Archive for the ‘Mişcări studenţeşti’ Category

Mircea Rusnac – Amintirile unuia dintre conducătorii mişcării studenţeşti din Timişoara din 1956

4 Iulie 2015

caius

A apărut anul trecut un volum de memorii al lui Caius Muţiu, unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti timişorene din timpul revoluţiei maghiare din 1956.* Cartea acoperă întreaga perioadă a vieţii autorului, cu amănunte extrem de interesante pentru cititorii de astăzi. Născut la Oradea în 1934, Caius Muţiu a cunoscut de la o vârstă fragedă, împreună cu familia sa, refugiul din Transilvania de nord, cedată Ungariei în 1940. Primii ani postbelici, trăiţi la Beiuş, au fost marcaţi de acapararea puterii în ţară de către comunişti, susţinuţi de armata sovietică.

În 1952, după absolvirea liceului Emanoil Gojdu din Oradea, Caius Muţiu a devenit student al Facultăţii de mecanică din Timişoara. (p. 47) Student foarte bun, a avut bursă de merit pe toată perioada facultăţii. Timişoara era în acea perioadă plină de militari sovietici, a căror prezenţă, amintind de comportamentul pe care îl avuseseră în ţară, stârnea repulsia populaţiei. (p. 57-58) Odată cu izbucnirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, la 23 octombrie 1956, studenţii timişoreni au început să discute intens noile evenimente. Colegul de cameră al lui Muţiu, Ladislau Nagy din Oradea, le traducea cele comunicate de posturile maghiare de radio. În două-trei zile, „atmosfera de revoltă de la noi din facultate era foarte încărcată.” (p. 59) Deja în 26 octombrie, sesizând situaţia, conducerea facultăţii a convocat, pe grupe, şedinţe prin care încerca să arate studenţilor că dezordinile din Ungaria erau provocate de un grup de huligani şi derbedei. Aceasta a produs o şi mai mare revoltă în rândul studenţilor timişoreni. (Ibidem)

După ce la 27 octombrie studenţii au aruncat cu mămăligă pe pereţii cantinei, a doua zi, duminică seara, discuţiile din cămine s-au extins. La ele au luat parte şi Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Friedrich Barth, primii doi făcând parte din conducerea organizaţiilor studenţeşti. (p. 60) La iniţiativa lui Caius Muţiu, s-a hotărât organizarea unei adunări a tuturor studenţilor din Timişoara. Manifestarea trebuia să fie paşnică. (p. 61) La ea urma să fie invitate şi organele de stat, pentru a afla doleanţele lor, care erau de fapt ale întregii societăţi româneşti de atunci. Pentru a nu da timp informatorilor, adunarea a fost convocată pentru marţi, 30 octombrie. În acel moment, armata sovietică nu intervenise încă în Ungaria. Teodor Stanca a alcătuit un memoriu de revendicări. Studenţii de la construcţii şi electrotehnică urmau să vină încolonaţi prin centrul oraşului, sperând să li se alăture şi alţi cetăţeni, care intrau sau ieşeau de la servici. (p. 63) Însă pe drum nu li s-a alăturat nimeni, deşi lumea înţelegea că se petrece ceva în legătură cu revoluţia maghiară. La ora 14 a zilei de 30 octombrie, amfiteatrul „V. Alaci” al Facultăţii de mecanică a devenit neîncăpător pentru mulţimea de studenţi adunată. În prezenţa autorităţilor, acolo luările de cuvânt au început destul de timid. Orice divagaţie de la tema principală de discuţie era contracarată de Stanca, Baghiu şi Muţiu, care doreau discutarea problemelor generale ale întregii populaţii. (p. 64) La ora 14,30, studenţii s-au deplasat la sala cantinei, care s-a umplut cu cei sosiţi atât de la Politehnică, cât şi de la medicină, agronomie şi de la Universitatea din Timişoara. (p. 65) În prezidiul adunării au fost rectorul Rogojan, precum şi ministrul muncii Petre Lupu, ministrul adjunct al învăţământului, Drăgulescu, şi Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al P.M.R., veniţi la Timişoara pentru a calma spiritele. Ministrul Lupu i-a minţit pe studenţi, promiţându-le că pot vorbi liber, fără a fi sancţionaţi. Aceasta a declanşat un val de luări de cuvânt, prin care erau cerute numeroase modificări ale modului în care pe atunci era condus statul român, în stil comunist totalitar. Memoriul întocmit de Teodor Stanca a fost completat cu toate aceste cerinţe. Se cereau retragerea trupelor sovietice din ţară, încheierea de acorduri comerciale cu ţările occidentale, mărirea salariilor, studierea în facultăţi nu doar a limbii ruse, ci şi a altor limbi de circulaţie, libertatea cuvântului, a presei, a dreptului de asociere şi de mişcare, reducerea normelor din întreprinderi şi a cotelor din agricultură, oprirea exportului de uraniu în U.R.S.S. etc. (p. 66-67)

În faţa acestui torent de revendicări, autorităţile prezente la adunare s-au retras la ora 18. Studenţii au continuat discuţiile, constituind şi un comitet de iniţiativă. Şedinţa era condusă de studentul Aurelian Păuna de la construcţii, căruia i-a fost înmânat memoriul redactat de Stanca. El a fost aprobat punct cu punct, iar la ora 20 adunarea a luat sfârşit. Autorităţilor le era dat un termen de trei zile pentru a răspunde, altfel urmând să se declanşeze greva generală a studenţilor. (p. 68)

Între timp  însă, cantina fusese înconjurată de tancurile armatei. Majoritatea participanţilor plecaseră, iar cei rămaşi au fost arestaţi de Securitate. Principalii şapte organizatori au fost arestaţi, iar ceilalţi au fost duşi cu camioanele la cazărmile din Becicherecu Mic. Arestările au continuat toată noaptea. A doua zi, cei rămaşi liberi au manifestat în dreptul Pieţei Maria, la fosta Facultate de agronomie, cerând eliberarea arestaţilor. Mergând încolonaţi până la catedrală, cei 800 de participanţi au fost la rândul lor înconjuraţi de trupe şi arestaţi. (p. 70) Cei de la medicină au făcut greva foamei, căminul fiind atacat de Securitate, care a deschis focul. Toţi studenţii capturaţi erau duşi la Becicherecu Mic. Au fost arestaţi şi peste 30 de elevi, care au scris lozinci de susţinere a acestora. (p. 71)

Au urmat anchete foarte dure, cu bătăi şi condiţii inumane de detenţie. Reacţia puterii era promptă. La 31 octombrie, orele 22, s-a constituit la centru un Comandament general, format din Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, „pentru asigurarea ordinii în ţară.” Ei coordonau armata, Internele, detaşamentele muncitoreşti, procuratura militară, instanţele militare etc. La nevoie, se putea deschide focul. (p. 77) Comandamentul politico-militar de la Timişoara era format din: Alexandru Moghioroş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., Martin Isac, prim-secretar al Comitetului Regional al P.M.R. Banat, generalii Marcu Stan şi Marin Dragnea, colonelul Vasile Negrea, comandantul Securităţii din Banat, coloneii Breban şi Cristea etc. (p. 77)

Prin anchete şi bătăi, principalii organizatori ai mişcării studenţeşti au fost trimişi rapid în judecată, prin rechizitoriul din 6 noiembrie 1956. Era specificată crima de uneltire contra ordinii sociale, încadrată în Decretul 199/1950 al. 1 lit. c, cu pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Ulterior însă guvernul a schimbat încadrarea lor, conform indicaţiilor din 13 noiembrie ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în articolul 327, lit. c C.P., care prevedea pedepse între 5 şi 10 ani închisoare. (p. 78-79) Această schimbare de atitudine a autorităţilor s-a produs probabil în urma comunicării la posturile străine de radio a situaţiei studenţilor timişoreni arestaţi. Doar după două zile de la ţinerea adunării studenţeşti, posturile de radio au făcut cunoscute evenimentele şi chiar numele principalilor organizatori. (p. 79)

Procesul primului lot, de opt studenţi, a avut loc în 15-16 noiembrie. În total au fost judecaţi 29 de stundeţi în trei procese, precum şi un asistent şi un profesor universitar. Dintre aceştia, numai patru au fost achitaţi, restul primind pedepse între 3 luni şi 8 ani. Cea mai mare pedeapsă au primit-o Muţiu, Stanca şi Baghiu. (p. 81) Reacţia dură a autorităţilor a avut efect, în sensul că, după mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946, 1948 şi 1956, nu a mai avut loc niciuna până în 1989. (p. 80)

Memoriile lui Caius Muţiu continuă, prezentând pe larg cei aproape opt ani de detenţie ai autorului, la Timişoara, Gherla, Stoieneşti-Balta Brăilei, Periprava, Grind, Gherla, Dej, din nou Gherla, până la graţierea din 1964. A urmat revenirea în viaţa normală, întâi la Oradea, apoi la Timişoara, cu multe realizări profesionale şi familiale. Un volum necesar, al unei personalităţi a mişcării din 1956, care vine să se adauge memoriilor altor participanţi la mişcările studenţeşti, pe care le confirmă şi le completează. În felul acesta putem întregi imaginea pe care o avem despre acele evenimente îndepărtate.

* Caius Muţiu, Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate, Ed. Ariergarda, Timişoara, 2014, 335 p.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Portretul unei doamne: Gudrun Winkler

8 Martie 2010

Cu ocazia documentării noastre privind mişcările anticomuniste din Banat desfăşurate în timpul revoluţiei maghiare din 1956, am avut prilejul să o contactăm pe Gudrun Winkler, participantă la acele mişcări şi care apoi a avut multe de îndurat din partea autorităţilor pentru curajul său. Recent, ea a acceptat cu multă amabilitate să ne facă cunoscută biografia sa, deşi nu îi face nicio plăcere să îşi aducă aminte de momentele dureroase prin care a trecut. Tocmai de aceea, îi mulţumim călduros încă o dată că a acceptat să ne relateze faptele de mai jos.

Gudrun Helene Michels s-a născut în 1937 la Câmpina, fiind prima dintre cei trei copii ai unei familii aparţinând minorităţii germane din România. În perioada 1945-1948 a urmat o şcoală confesională romano-catolică în limba germană din Timişoara. În 1948 însă, autorităţile comuniste au închis toate şcolile confesionale, astfel încât a urmat în continuare o şcoală elementară de limba germană din Timişoara, unde a terminat primele şapte clase. În 1954 a absolvit Liceul german din acelaşi oraş, iar în toamnă a fost admisă la Facultatea de mecanică de la Institutul politehnic din Timişoara. Era în anul III când a avut loc revoluţia anticomunistă din Ungaria din toamna anului 1956. La fel ca şi alte mii de studenţi timişoreni, Gudrun Michels a participat la adunarea din 30 octombrie, când s-a cerut respectarea drepturilor omului şi plecarea trupelor sovietice din România. Ca urmare, în ianuarie 1957 a fost exmatriculată, din nou împreună cu numeroşi alţi studenţi, asistenţi şi profesori. Această exmatriculare din motive politice a reprezentat o puternică lovitură pentru viaţa unei tinere, viitorul fiindu-i grav periclitat. În plus, din acel moment, atât Gudrun Michels, cât şi întreaga sa familie, s-au aflat sub permanenta supraveghere din partea Securităţii.

A reuşit totuşi să se angajeze în vara anului 1957 ca muncitoare la Întreprinderea „Bela Breiner” din Timişoara, unde colegii de servici o denumeau „prinţesa în mizerie”. A lucrat în aceeaşi întreprindere până în vara lui 1963. În acelaşi timp, a încercat să îşi continue studiile întrerupte, fiind admisă ca studentă la fără frecvenţă la Braşov. Însă în 1959 a fost pentru a doua oară exmatriculată, motivele fiind aceleaşi ca şi la Timişoara. Stigmatul de adversar politic, cum o considera regimul comunist, nu putea fi şters.

Tot în 1957, Gudrun Michels l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Stefan Winkler, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, membru al Uniunii Compozitorilor şi cetăţean german. În cele din urmă, faptul că era şi cetăţean străin i-a atras acestuia mari dificultăţi din partea autorităţilor comuniste româneşti. Ca urmare, în 1959 el şi-a pierdut locul de muncă şi până în 1963 nu şi-a mai putut găsi altul. Evident, din momentul în care au hotărât să se căsătorească, presiunile autorităţilor au fost sporite şi asupra familiei Michels. În cele din urmă, după numeroase încercări, Stefan Winkler a putut să se înregistreze numai drept cetăţean al Republicii Democrate Germane, autorităţile acestui stat dându-şi relativ repede acordul pentru căsătoria lor.

Căsătoria a avut loc în iunie 1962, după care soţii Winkler au început demersurile pentru a putea pleca împreună definitiv în R.D. Germană. În consecinţă, lui Gudrun Winkler i-a fost retrasă cetăţenia română. Au părăsit România la 10 decembrie 1963, lăsând în urma lor familia, prietenii şi locuinţa. Gudrun Winkler era însărcinată. Ca o ultimă şicană sau dintr-o neglijenţă a autorităţilor comuniste, cei doi soţi au fost nevoiţi să călătorească separat la plecarea din România: Stefan a ieşit din ţară prin gara Arad, iar Gudrun prin gara Oradea!

