Posts Tagged ‘Ionel I.C. Brătianu’

Mircea Rusnac – Un document despre împărţirea Banatului din 1919

16 martie 2018

În Magazin istoric din octombrie 2017, Georgeta Filitti a publicat un document descoperit în arhiva lui Valeriu Branişte, fost membru în Consiliul Dirigent care a administrat Transilvania şi Banatul în 1919-1920. Este vorba de o scrisoare trimisă acestuia la 17 martie 1919 de la Paris de către avocatul bănăţean Caius Brediceanu, care făcea parte din delegaţia României la Conferinţa de pace. Conţinutul ei se referă în mare parte la chestiunea Banatului, aflat pe atunci în dispută între români şi sârbi.

Prin tratatul de alianţă de la 4 august 1916 dintre Antanta şi România, care a precedat intrarea acesteia în război, României îi era acordat întregul Banat. La fel, adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 proclama încă din primul articol necesitatea ca întregul Banat să se unească cu România, menţinându-şi astfel integritatea. Însă între timp România încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, pe când Serbia a luptat timp de patru ani împotriva acestora fără să depună armele. În consecinţă, ea se bucura de o mai mare simpatie din partea aliaţilor, care căzuseră de acord să îi atribuie o parte importantă a Banatului.

La acestea se adăugau şi incredibilele disensiuni din cadrul delegaţiei României, care nu reuşea să adopte o atitudine solidară în această problemă. Pe de o parte, grupul din jurul premierului Ionel Brătianu insista pentru alipirea întregului Banat la România, conform tratatului din 1916. Pe de altă parte, Take Ionescu şi Octavian Goga erau partizani convinşi ai împărţirii Banatului între România şi Serbia. În aceste condiţii, soarta regiunii era pecetluită. Ea a fost tăiată cu bisturiul, i s-a distrus unitatea economică, iar consecinţele acestei operaţiuni le resimţim şi astăzi.

Redăm în continuare pasajele referitoare la Banat din scrisoarea lui Brediceanu. După alte documente şi mărturii scoase la iveală în ultimul timp, aceasta vine o dată în plus să ne edifice asupra climatului în care a fost abordată chestiunea Banatului la Conferinţa de pace.

 

Ce priveşte România, în tot timpul de când suntem aici, numai o chestiune nu a fost unanim primită de Aliaţi – chestiunea Banatului. Vina nu o purtăm noi, care susţineam în faţa Congresului teoria existenţei tratatului din 4 august 1916, care ne garantează întreg Banatul, postulat în absolută concordanţă cu hotărârile de la Alba Iulia, dar ne este împiedicată activitatea prin curentul pe care l-au făcut între aliaţi pe timpul guvernării Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918) Take Ionescu cu anturajul său politic şi financiar. Aceşti domni au făcut în Londra cu Pasici (prim-ministrul sârb) şi Venizelos (prim-ministrul grec) o înţelegere în vederea unui bloc cehoslovac-iugoslav-grec, o înţelegere nouă în care Banatul a fost împărţit cu sârbii. Membrii englezi şi americani din comisia afacerilor române, apoi cei mai remarcabili oameni politici englezi şi americani (între care şi Scotus Viator – alias R.W. Seton-Watson) sunt de partea sârbilor şi ne trimit la d. Take Ionescu, de câte ori susţinem teoria unităţii economice, topografice etc. a Banatului, de dragul căreia renunţăm la românii din Timoc, numai ca să avem hotare adevărate faţă de sârbi, a căror existenţă naţională din Banat suntem dispuşi a o pune sub scut internaţional al Societăţii popoarelor.

Natural că acelaşi scut îl cerem şi pentru românii din Timoc şi Macedonia.

