Mircea Rusnac – Cum s-a ajuns la dezmembrarea Banatului din 1919

Primul război mondial a modificat radical situaţia geopolitică din Europa centrală şi răsăriteană. Prăbuşirea Imperiului austro-ungar a lăsat un mare spaţiu liber pe hartă, pe care nu au întârziat să îl ocupe statele denumite succesorale, care îşi disputau între ele moştenirea teritorială şi economică a acestuia. Între teritoriile intens disputate s-a aflat şi Banatul, mic ca suprafaţă, însă cu o economie deloc de neglijat în acel timp.

Încă pe parcursul desfăşurării războiului mondial, marile puteri ale Antantei (Franţa, Anglia, Rusia, Italia) au promis întregul Banat atât Serbiei, cât şi României. Conferinţa ambasadorilor statelor Antantei de la Belgrad din 4 august 1915 îl oferea în întregime Serbiei (Ion Gabriel Andrei, Revendicări sârbe şi iugoslave asupra Banatului românesc, în Magazin istoric, august 2019, p. 60.), iar la 4 august 1916, Tratatul de alianţă încheiat de România cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia îl acorda cu aceeaşi generozitate şi României. Trebuie însă precizat că Rusia, principalul susţinător al Serbiei, nu accepta deloc această variantă. Oficialii ruşi doreau să acorde Serbiei cea mai mare parte a Banatului, inclusiv Timişoara. Din acest motiv, înainte de încheierea tratatului cu România sus-menţionat, la 29 iulie 1916, a fost perfectat un Acord secret ruso-francez, prin care părţile se angajau să se înţeleagă între ele asupra deciziilor pe care le vor lua la Conferinţa păcii. (Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 162.) Ulterior însă, revoluţia bolşevică a eliminat Rusia din rândul participanţilor la acea conferinţă şi astfel Serbia şi-a pierdut principalul susţinător. Dar nici tratatul cu România nu a mai fost considerat valabil, întrucât în 1918 aceasta a încheiat o pace separată cu Puterile Centrale. Între timp au intervenit în război şi Statele Unite, care au declarat că nu se simt implicate în niciun tratat încheiat fără participarea lor.

La sfârşitul războiului au fost publicate şi cele 14 puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson, care susţineau dreptul popoarelor din fosta Austro-Ungarie de a-şi constitui state proprii. Bazându-se pe aceste elemente, nu mai puţin de trei popoare est-europene şi-au exprimat, prin adunări naţionale, pretenţiile de a alipi Banatul statelor lor. La 25 noiembrie 1918, adunarea de la Novi Sad proclama unirea Banatului cu Serbia. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia era hotărâtă unirea Banatului cu România, iar la 22 decembrie 1918, adunarea maghiarilor de la Cluj cerea unirea Banatului cu Ungaria. După cum se poate vedea, niciuna dintre aceste trei adunări nu s-a ţinut pe teritoriul Banatului, unde în acel moment nicicare dintre numeroasele sale etnii nu deţinea majoritatea absolută a populaţiei.

În aceste condiţii, a apărut şi o a patra tendinţă, susţinută mai ales de alte două importante etnii bănăţene, respectiv germanii şi evreii, care nu aveau în imediata vecinătate state de aceeaşi origine cu ei. Aceştia doreau menţinerea unui Banat nedivizat şi de sine stătător, fără a se alipi niciunui stat riveran. Tendinţa aceasta s-a manifestat atât în perioada existenţei Republicii autonome bănăţene (31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919), condusă de evreul Otto Roth, cât şi în memoriul adresat de către germani (şvabi) Conferinţei de pace de la Paris la 16 aprilie 1920. Acesta din urma solicita existenţa unui stat cantonal format din Banat şi Bacica, diferitele etnii urmând a conduce cantoanele în funcţie de preponderenţa lor, după model elveţian.

Este un caz unic în istoria mondială că o regiune a fost declarată „unită” în acelaşi timp cu trei state străine, respectiv toţi vecinii săi. Niciunul dintre aceştia nu a renunţat la partea lui.

În cele din urmă, Conferinţa de pace nu a dat câştig de cauză niciuneia dintre aceste variante şi a recurs la soluţia împărţirii Banatului pe criteriu etnic între România, Serbia şi Ungaria. În acest mod, voinţa marilor puteri a triumfat şi Banatul a fost împărţit în felul în care îl vedem şi acum. Dezmembrarea sa produsă în 1919 s-a menţinut fără întrerupere până astăzi.

Mircea Rusnac – Mărturii ale trecutului din Banatul maghiar

Multă vreme istoricii bănăţeni au avut o viziune incompletă, ei ocupându-se în special de trecutul acelei părţi a regiunii care din 1919 aparţine României şi neacoperind întregul teritoriu ancestral al Banatului. Prezentând recent atlasul cultural al Banatului sârbesc, am dorit să depăşim această lacună mai mult sau mai puţin voluntară sau chiar impusă de la centru, unde mult timp s-a dorit să avem o istorie „unică şi unitară”.

Mai există un mic colţ al Banatului, o sutime din suprafaţa acestuia, în cadrul Ungariei, la vărsarea Mureşului în Tisa. Am căutat să întregim moştenirea culturală a regiunii prin examinarea trecutului celor câteva localităţi bănăţene aflate în Ungaria şi o prezentăm în cele ce urmează.

Tiszasziget (fost Ószentiván): Biserica romano-catolică, construită în 1913-1914.

Újszentiván: Biserica romano-catolică Sfântul Ioan Botezătorul şi biserica ortodoxă sârbă Adormirea Maicii Domnului.

Szőreg (acum cartier al oraşului Szeged): Ruinele mânăstirii Sf. Filip din epoca regilor arpadieni, care exista deja în 1239. Personalităţi culturale: chimistul Beck Mihály şi istoricul literar Péter László.

Deszk: Castelul Gerliczy (1884) în stil eclectic-clasicist, înconjurat de un parc de 7 ha. Biserica romano-catolică (1904) în stil neogotic, cea mai ornată din regiunea Torontal. Biserica ortodoxă sârbă (1859) are un stil clasicist foarte rar folosit, cu iconostas eclectic.

Klárafalva: Mormântul unui călăreţ avar.

Kiszombor: Biserică circulară din epoca regilor arpadieni (secolul al XII-lea), cu picturi murale din secolele al XIV-lea şi al XVIII-lea. Conacul Rónay (1835), neoclasic. Castelul Rónay (1858).

Concluzionând, putem spune că întregul Banat istoric este la fel de bogat în monumente ale trecutului, pe care trebuie să le cunoaştem.

Mircea Rusnac – În Banat au fost şi colonişti irlandezi

După 1718, Banatul, asemănat probabil de autorităţile imperiale austriece cu un contemporan Turn Babel, a fost colonizat intens cu oameni care proveneau din toate colţurile Europei. În afară de etniile principale ale Banatului, care mai există şi astăzi, în regiune au fost aduşi, pe parcursul secolului al XVIII-lea, şi oameni de alte etnii, despre care acum nu mai ştim aproape nimic, deoarece în timp ei au dispărut, fie datorită asimilării de către cei din localităţile învecinate, fie nefăcând faţă diferenţierii climatice dintre Banat şi zonele lor de baştină. Astfel, pentru o perioadă în Banat au existat şi colonişti italieni (la Carani – Mercydorf), francezi (la Tomnatic – Triebswetter), polonezi (la Ostojićevo – Sânmiclăușu de Tisa), loreni (la Seultour şi Charleville, acum reunite în localitatea Banatsko Veliko Selo) şi chiar spanioli (la Becicherecu Mare, pe atunci denumit Barcelona Nouă). 

Iată însă că, datorită colaboratorului blogului nostru Valerius Hora, aflăm că în regiune, mai exact la Caransebeş, au existat în aceeaşi perioadă şi colonişti irlandezi! Amănuntele acestui aspect inedit pot fi găsite în articolul de mai jos.

 

Johann O’Brien, bănăţeanul irlandez. Povestea caransebeşeanului care are statuie la Viena, de Valerius Hora

 

Printre personalităţile ale căror nume se leagă de cel al Caransebeşului îl regăsim arareori pe eroul acestui articol – o regretabilă omisiune, având în vedere că povestea vieţii caransebeşeanului Johann von O’Brien este una pe cât de interesantă, pe atât de spectaculoasă. O readucem în actualitate cu convingerea că orice restituire istorică, fie şi una realizată printr-un demers neprofesionist, adaugă încă o tuşă importantă pe vastul tablou al istoriei bănăţene. 