La 12 decembrie au ajuns în sfârşit în R.D. Germană, fiind instalaţi în localitatea Fürstenwalde. În anii următori li s-au născut trei copii: Heino (1964), Heidelind (1967) şi Gernot (1969). Gudrun Winkler a lucrat din 1964 ca tehnolog, apoi ca inginer într-o întreprindere de stat din Fürstenwalde. Din februarie 1966 şi-a putut relua studiile întrerupte de două ori în România, la Universitatea tehnică din Dresda ca studentă la fără frecvenţă. În octombrie 1969 a devenit dipl. ing. pentru construcţii de maşini, iar în anii următori a îndeplinit şi alte specializări şi cariere postuniversitare. Nu a fost nicicând membră a vreunui partid politic şi nu a îndeplinit niciun fel de funcţie pe linie politică.

În acest moment, Gudrun Winkler nu nutreşte resentimente pentru cele ce i s-au întâmplat în tinereţea trăită în România, care pentru ea a fost cea mai grea perioadă din viaţă. A fost foarte dificil pentru ea aici, însă în noua sa viaţă din Germania este fericită şi împlinită. Este şi acesta un nou caz al unui om deosebit, care în România a avut de suferit nenumărate umilinţe şi prigoniri, putându-se în schimb realiza fără probleme pe alte meleaguri. După cazurile lui Anatol Musceleanu şi Ioan Holender, prezentate de noi anterior, Gudrun Winkler reprezintă o nouă confirmare a faptului că nişte oameni de excepţie nu au putut contribui pe măsura capacităţii lor la dezvoltarea economică şi socială a României, fiind pur şi simplu eliminaţi din motive politico-ideologice. În cele din urmă, ţara noastră a avut enorm de pierdut în urma acestui comportament aberant.

Încă o dată, sincerele noastre mulţumiri pentru Gudrun Winkler.

Mircea Rusnac – Documente referitoare la mişcarea studenţească anticomunistă de la Timişoara din 1956

12 Februarie 2010

Odată cu lucrarea sa Pielea lui Stalin, inginerul Anatol Musceleanu ne-a permis accesul şi la câteva documente de mare interes cu referire la mişcarea studenţilor din capitala Banatului din octombrie-noiembrie 1956, la care a luat parte. După ce a fost reţinut, împreună cu alţi circa 1.000 de studenţi, în fosta cazarmă a armatei sovietice din Becicherecu Mic, Anatol Musceleanu a fost exclus din Uniunea Tineretului Muncitor, iar la 20 ianuarie 1957 a fost exmatriculat de la Facultatea de mecanică a Institutului politehnic, unde era în plină sesiune a anului III. Stigmatul de participant la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei anticomuniste maghiare l-a urmărit apoi întreaga viaţă, el neputând multă vreme să se reînscrie la o instituţie de învăţământ superior pentru a-şi finaliza studiile.

Un prim document ne dovedeşte faptul că situaţia de la facultăţile din Timişoara a devenit repede cunoscută presei şi opiniei publice din străinătate. Deja în ianuarie 1957, Radio Europa Liberă se referea la numeroasele arestări şi exmatriculări care chiar atunci aveau loc. Iată relatarea acestui post:

Studenţi arestaţi în timpul revoluţiei din Ungaria

Sursa noastră a fost student la Facultatea de mecanică din Timişoara în timpul revoluţiei din Ungaria. După mişcările studenţeşti din acelaşi an, la Timişoara o serie de studenţi au fost arestaţi sau exmatriculaţi. Sursa ne dă numele câtorva dintre ei.

Au fost arestaţi următorii: profesorul Ilie Haiduc, profesor de organizarea şi amenajarea întreprinderii de la Facultatea de mecanică, apoi următorii studenţi de la aceeaşi facultate:

Valentin Rusu din anul V, Frederic Barth din anul V, Alexandru Dărăban din anul III, Paul Marius Angelo din anul V (eliberat ulterior), Teodor Stanca din anul V, Lucian Collariu din anul V, Aurel Baghiu şi Frank Ferdinand.

Au fost exmatriculaţi 20 sau 30 studenţi de la aceeaşi facultate, din care sursa reţine următoarele nume: Justin Andreescu din anul V, Anatol Musceleanu din anul III, Ioan Anţilă din anul V, Tiberiu Desiewsky din anul V, Vasile Leş din anul V, Mircea Morariu, Ovidiu Safta, Carol Pop şi mulţi alţii.”

Au urmat mulţi ani de încercări neizbutite de a se reînmatricula la una dintre facultăţile din ţară. La Bucureşti, prorectora Suzana Gâdea, care, culmea, avea renumele că reînscrisese diverşi studenţi exmatriculaţi pentru absenţe nemotivate sau practicarea de jocuri de noroc, a devenit brusc foarte intransigentă când a aflat motivul excluderii lui Anatol Musceleanu. Ba chiar i-a îngreunat dosarul, scriind: „Nu se aprobă reînscrierea, deoarece a participat la acţiunile huliganice antipartinice de la Timişoara.” Văzând această rezoluţie, nici celelalte facultăţi nu îndrăzneau să-l primească. Demersurile au continuat prin diverse forme. Un apel al tatălui său, învăţătorul Gheorghe Musceleanu, a fost adresat chiar Politehnicii timişorene, de la care s-a primit următorul răspuns:

„Republica Populară Română
Institutul politehnic Timişoara
Serviciul Cadre
B-dul 30 Decembrie No. 2
No. 1.460/14/K Timişoara, 24 noiembrie 1961
Către:
Tov. Musceleanu Gheorghe învăţător
Şcoala de 7 ani No. 7 Bacău
Ca răspuns la cererea Dvs. înregistrată la noi sub Nr. 1.460/1961, vă comunicăm că Institutul politehnic nu revine asupra exmatriculării fiului Dvs, deoarece a luat parte la acţiunile huliganice din 30 oct. 1956 de la Facultatea de mecanică din Timişoara.
Rector, Ing. M. Rădoi
Şef serviciul de cadre, Simlovici Alex.”

Abia după revoluţia din decembrie 1989 li s-a făcut dreptate din punct de vedere moral studenţilor exmatriculaţi. În 1991, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara anula hotărârile din 1956 şi 1957, prin următorul comunicat:

Un act de justiţie aşteptat 35 de ani (restitutio)

În 1956, studenţii timişoreni au dat glas dorinţei lor de libertate a poporului român, cerând independenţă de gândire şi de simţire naţională. Gestul lor, ce încununa o luptă disperată împotriva răului care se infiltra în societatea românească, atât prin forţă, cât şi prin persuasiune, a fost aspru pedepsit prin bătăi, schingiuiri, condamnări şi exmatriculări.

Astăzi, la 35 de ani de la sublimul gest al sacrificiului de sine pentru libertate naţională şi dreptate socială, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara declară nulă şi neavenită exmatricularea următorilor studenţi, care şi-au alăturat numele atâtor alţi intelectuali, victime ale comunismului:

FACULTATEA DE MECANICĂ
1. Baghiu T. Aurel – anul V
2. Barth F. Frederic – anul V
3. Boldea N. Nicolae – anul V
4. Cormoş Gh. Cornel – anul V
5. Ilca P. Ioan – anul V
6. Lazăr A. Desideriu – anul V
7. Mihalca R. Ioan – anul V
8. Moraru I. Mircea – anul V
9. Muţiu V. Caius – anul V
10. Naghi L. Ladislau – anul V
11. Paul R. Marius – anul V
12. Petca I. Ioan – anul V
13. Pop D. Dumitru – anul V
14. Radu A. Valentin – anul V
15. Rusu T. Valentin – anul V
16. Stanca I. Teodor – anul V
17. Taşcă R. Romulus – anul V
18. Terbea A. Axente – anul V
19. Broch R. Oswald – anul IV
20. Cristeanu G. Frederic – anul IV
21. Drobny I. Henric – anul IV
22. Siegmeth I. Frideric – anul III
23. Balaci D. Nicolae – anul V
24. Dărăban Alexandru – anul III
25. Michels Gudrun – anul III
26. Musceleanu Anatolie – anul III
27. Chirculescu Maria – anul II
28. Fizeşan I. Marian – anul II

FACULTATEA DE ELECTROTEHNICĂ
1. Cernescu Monica – anul I
2. Ganea Virgil – anul II
3. Ziegler Lothar – anul III

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
1. Popescu Gheorghe – anul IV
2. Păuna Aurel – anul IV
3. Surlaşiu I. Ioan – anul IV
4. Grünfeld Isac – anul III
Senatul Universităţii tehnice
din Timişoara.”

Un alt student exmatriculat pe atunci a fost Ioan Holender, coleg de an cu Anatol Musceleanu, ajuns apoi director al faimoasei Opere de Stat din Viena. Acesta îi adresa în 2001 fostului său coleg de facultate o scrisoare având următorul conţinut:

„Wiener Staatsoper
Der Direktor
Wien, 5 Nov. 2001
Dragă Anatol Musceleanu,
Îţi mulţumesc pentru cele trimise, pe care le-am citit amintindu-mi de multe trăite de mine la Timişoara în anii aceia. Şi de fosta noastră colegă Michels Gudrun – frumoasa Gudrun – îmi amintesc – transmite-i te rog salutările mele.
Eu sunt din când în când la Timişoara, poate ne mai vedem odată în viaţă.
Dorindu-ţi toate cele bune, te salută fostul tău coleg, care şi el a fost exmatriculat în 1957, tot în anul III fiind la Mecanică.
Cu drag,
Ioan Holender.”

În România exmatriculat, în Austria director al Operei din oraşul lui Mozart, Haydn şi Strauss! Soarta lui Ioan Holender, a lui Anatol Musceleanu şi a atâtor altor intelectuali umiliţi şi persecutaţi pentru că nu s-au supus regimului comunist este edificatoare în privinţa situaţiei jalnice în care a ajuns această ţară. După 1945 au fost promovate nenumărate nulităţi şi nonvalori, cu singura condiţie de a fi devotate orbeşte partidului de guvernământ. Cei realmente valoroşi, însă neconvenabili regimului comunist întrucât gândeau prea mult, au fost fie persecutaţi până la exterminare, fie siliţi să plece în alte ţări, unde s-au putut realiza în mod strălucit. În acest timp, România, condusă de cei cu „dosar curat”, a ajuns în coada Europei.

Documentele primite de la Anatol Musceleanu, căruia îi mulţumim şi pe această cale, vin să întregească tabloul mişcărilor studenţeşti de la Timişoara din toamna anului 1956, stimulate de revoluţia anticomunistă din Ungaria. A fost una dintre cele mai puternice reacţii ale românilor faţă de regimul comunist şi de ocupaţia sovietică. Timişoara şi Banatul s-au aflat şi atunci în primul rând al manifestărilor în favoarea democraţiei şi a orientării fireşti a politicii externe a României. Însă abia după 33 de ani, revoluţia din decembrie 1989 începută la Timişoara va consfinţi realizarea idealurilor pentru care s-au sacrificat tinerii intelectuali ai generaţiei din 1956, faţă de care suntem datori să ne arătăm întregul nostru respect.

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

9 Februarie 2010

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.

Mircea Rusnac – Aktionsgruppe Banat, fenomen al disidenţei minoritare în România anilor 1970-1980

17 Noiembrie 2009

Aktionsgruppe Banat (Grupul de acţiune Banat) a fost o grupare formată din tineri scriitori de naţionalitate germană din Banat, care încercau să promoveze un spirit mai liber, opus închistării dogmatice a regimului comunist, şi chiar să critice aspectele antidemocratice ale acestuia. Pentru motivele arătate, ei au fost puternic hărţuiţi de Securitatea lui Ceauşescu şi în final au fost nevoiţi să părăsească România, chiar cu câţiva ani înaintea izbucnirii revoluţiei din decembrie 1989.

Scriitorii tinerei generaţii din Banat au început să se afirme din jurul anului 1970, profitând şi de climatul ceva mai relaxat de la începutul perioadei lui Ceauşescu. Încă din liceu, ei îşi publicau scrierile (în special poezii) în paginile revistei Neue Literatur din Bucureşti, al cărei redactor principal era bănăţeanul Gerhardt Csejka, născut la Zăbrani în 1945. Grupul acestor tineri îi cuprindea pe: Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner şi Ernest Wichner. Toţi proveneau din localităţile şvăbeşti din Banat şi erau născuţi în intervalul 1951-1955. O excepţie o reprezenta în acest sens Johann Lippet, care se născuse în 1951 la Wels, în Austria, unde părinţii săi se refugiaseră din vremea războiului, dar în 1956 s-au reîntors în Banat şi au locuit la Vizejdia.

Alt loc în care aveau posibilitatea să publice în 1969-1971 era pagina săptămânală pentru elevi a cotidianului timişorean Neue Banater Zeitung, care a promovat atunci circa 30 de tineri. Mai târziu, după ce au intrat pe rând la facultate, ei au început să fie promovaţi şi prin intermediul nou-înfiinţatei (în 1971) Edituri Facla, în cadrul unei antologii poetice. Pentru o scurtă perioadă, în literatura germanilor din Banat nu s-au resimţit efectele negative ale Tezelor din iulie 1971, impuse de Ceauşescu după vizita din China şi Coreea de Nord. Marxismul de faţadă proclamat de scriitorii germani determina cenzura să nu reacţioneze încă faţă de temele abordate în lucrările lor.

