponenţi faţă de regimul comunist, precum partizanul Iosif Cireşan Loga din Duleu. O parte din amintirile acestuia din urmă, bazate pe discuţiile cu ţăranii arădeni, ne-au fost de folos în cunoaşterea desfăşurării răscoalei.

Mulţumindu-i şi pe această cale fiului eroului amintit, putem menţiona că textul de mai jos a fost compus de către Petru Scrob în lagărul de la Poarta Albă în anul 1952. Bineînţeles că acolo el nu a avut posibilitatea de a scrie versurile pe hârtie, însă le-a memorat şi le-a transcris ulterior, după ce a ieşit din detenţie. Poezia este scrisă cu mult suflet şi chiar cu talent literar. Petru Scrob poate fi considerat un bun exemplu de poet ţăran, din aceia care în trecut făceau faimă satului bănăţean şi arădean. Într-un stil clar, limpede, poezia relatează desfăşurarea răscoalei şi represiunea la care autorul fusese supus ulterior. Fiind concepută încă în timpul detenţiei, ea se încheia cu speranţa eliberării şi a normalizării situaţiei din ţară prin prăbuşirea regimului comunist. Acest lucru nu avea să se întâmple însă decât mult mai târziu.

Considerăm că textul acestei remarcabile poezii trebuie pus grabnic în circuitul istoric şi în consecinţă suntem onoraţi să îl publicăm. El vine să întregească alte numeroase creaţii literare alcătuite în închisorile comuniste şi publicate după 1989 sau pierdute pentru totdeauna. Dacă regimul concentraţionar a evidenţiat poeţi remarcabili precum Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aurelian Bentoiu, Corneliu Coposu sau episcopul Ioan Ploscaru, credem că din momentul de faţă putem adăuga acestei pleiade fără niciun fel de reţinere şi pe poetul ţăran Petru Scrob din Şomoşcheş, judeţul Arad.

„Frunzuliţă strop de rouă

În vara lui patruşnouă

Pe ziua de-ntâi august

Noi ţăranii ne-am opus

Noi ţărani din patru sate

Ca să nu mai dăm bucate

Liftelor celor spurcate

Că avutul nost din ţară

Tot mergea peste hotară

Mergea-n ţara păgânească

Unde nu-i chip să trăiască

Nicio fiinţă-omenească

Ceea ce-o consider eu

Ţară fără Dumnezeu

Să ne dea excavatoare

Să facem canalul mare

De la Dunăre la mare

Nu-şi punea nime-ntrebarea

Dacă bietul nost ţăran

Are ce mânca peste-an

Ca să scăpăm de tâlhari

Am făcut fapte cam mari

L-am bătut şi pe prefect

Că nu era prea deştept

N-a ştiut cum să vorbească

La o-adunare ţărănească

El venind la noi în sat

A spus cu-un ton ridicat

Că e hotărât să moară

Pentru comunism în ţară

Ne-am unit frate cu frate

Şi-am cerut toţi libertate

Ca să fim stăpâni noi iară

Pe ogor, pe-agoniseală

Dar în loc de libertate

Ne-au dat ciomege pe spate

Ne-au bătut, ne-au schingiuit

Cum nu s-a mai pomenit

După ce ne-a maltratat

În temniţă ne-a băgat

Între ziduri la răcoare

Ca să nu mai vedem soare

După-un an de grea-nchisoare

Ne-a dus în Dobrogea mare

În Dobrogea-arsă de soare

Să facem canalul mare

De la Dunăre la mare

Eram păziţi de păgâni

Şi trataţi ca nişte câini

Munceam ziua, munceam noaptea

De ne blestemam şi soarta

Stam între-arme şi baionete

Morţi de foame şi de sete

Da s-o-ndura Dumnezeu

Şi ne-o scăpa de la rău

Că va veni din apus

Ordin mare de nespus

Ordin dat de-mpărăţie

Să fim scăpaţi de robie

Şi-or veni la cârma ţării

Cei ce-au rupt lanţu-nchisorii

Nu am scris ce-am auzit

Am scris ce am petrecut

Că nu e om ca să scrie

Cu creonul pe hârtie

Ca şi cel ce-a pătimit

Pentru un ideal sfânt

Pentru cruce şi dreptate

Pentru sfânta libertate.