Johann Freiherr von O’Brien, Graf auf Thomond – acesta este numele complet sub care eroul nostru apare în lista cadeţilor absolvenţi ai Academiei Militare Tereziene de la Wiener-Neustadt. Pentru cititorii derutaţi de lungimea acestui nume, să precizăm că titlul de „Freiherr” a fost un mic rang nobiliar uzual în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, unde era considerat un echivalent parţial al titlului de baron. În ceea ce priveşte titlul de Graf auf Thomond (Conte de Thomond), acesta sugerează faptul că Johann von O’Brien era un descendent îndepărtat al vechii familii nobiliare ce domnea odinioară în micul regat medieval irlandez Thomond. Cum a ajuns el în Banat, e o întrebare la care vom încerca să răspundem ceva mai târziu.

Din primul volum al monografiei dedicate de maiorul Johann Svoboda Academiei Militare Tereziene aflăm că Johann von O’Brien, fiul unui căpitan, s-a născut la Caransebeş în data de 25 ianuarie 1776 (după alte surse, 1775). El a fost primit în Academie la 10 martie 1790, la vârsta de 14 ani, şi a fost încadrat în armata austriacă la 3 octombrie 1794, ca stegar al Regimentului de Infanterie nr. 33. A fost înaintat la rangul de locotenent în 1796, locotenent-major în 1799 şi căpitan al Statului Major la 8 martie 1800. În 1805 îl regăsim în cadrul Regimentului de Infanterie 39 al generalului Petru Duka, iar în acelaşi an e transferat din nou la Statul Major, unde primeşte gradul de maior la 1 noiembrie. În luna iunie a anului 1808 intră în rândurile Regimentului de Infanterie nr. 49.

Johann von O’Brien a participat la o serie de campanii militare în perioada Războaielor Napoleoniene (1799-1815), remarcându-se în câteva rânduri prin curaj şi hotărâre pe câmpul de luptă. Un prim act de bravură consemnat în documentele vremii a fost acela de la 21 aprilie 1809, când Johann von O’Brien, aflat la comanda primului batalion al Regimentului de Infanterie 49, a asigurat ariergarda flancului stâng în timpul unei retrageri în apropierea oraşului Landshut, reuşind să întârzie avansul trupelor inamice până când armamentul şi proviziile au fost puse în siguranţă. La Edelsberg, în data de 3 mai, O’Brien a dejucat printr-un atac la baionetă o acţiune care urmărea să izoleze trupele sale de restul regimentului.

Cea mai cunoscută acţiune militară comandată de O’Brien a avut loc însă la 13 mai 1809: atunci, maiorul născut la Caransebeş a izbutit să încurce socotelile trupelor franceze care intenţionau să traverseze Dunărea la Jedleseer Au, foarte aproape de Viena. Rezistenţa dârză şi contraofensiva oamenilor lui O’Brien au permis arhiducelui Carol al Austriei să ajungă în timp util la locul atacului. Graţie acestei rezistenţe, armata franceză a fost nevoită să înfrunte ulterior o forţă austriacă mult mai bine organizată, iar următoarea confruntare, celebra bătălie de la Aspern, a consemnat un important succes al arhiducelui Carol. Potrivit informaţiilor furnizate în cartea sa de maiorul Johann Svoboda, acţiunea militară condusă de O’Brien la Jedlesee – pe tot parcursul zilei de 13 mai şi în noaptea următoare – s-a soldat cu 530 de victime în rândul francezilor, austriecii izbutind să ia şi 385 de prizonieri: un şef de batalion, 14 ofiţeri şi 370 de soldaţi. În urma acestei fapte de arme, arhiducele Carol l-a înaintat pe Johann von O’Brien la rangul de locotenent-colonel. De asemenea, acest act de vitejie i-a adus în 1810 crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia.

La 6 iulie 1809, O’Brien a fost rănit grav în cursul bătăliei de la Wagram. După mai multe luni de convalescenţă la Viena, s-a întors pe câmpul de luptă cu rangul de colonel, fiindu-i încredinţată comanda unui regiment. A fost rănit a doua oară la 18 octombrie 1813, în bătălia de la Leipzig, şi s-a mai făcut remarcat o dată în timpul bătăliei de pe râul Mincio (8 februarie 1814). Anul 1815 îl găseşte tot pe câmpul de luptă, la comanda unei brigăzi a corpului de armată condus de generalul Bubna. În luna noiembrie a anului 1820 a fost avansat la rangul de general-maior, iar în mai 1826 a părăsit serviciul militar. A murit patru ani mai târziu, pe 27 februarie 1830, la Pesta.

Un amănunt demn de remarcat este faptul că la Viena există şi un monument închinat lui Johann von O’Brien. Acesta a fost ridicat chiar la Jedlesee (acum parte a Vienei), în 1909, la exact un secol de la temerara acţiune militară condusă de maiorul O’Brien. Monumentul este un obelisc înalt de 5 metri, amplasat pe un soclu cu trei trepte. În vârful obeliscului se găseşte un vultur de bronz cu aripile desfăcute, care ţine în gheare simbolicul glob imperial. Chipul celui comemorat se găseşte pe latura frontală a obeliscului; este vorba despre un portret în relief, realizat din bronz. Din 1913 există la Viena şi o stradă care îi poartă numele: O’Brien Gasse.

Cum au ajuns însă membrii clanului O’Brien din îndepărtata Irlandă până în Banat? Ei bine, povestea lor e povestea romantică a unei armate fără patrie, rămase în istorie sub un nume neobişnuit: The Wild Geese – Gâştele Sălbatice. În războiul pentru tronul Angliei, revendicat la sfârşitul secolului al XVII-lea de protestantul William de Orania şi de catolicul Iacob al II-lea, catolicii irlandezi l-au susţinut, evident, pe Iacob. Din păcate pentru ei, deznodământul acestei lupte pentru putere nu i-a avantajat: William a triumfat la 1690, în celebra bătălie de pe râul Boyne, iar catolicii învinşi au ales calea exilului. Asemuiţi cu păsările călătoare, dragonii irlandezi părăseau insula pe ascuns, în calele fregatelor francezilor, care declarau în documente chiar aşa: că transportă „păsări” către continent. De aici li s-a tras porecla, transformată ulterior în renume, pentru că „păsările” au devenit cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Se spune că Gâştele Sălbatice erau războinici viteji care nu se temeau de moarte, motiv pentru care erau primiţi cu braţele deschise în armatele marilor puteri. În secolul al XVIII-lea, multe Gâşte Sălbatice au luptat sub steagul Imperiului Austriac. Căpitanul O’Brien, tatăl eroului nostru, a fost probabil unul dintre aceşti mercenari, despre care împăratul Franz Stephan spunea: „Cu cât avem mai mulţi irlandezi în serviciul armatei austriece, cu atât mai bine! Aşa, trupele noastre vor fi mereu disciplinate; un irlandez laş e o raritate, şi chiar dacă irlandezului nu-i place un lucru, îl face totuşi din dorinţa de a dobândi gloria militară.” Abia după 1800, atitudinea Angliei faţă de populaţia catolică a Irlandei a devenit ceva mai îngăduitoare, ceea ce a condus la o reducere a emigraţiei soldaţilor irlandezi. Practic, Războaiele Coaliţiei au reprezentat ultimul moment de vârf al Gâştelor Sălbatice în cadrul armatei austriece.

Este Johann von O’Brien un reprezentant al Banatului? Contează mai mult originea sau locul naşterii? Dincolo de aceste întrebări, la care răspunsurile vor fi mereu subiective, să remarcăm cu mândrie că acest spaţiu geografic a fost mereu un creuzet al etniilor, iar modelul bănăţean ilustrează cât se poate de frumos deviza „unitate în diversitate” – un motto pe care Banatul l-a promovat cu mult timp înainte de apariţia Uniunii Europene.

Mircea Rusnac – De ce a fost pierdut tezaurul de la Sânnicolau Mare?

În 1799, un foarte valoros tezaur format din 23 de piese de aur a fost descoperit în localitatea bănăţeană Sânnicolau Mare. Provenienţa sa este încă foarte dezbătută de istorici, el fiind atribuit fie avarilor, fie bulgarilor, fie maghiarilor. Este limpede doar că provine din perioada feudală timpurie. Imediat după descoperire, tezaurul a fost dus la Viena, capitala Imperiului habsburgic de care aparţinea Banatul în acel moment. După mai mult de două secole de la descoperire, el se află tot acolo.

