Posts Tagged ‘şcoală’

Mircea Rusnac – Elevii şcolii greco-catolice din Gherman în anul 1874

26 aprilie 2012

Am primit recent de la Anton Schulz câteva documente foarte importante, şi inedite, care ilustrează trecutul Bisericii greco-catolice din Banat. Deşi aceasta nu a avut în regiune un număr prea mare de adepţi, spre deosebire de Transilvania, totuşi activitatea desfăşurată de preoţii greco-catolici a fost de cele mai multe ori lăudabilă. Un rol foarte important au jucat aceştia în procesul de educaţie şcolară a copiilor, deschizând mai multe instituţii de învăţământ în lumea rurală. O asemenea situaţie s-a întâlnit de exemplu şi în localitatea Gherman, despre care pomenea unul dintre documentele amintite.

Este vorba despre o „Conscriere a tuturor pruncilor greco-catolici din G(h)erman de ambe secse abţi de scola de la 6-12 ani, adecă: născuţi din 1 Ianuarie 1862 păn’în 1 Ianuarie 1868 inclusive pre anulu scolasticu 1873/4”, întocmită de administratorul parohial greco-catolic din Gherman, Ioan Mihailoviciu, la 19 ianuarie 1874. Elevii erau cuprinşi într-un tabel, care avea următoarele rubrici: numele, anul naşterii, numele părinţilor, numărul casei şi observaţii (rubrică necompletată). Erau enumeraţi 8 băieţi şi 16 fete, în ordinea anilor naşterii.

Băieţii se numeau: Iordan Siemantiu, fiul lui Nicola, născut în 1862, locuind la casa cu nr. 4; Ioan Popa, fiul lui Ion, 1863, nr. 104b; Florian Codiacu, fiul lui Nicola, 1864, nr. 67; Georgiu Manciu, fiul lui Iovan, 1865, nr. 53; Iosif Baba, fiul lui Georgiu, 1865, nr. 50; Pavelu Fizedianu, fiul lui Trifu, 1865, nr. 104a; Gavrilă Iovitia, fiul lui Iosim, 1866, nr. 61; Ilia Baba, fiul lui Toma, 1867, nr. 65a.

Cele 16 fete erau: Ruja Râmneanţu, fiica lui Ion, 1862, nr. 89; Sanda Trifu, fiica lui Georgiu, 1862, nr. 56; Ruja Baba, fiica lui Georgiu, 1862, nr. 51; Ana Talpesiu, fiica lui Petru, 1862, nr. 14; Ana Trifu, fiica lui Iacob, 1862, nr. 44; Crisiana Bojin, fiica lui Avram, 1862, nr. 24; Ruja Bojin, fiica lui Jivoin, 1863, nr. 106; Ana Neda, fiica lui Petru, 1864, nr. 75; Nasta Graure, fiica lui Strain, 1865, nr. 96; Ecaterina Neda, fiica lui Pavel, 1865, nr. 100; Maria Neda, fiica lui Trifu, 1866, nr. 6; Ana Baba, fiica lui Trifu, 1866, nr. 50; Pelagia Marina, fiica lui Georgiu, 1866, nr. 69; Iuliana Râmneanţu, fiica lui Ion, 1866, nr. 89; Ruja Baba, fiica lui Gavrilă, 1866, nr. 46; Maria Talpesiu, fiica lui Nicola, 1867, nr. 90.

În fine, tabelul cuprindea şi un supliment cu patru elevi născuţi în perioada 1859-1861, enumeraţi pe baza aceloraşi categorii: Pau Cazacu, fiul Anei, 1861, nr. 52; Constantin Graure, fiul lui Strain, 1860, nr. 96; Petru Baba, fiul lui Gavrilă, 1859, nr. 46; şi Vleica Baba, fiul lui Georgiu, 1859, nr. 50. În cazul acestora, enumerarea era în sens invers faţă de anii naşterii.

Acest document poate aduce unele clarificări în trecutul localităţii Gherman şi a şcolii greco-catolice de acolo. Redactat de mână, extrem de citeţ, el dovedeşte faptul că preotul Ioan Mihailoviciu îşi dădea silinţa pentru învăţarea elevilor de acolo. Numărul încă foarte redus al acestora arăta faptul că procesul era abia la început. Însă strădaniile depuse de acest preot, ca şi cele ale tuturor dascălilor din regiune, au luminat profund Banatul în acea epocă, în care instrucţiunea şi educaţia ocupau locuri importante în viaţa regiunii.

