Posts Tagged ‘Valerius Hora’

Mircea Rusnac – În Banat au fost şi colonişti irlandezi

6 iunie 2020

După 1718, Banatul, asemănat probabil de autorităţile imperiale austriece cu un contemporan Turn Babel, a fost colonizat intens cu oameni care proveneau din toate colţurile Europei. În afară de etniile principale ale Banatului, care mai există şi astăzi, în regiune au fost aduşi, pe parcursul secolului al XVIII-lea, şi oameni de alte etnii, despre care acum nu mai ştim aproape nimic, deoarece în timp ei au dispărut, fie datorită asimilării de către cei din localităţile învecinate, fie nefăcând faţă diferenţierii climatice dintre Banat şi zonele lor de baştină. Astfel, pentru o perioadă în Banat au existat şi colonişti italieni (la Carani – Mercydorf), francezi (la Tomnatic – Triebswetter), polonezi (la Ostojićevo – Sânmiclăușu de Tisa), loreni (la Seultour şi Charleville, acum reunite în localitatea Banatsko Veliko Selo) şi chiar spanioli (la Becicherecu Mare, pe atunci denumit Barcelona Nouă). 

Iată însă că, datorită colaboratorului blogului nostru Valerius Hora, aflăm că în regiune, mai exact la Caransebeş, au existat în aceeaşi perioadă şi colonişti irlandezi! Amănuntele acestui aspect inedit pot fi găsite în articolul de mai jos.

 

Johann O’Brien, bănăţeanul irlandez. Povestea caransebeşeanului care are statuie la Vienade Valerius Hora

 

Printre personalităţile ale căror nume se leagă de cel al Caransebeşului îl regăsim arareori pe eroul acestui articol – o regretabilă omisiune, având în vedere că povestea vieţii caransebeşeanului Johann von O’Brien este una pe cât de interesantă, pe atât de spectaculoasă. O readucem în actualitate cu convingerea că orice restituire istorică, fie şi una realizată printr-un demers neprofesionist, adaugă încă o tuşă importantă pe vastul tablou al istoriei bănăţene. 

Johann Freiherr von O’Brien, Graf auf Thomond – acesta este numele complet sub care eroul nostru apare în lista cadeţilor absolvenţi ai Academiei Militare Tereziene de la Wiener-Neustadt. Pentru cititorii derutaţi de lungimea acestui nume, să precizăm că titlul de „Freiherr” a fost un mic rang nobiliar uzual în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, unde era considerat un echivalent parţial al titlului de baron. În ceea ce priveşte titlul de Graf auf Thomond (Conte de Thomond), acesta sugerează faptul că Johann von O’Brien era un descendent îndepărtat al vechii familii nobiliare ce domnea odinioară în micul regat medieval irlandez Thomond. Cum a ajuns el în Banat, e o întrebare la care vom încerca să răspundem ceva mai târziu.

Din primul volum al monografiei dedicate de maiorul Johann Svoboda Academiei Militare Tereziene aflăm că Johann von O’Brien, fiul unui căpitan, s-a născut la Caransebeş în data de 25 ianuarie 1776 (după alte surse, 1775). El a fost primit în Academie la 10 martie 1790, la vârsta de 14 ani, şi a fost încadrat în armata austriacă la 3 octombrie 1794, ca stegar al Regimentului de Infanterie nr. 33. A fost înaintat la rangul de locotenent în 1796, locotenent-major în 1799 şi căpitan al Statului Major la 8 martie 1800. În 1805 îl regăsim în cadrul Regimentului de Infanterie 39 al generalului Petru Duka, iar în acelaşi an e transferat din nou la Statul Major, unde primeşte gradul de maior la 1 noiembrie. În luna iunie a anului 1808 intră în rândurile Regimentului de Infanterie nr. 49.

Johann von O’Brien a participat la o serie de campanii militare în perioada Războaielor Napoleoniene (1799-1815), remarcându-se în câteva rânduri prin curaj şi hotărâre pe câmpul de luptă. Un prim act de bravură consemnat în documentele vremii a fost acela de la 21 aprilie 1809, când Johann von O’Brien, aflat la comanda primului batalion al Regimentului de Infanterie 49, a asigurat ariergarda flancului stâng în timpul unei retrageri în apropierea oraşului Landshut, reuşind să întârzie avansul trupelor inamice până când armamentul şi proviziile au fost puse în siguranţă. La Edelsberg, în data de 3 mai, O’Brien a dejucat printr-un atac la baionetă o acţiune care urmărea să izoleze trupele sale de restul regimentului.