După ce o mare parte a Banatului, inclusiv Sânnicolau Mare, a trecut în componenţa României, au existat discuţii privitoare la transferarea tezaurului de la Viena, însă fără nicio încercare concretă de recuperare. Totuşi, după părerea noastră, a existat un moment în care el ar fi putut fi obţinut de la austrieci, dar acest moment a fost ratat. El s-a produs tot în nefericitul an 1919.

În acel an, Austria era unul dintre statele învinse în primul război mondial, în timp ce România era printre statele învingătoare. La 13 iunie 1919, marile puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris au comunicat verbal României şi Serbiei traseul graniţei dintre ele, care străbătea Banatul. Din acea zi, era limpede că localitatea Sânnicolau Mare va aparţine României. La 30 iunie 1919, traseul noii graniţe era notificat şi în scris celor interesaţi. Iar Tratatul de pace cu Austria a fost semnat la Saint Germain-en-Laye la 10 septembrie 1919. În acest interval de două luni şi ceva ar fi trebuit acţionat.

Fireşte, termenul nu a fost deloc lung, însă statul român nu a făcut nimic pentru a menţiona în tratatul de pace obligaţia Austriei de a livra tezaurul de la Sânnicolau Mare României. Acest lucru ar fi putut fi pregătit cu mult timp înainte. Încă în 1916, Tratatul secret încheiat cu Anglia, Franţa, Rusia şi Italia prevedea ca în caz de victorie întregul Banat să revină României. În aceste condiţii, era uşor de prevăzut ca şi tezaurul respectiv să fie revendicat de la Austria învinsă.

Faptul că în toată perioada primului război mondial şi a încheierii tratatelor de pace oficialii români nu au ridicat niciodată problema acestui tezaur duce la concluzia că politicienii români nu cunoşteau nici existenţa lui la Viena. Boala incompetenţei este veche la noi. Şi mai surprinzător este faptul că nici între românii bănăţeni, dintre care unii ca Aurel Cosma, Sever Bocu sau Traian Vuia erau în perioada războiului fervenţi partizani ai unirii Banatului cu România, nu au avut cunoştinţă de acest lucru. Şi astfel, timpul a trecut, momentul favorabil a zburat, iar Banatul a rămas tot fără tezaur.

Alte state, precum Egiptul, Grecia, Turcia, încearcă susţinut să recupereze comorile artistice şi numismatice răspândite prin alte părţi ale lumii, fapt absolut firesc în opinia noastră. Banatul a pierdut în 1919, datorită lipsurilor politicienilor români de atunci, cel mai valoros tezaur al trecutului său. Locul lui normal ar fi fost acum nu la Viena, ci la Timişoara, în inima spaţiului din care a fost dezgropat.

Mircea Rusnac – Fostele localităţi şvăbeşti din Banatul sârbesc

În momentul împărţirii Banatului între România şi Serbia, în 1919, o parte importantă a populaţiei sale era de origine germană. Ocupând un teritoriu destul de compact şi locuind în numeroase sate şi oraşe, şvabii au ajuns peste noapte să fie despărţiţi prin graniţa româno-sârbă. În timp, localităţile lor au fost românizate, respectiv sârbizate, iar acum a rămas prea puţin din moştenirea culturală şi istorică pe care ne-au lăsat-o. De aceea, încercăm să reconstituim, cum am făcut-o şi în cazul Banatului românesc, aşezarea şi denumirea vechilor localităţi ale şvabilor din Banatul sârbesc.

La fel ca şi dincoace de graniţă, proporţia şvabilor în rândul populaţiei bănăţene era una însemnată în momentul divizării regiunii. Dacă în Banatul românesc şvabii reprezentau 25,4% din totalul populaţiei în 1920, în Banatul sârbesc ei constituiau 22,6% în 1921, fiind a doua etnie după sârbi. La fel ca şi la noi, procentajul lor a început să scadă ulterior, ajungând la 20,6% în 1931 şi la numai 2,9% în 1948. În recensămintele ulterioare, şvabii nu mai apăreau deloc. Regimul lor după încheierea celui de-al doilea război mondial a fost deosebit de dur. Un mare număr dintre ei au fost executaţi de partizanii lui Tito, iar ceilalţi, în special femeile şi copiii, au fost expulzaţi în Germania.

Ei au locuit atât în vechile oraşe ale Banatului sârbesc (Panciova, Vârşeţ, Becicherecu Mare, Chichinda Mare, Biserica Albă), cât şi în numeroase localităţi rurale de pe cuprinsul regiunii. Dintre acestea, menţionăm, fără a avea pretenţia că vom epuiza enumerarea:

Nakodorf (Nakovo), faţă în faţă cu Comloşu Mare; Charleville şi Seultour, lângă Comloşu Mic. Despre ultimele două, Francesco Griselini arăta în secolul al XVIII-lea că erau locuite, pe lângă germani, şi de loreni, ceea ce explică rezonanţa denumirilor. Astăzi ele sunt reunite, împreună cu fostul sat şvăbesc Sankt Hubert, în satul triplu Banatsko Veliko Selo. De asemenea, fostele localităţi Haufeld şi Mastort, aflate în faţa Jimboliei, sunt acum reunite în satul Novi Kozarci. Tot în zona Chichindei au mai existat şvabi în Banat Topola (Banatska Topola), Bikač (acum inclus în satul Bašaid) şi Molidorf (Molin), ultimul dispărut în 1961. Altă localitate dispărută a fost Deutsch-Zerne, lângă Srpska Crnja.

Pe graniţă, faţă în faţă cu Iohanisfeld şi Foeni, se află satul Pardan (Međa). În zona Žitište au mai existat şvabi în localităţile: Neuhatzfeld (Čestereg), Sankt Georgen an der Bega (Žitište) şi Katarinenfeld (Ravni Topolovac).

În zona Becicherecului erau: Deutsch-Elemer (Elemir), Klek, Deutsch-Etschka (Ečka), Sigmundsfeld (Lukićevo), Lazarfeld (Lazarevo), lângă Katarinenfeld, şi Ernesthausen (Banatski Despotovac).

În zona Sečanj, trăiau şvabi în Sartscha (Sutjeska), Petersheim (Sečanj), Stefansfeld (Krajišnik), Modosch (Jaša Tomić), faţă în faţă cu Grănicerii (Ciavoş), şi Rudolfsgnad (Knićanin).

În zona Plandište, localităţile şvabilor se numeau: Setschanfeld (Dužine), Bioseg (Banatski Sokolac), Georgshausen (Velika Greda) şi Zichydorf (Plandište).

Karlsdorf se numeşte astăzi Banatski Karlovac, Glogau – Glogonj, Apfeldorf – Jabuka, Franzfeld – Kačarevo, Homolitz – Omoljica, iar Rustendorf – Banatski Brestovac.

Blauschütz a devenit Pločica, Kubin este acum Kovin, Kudritz este Gudurica, faţă în faţă cu Lăţunaş. Alte localităţi şvăbeşti au fost Mramorak şi Schuschara-Sanddorf (Šušara).

Trebuie să recunoaştem că au fost destul de multe în ambele părţi ale Banatului şi, dacă nu-i mai putem aduce pe şvabi înapoi, cel puţin să păstrăm amintirea existenţei lor cândva pe aceste meleaguri. Ei fac parte integrantă din istoria Banatului şi nu este deloc un gest frumos să fie trecuţi cu vederea.

Mircea Rusnac – Proiecte occidentale privind „Republica Banatului”

După încheierea primului război mondial şi prăbuşirea monarhiei austro-ungare, statele succesorale au început aprige confruntări diplomatice, cu ocazia Conferinţei de pace de la Paris din 1919-1920, pentru împărţirea şi reîmpărţirea teritoriilor acestuia. În cazul Banatului, disputele diplomatice româno-sârbe au fost deosebit de intense, nu de puţine ori existând chiar pericolul ca ele să degenereze în confruntări armate, deşi ambele state făceau parte din tabăra învingătorilor.

În aceste condiţii, au existat şi propuneri de menţinere a Banatului în integritatea sa teritorială, propuneri care însă până la urmă nu vor avea câştig de cauză. Încă din octombrie 1918, la Timişoara a fost proclamată o Republică autonomă bănăţeană subordonată guvernului maghiar. Ceva mai târziu, în aprilie 1920, şvabii bănăţeni solicitau Conferinţei de pace instaurarea unui Banat independent împărţit în cantoane după model elveţian, în care diferitele etnii să aibă preponderenţa. Ambele aceste propuneri, venind de la popoare considerate învinse în primul război mondial, au fost refuzate de învingători. Dar iată că, după un secol, arhivele se deschid şi încep să arate că şi în rândul puterilor victorioase au existat idei asemănătoare de conservare a structurii teritoriale bănăţene, chiar dacă acestea nu au fost puse în practică până la urmă.