La 2 aprilie 1972 a fost publicată în suplimentul studenţesc Universitas al ziarului Neue Banater Zeitung o masă rotundă cu titlul La început a fost discuţia. Această dată a fost apoi considerată drept naşterea Aktionsgruppe. Atunci i-a fost conturată atitudinea ideologică şi politico-literară. Cu această ocazie, Richard Wagner a definit un program teoretic, pe care l-au aprobat şi ceilalţi participanţi. El afirma: „Noi suntem prima generaţie de scriitori născuţi sub zodia socialismului. Asta produce o altfel de raportare la realitate. În comparaţie cu cei mai în vârstă, avem posibilitatea unei observări mai lipsite de prejudecăţi şi mai complexe a realităţii de azi. Dar şi în astfel de afirmaţii trebuie să manifestăm reţinere. Educaţia părinţilor noştri a creat false scheme de gândire, care pot împiedica o vedere obiectivă.” Aceste cuvinte, cu referire la generaţia germanilor bănăţeni din timpul războiului, care crezuseră cu tărie în regimul nazist, au fost considerate drept o provocare la adresa membrilor minorităţii germane şi i-au pus pe aceşti tineri într-o postură destul de singulară.

La 14 mai 1972, în acelaşi ziar, Horst Weber, redactorul săptămânalului sibian Die Woche, a şi găsit o denumire pentru acest grup. Sub titlul Grup de acţiune, el scria: „Din aceste discuţii de grup ar putea să răsară un grup de acţiune al tinerilor scriitori.” Imediat, termenul folosit de Weber a fost adoptat de către tineri ca denumire pentru grupul nou închegat.

Membrii grupului publicau sau prezentau în public poezii şi eseuri cu un conţinut direct referitor la regimul existent în România, denunţându-i atât forma, cât şi fondul. Prin starea lor de spirit protestatară, în operele lor criticau populismul, propaganda care denatura realităţile din ţară, nehotărârea populaţiei în faţa unui sistem politic care arăta o indiferenţă totală faţă de om. Ei încercau să creeze o literatură neconvenţională, angajată în adevăratul sens al cuvântului, axată pe o perspectivă declarat social-critică, opusă unui estetism elitarist, apolitic şi distanţat faţă de realitatea imediată.

În noiembrie 1972, grupul publica o cuprinzătoare culegere de texte în revista Neue Literatur, sub titlul: Exerciţii destinate indiferenţilor de către tineri autori bănăţeni, care a reprezentat o cotitură în activitatea literară a germanilor din România. Atât introducerea semnată de Anton Sterbling, cât şi restul textelor, vor stârni de aceea numeroase reacţii.

Majoritatea membrilor Aktionsgruppe Banat fiind studenţi la facultatea de filologie a Universităţii din Timişoara, au înfiinţat Cenaclul literar „Universitas” de pe lângă Casa de cultură a studenţilor şi l-au luat practic sub control. Acolo erau citite lucrări literare atât de către membrii grupului, cât şi de către alţi invitaţi apropiaţi Cenaclului. O inspiratoare a tinerilor bănăţeni se va dovedi poeta bucureşteană Anemone Latzina (născută în 1942 la Braşov, decedată în 1993 la Bucureşti, fiind călcată de tramvai), care debutase promiţător în 1971 cu volumul Ce se poate poetiza astăzi. Poeziile sale, deşi aflate sub influenţa marxismului, prezentau o atitudine cu totul nouă în raport cu realitatea socială şi erau eliberate de orice schematisme şi dogmatisme. Scrierile ei se inspirau din poezia dialectală a lui Brecht şi au constituit un model pentru membrii Grupului de acţiune.

Ca urmare, din 1973, Latzina era urmată şi de tinerii bănăţeni, a căror atitudine începea deja să irite Securitatea. Aceasta îşi trimitea informatori atât la şedinţele Cenaclului „Universitas”, cât şi în comunele şi oraşele unde aceşti tineri îşi prezentau creaţiile. Pasul următor l-a constituit tentativa de racolare chiar a unor membri ai grupului. Strategia adoptată de aceştia nu a fost una de respingere făţişă. Ei se arătau dispuşi să coopereze în aparenţă, dar ţineau în acelaşi timp la curent întregul grup în privinţa obiectivelor urmărite.

Anul 1974 va reprezenta punctul culminant al activităţii grupului. Membrii săi ajunseseră să îşi citească operele în cele mai importante centre ale ţării: Bucureşti, Cluj, Timişoara etc. În luna aprilie, o selecţie din lucrările lor a apărut în revista Neue Literatur, publicaţie oficială a Uniunii Scriitorilor din România, care a folosit pentru prima dată cu acest prilej denumirea de „Aktionsgruppe Banat” ca generic pentru toţi cei nouă membri ai săi, reuniţi datorită unor convingeri estetice şi social-politice asemănătoare. Chiar dacă textul introductiv era laudativ la adresa lui Ceauşescu, care tocmai se proclamase preşedinte al R.S.R., acesta era urmat de culegerea de texte aparţinând Grupului de acţiune numită Noi, deschizătorii de drumuri. Gerhardt Csejka preciza: „Gruparea ce s-a impus cu tot mai multă hotărâre conştiinţei publice în ultimii doi ani sub numele de «Grupul de acţiune Banat» nu a fost salutată din toate părţile cu aplauze furtunoase; cu atât mai furtunos au trebuit să se comporte cei ce i-au susţinut. Cel puţin aşa au arătat lucrurile. Dar perioada de ocrotire – dacă într-adevăr trebuie să existe aşa ceva în cazul tinerelor talente – a trecut pentru autorul colectiv numit «Grupul de acţiune Banat». El nu mai are nevoie de asta. Dimpotrivă, el are nevoie de confruntări deschise pentru a înainta.”

Culegerea ar fi trebuit să conţină şi poezia colectivă Angajament, care era prezentată în deschiderea multor apariţii publice. Ea arăta astfel:

„eşti angajat
da

sunt angajat
da da
foarte angajat

eşti şi tu angajat
da
sunt şi eu angajat
foarte angajat
da da

dar nu mai vreau să fiu angajat
am fost angajat deja de prea multă vreme

nici eu nu mai vreau să fiu angajat
am şi fost angajat de prea multă vreme

da
cu tine aici
cu tine aici de asemenea
nu mai sunt angajat de
nu mai sunt angajat de asemenea
da da
da da de asemenea

dar cine a fost odată angajat
va rămâne angajat totdeauna
da
da da”

Poezia a fost suprimată de cenzură, iar apoi întreaga culegere va fi retrasă din circulaţie de către Securitate. Dar apariţia ei a generat un conflict între Cenaclul „Universitas” al Aktionsgruppe şi cenaclul oficial „Adam Müller-Guttenbrunn” al Uniunii Scriitorilor, având membri pe scriitorii germani mai vârstnici din Timişoara. Rivalitatea aceasta convenea foarte mult Securităţii. O expresie a acestei rivalităţi o reprezenta scrisoarea unui cititor numit Rudolf Poledna, publicată în noiembrie 1974 de Neue Literatur sub denumirea Un cititor ocazional – care s-a săturat de data aceasta de literatură. Acesta critica un text satiric al lui Werner Kremm denumit Însemnare dintr-un ziar, declarându-l „de nevalorificat artistic” şi acuzându-l de falsificare a realităţii. Indirect îi era reproşat întregului grup faptul că ar desfăşura activităţi duşmănoase faţă de stat.

În februarie 1975, a avut loc o şedinţă de cenaclu la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din Bucureşti, ocazie cu care mai mulţi autori au citit pasaje din operele lor. În rândurile numerosului public prezent se aflau şi informatori ai Securităţii.

La 17 mai a fost ţinută la Casa de cultură a studenţilor din Timişoara şedinţa jubiliară de aniversare a 3 ani de la naşterea oficială a Aktionsgruppe Banat. Pentru aceasta a fost pregătit un colaj de texte înregistrate şi pe bandă, cu titlul Aplauze frenetice din toate părţile. În plus, au fost prezentate şi noi creaţii ale grupului. Cu acest prilej, Anton Sterbling a prezentat eseul Grup de acţiune – sau cam aşa ceva, care avea să apară în iulie în Neue Literatur. Au mai citit Rolf Bossert, Gerhard Ortinau, Richard Wagner şi William Totok. Anemone Latzina, care nu a putut fi prezentă, a trimis grupului o scrisoare, citită de Gerhardt Csejka, iar Bernd Kolf a prezentat parabola antiautoritară intitulată Caligula-Cizmuliţa. Sărbătorirea a fost continuată la domiciliul lui Ortinau, unde şi-au făcut apariţia şi informatorii Securităţii. Aceasta o va considera drept o provocare şi din acest moment a trecut la acţiuni făţişe de suprimare a grupării.

Fratele lui William Totok, Günter, aflat în armată, a fost arestat pe motiv de „propagandă fascistă”, conform articolului 166 din Codul Penal. Ca urmare, la domiciliul familiei din Comloşu Mare a fost efectuată o primă percheziţie la 23 iunie 1975, cu care ocazie lui Totok i-au fost confiscate numeroase manuscrise literare. El însuşi a fost interogat timp de 5 ore la Securitatea din Timişoara pe tema „activităţilor antistatale” ale Grupului de acţiune. Acest grup l-ar fi influenţat ideologic în spirit fascist şi pe Günter Totok! William Totok era acuzat „numai” de acţiuni antisocialiste, deoarece investigase pe cont propriu cazul elevului Stelian Mihalaş de la Liceul „Loga” din Timişoara. Acesta din urmă răspândise între colegii săi cu ocazia numirii lui Ceauşescu ca preşedinte în martie 1974 un chestionar care conţinea întrebarea: „Sunteţi de acord cu alegerea lui Ceauşescu?” Mihalaş a fost „demascat” şi exclus din U.T.C., fiind şi exmatriculat din liceu. În acest mod, soarta Grupului de acţiune se dovedea a fi hotărâtă.

Împotriva membrilor săi a fost declanşată din partea Securităţii o intensă campanie de denigrare, prezentându-i drept „hitlerişti” şi subminatori ai ordinii sociale existente. Se pretindea că grupul ar fi ţinut legătura cu Radio Europa liberă prin intermediul lui Günter Totok, care ar fi furat un aparat de emisie din unitatea militară. Totodată, el ar fi furat şi o armă, care ar fi fost găsită în beciul casei. Aceste procedee erau folosite chiar în condiţiile în care, tocmai atunci, România semnase Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.) de la Helsinki (august 1975), al cărui articol 19(2) prevedea: „Orice persoană are dreptul la liberă exprimare; acest drept se referă la libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.”

La începutul anului 1975, Ernest Wichner, unul dintre membrii Aktionsgruppe, emigrase în R.F. Germania, unde era ţinut la curent prin scrisori asupra evoluţiilor dramatice care au urmat. El avea sarcina ca în caz de agravare a situaţiei să informeze presa occidentală asupra a ceea ce se petrecea în România. Securitatea lansase deja o ofensivă generală împotriva scriitorilor timişoreni şi pregătea un proces politic prin inculparea acestora. În toamnă deja erau vehiculate acuzaţii de complot antistatal, care erau pedepsite cu până la 20 de ani de închisoare.

La 11 octombrie, scriitorii Gerhardt Csejka, Gerhard Ortinau, Richard Wagner şi William Totok au fost arestaţi sub acuzaţia de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Anchetaţi la Timişoara, li s-a spus că aceasta era dispoziţia Securităţii, care îi considera (în special pe Totok) o ameninţare la adresa siguranţei statului. Dar arestarea a patru scriitori se va dovedi în timp o gravă greşeală din partea autorităţilor comuniste. Chiar politicienii din ierarhia superioară de partid au reacţionat faţă de acest gest necugetat. Sosiţi din capitală, Ilie Verdeţ, secretar cu problemele ideologice şi ale naţionalităţilor conlocuitoare din C.C., şi Adalbert Millitz, secretar al Comitetului Central responsabil cu minoritatea germană, au dispus eliberarea lor. Orientarea lor împotriva grupului era clară, întrucât au ordonat ca Totok şi Ortinau să fie exmatriculaţi de la facultate. Ofiţerul care le-a restituit buletinele şi obiectele personale la eliberare i-a „sfătuit” să meargă acasă şi să nu se mai întâlnească în niciun chip.

Chiar în acea seară, cei patru eliberaţi s-au întâlnit la un restaurant din Timişoara, unde şi-au împărtăşit experienţele din săptămâna de detenţie. De la fiecare dintre ei se încercase obţinerea unei declaraţii prin care să recunoască faptul că Aktionsgruppe se ocupase cu propaganda antisocialistă. Csejka şi Ortinau trebuiseră să dea o interpretare textului lui Totok intitulat Wieland citit prin lornietă, iar Wagner unor fragmente din poezia aceluiaşi denumită Cântec românesc. Februarie 1973. La 18 noiembrie 1975, Totok era din nou arestat, iar la 12 decembrie fratele său era condamnat de către Tribunalul militar din Timişoara la 5 ani de închisoare, fiind la rândul său exmatriculat din facultate.