Cea mai cunoscută acţiune militară comandată de O’Brien a avut loc însă la 13 mai 1809: atunci, maiorul născut la Caransebeş a izbutit să încurce socotelile trupelor franceze care intenţionau să traverseze Dunărea la Jedleseer Au, foarte aproape de Viena. Rezistenţa dârză şi contraofensiva oamenilor lui O’Brien au permis arhiducelui Carol al Austriei să ajungă în timp util la locul atacului. Graţie acestei rezistenţe, armata franceză a fost nevoită să înfrunte ulterior o forţă austriacă mult mai bine organizată, iar următoarea confruntare, celebra bătălie de la Aspern, a consemnat un important succes al arhiducelui Carol. Potrivit informaţiilor furnizate în cartea sa de maiorul Johann Svoboda, acţiunea militară condusă de O’Brien la Jedlesee – pe tot parcursul zilei de 13 mai şi în noaptea următoare – s-a soldat cu 530 de victime în rândul francezilor, austriecii izbutind să ia şi 385 de prizonieri: un şef de batalion, 14 ofiţeri şi 370 de soldaţi. În urma acestei fapte de arme, arhiducele Carol l-a înaintat pe Johann von O’Brien la rangul de locotenent-colonel. De asemenea, acest act de vitejie i-a adus în 1810 crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia.

La 6 iulie 1809, O’Brien a fost rănit grav în cursul bătăliei de la Wagram. După mai multe luni de convalescenţă la Viena, s-a întors pe câmpul de luptă cu rangul de colonel, fiindu-i încredinţată comanda unui regiment. A fost rănit a doua oară la 18 octombrie 1813, în bătălia de la Leipzig, şi s-a mai făcut remarcat o dată în timpul bătăliei de pe râul Mincio (8 februarie 1814). Anul 1815 îl găseşte tot pe câmpul de luptă, la comanda unei brigăzi a corpului de armată condus de generalul Bubna. În luna noiembrie a anului 1820 a fost avansat la rangul de general-maior, iar în mai 1826 a părăsit serviciul militar. A murit patru ani mai târziu, pe 27 februarie 1830, la Pesta.

Un amănunt demn de remarcat este faptul că la Viena există şi un monument închinat lui Johann von O’Brien. Acesta a fost ridicat chiar la Jedlesee (acum parte a Vienei), în 1909, la exact un secol de la temerara acţiune militară condusă de maiorul O’Brien. Monumentul este un obelisc înalt de 5 metri, amplasat pe un soclu cu trei trepte. În vârful obeliscului se găseşte un vultur de bronz cu aripile desfăcute, care ţine în gheare simbolicul glob imperial. Chipul celui comemorat se găseşte pe latura frontală a obeliscului; este vorba despre un portret în relief, realizat din bronz. Din 1913 există la Viena şi o stradă care îi poartă numele: O’Brien Gasse.