În numărul din iulie 2019 al revistei Magazin istoric, cercetătorul Alexandru Piţigoi, după o documentare în arhivele britanice, a făcut cunoscute unele lucruri de mare interes pentru noi. Un proiect necunoscut până acum a fost cel al profesorului american George D. Herron, care, la începutul anului 1919, propunea şi el înfiinţarea unei Republici a Banatului, care ar fi urmat să se pună sub protecţia Franţei. Acest proiect se împletea în acel moment cu alte idei asemănătoare care circulau în presa occidentală. După cum aprecia Alexander Wigram Leeper din cadrul Foreign Office-ului britanic, ideea unei Republici a Banatului avea susţinători şi în rândul conducătorilor Franţei, fapt care a generat suspiciuni din partea României la adresa principalei sale aliate. Conducătorii români se arătau foarte nemulţumiţi de presupusele mişcări de culise pe această temă. În schimb, britanicii nu doreau apariţia unor „mici stătuleţe” în Europa răsăriteană, susţinând mai degrabă întemeierea unei Confederaţii a Dunării, care să grupeze statele succesoare Austro-Ungariei.

În cele din urmă, hotărârile Conferinţei de pace nu au dat câştig de cauză niciuneia dintre aceste variante, iar Banatul a fost împărţit pe criteriu etnic între România, Serbia şi Ungaria. În întreaga Europă central-răsăriteană s-a favorizat crearea de state naţionale care se duşmăneau între ele, dorindu-se ca dezacordurile dintre acestea să fie arbitrate de marile puteri în interes propriu. Falimentul acestei politici a venit după numai două decenii, când a izbucnit un nou război mondial. Banatul a continuat însă să rămână împărţit între cele trei state, iar toate proiectele care vizaseră menţinerea unităţii sale s-au născut moarte.

Mircea Rusnac – Calendarul Banatului. Date importante din trecutul nostru

O regiune cu un bogat trecut istoric, precum Banatul, aşezat la răspântia unor lumi şi civilizaţii diferite, a cunoscut de-a lungul timpului evenimente importante, care, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, au fost date uitării. Am făcut o listă a unora dintre ele, pe care le-am considerat mai importante şi demne de a fi cunoscute. Le prezentăm în continuare:

 

21 februarie (1919): Desfiinţarea de către autorităţile sârbeşti de ocupaţie, la ordinul marilor puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, a Republicii autonome bănăţene.

 

22 februarie (1949): Victoria de la Pietrele Albe a partizanilor anticomunişti bănăţeni asupra trupelor româneşti de Securitate.

11 martie (1990): Adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara de condamnare a comunismului.

 

18 martie (1906): Traian Vuia zboară pentru prima dată cu un aparat mai greu decât aerul.

 

25 martie (1881): Naşterea marelui compozitor bănăţean Bartók Béla.

 

2 iunie (1904): Naşterea marelui actor bănăţean Johnny Weissmüller.

 

18 iunie (1951): Deportarea bănăţenilor în Bărăgan de către regimul comunist din România.

 

3 iulie (1771): La Reşiţa se inaugurează primele furnale, marcând naşterea unuia dintre puternicele centre industriale europene.

8 iulie (1869): Timişoara devine primul oraş din sud-estul Europei cu tramvai tras de cai.

16 iulie (1949): Ziua Rezistenţei anticomuniste din Banat (executarea de către comuniştii români a conducătorilor partizanilor bănăţeni la Pădurea Verde).

21 iulie (1718): Tratatul de pace de la Passarowitz consemna eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi începutul procesului de modernizare.

 

25 iulie (1552): Cucerirea de către otomani a Timişoarei.

17 august (1953): Naşterea scriitoarei Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009.

 

20 august (1854): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Baziaş, cea mai veche din România actuală.

25 august (1802): Naşterea marelui poet bănăţean Nikolaus Lenau.

3 septembrie (1872): Primul drum, pe distanţa Reşiţa-Bocşa, a celei mai vechi locomotive din sud-estul Europei, fabricată la Reşiţa.

 

5 octombrie (1817): Inaugurarea teatrului de la Oraviţa, cel mai vechi teatru din România actuală.

 

18 octombrie (1716) : Armata condusă de prinţul Eugeniu de Savoya eliberează Timişoara de sub ocupaţia otomană.

 

31 octombrie (1918) : Proclamarea Republicii autonome bănăţene în cadrul Ungariei.

12 noiembrie (1884): Timişoara devine primul oraş european cu străzile iluminate cu curent electric.

 

15 decembrie (1863): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, a doua cale ferată montană din Europa.

 

16 decembrie (1989): Declanşarea revoluţiei anticomuniste de la Timişoara.

17 decembrie (1989): Declanşarea represiunii împotriva revoluţiei anticomuniste de la Timişoara, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

20 decembrie (1989): Timişoara se declară primul oraş liber de comunism de pe teritoriul României.

Mircea Rusnac – La Herculane

Oraşul-staţiune Băile Herculane, integrat în Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei, la o altitudine de 160 m, pe aceeaşi paralelă cu Nisa şi Veneţia, are un climat agreabil, cu influenţe mediteraneene. A fost vizitat de-a lungul timpului de mari personalităţi istorice: împăratul Iosif II, împăratul Francisc I şi împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosif şi împărăteasa Elisabeta (Sissi). Dintre aceştia, Sissi a parcurs multe trasee din jurul staţiunii, care pot fi vizitate acum de oricine. Le menţionăm:

Traseul nr. 1: Hotel Roman – Grota Haiducilor (5 min.) – Vârful Ciorici (1 h) – Grota cu Aburi (1 h şi un sfert) – Foişorul Roşu (2 h) – Vărful Elisabeta (2,5 h) – Poiana cu Peri (3 h) – Cracul lui Arendaşu (4 h) – Izvorul Coronini (4,5 h) – Platoul Coronini (5 h) – Cartierul Zăvoi (5,5 h), total 7,2 km.

Traseul nr. 2: Izvorul Diana III – Izvorul Munk – Izvorul Coronini – Cartierul Zăvoi, total 1,9 km, 2,5 ore.

Traseul nr. 3: Izvorul Diana III – Foişorul Verde (un sfert de oră) – Platoul Coronini (1 h) – Cartierul Zăvoi (1-1,5 h). total 1,2 km.

Traseul nr. 4: Hotel Roman – Grota Haiducilor (5 min.) – Vârful Ciorici (1 h) – Grota cu Aburi (1 h şi un sfert) – Foişorul Galben (1 h şi trei sferturi) – Izvorul Munk (2 h) – Foişorul Verde (2,5 h) – Izvorul Diana III (2 h şi trei sferturi), total 3,4 km.

De asemenea, un traseu străbătut de împărăteasa Sissi a mai fost: Platoul Coronini – Foişorul Schneller – Izvorul Munk – Foişorul Galben – Piscul Ciorici – Foişorul Elisabeta şi retur, total 4,5 h. Foişorul Elisabeta a fost construit într-o singură noapte de 80 de lucrători ai Ocolului silvic, special ca împărăteasa să poată lua dejunul în acel minunat loc de belvedere.

Pe aceste trasee, dincolo de frumuseţea lor turistică, sunt şi obiective de interes istoric, dintre care menţionăm Grota Haiducilor şi Izvorul Munk.

Grota Haiducilor sau Peştera Hoţilor se află la 186 m altitudine. A fost locuită din paleoliticul mijlociu. Săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite bifacial din silex şi cuarţit datând din paleoliticul mijlociu (Musterian, cca. 120.000 – 35.000 î.Hr.) şi superior (Aurignacian, cca. 35.000 – 10.000 î.Hr.), unelte din epipaleolitic (cca. 10.000 – 8.000/6.000 î.Hr.), precum şi mai multe niveluri de locuire din neolitic şi nu mai puţin de 23 de sedimente aparţinând eneoliticului târziu, respectiv cultura Coţofeni (cca. 2.800 – 2.500 î.Hr.). Locuirea peşterii a continuat în toate epocile ulterioare (epoca bronzului, epoca fierului, epoca dacică, epoca romană, epoca feudală) cu intensităţi diferite, inclusiv în evul mediu şi în epoca modernă, când peştera a fost asociată cu temuţii lotri bănăţeni. Acolo s-au găsit şi oase de urs de cavernă (Ursus spelaeus).