Poarta Albă

1952

Scrob Petru

Din Şomoşcheş.”

Mircea Rusnac – Sufletul Lindenfeldului

15 August 2010

Scurta istorie a satului Lindenfeld a cunoscut şi unele momente deosebit de frumoase. Acestea au rămas întipărite în amintirile foştilor săi locuitori sau ale urmaşilor lor. Un exemplu poate fi cel pe care ni l-a făcut cunoscut Robert Babiak, bănăţean aflat acum în Germania, în legătură cu bunicul său, Franz Grenzner. Întreaga carieră a lui Franz Grenzner a fost de altfel una exemplară, însă el a putut da întreaga măsură a valorii sale tocmai la Lindenfeld, în satul izolat care avea nevoie de atâtea. Se poate spune că apogeul carierei profesionale a lui Grenzner a fost atins acolo, unde a îndeplinit simultan numeroase demnităţi, sau, după cum scria un ziar al anilor 1960, „numai moaşă comunală nu a fost.” Pe scurt, a fost sufletul localităţii.

Franz Grenzner s-a născut în 1911 la Caransebeş. De foarte tânăr a avut vocaţie de dascăl, astfel încât a început să profeseze din 1928 într-o serie de localităţi populate de germani din Banat: Moraviţa, Săcălaz, Şandra, Văliug. În 1932 s-a căsătorit la Săcălaz cu Julianna Orso, având în continuare două fete şi un băiat. Din 1935 a devenit profesor şi director la şcoala din Lindenfeld, unde va rămâne, cu unele mici întreruperi, până în 1949, semn că acolo fusese cea mai mare nevoie de el. În acest interval a plecat doar în 1937 la şcoala din Sălbăgelu Nou, iar în 1944-1945, în toiul represiunii antigermane de după „întoarcerea armelor”, a fost încarcerat, fiind purtat prin patru diferite lagăre de concentrare româneşti. Totuşi, în 1945 s-a putut reîntoarce la Lindenfeld, unde şi-a reluat din anul următor funcţiile de director şi dascăl. În acea localitate el îndeplinea şi rolul de primar onorific, ţinea şi predici la biserică şi dădea concerte de orgă. Era cu siguranţă foarte respectat şi ascultat de consătenii săi.

În 1949 însă, Grenzner a plecat şi din Lindenfeld, muncind la şcoli şi instituţii din Ştiuca, Topleţ, Gărâna, Secul şi Reşiţa, până la pensionarea sa din 1965. În 1974 a putut pleca în sfârşit în Germania, după un deceniu de şicane din partea autorităţilor comuniste româneşti. A murit la Reutlingen în 1984, lăsând amintiri neşterse rudelor sale şi celor ce l-au cunoscut. După cum ne-a scris Robert Babiak în e-mailul din 12 august 2010: „A fost un exemplu, un idol pentru mine, un bunic aşa cum ţi-l imaginezi la modul ideal. La fel şi bunica mea, ambii în ochii mei oameni cu vederi moderne, îngăduitori, binevoitori, care şi-au pus munca, agoniseala, da, chiar intreaga viaţă, în slujba familiei, a copiilor şi nepoţilor.

Probabil că ar mai fi avut multe de povestit din viaţa lor zbuciumată şi totuşi plină de farmec, cu trai greu, nedreptăţi strigătoare la cer, dar şi cu binefaceri şi bucurii. Pe vremea aceea însă eram tânăr şi interesat de alte lucruri. Când trecutul familiei noastre, al aşezărilor şi al zonelor noastre, al ţinuturilor natale, au inceput să mă intereseze, am stabilit cu uimire şi durere că aproape nu mai am pe cine întreba!”

În cele ce urmează vom reveni la activitatea desfăşurată de Franz Grenzner la Lindenfeld cu două întâmplări povestite de nepotul său, întâmplări care se constituie şi ca unele momente importante din trecutul acestei localităţi, astăzi părăsite. Dincolo de anecdotica lor, ele ilustrează cel mai bine rolul pe care Grenzner l-a jucat în mijlocul micii comunităţi a pemilor şi faptul că el reprezenta „omul de bază” al localităţii în acel timp. În continuare vom reproduce aşadar cele publicate şi în limba germană de Robert Babiak, însă sunt fapte care merită cunoscute şi de cititorii români. Deci, mulţumindu-i şi pe această cale lui Robert Babiak că ni le-a făcut cunoscute, îi dăm cuvântul pentru a evoca în cel mai potrivit mod memoria bunicului său:

Franz Grenzner în 1975

Retrospectivă anuală muzicală în Lindenfeld

Bunicul meu, Franz Grenzner, a petrecut ani frumoşi acolo cu familia. Cum scria Neuer Weg pe vremuri: «a fost de toate acolo: învăţător, director, primar, preot… numai moaşă n-a fost!»
După obiceiul local, la sfârşitul anului sătenii se adunau în biserică şi bunicul le făcea o retrospectivă, o dare de seamă cu evenimentele cele mai importante din viaţa satului. Aşa şi în 1942, numai că în acest an bunica era plecată cu treburi la Caransebeş, lucru pe care Franz Grenzner nu putea să nu-l folosească în felul lui: la birtul din sat a încins o petrecere grozavă cu prietenii, cu muzică si băutură pe cinste. După ce i-a delectat pe ceilalţi cu cântece mai mult sau mai puţin deochiate, bunicul a mai avut luciditatea de a-i spune clopotarului să nu tragă clopotele, să amâne adunarea sătească pe ziua următoare.

Zis şi făcut, ambii au reuşit să ajungă cu ultimele puteri la casele lor şi să se arunce în paturi. Nu au pus-o la socoteală însă pe soţia clopotarului. Femeia, conştiincioasă, văzând că soţul era «dus», a tras ea clopotele!
Sătenii s-au adunat, au aşteptat… În sfârşit, câţiva au plecat să vadă unde rămâne dascălul… L-au găsit rupt de… oboseală, l-au tras după ei şi l-au aşezat în biserică la orgă, să-şi ţină cuvântarea.
Cu ochii întredeschişi, bunicul meu s-a văzut aşezat deasupra clapelor şi a crezut că mai e tot la birt! Ei bine, atâta i-a trebuit! A «reînviat» şi a început să cânte «Susi, heb’ dich» şi alte polci, care mai de care mai «neortodoxe».
Sătenii au înmărmurit, apoi, unul după altul, s-au întors către orgă şi au izbucnit în râsete care s-au auzit până la Caransebeş la bunica, dar şi la episcopie.”

Curtea şcolii din Lindenfeld (1944). În dreapta, şcoala. În spate, biserica. Aceştia sunt copiii lui Franz Grenzner. Fetiţa din dreapta este mama lui Robert Babiak.

Înmormântare în sunete de polcă

S-a petrecut în Lindenfeld, la scurt timp după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Doi tineri s-au indrăgostit, însă dintr-un motiv sau altul, părinţii nu au fost de acord cu această dragoste. Interdicţia de a se căsători cu fata iubită l-a afectat pe tânărul indrăgostit atât de mult, încât şi-a luat viaţa cu o armă de vânătoare.

Zile în şir l-au căutat sătenii până ce l-au găsit într-un sfârşit, undeva prin nesfârşitele păduri ale Semenicului. Pe un bileţel mai scrisese înainte de moarte câteva fraze în care îşi motiva fapta şi cerea să i se îndeplinească o ultimă dorinţă: ca fost instrumentist în fanfara condusă de bunicul meu, iubea muzica populară germană, valsurile, polcile, ländler-urile si marşurile. A notat pe bileţelul de adio că doreşte ca pe ultimul său drum să fie purtat de cântecele sale îndrăgite, lucru pe care bunicul meu şi fanfara l-au îndeplinit, în semn de respect. Au fost cele mai triste polci pe care satul le-a auzit vreodată!

Încetul cu încetul, veştile despre «isprăvile» învăţătorului, capelmaistrului, primarului onorific dar şi preotului improvizat care a fost bunicul meu în Lindenfeld, s-au răspândit până la Caransebeş, ajungând şi la urechile capelanului. Aşa se face că acesta a decis să efectueze o inspecţie şi să-l muştruluiască cum se cuvine pe năstruşnicul Grenzner. Trebuia doar instituit un exemplu, pentru a le arăta oamenilor că nu e de glumit cu asemenea cazuri!

Bunicul l-a întâmpinat pe înaltul oaspete de la oraş aşa cum se cuvine: cu cel mai bun vin din propria pivniţă, cu ţuica aromată făcută din livezile satului, aşa încât, una după alta, sticlele au început să se golească şi limbile să se împleticească.