Cum au ajuns însă membrii clanului O’Brien din îndepărtata Irlandă până în Banat? Ei bine, povestea lor e povestea romantică a unei armate fără patrie, rămase în istorie sub un nume neobişnuit: The Wild Geese – Gâştele Sălbatice. În războiul pentru tronul Angliei, revendicat la sfârşitul secolului al XVII-lea de protestantul William de Orania şi de catolicul Iacob al II-lea, catolicii irlandezi l-au susţinut, evident, pe Iacob. Din păcate pentru ei, deznodământul acestei lupte pentru putere nu i-a avantajat: William a triumfat la 1690, în celebra bătălie de pe râul Boyne, iar catolicii învinşi au ales calea exilului. Asemuiţi cu păsările călătoare, dragonii irlandezi părăseau insula pe ascuns, în calele fregatelor francezilor, care declarau în documente chiar aşa: că transportă „păsări” către continent. De aici li s-a tras porecla, transformată ulterior în renume, pentru că „păsările” au devenit cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Se spune că Gâştele Sălbatice erau războinici viteji care nu se temeau de moarte, motiv pentru care erau primiţi cu braţele deschise în armatele marilor puteri. În secolul al XVIII-lea, multe Gâşte Sălbatice au luptat sub steagul Imperiului Austriac. Căpitanul O’Brien, tatăl eroului nostru, a fost probabil unul dintre aceşti mercenari, despre care împăratul Franz Stephan spunea: „Cu cât avem mai mulţi irlandezi în serviciul armatei austriece, cu atât mai bine! Aşa, trupele noastre vor fi mereu disciplinate; un irlandez laş e o raritate, şi chiar dacă irlandezului nu-i place un lucru, îl face totuşi din dorinţa de a dobândi gloria militară.” Abia după 1800, atitudinea Angliei faţă de populaţia catolică a Irlandei a devenit ceva mai îngăduitoare, ceea ce a condus la o reducere a emigraţiei soldaţilor irlandezi. Practic, Războaiele Coaliţiei au reprezentat ultimul moment de vârf al Gâştelor Sălbatice în cadrul armatei austriece.

Este Johann von O’Brien un reprezentant al Banatului? Contează mai mult originea sau locul naşterii? Dincolo de aceste întrebări, la care răspunsurile vor fi mereu subiective, să remarcăm cu mândrie că acest spaţiu geografic a fost mereu un creuzet al etniilor, iar modelul bănăţean ilustrează cât se poate de frumos deviza „unitate în diversitate” – un motto pe care Banatul l-a promovat cu mult timp înainte de apariţia Uniunii Europene.

Mircea Rusnac – Rolul comunității din Steierdorf în combaterea variolei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

3 mai 2020

În trecutul omenirii s-au înregistrat numeroase și tragice pandemii, cu efecte devastatoare asupra evoluției sale istorice. Un caz elocvent a fost cel al variolei, împotriva căreia savanții secolului al XIX-lea au dus o luptă grea, până la descoperirea vaccinului salvator.

Jurnalistul reșițean Valerius Hora a aflat amănunte interesante despre implicarea mediului muncitoresc din Banatul de sud în desfășurarea activității de contracarare a epidemiei. Mai precis, medicul comunității miniere din Steierdorf, Anton Pichler, a furnizat concluzii importante personalităților implicate în combaterea virusului. El a putut foarte clar să compare evoluția persoanelor vaccinate împotriva variolei în paralel cu a celor nevaccinate, evidențiind în mod precis avantajul vaccinării. Chiar dacă datele furnizate de el au fost inițial falsificate de tabăra care se opunea vaccinării, totuși mai târziu el a avut ocazia să restabilească adevărul, în folosul științei medicale și al omenirii în general. În felul acesta, Banatul montan a putut să joace un rol important în combaterea unei boli ucigătoare, iar datele păstrate până astăzi pot fi demne de menționat și acum. Este ceea ce și face Valerius Hora, căruia îi mulțumim pentru încredințarea acestui articol.

 

Vaccinul contra variolei și colonia muncitorească Steierdorf – o dispută medicală… cu înțepături, de Valerius Hora

 

Știați că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea localitatea bănățeană Steierdorf a fost inclusă într-un amplu, dar și foarte controversat studiu menit să determine eficiența vaccinului contra variolei? Amănunte despre acest studiu aflăm din lucrarea Kritik der Vaccinations-Statistik unde neue Beiträge zur Frage des Impfschutzes (Critică a datelor statistice privind vaccinarea și noi contribuții pe tema imunizării), lucrare prezentată în anul 1887 în cadrul celui de-al IX-lea Congres Medical Internațional de la Washington și publicată trei ani mai târziu, sub forma unui memoriu. Lucrarea aparținea unui respectat statistician austro-ungar, József Kőrösi, pe atunci director al Biroului de Statistică din Budapesta. Adept al imunizării prin vaccinare, Kőrösi a contrazis cu toată fermitatea concluziile formulate de doctorul Leander Keller, autorul studiului pomenit la începutul acestui articol. Să vedem însă cum a fost efectuată această cercetare.