Cu pereţii acoperiţi de inscripţii, peştera a constituit un obiectiv turistic încă de la începutul secolului al XIX-lea (cea mai veche iscălitură este din 1820). Există iscăliturile lui Nicolae Golescu („ministru dinlăuntru” al guvernului revoluţionar din 1848) şi P. Ghica, datate 1836. Surse orale amintesc că aici s-ar fi semnat şi împărăteasa Elisabeta (Sissi), însă semnătura ei a fost acoperită în timp cu vopsea şi cu alte semnături. Se distinge, încadrată într-o cunună cu lauri, semnătura generalului Traian Doda din 1851. Se observă şi steagul tricolor românesc, cu culorile dispuse pe orizontală, sub care este înscris anul 1915.

În 1778, preotul Samoilă Popovici şi Ignatie Sanda din Mehadia au găsit „frumoase catarame galbene din alamă, diferite ca mărime şi înfăţişare. Erau piese de harnaşament şi şei, cântărind la un loc 13 livre”, după cum relata cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg, protopopul Mehadiei. Acestea sunt primele cercetări arheologice efectuate într-o peşteră din această parte a Europei.

Prima descriere a Grotei Haiducilor apare în cartea lui Francesco Griselini din 1780. Cele dintâi cercetări ştiinţifice, geologice, au fost făcute de M. Munk în 1871. În 1872 a fost organizată la Herculane cea de-a XVI-a întrunire a medicilor şi naturaliştilor din Imperiul austro-ungar, având ca obiectiv cercetarea peşterii Grota Haiducilor. Evenimentul, care a avut loc la Hotelul Goth (Vila Feneşan), a fost marcat printr-o placă vizibilă şi astăzi, montată pe stânca muntelui la intrarea pe poteca ce duce la peşteră. Datorită importantelor descoperiri menţionate, peştera a fost declarată rezervaţie arheologică. De asemenea, datorită descoperirilor arheologice şi inscripţiilor de pe pereţi, peştera este un monument de mare valoare istorică pentru Banatul montan. Ea prezintă un interes ştiinţific deosebit pentru fauna sa şi pentru artefactele arheologice descoperite în nivelurile vechi de locuire. A mai fost cercetată de B. Milleker (1894), K.W. Verhoeff (1897), R. Jeannel şi E. Racoviţă (1929) etc.

La 13 octombrie 2018 am putut vizita această peşteră, deşi are un grilaj metalic la intrare. Acesta însă era deschis.

Izvorul Munk a fost denumit în onoarea doctorului care în 1871 a publicat la Viena o carte despre tratamentul balnear de la Băile Herculane. Apa izvorului a fost colectată într-un bazin şi a fost folosită pentru acţionarea hidraulică a ascensorului de la Pavilionul 6 în 1906. De asemenea, a alimentat instalaţia de ventilare de la Băile Imperiale Austriece şi de la clădirea Cazinoului, precum şi fântâna arteziană din Parcul Central.

În imediata apropiere a Grotei Haiducilor se găsesc Băile Imperiale Romane, decorate cu un basorelief care îl reprezintă pe Hercule. Ele au fost reconstruite în 1838 pe locul vechilor băi romane, care foloseau apele izvorului Hercules. S-au păstrat patru încăperi cu două bazine mari şi două căzi individuale. Odată cu construirea Hotelului Roman (1976), Baia Romană a fost înglobată la parterul hotelului.

Clădirea având pe frontispiciu cuvintele „AD AQUAS HERCVLI SACRAS”, ridicată în secolul al XVIII-lea, adăpostea izvoarele Hygeea şi Hercule II, pentru cură internă. Ambele izvoare au secat însă între timp.

Vestigiile apeductului roman din vecinătate au fost menţionate de dr. Al. Popoviciu în lucrarea Băile lui Hercule sau Scaldele de la Meedia, Pesta, 1872, prima lucrare în limba română despre staţiunea Băile Herculane: „Dintre clădirile antice romane mai esistă şi acum doue fragminte din apeductele romane, care se pot vede din diosu isvorului cu apă minerală de beutu numit Carlsbun.” Apeductul era destinat transportului apei termale de la unul din izvoarele din zona Băii Romane (izvoarele din grupa Hercules) la Baia Apollo (Baia de şindrilă). Izvorul Apollo II se află în dreptul restaurantului „Grota Haiducilor”, care însă era închis la 13 octombrie 2018.

În anul 1768, viitorul împărat Iosif II, fiul Mariei Tereza, aflat în vizită la Herculane, a cerut ca acolo să fie construită o capelă romano-catolică rotundă. Aceasta a fost însă distrusă de turci în timpul războiului din 1788. Actuala biserică romano-catolică, închizând în partea de nord Piaţa Hercules (centrul vechi), are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. A fost ridicată între anii 1836-1838, în timpul domniei împăratului Ferdinand I. Împărăteasa Sissi, împreună cu suita ei, a luat acolo parte la slujbele din Săptămâna Patimilor şi de Sfintele Paşti, precum şi în celelalte duminici din timpul sejurului de şase săptămâni pe care l-a petrecut la Băile Herculane în 1887. În întreaga perioadă a sejurului împărătesei, serviciul de paroh romano-catolic a fost îndeplinit de Emil de Folly, canonicul din Timişoara.

Intrând în centrul vechi, prima clădire de pe latura vestică este Pavilionul 5 (Edificiul militar sau Spitalul pentru trupă şi subofiţeri), construit în 1821 cu destinaţia de unitate de cazare pentru militarii din Regimentul de grăniceri. Iniţial avea o capacitate de cazare de 140 de militari şi cinci camere pentru ofiţeri. Are o linie de arhitectură sobră şi riguroasă, fără decoraţiuni exterioare, la fel ca şi celelalte clădiri din Piaţa Hercules. Între acest edificiu şi Baia Apollo de vizavi a existat până la ultimul război mondial un tunel de acces pe sub stradă pentru facilitarea transportării bolnavilor la tratament.

Pavilionul 6 (Ospătăria cea Mare sau Hotelul Dacia), clădirea cea mai impunătoare a centrului vechi, este într-o asemenea stare de degradare, încât a fost acoperită complet cu o folie care are reprezentarea detaliilor pe care ar fi trebuit să le aibă măreaţa clădire. Ea a fost construită în anii 1812-1824, aducându-i-se importante modificări în 1906. Atunci a fost dotată şi cu ascensorul hidraulic acţionat de apa Izvorului Munk. Avansata stare de degradare actuală este evidentă şi datorită faptului că trotuarul din faţa clădirii este închis, deoarece există pericolul desprinderii unor bucăţi de zidărie.

Statuia lui Hercules, aflată în centrul pieţei, realizată din fier de tun de meşterii germani Glantz şi Romelmayer, a fost dăruită staţiunii de arhiducele austriac Carol în semn de omagiu pentru ofiţerii şi soldaţii armatei imperiale care s-au tratat în acest loc. Montată în 1847, ea a devenit simbolul staţiunii. Dar bazinul în mijlocul căruia se află nu mai are apă!

Tot în paragină se află şi Pavilionul „1811” (fosta Direcţiune a Băilor), construit în timp ce staţiunea se găsea sub administrarea Regimentului 13 grăniceresc. Toate clădirile din centrul istoric au fost de altfel realizate prin munca grănicerilor români din satele din jurul staţiunii.

Pavilionul 7 (Hotelul Ferdinand) a fost construit în anul 1810 şi refăcut după un incendiu din 1821, când i-a mai fost adăugat încă un nivel. Are o factură barocă. A fost renovat, fiind prima investiţie importantă din centrul istoric al staţiunii Băile Herculane după anii 1990.

În aceeaşi situaţie se află şi Baia Diana („pentru dureri de oase”), care se găseşte pe locul unei băi romane. Izvorul a fost redescoperit în secolul al XVIII-lea. Ea a fost construită din cărămidă în anul 1810 şi refăcută în 1858. Pe un colţ al acoperişului se află o statuie a lui Hercules. Reabilitată, baia este prevăzută cu nouă cabine individuale şi un bazin comun şi are legătură directă prin culoar acoperit cu Hotelul Ferdinand. În stânga clădirii băii, fosta anexă poligonală păstrează în hol, încastrată în perete, o piatră cu transcrierea unei inscripţii votive antice.