În grupul domnului Take Ionescu se află părintele Lucaciu şi poetul Goga. Cel dintâi a fost aici şi organizează acum în Roma regimentele formate din ardeleni. Poetul Goga trăieşte în „Hotel des Deux Mondes”, pe Avenue de l’Opéra, într-o grandomanie politică de neînţeles. Suntem în Paris de peste o lună, dar până acum nu ne-a onorat cu vizita. L-am întâlnit la câteva mese, dar a refuzat orice conlucrare cu noi. Membru în Consiliul Dirigent, n-are decât observaţii de critică la tot ce s-a făcut de la Alba Iulia încoace şi la tot ce lucrăm noi aici. El e mai ales indignat că alegerea sa în Consiliul Dirigent nu i s-a comunicat şi că nu a fost el însărcinat cu o misiune oficială. Într-o scrisoare către Vaida din 20 februarie şi-a dat demisia din delegaţia noastră, în care zice că îşi va da demisia şi din Consiliul Dirigent. De la prietenii lui ştiu că pe el îl muncesc gânduri mari. El se crede marele regenerator al neamului românesc, care, conform cuvintelor sale, „este în Ardeal condus de oameni făr de talent!”

În chestia Banatului era pentru cedarea Torontalului încă din Bucureşti, pe când Brătianu trata cu Sazonov (ministrul rus de externe, în 1916) la Petersburg, zicea că pentru un fleac ca Banatul nu trebuie oprită intrarea în acţiune. Take Ionescu, înconjurat de financiari care au organizat fel de fel de consorţii de exploatare a României, se foloseşte de Goga ca de un instrument orb şi acum, după atâtea cheltuieli avute cu el, docil pentru a submina în faţa lumii oficiale şi neoficiale de aici autoritatea delegaţiei noastre oficiale al cărui cap este Brătianu. Mârşăvenia aceasta fără scrupul, aşa de cunoscută în România, în luptele de partid, face aici cea mai tristă impresie. Toţi ziariştii mari de aici nu se pot destul mira de acest sistem de a face politică aşa de totemic – care nici în aceste momente de extremă importanţă nu se poate potoli. Pe Take Ionescu l-am găsit în conversaţia ce am avut-o cu el cam jenat. Mai ales când l-am asigurat că resortul afacerilor străine nu-l împreunăm de pe acum cu România dacă nu cunoaştem textul tratatului din 1916, care acoperă întru toate hotărârile de la Alba Iulia. (…)

Pe francezi şi italieni îi putem considera ca câştigaţi pe partea noastră, dar sunt majoraţi de englezi şi americani, care au pentru sârbi mai multă simpatie şi oareşicare consideraţiune pentru unguri. (…)

De vreo zece zile e regina cu prinţesele aici. Am fost de câteva ori la recepţii date în onoarea ei. Aşa, la Brătianu, Crucea Roşie, Academie, ministrul Antonescu. I-am fost prezentat la serata de la ministrul Antonescu, unde vorbind cu mine mi-a zis: „Azi am mâncat pentru prima dată fragi. Se zice că e bine să te gândeşti la ceva, când mănânci într-un an prima dată ceva. Şi eu m-am gândit la Banat.” I-am răspuns: „Să vă ajute Dumnezeu!”

 

Georgeta Filitti, Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori, în revista citată, pp. 73-75.

Reclame

Mircea Rusnac – Banatul şi Marea Unire (II)

9 decembrie 2014

După cum am arătat în articolul precedent, Traian Vuia considera în 1922 că unirea a două treimi din Banat cu România era o „anexare deghizată”. Deja de atunci, ea era astfel percepută de fruntaşii bănăţeni, dar la fel o vedea, din ce în ce mai clar, şi populaţia locală. Ea a avut cel mai mult de suferit în urma „despicării” regiunii, după expresia lui Sever Bocu. La aceasta se adăuga comportamentul noilor autorităţi, de multe ori mai asemănător cu cel rezervat unor teritorii ocupate cu forţa armelor decât cu unele unite de bunăvoie cu „Ţara-Mamă”.