Din acel moment, asupra autorităţilor comuniste române au început să se exercite presiuni din exterior, inclusiv de la Amnesty International, pentru eliberarea deţinuţilor politici. Ziarul francez Le Monde din 20-21 iunie 1976 publica articolul România: Un poet de origine germană se află închis pentru delict de opinie, preluat şi de mass-media din alte ţări occidentale. Aceasta a determinat eliberarea lui William Totok la 29 iunie. Totuşi, seria articolelor din străinătate continua. La 10 iulie, Frankfurter Rundschau publica studiul lui Dieter Schlesak Politică culturală cu intervenţii poliţieneşti. Etnici germani cu convingeri comuniste din România tulbură liniştea revoluţionară a statului „socialist”. A urmat şi eliberarea lui Günter Totok, prezentată ca un gest de mărinimie din partea lui Ceauşescu. Dar scriitorului nu i-a fost redat dreptul de publicare, în ciuda numeroaselor sale adrese şi petiţii către înaltele autorităţi de partid. La 19 noiembrie, revista Săptămâna ataca pe scriitorii critici ai regimului, printre care şi pe Totok, considerându-i elemente ostile, manipulate de agenturile străine (Eugen Barbu). Totok a trimis autorului o scrisoare de protest şi copia unui memorandum adresat lui Ceauşescu.

În decembrie 1976, revista literară Akzente din München a descris pe larg represiunile la care erau supuşi membrii Aktionsgruppe Banat. Fostul membru al grupului, Ernest Wichner, a scris introducerea, din care cităm: „Publicarea textelor le este adesea refuzată şi ei sunt intens supravegheaţi de Securitate. (…) În plus, pentru o anume parte a cititorilor, trebuie precizat că, de cele mai multe ori, poeţii spionaţi şi asupriţi de stat nici măcar nu-i erau ostili acestuia, ci dimpotrivă!” Denumirea Aktionsgruppe şi lirica practicată de acesta au fost interzise.

La 5 ianuarie 1979, criticul literar Annemarie Schuller avea să scrie în articolul de fond De la valoare de întrebuinţare la contemplaţie. Un studiu asupra evoluţiei noii poezii a germanilor din România din săptămânalul sibian Die Woche: „După Euforia lucidităţii (Peter Motzan) a urmat, în 1975, odată cu destrămarea Grupului de acţiune, o tăcere confuză. (…) După pretinsa revoluţie, a urmat trezirea. Contemplarea, retragerea spre domenii mai mult sau mai puţin private au apărut la aceşti autori, care au dovedit că au destule resurse pentru a depăşi perioada «de acţiune» neafectaţi. (…) Poezia lor nu este nepolitică, deoarece implică în intensitatea ei spaţiul vital – social şi politic – al autorului. Ea nu mai are «valoare de întrebuinţare», nu se mai încarcă excesiv de politică (cel puţin nu în exemplele reprezentative), câştigă însă realism prin plusul de observaţie concretă.”

La începutul anului 1977, scriitorul Paul Goma a adresat o scrisoare deschisă conducerii partidului, cerându-i să respecte drepturile omului. În acest timp, foştii membri ai Grupului de acţiune aşteptau în continuare îmbunătăţirea situaţiei din interiorul ţării, nedorind să ia în calcul varianta emigrării. Totuşi, semnele erau departe de a indica aşa ceva. La 13 septembrie a fost efectuată o percheziţie la locuinţa lui Gerhard Ortinau, care era acuzat că intenţionase să răspândească manifeste anticomuniste. Ortinau a solicitat permisiunea de a părăsi ţara, care îi va fi acordată după aproape patru ani.

Odată cu interzicerea Grupului de acţiune, a fost desfiinţat şi Cenaclul „Universitas”. Singura grupare literară a germanilor bănăţeni care mai era recunoscută de autorităţi era Cenaclul „Adam Müller-Guttenbrunn” al Uniunii Scriitorilor. Din 1977, lui i s-au integrat şi foştii membri ai Aktionsgruppe Banat care intenţionau să-şi continue activitatea. Criticul Emmerich Reichrath avea să constate prezenţa lor în volumul său Reflexe II: „Promotorii acestei tendinţe au fost în parte acei tineri autori (Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok, chiar Rolf Bossert etc.) care la sfârşitul anilor şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci s-au afirmat (prin apariţii comune în revista Neue Literatur) ca fenomen de grup, primind eticheta «Grupul de acţiune Banat». Această etichetă s-a transformat curând în nume de marcă şi a fost acceptată de ei înşişi ca atare.”

Cum era de aşteptat, în cadrul Cenaclului Guttenbrunn se vor crea imediat două curente de opinie. Primul era reprezentat de vechii membri ai acestuia, obedienţi faţă de regim, iar celălalt de foştii componenţi ai Aktionsgruppe, în continuare mult mai nonconformişti. O reconciliere între conservatori şi progresişti nu era posibilă. Ultimilor li s-au asociat treptat şi alţi tineri scriitori: Jakob Mihăilescu, Herta Müller (Premiul Nobel pentru literatură în 2009), Werner Söllner, Helmuth Frauendorfer, Roland Kirsch şi Horst Samson. Biografia acestora nu era mai puţin interesantă. Horst Samson s-a născut în 1954 în localitatea Salcâmi din Bărăgan, unde era deportată familia sa din Teremia Mică. Cel mai tânăr dintre ei, Roland Kirsch (născut la Deta în 1960), va fi găsit spânzurat la Timişoara în primăvara lui 1989, fără a se putea şti dacă a fost sinucidere sau crimă.

Referitor la noua componenţă a Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”, William Totok avea să scrie mai târziu: „Cenaclul a devenit cu timpul un for alternativ care, mulţumită experienţelor negative avute de foştii membri ai Grupului de acţiune cu organele de represiune şi birocraţia culturală, încerca să perpetueze un fel de nesupunere culturală faţă de restaurarea stalinismului de către Ceauşescu.” În 1981, conducerea cenaclului a fost preluată de Richard Wagner de la Nikolaus Berwanger. El era şi corespondent al ziarului braşovean Karpaten Rundschau. Johann Lippet era din 1977 secretar literar al Teatrului German din Timişoara. Rolf Bossert a fost instructor la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din Bucureşti şi lector la Editurile Meridiane şi Kriterion. Ernest Wichner, Anton Sterbling, Albert Bohn şi Gerhard Ortinau emigraseră deja în Germania occidentală. Werner Kremm s-a detaşat de foştii colegi de grup şi a lucrat la ziarul Neuer Weg. William Totok a lucrat la ziarul Neue Banater Zeitung din Timişoara. Astfel, numai patru dintre cei nouă foşti membri ai Aktionsgruppe Banat mai activau pe tărâmul literar. Securitatea era însă în continuare deranjată de activitatea acestora şi încerca să-i racoleze ca informatori.

În 1981, cenaclul redacta prima lucrare în samizdat a germanilor din România, denumită A.M.G.-Info, care prezenta textele redactate pe tema Noi, germanii din România – 1981. La Editura Kriterion a apărut în limba română antologia Vânt potrivit până la tare. Zece tineri poeţi germani din România. Electrecordul a editat un disc: Tineri poeţi germani din Banat. Nr. 12/1982 al revistei Neue Literatur era dedicat Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”. În acelaşi an a apărut şi anuarul Pietre de caldarâm al cenaclului, cuprinzând textele literare ale membrilor săi.

Securitatea a efectuat noi percheziţii la domiciliile lui William Totok şi Horst Samson. Totok a fost reţinut, dar pentru puţin timp, datorită protestului lui Berwanger. Acesta s-a reîntors la conducerea cenaclului după ce Wagner nu se putuse menţine decât un an. Tot Securitatea îl forţase să renunţe. Într-un interviu din Neuer Weg, Wagner definise cenaclul drept „un chioşc de grădină politizat, care pe de o parte nu face decât să întărească ideile fixe ale conaţionalilor noştri, iar pe de altă parte nu este decât o prelungire a proletcultismului declarat mort în anii ’60.” Programul expus de el în continuare se prezenta astfel: „Nu suntem un grup închis. Ne leagă un program minimal. Noi suntem de partea a tot ceea ce trăieşte, la nevoie chiar împotriva măsurii cu care se măsoară momentan timpul pe această planetă. Ţelul nostru este ca, dincolo de toate deosebirile existente, să promovăm o literatură critică în limba germană, care să depăşească tradiţionala pornire spre confirmarea de sine a literaturii minorităţilor şi să facă faţă actualului stadiu al dialogului social. Vrem să încercăm posibilităţile unei astfel de literaturi.” (24 iulie 1982)

În 1983, în Cenaclul „Adam Müller-Guttenbrunn” a fost impus poetul Franz Johannes Bulhardt, provenind din perioada stalinistă, iar în semn de protest o serie de tineri au părăsit cercul literar. Wagner a fost exclus de la Karpaten Rundschau , deoarece a refuzat să scrie elogios despre 23 august, rămânând şomer. La fel şi Herta Müller, care în 1980 a rămas fără servici datorită faptului că a refuzat să colaboreze cu Securitatea. Ea a reuşit ulterior să lucreze pe la diverse şcoli, unde trebuia să îşi reînnoiască anual contractul de muncă.

Următoarea ţintă a Securităţii a fost tânărul poet Helmuth Frauendorfer, care a fost interogat de mai multe ori în vara anului 1984, cu scopul de a declara că colegii săi de cenaclu promovau „texte duşmănoase”. El a fost bătut, a primit un avertisment scris şi ameninţarea că i se va intenta un proces. În consecinţă, şapte scriitori au trimis o scrisoare lui Cornel Pacoste, primul secretar al P.C.R. pe judeţul Timiş, şi lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, care merită reprodusă în întregime:

„Stimate tovarăşe preşedinte,

Dorim să vă aducem la cunoştinţă, noi, tinerii scriitori germani din Timişoara, următoarele: În zilele de 19, 20, 21, 24 iulie şi încă o dată în ziua de 20 august a.c., tânărul nostru coleg Helmuth Frauendorfer, absolvent al facultăţii de filologie din Timişoara (1984), cu un frumos început literar şi o bogată activitate artistică (a condus grupa germană de teatru a Casei de cultură a studenţilor) şi publicistică (ca responsabil al paginii în limba germană a revistei Forum studenţesc, pagină care, pentru noi inexplicabil, nu mai apare), a fost anchetat de către Securitatea Statului, şi anume de lt. col. Păduraru Nicolae şi maiorul Adamescu Ion. În cursul anchetei, colegul nostru a fost insultat şi o dată chiar bătut de maiorul Adamescu. I s-a cerut să semneze declaraţii prin care recunoaşte că ar fi scris poezii ostile statului nostru (folosim formula Securităţii) şi ar duce activităţi de acelaşi fel. De asemeni, i s-a cerut să semneze declaraţii că noi, cei care ne alăturăm colegului nostru prin această scrisoare, l-am fi influenţat şi orientat spre aceste activităţi «ostile». Aceasta şi prin Cenaclul «Adam Müller-Guttenbrunn» al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, cenaclu care a fost numit de către lt. col. Păduraru un «bârlog». «Bârlogul» este condus de scriitorul Nikolaus Berwanger, secretar al Uniunii Scriitorilor. În cenaclu activează o parte dintre semnatarii scrisorii de faţă. Ne-am decis să scriem această scrisoare deoarece incidentul cu tânărul nostru coleg, care de altfel s-a terminat cu un avertisment scris, nu este primul. De ani de zile suntem persecutaţi de către organele Ministerului de interne din Timişoara. Ceea ce scriem este răstălmăcit în mod tendenţios, căutându-se să se dovedească că activitatea noastră ar fi subversivă, suntem împiedecaţi să călătorim în străinătate, au avut loc percheziţii domiciliare, reţineri, unor colegi li s-a refuzat primirea în Uniunea Scriitorilor, deşi întrunesc condiţiile necesare acestei primiri, tineri colegi aflaţi la începutul scrisului sunt intimidaţi sau atraşi prin ameninţări să colaboreze cu Securitatea etc. Este evident că această stare de lucruri nu mai poate continua. Noi o considerăm o flagrantă încălcare a statutului naţionalităţilor din patria noastră şi, în ultimă instanţă, a spiritului congresului al IX-lea al partidului, care, cum se ştie, a pus societatea noastră pe baze noi, pronunţat democratice. Starea de lucruri descrisă nu reprezintă pentru noi altceva decât o boicotare sistematică a activităţii noastre de scriitori de limbă germană. Aceste tracasări nu sunt altceva decât încercări de a ne reduce la tăcere şi a ne forţa să părăsim ţara.

Apelăm la conducerea Uniunii Scriitorilor să intervină la conducerea de partid pentru a pune capăt acestor stări de lucruri din Timişoara. Dacă aceasta nu este posibil, ne vom adresa direct conducerii superioare de partid.

(O scrisoare similară am trimis-o şi primului secretar al Comitetului Judeţean P.C.R., Cornel Pacoste)

Timişoara, septembrie 1984.

Semnat: Helmuth Frauendorfer, Herta Müller, William Totok, Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson, Balthasar Waitz.

La 12 octombrie, semnatarii scrisorii au fost chemaţi la secretarul cu propaganda al judeţului Timiş, Eugen Florescu, care i-a tratat cu deosebită duritate. Participant la discuţie, şeful Securităţii timişene, colonelul Cristescu, i-a ameninţat făţiş că vor fi deferiţi Procuraturii. A doua zi, Florescu şi Cristescu au dispus ca semnatarilor scrisorii să le fie interzis accesul la Radio Timişoara şi în presa locală. Curând, în ianuarie 1985, Radio Timişoara şi-a încheiat complet activitatea. Încă înainte de aceasta, la Televiziunea Română fuseseră eliminate emisiunile săptămânale în limbile maghiară şi germană, iar întregul program a fost redus la două ore pe zi.