Pe latura răsăriteană a Pieţei Hercules se află, în paragină, Pavilionul 3 (Hotelul Apollo), construit în 1824. În urma vizitelor la Herculane ale viitorului împărat Iosif II din anii 1768 şi 1773, s-a ridicat în acel loc un han cameral etajat, cu camere separate, şemineu şi bucătării, cu un şopron pentru căruţe şi grajd pentru 16-20 de cai. În 1788 turcii au distrus toate clădirile din Băi. În 1794 împăratul Francisc I a dat ordinul refacerii clădirilor băilor distruse, proces care a durat nouă ani. În 1817 clădirea hanului i-a găzduit pe împăratul Francisc I şi pe soţia sa, împărăteasa Carolina. În cinstea lor, hotelul a primit numele „Francisc”, iar baia de alături numele „Carolina”. Pe coridor, lângă intrarea în Baia Carolina, s-a montat o placă în amintirea înalţilor oaspeţi. O altă placă, montată în faţa Hotelului Francisc, aminteşte vizita împăratului Franz Iosif din 1852, care a inspectat lucrările efectuate în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi care, mulţumit de cele văzute, a apreciat că staţiunea Băile Herculane este cea mai frumoasă de pe continent. Acum, trotuarul închis din faţa clădirii arată halul de degradare în care ea a ajuns.

Aproximativ aceeaşi este şi situaţia Pavilionului 4 de alături, care a fost renovat numai în mică măsură, în partea centrală. A fost construit în 1852, an inscripţionat pe frontispiciu. Faţada a fost decorată cu coloane în stil empire. Edificiul era destinat în principal cazării ofiţerilor şi funcţionarilor guvernamentali. Construcţia iniţială a fost prevăzută cu două etaje, cu 108 camere şi cu patru bucătării. Ea face parte, împreună cu Pavilionul 3, din Hotelul Apollo.

Un alt obiectiv de mare interes al Pieţei Hercules ar fi trebuit să fie Baia Apollo, una dintre cele mai vechi băi din staţiune. Acolo a existat una dintre primele băi construite în perioada romană. Pe o hartă austriacă din 1774 erau marcate termele romane, precum şi un templu dedicat lui Hercules, în care s-au descoperit în perioada 1724-1737 antichităţi romane. Romanii foloseau atât apa termală a izvorului propriu al băii, cât şi apa termală adusă prin apeductul amintit mai sus de la unul din izvoarele de lângă Baia Romană.

În 1724 s-a construit lângă clădirea cazărmii Baia comună. Ea a fost arsă de turci în timpul războiului din 1737-1739, fiind reclădită în 1758-1760, cu schimbarea denumirii în Baia cea Mare. În 1792, după ce a fost refăcută şi acoperită cu şindrilă, şi-a schimbat din nou denumirea în Baia de şindrilă. În forma actuală a fost construită în perioada 1846-1852, fiind refăcută în 1866 şi modernizată în 1970. Baia Apollo comunică în interior cu Pavilionul 4 şi prin amintitul tunel subteran, pe sub stradă, cu Pavilionul 5. Era prevăzută cu trei bazine de răcire, cu 32 de cabine şi trei bazine din marmură albă şi roşie pentru bărbaţi, femei şi militari. Bazinele erau acoperite cu bolţi, având aerisirea în cheia de boltă. Arhitectura faţadelor aparţine curentului eclectic, de şcoală academică.

Centrul vechi este legat de restul staţiunii prin Podul de piatră peste Cerna, construit în arc în 1865, an menţionat pe una din cele două bolţi de susţinere. Pe pod se afla un coridor (acum pe jumătate deschis), în lungime de 36 m şi cu lăţimea de 2,5 m, care făcea legătura între Hotelul Franz Iosif şi Baia Hebe. La capătul dinspre Baia Hebe se află o statuie de marmură a reginei Lydiei, Omfala, la care Hercule a slujit trei ani. Acum podul este cât de cât întreţinut, fără a mai găzdui însă vreo galerie sau expoziţie de artă prin culoarul acoperit.

Hotelul Decebal (fost Franz Iosif, fost Ferdinand) este construit în stil baroc ardelenesc, cu multe elemente decorative şi cu o intrare cu scări maiestuoase, încadrate de coloane. Pe faţadă are statuile zeilor Esculap şi Hygeea şi două basoreliefuri inscripţionate cu anii 1860, când a început construirea clădirii, şi 1862, când s-a inaugurat, precum şi iniţialele împăratului Franz Iosif („F.J.”). Hotelul a găzduit la 28 aprilie 1887 pe regele Carol I al României împreună cu regina Elisabeta (Carmen Sylva), eveniment ce a fost marcat printr-o placă de marmură amplasată pe faţadă. Multă vreme clădirea a fost ruinată. La 13 octombrie 2018 am putut constata că se începuse lucrul la consolidarea ei, însă în acel moment nu era nicio activitate acolo. Starea de paragină era evidenţiată şi de îngrădirea trotuarului din faţă.

Vila Elisabeta de peste drum a fost ridicată în 1875 de către guvernatorul Băilor, Carol Tatartzi, în stil rococo II. În această vilă a locuit împărăteasa Elisabeta (Sissi) în primavara anului 1887. Însoţită de Sarpita Majlath, ea se plimba ore întregi prin staţiune şi împrejurimi. În atmosfera specifică staţiunii, în sânul unei naturi sălbatice, Sissi a savurat comunicarea cu natura, a tradus din poezia maghiară şi l-a recitit pe Heine. În 7 aprilie îi scria de aici mamei sale, iar la 28 aprilie a primit vizita reginei Carmen Sylva a României, o altă suverană dăruită artelor. Toate aceste fapte au fost consemnate în jurnalul fiicei sale şi într-o scrisoare a împărătesei către aceasta. La 13 mai, Sissi a plecat spre Sinaia şi apoi s-a întors la Viena.

Povestea romantică a prezenţei împărătesei la Băile Herculane este întărită de semnalarea existenţei certificatului de botez a fiicei unui cioban din zonă, Veta, botezată astfel datorită faptului că naşă i-a fost însăşi Sissi, precum şi de existenţa inelului cu piatră de rubin pe care împărăteasa l-a dăruit aceluiaşi cioban şi care s-a păstrat în familia urmaşilor acestuia. La 13 octombrie 2018, clădirea Vilei Elisabeta părea însă abandonată.

Cazinoul, construit în stil baroc austriac, monobloc, de către arhitectul vienez Carl Doderer, datează din 1850-1862. Pe frontispiciul său se poate citi salutul administraţiei Băilor, preluat de la romani, „SALUTI ET LAETITIAE” (Sănătate şi bucurii), care arată menirea acestui loc, de a lecui prin puterea veseliei. Din anii 1864-1865 funcţionau în cadrul complexului un Salon de cură, Sala de argint cu jocurile: bacara, chemin de fer, ruletă etc., aflate în corpul central, precum şi cafeneaua, ospătăria, bazarul şi diferite magazine, aflate pe terasă. Întreaga clădire avea o instalaţie ingenioasă de ventilaţie, acţionată hidraulic. În varianta originală, pe acoperişul corpului central erau cinci statui, care reprezentau: cea din mijloc – Imperiul austriac, la stânga sus – un român, la stânga jos – un german, în dreapta sus – un sârb, în dreapta jos – un ungur. În 1953 un incendiu a distrus Salonul de cură, în locul lui amenajându-se o sală de spectacole. În 1924 în Sala de argint a fost deschis Muzeul de istorie „General Nicolae Cena”, primul muzeu din staţiunile balneare ale României (închis în 2012).

În faţa Cazinoului se află Parcul Central al staţiunii, edificat în 1862, centrul ansamblului arhitectural format din clădiri şi monumente istorice de arhitectură balneară cu datare din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În cadrul parcului se găsesc pavilionul de muzică din dreptul Cazinoului, fântâna arteziană (acum inactivă), precum şi câteva rarităţi vegetale: arborele-mamut (Sequoia gigantea), un molid plantat în anul 1864 şi un arbore de tisă.

Parcul este flancat în partea sudică de Hotelul Traian, fost Carol, acum complet acoperit cu pânză pentru a nu se vedea că este degradat în ultimul hal. A fost construit în perioada 1869-1871. În curtea interioară avea o fântână arteziană ale cărei jeturi de apă erau irizate de razele de lumină care pătrundeau prin ferestrele luminătorului de pe acoperiş. Clădirea a suferit avarii la cutremurele din 1991-1992, prin prăbuşirea grinzilor şi a planşeelor.