Mircea Rusnac – Sufletul Lindenfeldului

15 august 2010

Scurta istorie a satului Lindenfeld a cunoscut şi unele momente deosebit de frumoase. Acestea au rămas întipărite în amintirile foştilor săi locuitori sau ale urmaşilor lor. Un exemplu poate fi cel pe care ni l-a făcut cunoscut Robert Babiak, bănăţean aflat acum în Germania, în legătură cu bunicul său, Franz Grenzner. Întreaga carieră a lui Franz Grenzner a fost de altfel una exemplară, însă el a putut da întreaga măsură a valorii sale tocmai la Lindenfeld, în satul izolat care avea nevoie de atâtea. Se poate spune că apogeul carierei profesionale a lui Grenzner a fost atins acolo, unde a îndeplinit simultan numeroase demnităţi, sau, după cum scria un ziar al anilor 1960, „numai moaşă comunală nu a fost.” Pe scurt, a fost sufletul localităţii.

Franz Grenzner s-a născut în 1911 la Caransebeş. De foarte tânăr a avut vocaţie de dascăl, astfel încât a început să profeseze din 1928 într-o serie de localităţi populate de germani din Banat: Moraviţa, Săcălaz, Şandra, Văliug. În 1932 s-a căsătorit la Săcălaz cu Julianna Orso, având în continuare două fete şi un băiat. Din 1935 a devenit profesor şi director la şcoala din Lindenfeld, unde va rămâne, cu unele mici întreruperi, până în 1949, semn că acolo fusese cea mai mare nevoie de el. În acest interval a plecat doar în 1937 la şcoala din Sălbăgelu Nou, iar în 1944-1945, în toiul represiunii antigermane de după „întoarcerea armelor”, a fost încarcerat, fiind purtat prin patru diferite lagăre de concentrare româneşti. Totuşi, în 1945 s-a putut reîntoarce la Lindenfeld, unde şi-a reluat din anul următor funcţiile de director şi dascăl. În acea localitate el îndeplinea şi rolul de primar onorific, ţinea şi predici la biserică şi dădea concerte de orgă. Era cu siguranţă foarte respectat şi ascultat de consătenii săi.

În 1949 însă, Grenzner a plecat şi din Lindenfeld, muncind la şcoli şi instituţii din Ştiuca, Topleţ, Gărâna, Secul şi Reşiţa, până la pensionarea sa din 1965. În 1974 a putut pleca în sfârşit în Germania, după un deceniu de şicane din partea autorităţilor comuniste româneşti. A murit la Reutlingen în 1984, lăsând amintiri neşterse rudelor sale şi celor ce l-au cunoscut. După cum ne-a scris Robert Babiak în e-mailul din 12 august 2010: „A fost un exemplu, un idol pentru mine, un bunic aşa cum ţi-l imaginezi la modul ideal. La fel şi bunica mea, ambii în ochii mei oameni cu vederi moderne, îngăduitori, binevoitori, care şi-au pus munca, agoniseala, da, chiar intreaga viaţă, în slujba familiei, a copiilor şi nepoţilor.

Probabil că ar mai fi avut multe de povestit din viaţa lor zbuciumată şi totuşi plină de farmec, cu trai greu, nedreptăţi strigătoare la cer, dar şi cu binefaceri şi bucurii. Pe vremea aceea însă eram tânăr şi interesat de alte lucruri. Când trecutul familiei noastre, al aşezărilor şi al zonelor noastre, al ţinuturilor natale, au inceput să mă intereseze, am stabilit cu uimire şi durere că aproape nu mai am pe cine întreba!”

În cele ce urmează vom reveni la activitatea desfăşurată de Franz Grenzner la Lindenfeld cu două întâmplări povestite de nepotul său, întâmplări care se constituie şi ca unele momente importante din trecutul acestei localităţi, astăzi părăsite. Dincolo de anecdotica lor, ele ilustrează cel mai bine rolul pe care Grenzner l-a jucat în mijlocul micii comunităţi a pemilor şi faptul că el reprezenta „omul de bază” al localităţii în acel timp. În continuare vom reproduce aşadar cele publicate şi în limba germană de Robert Babiak, însă sunt fapte care merită cunoscute şi de cititorii români. Deci, mulţumindu-i şi pe această cale lui Robert Babiak că ni le-a făcut cunoscute, îi dăm cuvântul pentru a evoca în cel mai potrivit mod memoria bunicului său:

Franz Grenzner în 1975

Retrospectivă anuală muzicală în Lindenfeld

Bunicul meu, Franz Grenzner, a petrecut ani frumoşi acolo cu familia. Cum scria Neuer Weg pe vremuri: «a fost de toate acolo: învăţător, director, primar, preot… numai moaşă n-a fost!»
După obiceiul local, la sfârşitul anului sătenii se adunau în biserică şi bunicul le făcea o retrospectivă, o dare de seamă cu evenimentele cele mai importante din viaţa satului. Aşa şi în 1942, numai că în acest an bunica era plecată cu treburi la Caransebeş, lucru pe care Franz Grenzner nu putea să nu-l folosească în felul lui: la birtul din sat a încins o petrecere grozavă cu prietenii, cu muzică si băutură pe cinste. După ce i-a delectat pe ceilalţi cu cântece mai mult sau mai puţin deochiate, bunicul a mai avut luciditatea de a-i spune clopotarului să nu tragă clopotele, să amâne adunarea sătească pe ziua următoare.

Zis şi făcut, ambii au reuşit să ajungă cu ultimele puteri la casele lor şi să se arunce în paturi. Nu au pus-o la socoteală însă pe soţia clopotarului. Femeia, conştiincioasă, văzând că soţul era «dus», a tras ea clopotele!
Sătenii s-au adunat, au aşteptat… În sfârşit, câţiva au plecat să vadă unde rămâne dascălul… L-au găsit rupt de… oboseală, l-au tras după ei şi l-au aşezat în biserică la orgă, să-şi ţină cuvântarea.
Cu ochii întredeschişi, bunicul meu s-a văzut aşezat deasupra clapelor şi a crezut că mai e tot la birt! Ei bine, atâta i-a trebuit! A «reînviat» şi a început să cânte «Susi, heb’ dich» şi alte polci, care mai de care mai «neortodoxe».
Sătenii au înmărmurit, apoi, unul după altul, s-au întors către orgă şi au izbucnit în râsete care s-au auzit până la Caransebeş la bunica, dar şi la episcopie.”

Curtea şcolii din Lindenfeld (1944). În dreapta, şcoala. În spate, biserica. Aceştia sunt copiii lui Franz Grenzner. Fetiţa din dreapta este mama lui Robert Babiak.

Înmormântare în sunete de polcă

S-a petrecut în Lindenfeld, la scurt timp după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Doi tineri s-au indrăgostit, însă dintr-un motiv sau altul, părinţii nu au fost de acord cu această dragoste. Interdicţia de a se căsători cu fata iubită l-a afectat pe tânărul indrăgostit atât de mult, încât şi-a luat viaţa cu o armă de vânătoare.

Zile în şir l-au căutat sătenii până ce l-au găsit într-un sfârşit, undeva prin nesfârşitele păduri ale Semenicului. Pe un bileţel mai scrisese înainte de moarte câteva fraze în care îşi motiva fapta şi cerea să i se îndeplinească o ultimă dorinţă: ca fost instrumentist în fanfara condusă de bunicul meu, iubea muzica populară germană, valsurile, polcile, ländler-urile si marşurile. A notat pe bileţelul de adio că doreşte ca pe ultimul său drum să fie purtat de cântecele sale îndrăgite, lucru pe care bunicul meu şi fanfara l-au îndeplinit, în semn de respect. Au fost cele mai triste polci pe care satul le-a auzit vreodată!

Încetul cu încetul, veştile despre «isprăvile» învăţătorului, capelmaistrului, primarului onorific dar şi preotului improvizat care a fost bunicul meu în Lindenfeld, s-au răspândit până la Caransebeş, ajungând şi la urechile capelanului. Aşa se face că acesta a decis să efectueze o inspecţie şi să-l muştruluiască cum se cuvine pe năstruşnicul Grenzner. Trebuia doar instituit un exemplu, pentru a le arăta oamenilor că nu e de glumit cu asemenea cazuri!

Bunicul l-a întâmpinat pe înaltul oaspete de la oraş aşa cum se cuvine: cu cel mai bun vin din propria pivniţă, cu ţuica aromată făcută din livezile satului, aşa încât, una după alta, sticlele au început să se golească şi limbile să se împleticească.

După ce au început să se simtă tot mai bine împreună (ce nu face alcoolul, pe cine cu cine nu înfrăţeşte?), bunicul l-a luat pe oaspetele său şi l-a dus la cimitir, arătându-i un mormânt după altul: «Uită-te, Sfinţia Ta, pe omul ăsta eu l-am îngropat, şi pe ăsta şi pe cel de colo, şi pe cel de lângă el. Niciunul dintre cei îngropaţi de mine nu s-a întors între timp să reclame ceva!»”