Tot în vara lui 1984 a fost anchetat de către Securitatea din Bucureşti pentru „scrieri antistatale” şi poetul Rolf Bossert, care a primit şi el un avertisment scris. După aceste evenimente dramatice, Cenaclul Guttenbrunn nu şi-a mai putut relua activitatea. Berwanger a rămas în Occident, iar conducerea a refuzat să înceapă noul sezon, în ciuda presiunilor Uniunii Scriitorilor. Chiar inspectorul-şef al Comitetului pentru cultură şi educaţie socialistă Timiş, Josef Tussinger, recunoştea la 5 iulie 1985 în Neuer Weg că activitatea Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn” a scăzut în intensitate în cadrul festivalului naţional „Cântarea României”. Din 1984 au fost desfiinţate şi secţiile pentru limbile germană şi maghiară ale Editurii timişorene Facla.

La ordinul Securităţii, Cenaclul Guttenbrunn a fost totuşi reînfiinţat în noiembrie 1985. Din comitetul de conducere făcea parte şi redactorul-şef al ziarului Neue Banater Zeitung, Erwin Lessl, care în curând avea să rămână şi el în Occident. După el, postul de la ziar a rămas neocupat. La ordinul lui Pacoste şi Florescu, William Totok a fost dat şi el afară de la ziar la 21 ianuarie 1985. Herta Müller nu a fost lăsată să călătorească în străinătate, datorită publicării volumului de proză Niederungen („Depresiuni”) la o editură din Berlinul de Vest, care a fost primit cu numeroase elogii. Singurul membru al grupului care a primit paşaportul, în mai 1985, a fost Richard Wagner, invitat la o întâlnire a poeţilor la Münster. Securitatea spera ca el să nu mai revină în ţară. Lui Totok i s-a refuzat o prezenţă similară în R.F.G., iar lui Frauendorfer chiar una în R.D.G.!

Nemaiputând suporta situaţia, Herta Müller şi Richard Wagner au făcut cerere de emigrare în octombrie 1985. Imediat, au primit interdicţia de a mai publica şi de a le mai fi amintite numele în presă. În septembrie, Totok i-a scris lui Nicolae Ceauşescu, menţionând situaţia dramatică în care se afla. El amintea: „În urma faptelor descrise mai sus, s-au înteţit şi represaliile pe alt plan. Deja în toamna anului 1984, după ce a fost expediată scrisoarea semnată de şapte scriitori forurilor amintite, mi s-a interzis – nu numai mie – orice colaborare la emisiunile postului teritorial de radio Timişoara (desfiinţat între timp). Interdicţia s-a aplicat în aşa fel, încât nu numai eventualele colaborări semnate de mine să nu fie transmise, ci şi numele meu să nu fie pronunţat într-un context sau altul. Această tabuizare a numelui meu a atins la ora actuală dimensiuni groteşti. Nu ştiu cine hotărăşte în România ca un autor să fie interzis, să nu i se publice lucrările, să nu-i apară semnătura sau să nu mai poată fi amintit. Cert este că, în cazul meu, se recurge la suprimare evidentă.” Şi încheia în acest fel: „Consider că aceste practici contravin în mod flagrant spiritului congresului al IX-lea de acum 20 de ani, care a trezit în cetăţenii acestei ţări multe speranţe. Ceea ce se întâmplă, după părerea mea, nu este altceva decât practicarea unui stalinism voalat.” Mai târziu, în decembrie 1985, Herta Müller, William Totok şi Johann Lippet adresau o scrisoare şi Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, în care anunţau că îşi retrag cererile de înscriere în Uniunea Scriitorilor, datorită faptului că aceste cereri erau trecute printr-un „filtru politic”, lucru care contravenea însuşi statutului organizaţiei.

La finele aceluiaşi an, reşiţeanul Rolf Bossert a obţinut în sfârşit aprobarea de a părăsi România. El a făcut relatări ample presei vest-germane asupra condiţiilor în care erau nevoiţi să îşi desfăşoare activitatea scriitorii germani din România. La 13 februarie 1986, ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung insera articolul Scriitori supuşi presiunii, în care se menţiona: „Scriitorii de limbă germană din România solicită tot mai des emigrarea în Occident pentru că statul le refuză publicarea operelor şi îi supune în acelaşi timp unei presiuni considerabile, a relatat Rolf Bossert, poet german născut în România. (…) Potrivit lui Bossert, cei ce solicită să părăsească România trebuie să aştepte ani de zile şi sunt supuşi nenumăratelor şicane ale autorităţilor. Ei îşi pierd serviciile şi continuă să trăiască sub limita de existenţă. Bossert a caracterizat drept «cazuri stringente» pe cele ale scriitorilor Richard Wagner, William Totok şi Herta Müller, ultima fiind autoarea volumului de proză Niederungen, apărut în urmă cu un an în Germania, distins cu mai multe premii şi primit cu entuziasm de critici.”

La 17 februarie, la numai şase săptămâni de când sosise în Germania, Rolf Bossert, în vârstă de 33 de ani, s-a sinucis, aruncându-se de la un etaj al azilului de emigranţi din Frankfurt în care locuia provizoriu. Colegii săi din ţară nu au putut nici măcar să publice un anunţ mortuar. La 21 ianuarie, Totok depusese la rândul său o cerere de emigrare.

În semn de solidaritate, în martie 1986 scriitorii Herta Müller, Johann Lippet, Richard Wagner şi William Totok au fost primiţi în Uniunea Scriitorilor vest-germani (V.S.), care a şi început o largă campanie în sprijinul lor. În declaraţia Uniunii erau pomeniţi şi Horst Samson şi Helmut Seiler, care erau de asemenea „supuşi unor presiuni crescânde.” Erau amintite şi cazurile poetului Gheorghe Ursu, care a decedat în arest, în condiţii neelucidate, şi al criticului şi poetului Marius Robescu, găsit mort în locuinţa sa. Comunicatul oficial al Uniunii a fost transmis la 2 aprilie de către agenţia germană de presă D.P.A. (Deutsche Press Agentur), fiind preluat în numeroase publicaţii. Totodată, Uniunea trimitea o scrisoare deschisă cancelarului Helmut Kohl, cu rugămintea de a nu-l vizita pe Ceauşescu. Aceasta a fost difuzată de posturile de radio Deutsche Welle şi Europa liberă.

În aşteptarea primirii paşaportului, Herta Müller şi Richard Wagner locuiau în apartamentul lui William Totok din Timişoara (primit iniţial de Wagner), care a fost de-a lungul timpului supus mai multor spargeri dubioase. În sfârşit, în 1987 au putut şi ei să părăsească România, devenită atât de neospitalieră. În 1988 a plecat şi Johann Lippet. Întregul Grup de acţiune a ajuns în Germania, cu excepţia lui Werner Kremm, care se îndepărtase demult de foştii săi colegi şi care trăieşte şi acum la Reşiţa. De asemenea, nu trebuie uitate numele celor trei victime, Rolf Bossert (1986), Roland Kirsch (1989) şi Anemone Latzina (1993).

Istoria zbuciumată a tinerilor scriitori germani din Banat în ultimele două decenii ale epocii comuniste dovedeşte care era climatul general în România acelor ani. Stalinismul revenea puternic pe poziţii şi toate aspectele vieţii umane şi intelectuale se aflau într-o continuă degradare. Disidenţa scriitorilor germani a fost tratată de către Securitate cu maximum de duritate care se putea aplica în acel moment, când organismele internaţionale erau cu ochii pe România. Trebuie însă menţionat că lupta Aktionsgruppe Banat cu regimul comunist nu a fost una zadarnică. Ea a menţinut în Banat un climat şi o stare de spirit a populaţiei profund ostile regimului. În scurt timp, efectele aveau să se vadă. Izbucnirea revoluţiei din decembrie 1989 la Timişoara, în Banat, a reprezentat cel mai bun răspuns pe care opresorii acestor tineri entuziaşti puteau să îl primească. Iar Premiul Nobel al Hertei Müller de peste 20 de ani a demonstrat definitiv cât de „justificate” fuseseră acţiunile Securităţii lui Ceauşescu.

Bibliografie: William Totok, Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Iaşi, 1995; Idem, Constrângerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri, Iaşi, 2001; http://ro.wikipedia.org/wiki/Grupul_de_Ac%C5%A3iune_Banat .

Mircea Rusnac – Aspecte ale evoluţiei evenimentelor din Banat in perioada comunizării forţate a României (1944-1948)

17 Iunie 2009

Scurta perioadă necesară comunizării forţate a României, aflată sub ocupaţia trupelor sovietice şi cedată sferei de influenţă a lui Stalin, prezintă un deosebit interes pentru cercetătorii de peste timp prin multitudinea şi diversitatea evenimentelor care o marchează. În Banat, de asemenea, ea abundă în elemente care merită a fi prezentate şi scoase la suprafaţă. Este vorba atât despre fenomene petrecute la nivelul întregii ţări, ale căror efecte, cum este şi firesc, s-au resimţit şi în judeţele sud-vestice, cât şi despre unele fenomene particulare, specifice regiunii de care ne ocupăm. Acestea au fost determinate de factorii care denotă diversitatea în cadrul unităţii, adică diferenţierea regională cuprinsă în statul unitar. Banatul nu a făcut excepţie de la procesul comunizării României, dar evoluţia evenimentelor a cunoscut aici unele nuanţe care se datorau în primul rând faptului că Banatul, ca şi celelalte regiuni ale ţării, avea specificul său.

Factorul declanşator al acestei evoluţii îl reprezenta prezenţa, în ţară şi în regiune, a trupelor sovietice, care au impus o ocupaţie sufocantă şi îndelungată. Prezenţa lor aici în calitate de învingătoare a sporit brutalitatea unei ocupaţii dureros resimţită de o populaţie şi aşa suficient de traumatizată de efectele unui război inutil. Comportamentul sovieticilor, care au înţeles să se prevaleze în cel mai înalt grad de avantajele raportului dintre învingător şi învins, a rămas în memoria locuitorilor regiunii. Unele documente, scoase mai târziu la iveală, încearcă să ne redea atmosfera teribilă a acelor zile.   Într-un raport trimis la 27 septembrie 1944 de Armata I română către Marele Stat Major se precizau următoarele:

„1 În noaptea de 16/17 sept. a.c., trupele sovietice au spart casa de bani a Ocolului silvic Coşava (Severin), de unde au luat suma de 720.000 lei fără nicio formalitate.

2 În aceeaşi comună, ostaşii sovietici au ridicat cu forţa de la diferiţi locuitori vite, porci, cai, căruţe, hamuri, alimente, băuturi şi alte obiecte casnice.

Intervenţiile făcute de jandarmii şi organele administrative pe lângă comandamentele Armatei Roşii au fost fără rezultate.

Aceste jafuri produc vii nemulţumiri în rândul populaţiei.

3 De la fabrica de oţet Margina (Severin), ostaşii sovietici au ridicat o cantitate de spirt rafinat (stoc de război) fără nicio formalitate.

Valoarea spirtului ridicat se cifrează la un miliard şi jumătate de lei. Nu s-a eliberat niciun act doveditor.

4 De la aceeaşi fabrică, sovieticii au ridicat cu forţa 1.000 l benzină şi o trăsură.” (1)

Iar la 3 octombrie 1944, garnizoana Timişoara raporta aceluiaşi Mare Stat Major, sub semnătura colonelului Gheorghe Anghelescu, locotenent-colonelului I. Gheorghiu şi maiorului O. Ardeleanu: „Trupele sovietice nu respectă ordinele cu privire la aprovizionare.

În afară de cantitatea care se predă prin serviciul intendenţei Corpului 7 Teritorial, trupele sovietice ridică de pe teritoriu din depozitele instituţiilor de stat şi particulare alimente, vite etc., fără nicio autorizaţie şi înlăturând prin ameninţare serviciul de pază.

În acest mod au fost secătuite multe depozite şi localităţile sărăcite fără să poată opune vreo rezistenţă.

Comandantul garnizoanei a adus personal la cunoştinţa delegaţilor sovietici toate abuzurile.

Deşi aceştia i-au dat asigurări că s-au dispus măsuri, totuşi sistemul continuă.

Din comunele eliberate se strâng toate animalele (vaci, porci, boi, cai, oi etc.).

În zilele de 1 şi 2 octombrie s-au trecut prin Timişoara spre Arad cirezi de câteva sute de vite şi turme de oi şi porci.