Pe malul opus al Cernei se afla Izvorul Diana III, acum secat, însă punct de pornire al traseelor turistice pe care le-am menţionat la început.

Monumentala clădire a Băilor Imperiale Austriece (Băile Neptun) a fost ridicată în anii 1883-1886, după planurile arhitectului Alpár Ignác, fiind unul dintre cele mai moderne edificii balneare din acea vreme. Pavilionul Băilor Imperiale închide pe latura nord-vestică monumentalul ansamblu arhitectural din jurul Parcului Central, întregind imaginea de mare stațiune („Kurort”) europeană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Construit în același stil baroc, cu interioare amintind de simplitatea construcțiilor romane, precum și de stilul gotic (construcția plafoanelor din detaliile arhitecturale interioare), edificiul are o arhitectură simetrică, subliniată de turnurile de pe o parte și de cealaltă a corpului central, sub forma a două aripi: aripa stângă, destinată băilor termo-sulfuroase, iar cea dreaptă, băilor termo-saline. Cele două aripi sunt despărțite de o maiestuoasă sală de așteptare, în mijlocul căreia tronează o fântână de majolică, ce atrage privirile prin detaliile ornamentale de mare rafinament artistic. Arhitectura exterioară a clădirii are multe elemente decorative, intrarea principală fiind evidențiată printr-un portal acoperit pe sub care trece strada și care este legat de Podul de fier forjat. În interiorul clădirii, în aripa de băi sulfuroase, s-au păstrat cabinele imperiale unde au făcut tratament împăratul Franz Iosif, împărăteasa Elisabeta și familia imperială.

Mai existau 70 de căzi, 10 căzi de piatră, două saune, două camere de inhalație, sală de așteptare și garderobă. Clădirea avea cinci intrări, trei dinspre strada principală și câte una din părțile laterale. Izvorul și baia publică au purtat numele Szapáry (după cel al ministrului finanțelor, Szapáry Gyula). Apa era condusă de la izvor prin tuburi de 100 mm. Pentru că era prea caldă, pe o conductă opusă de 160 mm se introducea apă rece de 7-8 grade Celsius. Kiss György a sculptat statuia alegorică Farmacie și Vindecare, Bezerédi Gyula statuia Putere și Frumusețe, Szécsi Antal – Tinerețea și Donáth Gyula – Dorință și Plăcere. Fântâna de majolică a fost făcută de Alpár Ignác, iar decorațiile ei la fabrica Zsolnay.

Podul de fier forjat peste Cerna aflat în faţa lor, destinat traficului pietonal, a fost construit tot în intervalul 1883-1886. Acest pod are lungimea de 32 m şi lăţimea de 2,90 m, fiind o scurtătură binevenită între Băi şi zona Cazinoului şi a Parcului Central. Podul este o structură elegantă pe arc cu zăbrele, cu două articulaţii şi montanţi verticali din cornier placaţi cu elemente din fontă. Parapetul podului este din fier forjat cu elemente decorative, aşa cum o cerea moda impusă de dezvoltarea industriei siderurgice. Atât Băile Imperiale Austriece, cât şi Podul de fier forjat, se aflau în paragină şi închise publicului la 13 octombrie 2018.

În aceeaşi situaţie se afla şi clădirea Băilor Venera (1838) de pe malul stâng al Cernei, puţin mai jos. În faţa lor sunt Izvorul Neptun III (de ochi) şi Izvorul Neptun II (de stomac). La ultimul a dispărut capul de leu sculptat în piatră, din gura căruia ţâşnea apa fierbinte. Acum se mai află acolo o simplă ţeavă. În faţa Izvorului Neptun II mai sunt sursele Neptun I şi Neptun IV, marcate printr-o statuie feminină.

Ultimul, dar nu cel din urmă, monument pe care îl prezentăm este Gara Băile Herculane, care a fost inaugurată la 20 mai 1878. Clădirea centrală a fost construită în stil baroc, fiind flancată de-a lungul peronului de coloane în stil roman. Acestea sunt îmbrăcate în liane care urcă pe un grătar, care la rândul său susţine un plafon de vegetaţie ce oferă o plăcută senzaţie de armonie cu peisajul pitoresc din jur. Corpul central are o cupolă maiestuoasă sprijinită de două coloane, care dau senzaţia de intrare într-o catedrală. În interior, cupola este împodobită cu reprezentări ale unor personaje mitologice, dintre care se detaşează legendarul erou Hercule.

Aşa am găsit staţiunea Băile Herculane în data de 13 octombrie 2018.

Mircea Rusnac – Orgile din Banat, o istorie de trei secole

Banatul deţine, încă, o adevărată comoară răspândită în bisericile şi sinagogile sale. Este vorba de orgile construite în ultimii 300 de ani şi care ne încântă şi astăzi auzul prin divinele lor sonorităţi. O broşură recent apărută, în fapt un ghid al unei expoziţii itinerante, ne-a dat binevenite informaţii despre acest aspect al istoriei noastre.*

Introducerea excelentă a doctorului Franz Metz spune tot ce este nevoie, cu o maximă concizie, pe o singură pagină. Aflăm de aici că peisajul organistic bănăţean este unul dintre cele mai estice din Europa, suprapunându-se cu trecutul comunităţii germane din regiune. Primele orgi au apărut în perioada colonizării şvăbeşti a Banatului istoric, iar ultimul atelier a dispărut în timpul emigrării înapoi în Germania.

În tot acest răstimp au existat în Banat familii întregi de constructori de orgi, precum Wälter, Josephy, Hromadka, Dangl sau Wegenstein. Caracteristicile orgilor bănăţene erau asemănătoare cu cele din Austria de Jos, Ungaria, Cehia, Slovacia sau Croaţia. Într-o serie de ţări se găsesc şi acum orgi produse în Banat: în România, Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Ungaria, Slovacia şi Ucraina. În Banat ele au slujit comunităţilor germane, maghiare, croate, bulgare, slovace, cehe şi româneşti, aflându-se în biserici romano-catolice, evanghelice, reformate şi în sinagogi. Unele au ajuns până la Budapesta şi Bucureşti, fiind elogiate din partea unor importante personalităţi muzicale (Johann Michael Haydn, Joseph Haydn, Mozart, Franz Liszt) şi au fost premiate pe plan internaţional.

Atelierul Wälter din Timişoara a construit începând încă din secolul al XVIII-lea orgile aflate la Fibiş, Butin, Maria Ciclova, Gottlob, Sânnicolau Mare, Jimbolia, Lovrin, Bulgăruş, Orţişoara, Lenauheim, Cărpiniş, Giarmata, Dudeştii Vechi, Variaş, Sânandrei, Biserica Albă, Radojevo.

Johann, Leopold şi Georg Josephy din Timişoara au construit orgile din Iecea Mare, Lugoj, Biled.

Anton Dangl din Aradu Nou a construit în secolul al XIX-lea orgile din Secusigiu, Aluniş, Tisa Nouă, Dolaţ, Şagu, Fântânele, Jamu Mare, Rusca Montană, Neudorf, Lipova, Comloşu Mare, Pecica, Tomnatic, Gătaia, sinagoga din Arad, Vladimirescu, Caraşova, Aradu Nou, Ciacova, Stamora Germană, sinagoga din Caransebeş, Frumuşeni, Banatska Topola, Čoka, Nova Crnja, Plandište.

Alte biserici bănăţene au adus orgi de la Viena: Periam, Mužlja, Anina, Boka, Hajdučica, Torda, Eibenthal, Padina, domul din Timişoara.

Joseph Hromadka a dotat bisericile din Clocotici, Gottlob, Zăbrani, Ofseniţa, Liebling, Cenad, Millenium din Timişoara, Mihajlovo.

Familia timişoreană Wegenstein a fost ultima „dinastie” constructoare de orgi în Banat şi nu numai. Cu ea a luat sfârşit această tradiţie de trei secole. În 1971-1972 terenul şi casa Wegenstein au fost confiscate de autorităţi. Decretul din 1972 semnat de Nicolae Ceauşescu confisca imobilul situat pe Bd. Mihai Viteazul nr. 30. Doar vechea cheie a casei este păstrată şi acum de Marianne Meissner, născută Wegenstein în 1928.