După ce au început să se simtă tot mai bine împreună (ce nu face alcoolul, pe cine cu cine nu înfrăţeşte?), bunicul l-a luat pe oaspetele său şi l-a dus la cimitir, arătându-i un mormânt după altul: «Uită-te, Sfinţia Ta, pe omul ăsta eu l-am îngropat, şi pe ăsta şi pe cel de colo, şi pe cel de lângă el. Niciunul dintre cei îngropaţi de mine nu s-a întors între timp să reclame ceva!»”

Mircea Rusnac – Excursie de documentare la Lindenfeld

10 August 2010

În 8 august 2010 am vizitat, împreună cu Adrian Drăgan, ceea ce a mai rămas din satul bănăţean Lindenfeld. Un drum cu maşina până în satul Poiana, aflat la 10 km de şoseaua europeană ce trece prin comuna Buchin, apoi încă circa 6-7 km pe jos, pe un drum pe care altădată circulau căruţele pemilor. Acest drum urcă foarte mult imediat după ieşirea din Poiana, însă apoi este mai uşor de parcurs şi după nu prea mult timp ajunge între resturile caselor din Lindenfeld.

Casă

După cum ne-am putut da seama, fosta localitate a avut câteva străzi, cu unele case destul de încăpătoare şi cu mulţi pomi fructiferi care rodesc şi acum. Chiar din vechiul centru, din dreptul bisericii, strada principală urcă un povârniş, mai abrupt şi decât drumul dinspre Poiana, în capătul căruia se află izvorul care odinioară aproviziona întregul sat. Înspre stânga, un alt drum o ia către Gărâna, un indicator avertizând că distanţa se parcurge în 3,5 ore. Nu departe se poate vedea vârful Nemanu Mare (1.122 m).

Strada principală

Casele sunt în cea mai mare parte în ruine. Am putut constata că pe strada principală doar biserica şi încă şase imobile se ţin în picioare (patru locuibile). Este posibil să mai existe cel puţin un imobil pe strada din stânga, unde am fost avertizaţi să nu pătrundem din cauza câinilor (gospodina de acolo creşte şi găini, după cum s-a putut auzi). Restul caselor mai prezintă numai urme de ziduri, în general cu înălţimi de 0,5-1-1,5 m, unele zugrăvite, multe acoperite cu bălării, precum ruinele antice sau medievale, deşi nu au fost părăsite decât cu maxim 50 de ani în urmă. Semn că multe materiale de construcţie (pietre, ţigle) au fost sustrase, în ciuda distanţei care separă Lindenfeldul de alte localităţi şi a modului dificil de deplasare.

Biserica

În faţa bisericii

Interiorul bisericii

Am vizitat biserica şi casa cu nr. 10. Biserica, fără poartă de intrare, este destul de scorojită, în ciuda unei renovări recente. În interior este complet goală, însă mai păstrează un vitraliu şi câteva icoane. Nişte scări din lemn şubrede făceau în trecut legătura cu orga, care acum nu mai există. Clădirea încă poate fi salvată. La fel, casa nr. 10, cu trei camere în care se păstrează resturile unor paturi, dulapuri şi cuptoare, precum şi numeroase sticle, borcane şi cratiţe ruginite. Pe pereţi, în dreptul paturilor, sunt prinse carpete. Acoperişul este deteriorat şi probabil că în casă plouă şi ninge. Însă se păstrează foarte bine comparativ cu ruinele din jur, fiind străjuită la stradă de trei bătrâni pomi fructiferi. O altă clădire (din cărămidă) relativ întreagă, dar mai mică decât aceasta, se află pe dreapta, pe strada care merge de la biserică în sus. Este posibil ca acolo să fi locuit până în 1998 bătrânul Paul Schwirzenbeck, ultimul pem din Lindenfeld. Din păcate, alţi câini veniţi din spatele acestei case ne-au împiedicat să îi vizităm interiorul. În schimb, fosta şcoală este la fel de ruinată ca şi majoritatea caselor din sat.