În garnizoana Timişoara funcţionează Serviciul intendenţă al Corpului 7 Teritorial, care poate să aprovizioneze trupele sovietice fără nicio greutate.” (2)

Sunt numai două dintre nenumăratele fapte de acelaşi fel, sau chiar mai grave (asasinate, violuri etc.), comise de trupele sovietice la scara întregii ţări. (3) Totodată, autorităţile române erau acuzate permanent de sovietici că nu le erau suficient de favorabile şi nu le dădeau întregul concurs. Conducerea României era acuzată şi de faptul că se purta prea puţin aspru cu germanii şi maghiarii care, din cauza războiului, trebuiau să dea socoteală ca naţiuni învinse, chiar atunci când erau cetăţeni români. Cât despre cetăţenii Germaniei şi Ungariei aflaţi în România, atitudinea faţă de ei trebuia să fie necruţătoare. O spunea şi celebra notă a generalului-locotenent Vinogradov din 2 noiembrie 1944, care a determinat căderea primului guvern Sănătescu: „Supuşii germani şi unguri care trăiesc pe teritoriul României, până acum n-au fost internaţi, iar cei internaţi sunt întreţinuţi în condiţii ce le permit cu impunitate, zilnic să părăsească lagărul, să întreţină legături cu aderenţii mişcării lor şi să primească pachete fără niciun control.” (4)

Economia naţională a cunoscut o prăbuşire rapidă sub catastrofala ocupaţie impusă. Punctul culminant a fost atins în anul 1946, fapt recunoscut ulterior şi de istoriografia comunistă, care publica următoarele cifre: „Dacă se ţine seama de faptul că, la mijlocul lunii august 1946, România nu dispunea de niciun fel de rezerve de cereale din anii anteriori, că după recolta din 1946 deficitul de cereale se ridica la 4.880 vagoane de grâu şi secară şi 141.500 vagoane de porumb, adică un total de 146.380 vagoane de cereale (fără a lua în calcul necesarul de sămânţă pentru noua recoltă), rezultă limpede dimensiunile acestei foarte grave situaţii în faţa căreia a fost pus poporul român. În afara lipsei de materii prime pentru industrie, urmările secetei s-au răsfrânt asupra situaţiei materiale, şi aşa destul de grea, a maselor muncitoare. Astfel, rezervele de cereale pentru consumul intern au scăzut cu 48%, rezervele de grăsimi cu 69%, de carne cu 47,12%, iar şeptelul s-a redus cu 47% faţă de perioada 1930-1939. S-a creat o mare disproporţie între salarii şi preţuri în defavoarea salariilor. În această perioadă au crescut uimitor de mult preţurile «la negru», s-a devalorizat moneda, s-au accentuat fenomenele inflaţioniste.” (5)

Dezorganizarea de către ocupanţi a economiei româneşti avea drept scop provocarea de agitaţii sociale, care urmau a fi exploatate de partidul comunist şi de aliaţii săi din Frontul Naţional Democrat, care revendicau acapararea deplinei puteri politice în stat. Punând rapid stăpânire pe sindicate, comuniştii organizau permanent mari manifestaţii ale muncitorilor industriali, care erau obligaţi să solicite numirea unui guvern al F.N.D., care se bucura de o popularitate minimă în întreaga ţară, avertizată asupra pericolului comunist. Deja din octombrie 1944, de exemplu, la Timişoara, la fel ca şi în multe alte localităţi ale ţării, aveau loc mitinguri bine sincronizate, care cereau imperativ formarea unui guvern al F.N.D. În februarie 1945, Scânteia pretindea chiar că la un asemenea miting de la Timişoara ar fi participat 35.000 de oameni. (6) La 10 februarie mai erau consemnate astfel de „adunări cetăţeneşti” şi la Sânnicolau Mare şi la Arad. (7) Aceste adunări se soldau întotdeauna cu energice telegrame de adeziune trimise către Consiliul F.N.D. Astfel au procedat, de exemplu, 14 uzine timişorene, 8 comune rurale, 2 fabrici (fără indicarea localităţii) etc. (8) Relatările din presă asupra acestor adunări, ca şi telegramele, erau foarte succinte. Totuşi, uneori se arăta şi cine erau vorbitorii de la mitinguri. La Timişoara au fost opt, reprezentând: Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Femeile Democrate, Partidul Social Democrat. La Arad au luat cuvântul cinci persoane, dintre care două de la Partidul Comunist din România şi câte una de la Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor şi sindicate. (9)

Partidul comunist era încă extrem de slab, atât în regiune, cât şi în ţară, în anii 1944-1945. Situaţia nu s-a modificat decisiv nici după ce Vâşinski l-a adus la putere la 6 martie 1945. De aceea, când, în octombrie, a avut loc prima întrunire a conducerii partidului cu delegaţii din teritoriu, ea nu s-a numit congres, ci numai conferinţă. În legătură cu faptul că s-a preferat formula conferinţei celei a congresului, la 31 iulie 1945, de la tribuna conferinţei regionale Banat a P.C.R., Alexandru Moghioroş declara: „Conferinţa aceasta este pregătitoare. Conferinţa nu face parte din sarcini. Congresul se face la anumite intervale de timp şi congresul stabileşte etapele strategice, etapele revoluţionare adică, când avem în faţa partidului o cotitură istorică de rezolvat, iar conferinţa noastră pe ţară este în drum de a pregăti congresul pregătitor (sic!). Partidul nostru a ieşit în 23 august cu 1.000, care azi în scurt timp a ajuns la 120.000, acest partid care nu este consolidat, nu este ideologiceşte organizat, nu poate rezolva astfel de chestiuni, atât mai mult pentru că asemenea chestiuni nu se pun în faţa noastră.” (10)

În consecinţă, urmărindu-se creşterea permanentă a numărului membrilor partidului comunist, în aceşti ani calitatea a contat prea puţin. Au fost acceptaţi toţi cei care au venit, indiferent de trecutul lor, inclusiv mulţi legionari. Aceştia erau cei mai vulnerabili, întrucât puteau fi lesne trataţi drept fascişti şi trimişi la închisoare dacă refuzau să coopereze. Rândurile partidului au fost completate în special de minoritari etnici, o masivă infiltrare a maghiarilor şi evreilor fiind semnalată şi în Banat, ca şi în alte regiuni. (11) Astfel, evreii erau bine reprezentaţi în Moldova, în timp ce în Delta Dunării se remarcau ruşii şi lipovenii, iar, ca un exemplu concret, 34 dintre cei 36 de membri ai organizaţiei de la prefectura judeţului Mureş erau alogeni, mai ales maghiari. (12) Dar aflat, în special din 1946, în expansiune cantitativă, P.C.R. plătea tribut propriilor greşeli. Între acestea, înscrierea în partid a numeroşi minoritari i-a îndepărtat pe români, care erau atraşi de lozincile opoziţiei. În circumscripţia administrativă Timişoara, la 5 iulie 1946, situaţia era următoarea: „Mulţi unguri şi evrei încadraţi în partidul comunist. Din această cauză s-a accentuat şi acţiunea opoziţiei, care încearcă pe orice cale să contrabalanseze.” (13)

Conştienţi de slăbiciunea propriului partid, liderii comunişti urmăreau întărirea lui prin absorbţia altor formaţiuni de stânga, în special a Partidului Social Democrat. Ideea a găsit susţinători şi printre unii conducători procomunişti ai social-democraţilor, între care cel mai fidel exponent era Lothar Rădăceanu. Cu ocazia unor întâlniri pe care le-a avut cu activul organizaţiilor P.S.D. din Banat, Rădăceanu a subliniat necesitatea întăririi unităţii celor două partide de stânga, unitate care stătea practic la baza coaliţiei de guvernământ, recomandând să se ia în seamă „bazele colaborării cu partidul comunist”, pentru că „numai în această colaborare P.S.D. s-a putut afirma în viaţa politică a României şi numai astfel el poate contribui la deschiderea drumului spre România socialistă.” (14) Dar membrii bănăţeni ai P.S.D. nu doreau nicidecum înghiţirea partidului lor de către comunişti. Înaintea congresului din 10 martie 1946, în P.S.D. a avut loc clarificarea situaţiei la nivelul organizaţiilor judeţene. La Timişoara, Constantin Titel Petrescu se bucura de un larg sprijin în rândul organizaţiei locale, la fel ca şi la Hunedoara, unde 13 dintre cei 14 delegaţi erau pentru independenţa partidului lor faţă de blocul procomunist. (15) În urma rupturii produse în P.S.D. la acel congres, organizaţiile judeţene din Banat vor adera în cea mai mare parte la noul Partid Social Democrat Independent.

Şi Frontul Plugarilor avea în Banat o lipsă acută de cadre pregătite, care impieta, la rândul ei, asupra coerenţei programului său. Astfel, la conferinţa regionalei Banat a P.C.R. din 6-8 februarie 1946, analizându-se activitatea Frontului Plugarilor de aici, s-a constatat că aceasta era foarte slabă, datorită penuriei de intelectuali care să poată interpreta pe înţelesul populaţiei legea reformei agrare, şi de aceea „se simte neactivitate şi nepricepere.” (16)

Atenţia principală a Frontului Plugarilor era îndreptată către segmentul rural al populaţiei, mai puţin receptiv la discursul partidului comunist. Tactica era stabilită de P.C.R., care a împânzit organizaţia cu proprii activişti, inclusiv de la nivelul central. De multe ori aceştia şi-au depăşit atribuţiile, generând confuzii, fapt sesizat şi de acelaşi Alexandru Moghioroş, membru în comitetul central al P.C.R., care avertiza la Timişoara că „trebuie luate măsuri ca comuniştii (sic!) să nu se substituie Frontului Plugarilor. Sunt cazuri când un membru al partidului este şi preşedintele Frontului Plugarilor, şi secretarul partidului.” (17) Totodată, activitatea conducerii regionalei Banat a Frontului Plugarilor era considerată drept „nesatisfăcătoare”. (18)

Nici după alegerile din 19 noiembrie 1946 nu s-au înregistrat progrese notabile, fiind consemnat chiar un recul. În sinteza pe luna februarie 1947, întocmită de regionala Banat a comuniştilor, se constata că: „Frontul Plugarilor grupează ţăranii şi intelectualitatea de la sate. N-a reuşit să formeze cadre sănătoase şi să aibă la sate organizaţii viabile. Nu se poate aprecia forţa lor, căci cifrele date de ei nu sunt adevărate.” Concluzia era că „în general, Frontul Plugarilor n-a reuşit să cuprindă marea majoritate a sătenilor şi a intelectualilor de la sate.” (19) Cu toate acestea, având sprijinul comuniştilor, Frontul Plugarilor izbutise să organizeze la începutul lunii iunie 1946 un miting electoral la Timişoara. (20)

Dizidenţele din Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, provocate la nivel central de agenţii comuniştilor, erau practic inexistente în judeţele bănăţene. Conferinţa regionalei P.C.R. Banat din 6-8 februarie 1946, referindu-se la „activitatea” în regiune a P.N.Ţ.-Alexandrescu, constata: „s-a constituit comitetul de conducere, dar numai pe hârtie, nedepunând nicio muncă pe teren, o bună parte din ei făcând încă parte din manişti.” (21) Cât despre Nicolae Lupu, Alexandru Moghioroş comenta la Timişoara, la 12 noiembrie 1945, că acesta „caută să facă o retragere strategică, însă în fond susţine politica lui Maniu.” (22) La nivelul organizaţiilor judeţene bănăţene ale acestei noi dizidenţe, progresele erau greoaie. Cei veniţi iniţial erau simpatizanţi mai vechi ai doctorului Nicolae Lupu, dar aderenţa la masa electoratului era extrem de redusă. (23)

Partidul comunist s-a bazat mult şi pe influenţa Uniunii Populare Maghiare în rândul populaţiei minoritare maghiare din Banat. (24) El a ţinut sub observaţie continuă U.P.M., raportând progresele acesteia. În februarie 1946, la Timişoara, se sconta pe faptul că, datorită influenţei uniunii, 90% din populaţia maghiară va vota F.N.D.-ul. (25) De altfel, s-a dovedit încă o dată că în problema Transilvaniei, maghiarii aveau acelaşi punct de vedere, indiferent de opţiunile lor politice. Judeţeana Timiş-Torontal a P.C.R. raporta în acest sens, la 31 august 1946, că „în rândurile populaţiei maghiare se observă o agitaţie în chestiunea Ardealului. În urma discursului ministrului de externe al Ungariei, Gyöngyösi, se observă în rândurile lor o pronunţată solidaritate naţionalistă şi scoaterea în evidenţă în toate cazurile a coloritului unguresc. În U.P.M. se caută să se atragă şi populaţia de origine germană pentru a forma o masă mai mare.” (26)

Rezultatele alegerilor de la 19 noiembrie 1946 au confirmat justeţea tacticii în privinţa participării U.P.M. pe liste separate, căci au fost culese marea majoritate a sufragiilor populaţiei maghiare. Consolidată în urma acestui succes, uniunea avea încă probleme interne, legate de opţiunile celor ce doreau să acceadă la conducere. Conform unui raport al regionalei Banat a P.C.R. din ianuarie 1947, relativ la starea Uniunii Populare Maghiare, „conducerea e formată în majoritate din comunişti (preşedinte: Kiss Pavel, Lazăr Iosif, vicepreşedinte), totuşi reacţiunea maghiară face încercări serioase de a pătrunde în conducerea U.P.M. şi are mici rezultate.” (27) De altfel, după alegeri, în februarie 1947, U.P.M. a fost cooptată totuşi în Blocul Partidelor Democrate, patronat de P.C.R.