Până atunci, au construit orgile de la Vizejdia, Nerău, Brestovăţ, Timişoara (Notre Dame), Şag, sinagoga din Lugoj, Deta, Vinga, Niţchidorf, Bacova, Peciu Nou, Sânpetru Mic, Percosova, Teremia Mare, biserica reformată din Arad, Reşiţa, orga Milenium din Timişoara pentru marea expoziţie de la Budapesta din 1896, orga bisericii romano-catolice Timişoara-Fabric, orga de la Maria Radna, Timişoara-Elisabetin, Arad, Vršac, Belo Blato, Jermenovci, Kikinda, Novi Bečej, Ostojićevo, Pančevo, Srpski Itebej, Starčevo, Zrenjanin, Deszk.

Alţi constructori de orgi au fost Josef Angster, Paul Gály (la Şandra), István Kovács (Roviniţa Mare), Franz şi Albert Renner (Timişoara), Otto Rieger (Arad-Centru), Franz Kecskés (Becicherecu Mic), Ferenc Szeidl (Sântana), Caspar Fischer (Odzaci în Voivodina, posibil şi Caransebeş), Ország Sándor (biserica evanghelică Lugoj).

În urma unor serii de nenorociri, precum războiul, comunismul şi emigrarea, au dispărut deja orgile de la Brestovăţ, Moraviţa, Nevrincea, sinagoga din Timişoara-Cetate, Sasca Montană, Iecea Mică, orga Seminarului catolic, Gelu, Grabaţ sau Şandra. Restul constituie încă o moştenire istorică de care ar fi păcat să ne batem joc. Un semnal de alarmă în acest sens îl reprezintă şi broşura utilizată aici.

* Orga din Banat şi constructorii ei. Contextul european prezentat în imagini, Ed. Musik Südost, München, 2017, 24 p.

Mircea Rusnac – Un document despre împărţirea Banatului din 1919

În Magazin istoric din octombrie 2017, Georgeta Filitti a publicat un document descoperit în arhiva lui Valeriu Branişte, fost membru în Consiliul Dirigent care a administrat Transilvania şi Banatul în 1919-1920. Este vorba de o scrisoare trimisă acestuia la 17 martie 1919 de la Paris de către avocatul bănăţean Caius Brediceanu, care făcea parte din delegaţia României la Conferinţa de pace. Conţinutul ei se referă în mare parte la chestiunea Banatului, aflat pe atunci în dispută între români şi sârbi.

Prin tratatul de alianţă de la 4 august 1916 dintre Antanta şi România, care a precedat intrarea acesteia în război, României îi era acordat întregul Banat. La fel, adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 proclama încă din primul articol necesitatea ca întregul Banat să se unească cu România, menţinându-şi astfel integritatea. Însă între timp România încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, pe când Serbia a luptat timp de patru ani împotriva acestora fără să depună armele. În consecinţă, ea se bucura de o mai mare simpatie din partea aliaţilor, care căzuseră de acord să îi atribuie o parte importantă a Banatului.

La acestea se adăugau şi incredibilele disensiuni din cadrul delegaţiei României, care nu reuşea să adopte o atitudine solidară în această problemă. Pe de o parte, grupul din jurul premierului Ionel Brătianu insista pentru alipirea întregului Banat la România, conform tratatului din 1916. Pe de altă parte, Take Ionescu şi Octavian Goga erau partizani convinşi ai împărţirii Banatului între România şi Serbia. În aceste condiţii, soarta regiunii era pecetluită. Ea a fost tăiată cu bisturiul, i s-a distrus unitatea economică, iar consecinţele acestei operaţiuni le resimţim şi astăzi.

Redăm în continuare pasajele referitoare la Banat din scrisoarea lui Brediceanu. După alte documente şi mărturii scoase la iveală în ultimul timp, aceasta vine o dată în plus să ne edifice asupra climatului în care a fost abordată chestiunea Banatului la Conferinţa de pace.

 

Ce priveşte România, în tot timpul de când suntem aici, numai o chestiune nu a fost unanim primită de Aliaţi – chestiunea Banatului. Vina nu o purtăm noi, care susţineam în faţa Congresului teoria existenţei tratatului din 4 august 1916, care ne garantează întreg Banatul, postulat în absolută concordanţă cu hotărârile de la Alba Iulia, dar ne este împiedicată activitatea prin curentul pe care l-au făcut între aliaţi pe timpul guvernării Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918) Take Ionescu cu anturajul său politic şi financiar. Aceşti domni au făcut în Londra cu Pasici (prim-ministrul sârb) şi Venizelos (prim-ministrul grec) o înţelegere în vederea unui bloc cehoslovac-iugoslav-grec, o înţelegere nouă în care Banatul a fost împărţit cu sârbii. Membrii englezi şi americani din comisia afacerilor române, apoi cei mai remarcabili oameni politici englezi şi americani (între care şi Scotus Viator – alias R.W. Seton-Watson) sunt de partea sârbilor şi ne trimit la d. Take Ionescu, de câte ori susţinem teoria unităţii economice, topografice etc. a Banatului, de dragul căreia renunţăm la românii din Timoc, numai ca să avem hotare adevărate faţă de sârbi, a căror existenţă naţională din Banat suntem dispuşi a o pune sub scut internaţional al Societăţii popoarelor.

Natural că acelaşi scut îl cerem şi pentru românii din Timoc şi Macedonia.

În grupul domnului Take Ionescu se află părintele Lucaciu şi poetul Goga. Cel dintâi a fost aici şi organizează acum în Roma regimentele formate din ardeleni. Poetul Goga trăieşte în „Hotel des Deux Mondes”, pe Avenue de l’Opéra, într-o grandomanie politică de neînţeles. Suntem în Paris de peste o lună, dar până acum nu ne-a onorat cu vizita. L-am întâlnit la câteva mese, dar a refuzat orice conlucrare cu noi. Membru în Consiliul Dirigent, n-are decât observaţii de critică la tot ce s-a făcut de la Alba Iulia încoace şi la tot ce lucrăm noi aici. El e mai ales indignat că alegerea sa în Consiliul Dirigent nu i s-a comunicat şi că nu a fost el însărcinat cu o misiune oficială. Într-o scrisoare către Vaida din 20 februarie şi-a dat demisia din delegaţia noastră, în care zice că îşi va da demisia şi din Consiliul Dirigent. De la prietenii lui ştiu că pe el îl muncesc gânduri mari. El se crede marele regenerator al neamului românesc, care, conform cuvintelor sale, „este în Ardeal condus de oameni făr de talent!”

În chestia Banatului era pentru cedarea Torontalului încă din Bucureşti, pe când Brătianu trata cu Sazonov (ministrul rus de externe, în 1916) la Petersburg, zicea că pentru un fleac ca Banatul nu trebuie oprită intrarea în acţiune. Take Ionescu, înconjurat de financiari care au organizat fel de fel de consorţii de exploatare a României, se foloseşte de Goga ca de un instrument orb şi acum, după atâtea cheltuieli avute cu el, docil pentru a submina în faţa lumii oficiale şi neoficiale de aici autoritatea delegaţiei noastre oficiale al cărui cap este Brătianu. Mârşăvenia aceasta fără scrupul, aşa de cunoscută în România, în luptele de partid, face aici cea mai tristă impresie. Toţi ziariştii mari de aici nu se pot destul mira de acest sistem de a face politică aşa de totemic – care nici în aceste momente de extremă importanţă nu se poate potoli. Pe Take Ionescu l-am găsit în conversaţia ce am avut-o cu el cam jenat. Mai ales când l-am asigurat că resortul afacerilor străine nu-l împreunăm de pe acum cu România dacă nu cunoaştem textul tratatului din 1916, care acoperă întru toate hotărârile de la Alba Iulia. (…)

Pe francezi şi italieni îi putem considera ca câştigaţi pe partea noastră, dar sunt majoraţi de englezi şi americani, care au pentru sârbi mai multă simpatie şi oareşicare consideraţiune pentru unguri. (…)

De vreo zece zile e regina cu prinţesele aici. Am fost de câteva ori la recepţii date în onoarea ei. Aşa, la Brătianu, Crucea Roşie, Academie, ministrul Antonescu. I-am fost prezentat la serata de la ministrul Antonescu, unde vorbind cu mine mi-a zis: „Azi am mâncat pentru prima dată fragi. Se zice că e bine să te gândeşti la ceva, când mănânci într-un an prima dată ceva. Şi eu m-am gândit la Banat.” I-am răspuns: „Să vă ajute Dumnezeu!”

 

Georgeta Filitti, Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori, în revista citată, pp. 73-75.