În anul 1872, doctorul Keller, pe atunci medicul șef al Societății Austriece a Căilor Ferate de Stat, a solicitat doctorilor din zeci de localități aflate pe rețeaua feroviară să participe la culegerea de date privind rata îmbolnăvirilor de variolă și mortalitatea, separat, pe două grupuri: vaccinați și nevaccinați. Între cei implicați în realizarea acestui amplu studiu s-a numărat și Anton Pichler – medicul angajat de conducerea exploatării miniere din Steierdorf pentru a veghea la sănătatea muncitorilor și a familiilor acestora.

Pichler a întocmit situația cerută pentru perioada 1872-1873, iar tabelul cu datele statistice de la Steierdorf a fost inclus în studiul doctorului Keller. Se pare însă că acesta, fiind un adversar al vaccinării, a modificat cifrele, pentru a trage în final concluzia că imunizarea contra variolei nu ar avea efectul scontat.

Câțiva ani mai târziu, înșelătoria a fost scoasă la iveală de cercetătorul József Kőrösi. Între timp, Keller decedase, iar tabelele originale nu mai erau de găsit. Pentru a verifica datele, Kőrösi a scris tuturor medicilor implicați în studiu, rugându-i să-i pună la dispoziție tabelele trimise doctorului Keller. Doar opt tabele au putut fi recuperate – iar unul dintre ele a fost acela al doctorului Anton Pichler din Steierdorf. De fapt, situația de la Steierdorf a fost dată ca exemplu în lucrarea critică a lui József  Kőrösi. Iată ce spunea acesta:

„Dacă ne întrebăm cum a putut ajunge Keller la concluziile defavorabile imunizării, explicația șocantă pe care pot să o ofer este aceea că doctorul Keller a modificat tendențios cifrele din tabelele ce i-au fost trimise! Dintre cele opt rapoarte originale care mi-au parvenit, nu a existat niciunul pe care Keller să-l fi preluat fără a-l modifica. În fiecare tabel a operat modificări, iar toate cifrele au fost schimbate astfel încât să arate o rată mai mare a mortalității printre cei vaccinați și una mai mică printre persoanele nevaccinate.”

Iată și referirile la doctorul Pichler din Steierdorf:

„Doctorul Pichler, medic al muncitorilor din Steierdorf, mi-a trimis la 21 februarie 1887 copia tabelului original privind variola, pentru comunitatea de 5.500 de suflete pe care le avea în grijă în colonie. După cum reiese din tabel, în cazul vaccinaților a murit unul din 25 de bolnavi, în timp ce la nevaccinați, rata mortalității este de 1 la 3, respectiv 13 decedați din 38 de bolnavi. Din același tabel prezentat în studiul lui Keller, reiese însă că mortalitatea celor nevaccinați ar fi de numai 1 la 5, procent obținut prin ajustarea în tabel a numărului bolnavilor nevaccinați, de la 38 la 68! Ca urmare a acestor diferențe evidente, i-am scris încă o dată domnului doctor Pichler, și, atrăgându-i atenția asupra importanței declarației sale, i-am cerut să verifice încă o dată dacă nu este vreo greșeală din partea domniei sale. Dânsul mi-a răspuns că nu este cazul, și că datele prezentate de dr. Keller nu sunt reale. <<Datele pe care eu vi le-am trimis corespund realității și sunt în concordanță cu evidențele mele privind bolnavii și decedații>>, a fost răspunsul său. Întrucât aceste date au fost trimise de dr. Pichler la vremea respectivă și autorităților regionale, prietenii și apărătorii lui Keller pot cerceta și acolo.”

Potrivit unui alt raport al lui József Kőrösi, în studiile lui Keller au fost incluse, în anii 1872, 1873 și 1874, și coloniile muncitorești din Reșița și Anina, întrucât în aceste localități bănățene se înregistrau cele mai multe cazuri de variolă. Informațiile nu sunt însă atât de detaliate ca în cazul localității Steierdorf.

Conform arhivelor comunității din Steierdorf-Anina, Anton Pichler s-a născut în 1834 la Bozen (Bolzano), în Tirolul de Sud. Stabilit în Steierdorf, Pichler a lucrat aici ca medic al comunității miniere și a fost căsătorit de două ori. A avut șase copii, însă doar fiul cel mare, numit tot Anton, a ajuns la maturitate.