Deşi manifestau atâta slăbiciune, formaţiunile din F.N.D. (apoi B.P.D.) continuau să guverneze ţara, bazate pe sprijinul armatelor sovietice de ocupaţie. Împotriva lor, opoziţia democratică a izbutit să organizeze o puternică rezistenţă anticomunistă. Ea s-a manifestat pe multiple planuri. Una dintre cele mai importante acţiuni în acest sens a fost greva studenţilor timişoreni din anul 1946. „Greva studenţilor timişoreni din anul 1946 a fost doar o verigă în lanţul de evenimente ce au marcat instaurarea şi consolidarea stăpânirii comuniste în România”, afirma unul dintre organizatorii ei. (28) Această grevă generală a studenţilor a reprezentat un protest împotriva dominaţiei comuniste şi sovietice asupra României şi o dovadă de solidaritate cu greva care se desfăşura la Cluj în acelaşi an.

Dar ce se întâmplase la Cluj? Iată relatarea evenimentelor, consemnată în raportul anual asupra României pe 1946 al ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti, Adrian Holman: „D-lui Groza îi făcea plăcere să afirme cât mai des posibil că rezolvase problema transilvăneană, dar din acest punct de vedere era extraordinar de naiv. După cum am văzut, mai toţi ungurii transilvăneni găsiseră de cuviinţă să devină membri ai organizaţiei M.A.D.O.S.Z., controlată de comunişti, în timp ce marea majoritate a românilor transilvăneni erau adepţi ai d-lui Maniu. Rezultatul a fost acela că guvernul Groza a avut o tendinţă de a acorda un tratament preferenţial minorităţii ungare comuniste, faţă de majoritatea românească ce suferise din cauza ungurilor în timpul războiului, iar această politică a agravat şi mai mult animozităţile. În noaptea de 28 spre 29 mai, după ce se luase cunoştinţă de termenii tratatului de pace, la Cluj a avut loc o încăierare serioasă între studenţii români şi studenţii unguri comunişti. Se pare că în acele condiţii, muncitorii unguri comunişti de la fabrica de încălţăminte «Dermata» au fost transportaţi la Universitatea din Cluj în camioane ale Căilor Ferate Române, iar acolo au devastat căminul studenţesc şi i-au atacat pe studenţii români cu arme de foc. Autorităţile române nu au făcut nicio încercare să intervină şi autorităţile universitare au trebuit, în final, să apeleze la comandantul garnizoanei sovietice pentru a restabili ordinea. S-au făcut numeroase arestări printre studenţii implicaţi, iar presa a afirmat la început că incidentul fusese cauzat în exclusivitate de studenţii «reacţionari». Totuşi, aceste tulburări aveau să se dovedească a fi avut un caracter naţionalist, mai degrabă decât unul ideologic, fiind prima reacţie a ungurilor transilvăneni, probabil la instrucţiunile Budapestei, la decizia de la Paris, de a restabili fără modificări frontiera stabilită la Trianon. În jurul lor s-a făcut multă publicitate la posturile de radio ungureşti, pentru a se demonstra că prezentele decizii în privinţa Transilvaniei nu erau satisfăcătoare. Acţiunea lipsită de orice logică a guvernului român de a aresta studenţi români şi nu pe agresorii lor unguri este încă un exemplu al principiului după care se ghida guvernul, de a acorda imunitate comuniştilor, faţă de orice acţiune arbitrară, indiferent de delictul comis, iar în al doilea rând al convingerii lor că dr. Groza rezolvase deja problema ungaro-română în Transilvania, din punct de vedere naţional.

Totuşi, acest incident a fost destul de grav ca să necesite vizita la Cluj a d-lui Pătrăşcanu, ministrul de justiţie (la 8 iunie, n.n.), iar mai apoi, probabil sub presiunea opiniei publice din nordul Transilvaniei, el a făcut o afirmaţie cu totul contrară liniei adoptate de obicei de guvernul lui şi de partid în astfel de probleme. Vorbind în numele guvernului şi al comitetului central al Partidului Comunist Român, a afirmat  că tensiunea era alimentată în nordul Transilvaniei de către ungurii care se întorseseră în această provincie în 1940 împreună cu forţele de ocupaţie şi care acum deveniseră agenţi ai revizioniştilor unguri. Se vor lua măsuri, a spus el, atât împotriva ungurilor, cât şi a românilor, care «instigau la ură şi încercau să curme viaţa paşnică din Transilvania». Această primă dovadă de realism din partea guvernului cu privire la problema minorităţilor din Transilvania a fost foarte bine primită şi de presa guvernului, şi de cea din opoziţie.” (29) Trebuie amintit faptul că ulterior această cuvântare va fi pretextul destituirii, al arestării şi execuţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

„Societatea elevilor ingineri” reunea într-o organizaţie studenţească apolitică pe studenţii „Şcolii Politehnice” din Timişoara, şcoală întemeiată în 1920 de regele Ferdinand, primul ei rector fiind Traian Lalescu. Societatea, înfiinţată tot în 1920, avea personalitate juridică, statut de organizare şi funcţionare, steag, însemne (ştampilă şi insigne), arhivă şi sediu. Desfiinţată de Carol al II-lea în 1938, Societatea şi-a reluat activitatea legală după 23 august 1944, când şi-a ales şi primul comitet studenţesc. Criteriul de bază pentru alegerea membrilor comitetului de conducere a Societăţii, în conformitate cu statutul asociaţiei, erau: situaţia şcolară, comportarea în societate, dorinţa de a activa pentru o viaţă mai bună a studenţilor Şcolii şi identificarea cu idealurile poporului român. (30) Duminică, 5 decembrie 1945, a avut loc alegerea celui de-al doilea comitet de după 23 august 1944, după un serviciu religios, în cantina şcolii, sub conducerea profesorului Vlad, decanul Facultăţii de Construcţii. Comitetul era compus din 17 membri, reprezentând cele trei facultăţi ale Şcolii: de Electromecanică, de Mine şi Metalurgie şi de Construcţii, toţi fiind şefi de promoţie sau studenţi cu situaţia şcolară foarte bună, şi un secretar, tot student din anul V. (31) Acestui comitet, cu statut de asociaţi, i se afiliau toate comitetele studenţeşti ale celorlalte facultăţi din Timişoara: de Agronomie, de Teologie şi de Medicină. În felul acesta a luat fiinţă Centrul Studenţesc din Timişoara. În funcţia de preşedinte al Societăţii a fost ales studentul Cezar Zugravu de la Facultatea de Electromecanică. (32)

Până în aprilie 1946, activitatea Societăţii a decurs relativ normal, dar după acea lună asupra ei s-au exercitat o serie de presiuni din partea organizaţiilor de tineret comuniste şi procomuniste din Timişoara, precum: „Tineretul Muncitor”, „Tineretul Comunist”, „Tineretul Progresist” etc., cu intenţia de a şi-o aservi. Ca urmare, primul conflict deschis cu autorităţile comuniste ale oraşului a avut loc în momentul aniversării zilei de 10 mai. „Regele Mihai se bucura de mult respect şi dragoste din partea studenţilor timişoreni şi de aceea am hotărât să-i organizăm o manifestare separată, în afara programului oficial”, îşi amintea peste ani Cezar Zugravu. (33) Dar manifestaţia studenţească, începută în faţa clădirii Operei şi continuată pe bulevardul Mihai Viteazul, „a fost atacată de poliţie şi împrăştiată brutal cu lovituri de baston şi de pumn, procedându-se şi la mai multe arestări. În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii Politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (34)

„A urmat marea grevă a tuturor studenţilor din Timişoara, care a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946, grevă de protest şi solidaritate cu greva studenţilor de la Cluj, ca urmare a devastării căminelor lor şi agresării studenţilor clujeni de către formaţii de bătăuşi comunişti.” (35)

Centrul Studenţesc din Cluj solicitase, în urma evenimentelor descrise pe larg mai sus, acţiuni de solidarizare de la celelalte centre studenţeşti din ţară. Ca răspuns, studenţii timişoreni (în număr de 3.000), (36) prin adunări, au hotărât declanşarea grevei începând cu data de 17 iunie 1946. (37)

În timp ce guvernul, după cum s-a văzut, l-a trimis la Cluj pe ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru a discuta rezolvarea nemulţumirilor de acolo, la Timişoara au fost trimişi numai subsecretarul de stat profesor Aurel Potop de la Ministerul educaţiei naţionale, şi Miron Niculescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, şi nu, aşa cum ceruseră studenţii, primul ministru Petru Groza sau ministrul educaţiei, Ştefan Voitec. (38) De aceea, la discuţiile care s-au desfăşurat la primăria oraşului, studenţii au trimis o delegaţie de „rang mai mic” din cadrul comitetului lor, în frunte cu Alexandru Bitang, şeful de promoţie al anului IV. (39) O altă delegaţie studenţească a fost trimisă la Cluj, spre a constata cum fuseseră soluţionate revendicările studenţilor grevişti de acolo. Cum nu se observase nicio îmbunătăţire, s-a ajuns la concluzia că greva de la Timişoara trebuia continuată. (40) Când 32 de studenţi au fost arestaţi, în favoarea lor a intervenit rectorul de atunci, profesorul Cândea, care a obţinut punerea lor în libertate. (41) În timpul verii, exmatriculările şi arestările printre studenţi au continuat, dar ele au fost anulate prin intervenţia aceluiaşi profesor Cândea, presat de comitetul greviştilor (unii studenţi fuseseră închişi la Piteşti). (42)

În luna octombrie 1946, studenţimea timişoreană a participat la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. (43) „Cu această ocazie, studenţimea din Timişoara şi locuitorii oraşului au manifestat pentru rege, adunându-se în faţa Catedralei şi în Piaţa Operei, precum şi în spaţiile din jur, într-un număr evaluat atunci la cel puţin 300.000 de persoane.” (44) Ultima şedinţă a comitetului studenţesc a avut loc după falsificarea alegerilor generale din 19 noiembrie 1946, când s-a constatat inutilitatea continuării rezistenţei. (45)

În retrospectivă, Cezar Zugravu consemna aceste elemente legate de greva studenţimii timişorene din vara anului 1946: „în primul rând, spiritul de solidaritate perfectă dintre studenţii diferitelor etnii, care au participat la această acţiune, fie că erau români, maghiari, germani, sârbi sau alte naţionalităţi; nu a existat niciun caz de sustragere sau de ezitare din partea niciunui student privind mobilul grevei; în al doilea rând, am înregistrat cu multă mulţumire spiritul de înţelegere şi de aprobare a întregii populaţii a oraşului Timişoara şi în special din partea elevilor din clasele superioare de liceu; exemplul cel mai convingător a fost oferit de elevele şi profesoarele Institutului Catolic Notre-Dame, de pe strada Tilbisz (de lângă «şcoala veche»).” (46) La fel au procedat funcţionarele de la Poşta centrală, Societatea de Crucea Roşie, care încă nu era aservită noului regim, ca şi mulţi cetăţeni ai oraşului, care au oferit ajutoare studenţilor grevişti. (47) Totodată, studenţii au fost încurajaţi şi ajutaţi în acţiunea lor de următorii profesori universitari: Marin Bănărescu, Plauţiu Andronescu, Alexandru Nicolau, Adrian Stambuleanu, Severineanu, Bakonyi, Vlădea, Câlniceanu, Bonea etc. (48) Datorită acestor acte de curaj, numeroşi profesori ai Şcolii Politehnice timişorene au fost anchetaţi, condamnaţi şi persecutaţi de autorităţile comuniste în anii următori. Este vorba despre Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger etc. (49) Lor li se adaugă nenumăraţi absolvenţi din acei ani ai Şcolii Politehnice. (50)

Greva studenţilor a reprezentat numai una dintre numeroasele forme de opoziţie faţă de procesul de comunizare a ţării din acei ani. Astfel, într-un raport din 4 iulie 1946, prefectura judeţului Timiş-Torontal comunica guvernului că „opoziţia se simte foarte puternică şi nu se sfieşte a o arăta. Are siguranţa deplină în câştigarea alegerilor şi reuşeşte câteodată să intimideze pe membrii B.P.D., cărora le zdruncină încrederea. Spiritul tradiţionalist al populaţiei bănăţene ajută mult opoziţia.” (51) Iar la 31 august 1946, regionala Banat a Partidului Comunist Român arăta într-un raport informativ că punctul de greutate al propagandei opoziţiei revenea echipelor trimise la sate. (52)

Ca urmare, înaintea alegerilor, atât pe linia partidului comunist, cât şi a organelor de interne, se desfăşura o muncă informativă intensă în legătură cu „reacţiunea” şi starea generală de spirit a populaţiei. Ştirile nu erau dătătoare de optimism pentru regim, de vreme ce Siguranţa judeţului Timiş-Torontal raporta că majoritatea ţăranilor era înrolată în Partidul Naţional Ţărănesc. (53) Deşi autorităţile au depus eforturi însemnate, situaţia nu s-a modificat nici în rândurile armatei. Astfel, într-o informare a secţiei militare a organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a P.C.R. din iunie 1946, se constata că „ofiţerii şi subofiţerii în majoritatea lor au rămas reacţionari regimului democratic. Cu toată munca depusă, ei nu se pot împăca cu regimul nou, care trebuie să ia locul celui fascist-reacţionar din trecut”, trupa înscriindu-se pe aceleaşi coordonate. (54)

La 1 mai 1946, la Timişoara, adepţii opoziţiei au ocupat unele puncte importante din centrul oraşului, pentru a împiedica desfăşurarea manifestaţiei organizate de comunişti. (55) Confruntări aveau loc şi în lumea rurală. De exemplu, în campania electorală, în comuna Balinţ din judeţul Severin a avut loc o întrunire a P.N.Ţ. La ea a luat cuvântul, între alţii, şi Aurel Vernichescu, unul dintre conducătorii judeţeni ai partidului şi, ulterior, un conducător al partizanilor anticomunişti din Munţii Banatului. (56) În urma atacării adunării de către adepţi ai guvernului Groza, s-a produs o busculadă, în cursul căreia un ţăran participant la întrunire a fost rănit grav, decedând în aceeaşi seară. (57) În continuare, organizaţiile bănăţene ale P.N.Ţ. şi-au intensificat propaganda în teritoriu, mai ales la sate, unde echipele trimise de ele se deplasau săptămânal.

