Posts Tagged ‘Oradea’

Mircea Rusnac – Un martir bănăţean greco-catolic: episcopul Frenţiu

6 august 2010

Reşiţa a dat o importantă personalitate a Bisericii greco-catolice din prima jumătate a secolului al XX-lea. Este vorba de episcopul Valeriu Traian Frenţiu, care timp de multe decenii a jucat un rol de primă mărime în viaţa acestei biserici româneşti, iar apoi a avut o moarte de martir în închisoarea comunistă de la Sighet. La fel ca şi alţi episcopi ai Bisericii greco-catolice, interzisă de către regimul comunist, Valeriu Traian Frenţiu a preferat să sufere şi să moară în închisoare decât să îşi trădeze credinţa. Exemplul dat de ei în acest sens, chiar dacă nu este prea îndepărtat în timp de zilele noastre, poate părea acum de domeniul incredibilului. Tocmai din acest motiv, el trebuie să fie cunoscut şi apreciat ca atare de fiecare dintre noi.

Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la Reşiţa la 24 aprilie 1875, tatăl său fiind preot greco-catolic şi asesor consistorial. El a absolvit liceul la Blaj şi teologia la Budapesta. După ce a fost hirotonit preot, a urmat doctoratul în teologie la Viena. Apoi a funcţionat ca protopop la Orăştie şi la Haţeg, iar la 4 noiembrie 1912 a fost consacrat episcop de Lugoj, unde a rămas timp de un deceniu. La 3 mai 1922 era numit episcop de Oradea. (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 214.)

Activitatea desfăşurată de el la Lugoj a fost foarte intensă. A efectuat vizite canonice, a îndrumat credincioşii să facă pelerinaje, a scris lucrări de teologie şi a finalizat edificiul Seminarului teologic. (Ibidem.) Atât la Lugoj, cât şi la Oradea, a reînfiinţat Reuniunile Mariane pentru femei şi Reuniunea Sfântului Pavel pentru bărbaţi. A ridicat biserici şi case parohiale, iar în 1925 a condus, împreună cu episcopii Iuliu Hossu şi Alexandru Nicolescu, un pelerinaj la Roma. Papa Pius al XI-lea l-a distins cu paliul arhiepiscopal, iar guvernul României l-a decorat cu ordinul Coroanei în grad de mare ofiţer. (Ibidem, p. 215.)

Valeriu Traian Frenţiu a reînnoit Seminarul din Oradea şi a clădit şcoala de băieţi din acelaşi oraş, precum şi liceele de fete şi băieţi din Beiuş. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 59.) Totodată, a sprijinit activitatea compozitorului şi dirijorului bisericesc Francisc Hubic, al cărui cor a susţinut concerte în numeroase localităţi. (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.) A încurajat şi ordinele religioase (asumpţionişti, augustinieni, franciscani etc.), care au avut o activitate rodnică în eparhia de Oradea.

Opunându-se în 1940 în mod public Dictatului de la Viena, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost expulzat de către horthyşti din Oradea. A fost numit la Blaj ca administrator apostolic al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, după moartea episcopului Nicolescu în 1941. În 1946 s-a putut reîntoarce la Oradea, dar era deja grav bolnav. După însănătoşire, a fost arestat de către comunişti la 29 octombrie 1948, fiind dus împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici la mânăstirea Dragoslavele (judeţul Muscel). Au suferit toţi în acea iarnă de frig şi de foame, iar Frenţiu a trebuit să fie internat la spitalul de la Rucăr. Pe drum era păzit de patru gardieni înarmaţi, ca un infractor foarte periculos. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59; Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.)

Mai târziu au fost deţinuţi la mânăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti, fiind complet izolaţi de lume şi de diecezele lor. Scopul era să fie făcuţi să renunţe la rezistenţa lor. Preotul Alexandru Raţiu aprecia: „Ei, cei de la Căldăruşani, erau expresia perseverenţei bisericii în faţa prigonitorilor. Conducătorii noştri au refuzat să se plece în faţa comuniştilor, să-i asculte pe vestitorii fiarei apocaliptice.” (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59.) Totuşi, comandantul de la Căldăruşani, Bădiţă, „un om cu mult suflet”, (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 215.) i-a lăsat să scrie nunţiului apostolic Gerard Patrick O’Hara. Însă la 25 mai 1950 au fost cu toţii duşi la Sighet, unde episcopii au fost închişi în celula nr. 48. (Alexandru Raţiu, op. cit., p. 59.)

În ciuda celor 75 de ani ai săi şi a regimului de exterminare la care era supus în această închisoare, episcopul Frenţiu a continuat să rămână optimist. El spera că va ajunge să celebreze liturghia de Paşti în catedrala din Oradea. (Ibidem.) O scenă mişcătoare şi înălţătoare totodată se petrecea în momentul în care episcopii greco-catolici erau scoşi de gardieni în curtea închisorii pentru o „plimbare” de 15 minute. De aceasta îşi aminteau peste ani doi martori de marcă. Unul dintre ei era Constantin C. Giurescu: „Auzind în curte glasuri de oameni mai în vârstă, mă uit pe fereastră şi văd vreo zece deţinuţi care merg unul după altul în cerc, cu mâinile la spate. Printre ei sunt doi bătrâni cu barbă; ceilalţi, tineri sau bătrâni, sunt raşi; toţi au haine negre, de aspect clerical. Bănuiesc că în acest grup trebuie să fie episcopii. Îi salut, înclinându-mă, doi dintre ei, care sunt în dreptul ferestrei, răspund înclinând capul; alţi doi duc mâna spre tâmplă.” (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 394.) Tot el continua: „Aflasem de la preoţi, mai înainte, numele episcopilor: preasfinţitul Hossu e mai uşor de recunoscut, prin faţa caracteristică. Ceilalţi sunt episcopul Frenţiu – va muri aici în închisoare, la Sighet – şi episcopul Rusu. Nu-l văd pe episcopul Suciu; voi afla mai târziu că e grav bolnav de stomac; şi el va muri tot la Sighet, în ziua de 26 sau 27 iunie 1953.” (Ibidem, p. 395.)

Cel de-al doilea martor pomenit aici este Nicolae Carandino, care relata: „În acest sens, spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor uniţi era impresionant. Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu.

Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine ştie ce profet, îi luase sub înalta sa conducere.

Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Şi mă gândeam dacă alţi ochi decât ai mei l-au înregistrat şi dacă se vor afla mai târziu pene care să-l descrie.

Am aflat peste câtva timp că Frenţiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alţii pe la alte lagăre sau închisori.” (N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992, p. 335.)

Într-adevăr, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a murit în mijlocul colegilor de celulă la 12 iulie 1952, în vârstă de 77 de ani. Ca şi toţi ceilalţi morţi de la Sighet, a fost dus noaptea şi îngropat în „cimitirul săracilor” de la marginea oraşului. Rămăşiţele lor nu mai pot fi identificate astăzi. A fost un adevărat martir al credinţei sale. Născut la Reşiţa, el a fost unul dintre cei mai importanţi bănăţeni deţinuţi şi morţi la Sighet. De aceea, Banatul nu trebuie să îl uite, iar memoria sa trebuie cinstită aşa cum se cuvine.

Reclame