Casa nr. 10

Cuptor

Interior

Pat

Cel puţin în timpul verii, locul este destul de viu. Numeroşi ciobani din Poiana colindă străzile din Lindenfeld cu turmele lor. Este un du-te-vino de turişti şi curioşi, unii veniţi pe jos, alţii cu automobile de teren sau motociclete. Chiar dacă Lindenfeld nu ar mai putea renaşte, cum mai speră unii, cel puţin nu în sensul în care a existat între 1828-1998, el deja este un important punct turistic. Deşi este atât de greu accesibil, numărul curioşilor din ţară şi din străinătate care îl vizitează este destul de apreciabil.

Şcoala

Casă

Lindenfeld rămâne o mărturie istorică a vieţuirii pemilor germani în Banat. El a cunoscut soarta acestei minorităţi, din care nu a mai rămas acum aproape nimic. Dar este îmbucurătoare viaţa care vibrează printre ziduri, rar întâlnită chiar în localităţi mult mai consolidate. Acest loc devine un reper de bază pe harta turistică a Banatului. Şi este un lucru bun că Lindenfeld continuă să figureze ca localitate distinctă în toate statisticile, păstrându-i-se chiar şi codul poştal. Pentru că Lindenfeld nu mai poate renaşte, dar din acel loc pot porni noi direcţii de dezvoltare a interesului pentru trecut şi pentru prezent.

Acest articol poate fi citit şi pe http://emmazeicescu.wordpress.com/2010/08/28/concurs-arata-mi-scriitorul-din-tine-4/ , cu mulţumirile de rigoare.

Mai multe imagini din timpul excursiei la Lindenfeld puteţi vedea aici.

Mircea Rusnac – Un martir bănăţean greco-catolic: episcopul Frenţiu

6 August 2010

Reşiţa a dat o importantă personalitate a Bisericii greco-catolice din prima jumătate a secolului al XX-lea. Este vorba de episcopul Valeriu Traian Frenţiu, care timp de multe decenii a jucat un rol de primă mărime în viaţa acestei biserici româneşti, iar apoi a avut o moarte de martir în închisoarea comunistă de la Sighet. La fel ca şi alţi episcopi ai Bisericii greco-catolice, interzisă de către regimul comunist, Valeriu Traian Frenţiu a preferat să sufere şi să moară în închisoare decât să îşi trădeze credinţa. Exemplul dat de ei în acest sens, chiar dacă nu este prea îndepărtat în timp de zilele noastre, poate părea acum de domeniul incredibilului. Tocmai din acest motiv, el trebuie să fie cunoscut şi apreciat ca atare de fiecare dintre noi.

Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la Reşiţa la 24 aprilie 1875, tatăl său fiind preot greco-catolic şi asesor consistorial. El a absolvit liceul la Blaj şi teologia la Budapesta. După ce a fost hirotonit preot, a urmat doctoratul în teologie la Viena. Apoi a funcţionat ca protopop la Orăştie şi la Haţeg, iar la 4 noiembrie 1912 a fost consacrat episcop de Lugoj, unde a rămas timp de un deceniu. La 3 mai 1922 era numit episcop de Oradea. (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 214.)

Activitatea desfăşurată de el la Lugoj a fost foarte intensă. A efectuat vizite canonice, a îndrumat credincioşii să facă pelerinaje, a scris lucrări de teologie şi a finalizat edificiul Seminarului teologic. (Ibidem.) Atât la Lugoj, cât şi la Oradea, a reînfiinţat Reuniunile Mariane pentru femei şi Reuniunea Sfântului Pavel pentru bărbaţi. A ridicat biserici şi case parohiale, iar în 1925 a condus, împreună cu episcopii Iuliu Hossu şi Alexandru Nicolescu, un pelerinaj la Roma. Papa Pius al XI-lea l-a distins cu paliul arhiepiscopal, iar guvernul României l-a decorat cu ordinul Coroanei în grad de mare ofiţer. (Ibidem, p. 215.)

Valeriu Traian Frenţiu a reînnoit Seminarul din Oradea şi a clădit şcoala de băieţi din acelaşi oraş, precum şi liceele de fete şi băieţi din Beiuş. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 59.) Totodată, a sprijinit activitatea compozitorului şi dirijorului bisericesc Francisc Hubic, al cărui cor a susţinut concerte în numeroase localităţi. (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.) A încurajat şi ordinele religioase (asumpţionişti, augustinieni, franciscani etc.), care au avut o activitate rodnică în eparhia de Oradea.