Chiar delegaţia care a mers la Bucureşti pentru a prezenta actul Unirii (în decembrie 1918) s-a „bucurat” de un asemenea tratament. Din ea făceau parte episcopul ortodox de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, ca şi episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Ce s-a petrecut atunci aflăm dintr-o lucrare făţiş pro-unionistă, după cum arată şi titlul său: Valer Hossu, Episcopul Iuliu – sfântul Marii Uniri, Cluj-Napoca, 2008, p. 139: „Cu tot entuziasmul ameţitor, episcopul Iuliu a trebuit să constate, contrariat, şi note imperialiste în gândurile despre Ardeal ale unor «regăţeni», mai ales din cercurile militare. Fratele Ioan Hossu, inginerul de căi ferate, care însoţea delegaţia în calitate de şef al gării din Sibiu şi gestionar al trenului, aparţinător unei societăţi pe acţiuni, l-a informat pe episcopul Iuliu şi pe ceilalţi delegaţi, că nu vor mai avea cu ce se întoarce acasă, deoarece le-a fost «rechiziţionată» splendida locomotivă «nemţească» cu care veniseră. Cu o generoasă înţelegere a situaţiei, episcopul Iuliu şi-a consolat fratele pentru această pierdere, sugerându-i s-o considere o altă jertfă pentru Unire.”

Acesta era numai începutul. Nu mult timp după aceea, sosirea noilor autorităţi în Banat confirma de multe ori un asemenea tip de comportament. Un martor ocular, viitorul academician Constantin Daicoviciu, a avut posibilitatea să se convingă singur: „În momentul unirii cu ţara, în Lugoj, ca peste tot în Ardeal şi Banat, s-a efectuat schimbul de administraţii. Astfel, sosit din Bucureşti, noul director al poştei din Lugoj, «regăţean» get-beget, şi-a vizitat instituţia, iar la sfârşit, privind încă o dată cu atenţie în jur, a exclamat: frumoase perdele, să mi le aduceţi acasă!

Şi aşa mi-am dat seama care e diferenţa între administraţia austro-ungară şi cea românească”.

Era aceasta poate şi confirmarea celor sesizate de Traian Vuia la conducătorii Vechiului Regat, care în timpul primului război mondial „nu admiteau nici măcar termenul «unire»”, ci tratau celelalte teritorii locuite de români numai în virtutea dreptului de cuceritor. De altfel, încă din secolul al XIX-lea, Ion C. Brătianu declarase: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“ Opinia lui a fost confirmată în vara lui 1930 de Nicolae Iorga, care scria negru pe alb: “O uliţă prăfuită din Bucureşti e mai importantă decât toate burgurile din Ardeal şi Banat.”

Această mentalitate a politicienilor vechii Românii a fost foarte dăunătoare la Conferinţa de pace din 1919-1920. Conform lui Sever Bocu, cu acel prilej Ionel I.C. Brătianu considera că: „Frontiera cea mai rea e pentru mine cea mai bună.” (Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Timişoara, 2011, p. 57.) În ciuda protestelor lui Bocu, noile frontiere au fost ratificate de către Parlamentul român în decembrie 1923. În urma definitivării sfâşierii regiunii, ziarul Voinţa Banatului din 23 decembrie 1923 scria: „În şedinţa de joi noapte, Camera liberală, cu 126 voturi contra 15, a pus pecetea ticăloşiei pe trupul Banatului. Frontiera cu Iugoslavia a fost ratificată. Să ştie bănăţenii că liberalii au consfinţit sfâşierea Banatului, cu votul lor ticălos. Trădarea Banatului e opera d-lui Brătianu!

Trăiască Trădătorul!!”

Mentalitatea de ocupant a autorităţilor române nu s-a dezminţit nici mai târziu în Banat. Într-atît de convins a fost prim ministrul Nicolae Iorga de acest lucru, încît, după ce a vizitat, în vara anului 1931, Timişoara, în suita regelui Carol al II-lea, a decis să rechiziţioneze pentru guvernul central automobilul Lincoln, cumpărat de localnici pentru nevoile de reprezentare şi protocol ale proaspăt desfiinţatului Directorat al Banatului. (Tribunul Banatului. 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu, Timişoara, 2011, p. 71.)

Am menţionat aici câteva fapte poate nu prea frumoase, dar care trebuiesc cunoscute, acum la atâta timp după petrecerea lor. Ele vin să ne descrie o altă atmosferă existentă în acei ani în Banat şi în ţară, faţă de cele menţionate în manuale şi în lucrările oficiale de istorie. Evenimentele survenite în perioadele următoare, comunistă şi post-comunistă, nu vor face decât să confirme această stare de fapt.