Opunându-se în 1940 în mod public Dictatului de la Viena, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost expulzat de către horthyşti din Oradea. A fost numit la Blaj ca administrator apostolic al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, după moartea episcopului Nicolescu în 1941. În 1946 s-a putut reîntoarce la Oradea, dar era deja grav bolnav. După însănătoşire, a fost arestat de către comunişti la 29 octombrie 1948, fiind dus împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici la mânăstirea Dragoslavele (judeţul Muscel). Au suferit toţi în acea iarnă de frig şi de foame, iar Frenţiu a trebuit să fie internat la spitalul de la Rucăr. Pe drum era păzit de patru gardieni înarmaţi, ca un infractor foarte periculos. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59; Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.)

Mai târziu au fost deţinuţi la mânăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti, fiind complet izolaţi de lume şi de diecezele lor. Scopul era să fie făcuţi să renunţe la rezistenţa lor. Preotul Alexandru Raţiu aprecia: „Ei, cei de la Căldăruşani, erau expresia perseverenţei bisericii în faţa prigonitorilor. Conducătorii noştri au refuzat să se plece în faţa comuniştilor, să-i asculte pe vestitorii fiarei apocaliptice.” (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59.) Totuşi, comandantul de la Căldăruşani, Bădiţă, „un om cu mult suflet”, (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.) i-a lăsat să scrie nunţiului apostolic Gerard Patrick O’Hara. Însă la 25 mai 1950 au fost cu toţii duşi la Sighet, unde episcopii au fost închişi în celula nr. 48. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59.)

În ciuda celor 75 de ani ai săi şi a regimului de exterminare la care era supus în această închisoare, episcopul Frenţiu a continuat să rămână optimist. El spera că va ajunge să celebreze liturghia de Paşti în catedrala din Oradea. (Ibidem.) O scenă mişcătoare şi înălţătoare totodată se petrecea în momentul în care episcopii greco-catolici erau scoşi de gardieni în curtea închisorii pentru o „plimbare” de 15 minute. De aceasta îşi aminteau peste ani doi martori de marcă. Unul dintre ei era Constantin C. Giurescu: „Auzind în curte glasuri de oameni mai în vârstă, mă uit pe fereastră şi văd vreo zece deţinuţi care merg unul după altul în cerc, cu mâinile la spate. Printre ei sunt doi bătrâni cu barbă; ceilalţi, tineri sau bătrâni, sunt raşi; toţi au haine negre, de aspect clerical. Bănuiesc că în acest grup trebuie să fie episcopii. Îi salut, înclinându-mă, doi dintre ei, care sunt în dreptul ferestrei, răspund înclinând capul; alţi doi duc mâna spre tâmplă.” (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 394.) Tot el continua: „Aflasem de la preoţi, mai înainte, numele episcopilor: preasfinţitul Hossu e mai uşor de recunoscut, prin faţa caracteristică. Ceilalţi sunt episcopul Frenţiu – va muri aici în închisoare, la Sighet – şi episcopul Rusu. Nu-l văd pe episcopul Suciu; voi afla mai târziu că e grav bolnav de stomac; şi el va muri tot la Sighet, în ziua de 26 sau 27 iunie 1953.” (Ibidem, p. 395.)

Cel de-al doilea martor pomenit aici este Nicolae Carandino, care relata: „În acest sens, spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor uniţi era impresionant. Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu.

Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine ştie ce profet, îi luase sub înalta sa conducere.

Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Şi mă gândeam dacă alţi ochi decât ai mei l-au înregistrat şi dacă se vor afla mai târziu pene care să-l descrie.

Am aflat peste câtva timp că Frenţiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alţii pe la alte lagăre sau închisori.” (N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992, p. 335.)

Într-adevăr, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a murit în mijlocul colegilor de celulă la 12 iulie 1952, în vârstă de 77 de ani. Ca şi toţi ceilalţi morţi de la Sighet, a fost dus noaptea şi îngropat în „cimitirul săracilor” de la marginea oraşului. Rămăşiţele lor nu mai pot fi identificate astăzi. A fost un adevărat martir al credinţei sale. Născut la Reşiţa, el a fost unul dintre cei mai importanţi bănăţeni deţinuţi şi morţi la Sighet. De aceea, Banatul nu trebuie să îl uite, iar memoria sa trebuie cinstită aşa cum se cuvine.