Raportul regionalei P.C.R. Banat din 31 august 1946 mai consemna că „P.N.L. Brătianu, neavând un număr de membri ca P.N.Ţ. Maniu, se observă în acest partid o delăsare complectă, membrii nu desfăşoară o activitate remarcabilă.” (58) Dar la 1 octombrie, aceleaşi autorităţi semnalau că la liberali se simţea o dinamizare a activităţii, care venea mai ales din partea tineretului P.N.L., condus de avocatul Furlugeanu, şi că a fost creată chiar o reţea de informaţii a liberalilor în sânul B.P.D. (59) Această reţea s-a dovedit a fi extrem de utilă. Astfel, la 13 septembrie 1946, organizaţia judeţeană Timiş-Torontal a Partidului Naţional Liberal trimitea tuturor filialelor sale locale următoarea notă informativă: „Forurile conducătoare ale B.P.D. din judeţul Timiş-Torontal au hotărât cu privire la operaţiunile electorale următoarele:

1 Secţiile de vot se vor înfiinţa exclusiv în acele comune care sunt favorabile guvernului, înfiinţându-se în aceste comune mai multe secţii de votare, chiar 2-5 secţiuni. Sunt vizate în special comunele cu minorităţi sârbo-maghiare, bulgare, croate etc. În comunele unde opoziţia este puternică nu se vor înfiinţa secţii de votare, alegătorii acestor comune urmând să fie împiedicaţi prin toate mijloacele de a se deplasa la secţii foarte îndepărtate de comunele cu populaţie opozantă.

2 Comunele cu alegători opoziţionişti vor fi dirijate să voteze în localităţi îndepărtate, pentru ca alegătorii să poată fi intimidaţi şi împrăştiaţi.

3 În ziua alegerilor, numeroase comisii de propagandişti vor circula prin comunele cu secţii de votare.

4 Se preconizează percheziţii domiciliare şi arestarea unui număr mare a conducătorilor opoziţiei în preajma alegerilor.

5 Autorităţile vor căuta să lămurească pe locuitorii comunelor în care opoziţia este puternică că nu sunt obligaţi să meargă la vot.

6 Registrele electorale întocmite în mod preliminar de către notar vor fi revizuite şi cenzurate de către comitetul electoral al B.P.D., înainte de afişare ştergându-se membrii partidelor de opoziţie, aceştia fiind împinşi pe calea contestaţiilor.

7 Rapoartele oficiale ale pretorilor din judeţ prevăd o majoritate de 60-70% pentru B.P.D.

8 O circulară a sindicatului muncitorilor arată că pentru seceta din acest an «este de vină reacţiunea».” (60)

La rândul său, după constituire, Partidul Social Democrat Independent a întâmpinat extrem de multă ostilitate din partea autorităţilor regionale din Banat. La Timişoara, filiala locală a acestui partid încerca să fie organizată de fostul prefect, Traian Novac. Aflat la Jimbolia, el a fost întâmpinat (potrivit unui raport al secţiei locale a P.C.R.) „de către membrii noştri de partid, care au ştiut să procedeze în aşa fel, încât şeful titeliştilor Novac a luat-o la fugă, fără să mai ţină întrunirea.” (61) După alegeri, la începutul anului 1947, partidul şi-a intensificat activitatea. Astfel, în Banat, social-democraţii independenţi aveau influenţă semnalată în rândurile muncitorilor şi şvabilor. (62) În martie, P.S.D.I. a lansat un apel către salariaţii sindicalizaţi, care era în fapt un rechizitoriu la adresa metodelor guvernului: „Epurarea sau licenţierea din serviciu, bătaia prin echipele de şoc, ştergerea de pe tabloul de acord şi prime, înlăturarea de la dreptul de a obţine alimente şi îmbrăcăminte prin economate (…), iată mijloacele de pedeapsă ce se întrebuinţează contra salariaţilor.” (63) Semnalând evenimentul, prefectura judeţului Caraş raporta la Bucureşti că „Apelul P.S.D.I.” a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre P.C.R. şi P.S.D. pe plan local. (64)

Forţa partidelor de opoziţie a fost de natură să îngrijoreze în cel mai înalt grad, în preajma alegerilor, autorităţile comuniste. O recunoştea, în pasajul următor, şi istoriografia ulterioară a regimului: „Cu 20 de zile înaintea alegerilor, spre exemplu, în regionala Banat au fost organizate adunări populare aproape în fiecare zi. Pentru pregătirea lor au fost mobilizaţi toţi membrii de partid şi au fost trimise, cu sarcini politice de masă, 1.119 echipe de îndrumare. În judeţul Timiş(-Torontal, n.n.) au fost organizate 535 de adunări populare, dintre care 363 la sate, 26 în centrele de plasă, 113 în uzine, fabrici şi ateliere, 32 pe străzi şi cartiere. În judeţul Arad au fost trimişi, în primele 19 zile ale lunii noiembrie, 750 de electori; în judeţul Caraş 223, dintre care 50 de femei; în judeţul Severin 1.000 etc.” (65) În campania electorală, P.C.R. a constituit echipe de „îndrumători”, care au preluat „munca politică la sate”. Astfel, comitetul judeţean al P.C.R. Timiş-Torontal a reuşit să trimită, „în decurs de o lună”, 102 echipe de asemenea „îndrumători” în mediul rural. (66) Mari întruniri electorale au fost organizate de B.P.D. şi la oraşe în ultimele zile dinaintea alegerilor: la Timişoara (27 octombrie), Arad şi Lugoj (3 noiembrie) etc. (67)

În ajunul alegerilor, ministrul de interne, Teohari Georgescu, telegrafia, la 18 noiembrie, celor 12 circumscripţii administrative, ordonând ca nicio informaţie cu privire la alegeri să nu poată fi dată direct corespondenţilor presei străine sau ofiţerilor armatelor aliate (englezi şi americani), ci numai prin intermediul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control. (68) Concomitent, era transmisă o notă circulară prefecturilor, semnată tot de Teohari Georgescu, care deschidea, practic, operaţiunile de votare: „Cu începere din acest moment, organele de ordine să se considere mobilizate pentru ca, alături de forţele democrate, să apere libertăţile şi regimul democratic.” (69)

Nu vom relua aici toate aspectele privind desfăşurarea alegerilor şi falsificarea totală a rezultatelor lor. Despre cum au decurs aceste „operaţiuni” în judeţele bănăţene ne-am referit pe larg cu altă ocazie. (70) Scrutinul în sine, la fel ca şi pregătirea lui, au fost viciate de o mulţime de ingerinţe ale guvernului, care spera să-şi asigure, măcar în ultimul moment, predominanţa. Pentru a releva dimensiunea falsului, consemnăm faptul că garnizoana Timişoara raporta „rezultatul tehnic” de 97% pentru B.P.D., iar la unitatea militară din Arad s-a ajuns la raportarea a 1.935 de voturi pentru B.P.D. din 1.955 (adică 98,9%)! (71)

Nici violenţele nu au lipsit în ziua alegerilor, unele deosebit de grave. Astfel, la scara întregii ţări, după datele comuniştilor, în 19 noiembrie 1946 s-au înregistrat: şase morţi, 83 de răniţi şi 15 persoane bătute. (72)

Surpriza guvernului în faţa dezastrului înregistrat în aceste alegeri era subliniată şi de întârzierea anunţării datelor definitive, dar şi de măsurile pentru ştergerea dovezilor asupra rezultatului real şi de pedepsire a „trădătorilor” din propriile rânduri, care s-au dovedit a fi extrem de numeroşi. Circulara nr. 4 a comitetului central al B.P.D. susţinea cele afirmate mai sus şi oferea un tablou mai clar asupra situaţiei reale: „Se va trece imediat la strângerea întregului material de documentare (fotografii, fotocopii, declaraţii personale, articole din ziar etc.), date precise asupra tuturor provocărilor, incidentelor, atentatelor, furturi de urne etc., comise de agenţi manişti şi fascişti, atât înainte, în timpul sau după alegeri, în special în jurul şi interiorul secţiilor de votare. Se vor lua toate măsurile ca acest material să ajungă prin curier special la C.C. al B.P.D.-ului până la 28 noiembrie a.c., orele 18 cel mai târziu la tov. Sârbu. Se va continua cu intensitate campania de popularizare a victoriei B.P.D.-ului în alegeri prin întruniri şi presă. Se va interzice şi sancţiona orice pălăvrăgeală şi lăudăroşenie individuală din partea tovarăşilor sau prietenilor noştri în legătură cu alegerile. Toţi electorii reintră în producţie, rămânând pe teren numai îndrumătorii obişnuiţi.” (73)

La rândul său, comitetul central al P.C.R. transmitea instrucţiuni tuturor regionalelor, cerând schimbarea membrilor de partid care n-au corespuns şi excluderea celor care au trădat. În concluzie, se preciza că pot continua primirile la comunişti, dar cu mai multă grijă. De asemenea, inspectoratele generale administrative cereau prefecţilor, iar inspectoratele regionale de poliţie, chesturilor, liste nominale cu funcţionarii publici care  s-au manifestat împotriva guvernului pe parcursul alegerilor. La 18 decembrie 1946, chestura poliţiei municipiului Timişoara trimitea lista cu „funcţionarii care în cadrul operaţiunilor electorale s-au manifestat notoriu împotriva guvernului.” (74) De altfel, după ce guvernul şi-a anunţat „triumful”, în capitală şi în ţară a circulat butada potrivit căreia în urnă a intrat Maniu şi din ea a ieşit Groza.

În noaptea de 20 noiembrie, la orele 0,30, pregătind anunţarea rezultatului oficial populaţiei, comitetul central al B.P.D. transmitea următoarea circulară: „Muncă de lămurire pe teren peste tot şi mai ales acolo unde am fost slabi. Se va explica rezultatul alegerilor, semnificaţia acestui fapt. Pe teren se vor trimite cei mai buni propagandişti şi mai ales acolo unde suntem slabi. Nu se vor cruţa cheltuielile pentru transportul şi hrana propagandiştilor.” (75)

Ceea ce poate surprinde după alegeri este faptul că, în loc ca opoziţia să abandoneze lupta, s-a constatat delăsarea în tabăra blocului procomunist. Din Caransebeş, informatorul „Hercules” transmitea Ministerului de interne, la 21 ianuarie 1947, o notă asupra nemulţumirilor  unor delegaţi care au prezidat secţiile de votare la 19 noiembrie 1946 şi care aşteptau încă recompensele sau avansările promise: „Procurorul Crăsnaru a cerut să fie avansat şi numit prim-procuror la Timişoara, Ilie Orzea să fie numit preşedintele Comunităţii de avere, Stepanu Aurel să ocupe funcţiuni în Ministerul economiei naţionale etc.” (76)

Abia falsificarea alegerilor a întărit partidul comunist. Într-o cuvântare ţinută la Timişoara, la 6 martie 1947, reprezentantul comitetului central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu, menţiona că „din alegeri partidul nostru a ieşit întărit şi şi-a consolidat poziţiile atât în rândurile clasei muncitoare, ale poporului român, cât şi în ceea ce priveşte rolul conducător în stat al partidului nostru.” (77)

Eliminarea opoziţiei şi a lui Tătărescu, pregătirea unificării cu P.S.D., deschideau un nou capitol pentru evoluţia mişcării comuniste. Aceasta îşi îndeplinise cu succes misiunea de a duce ţara spre un nou regim sub faţada F.N.D. şi apoi a B.P.D. Din acest moment, măştile puteau fi date la o parte. Vasile Luca făcea bilanţul la Timişoara, într-un discurs ţinut la 21 decembrie 1947: „Chiar putem spune că am pornit la o cotitură hotărâtoare prin loviturile date reacţiunii (…), trebuie ca întreaga noastră democraţie să ia un nou avânt înainte (sic!), spre consolidarea democraţiei populare şi prin democraţie populară înainte spre socialism.” (78)

După sciziunea din martie 1946, situaţia P.S.D. era precară. Întărirea aripii Voitec-Rădăceanu s-a produs tot după falsificarea alegerilor. În ianuarie 1947, regionala comunistă Banat întocmea un raport în acest sens, din care extragem: „P.S.D. cu forţe aproximativ egale cu P.C.R. Pe lângă muncitori, a obţinut adeziunea unei părţi din mica burghezie orăşenească. S-au înscris şi mulţi funcţionari publici, pentru a fi acoperiţi politic. P.S.D. cuprinde şi foarte mulţi germani, care caută astfel să se pună la adăpost. N-au conducere formată, căci cea aleasă s-a descompletat după sciziunea titeliştilor.” (79)

După alegeri a urmat „asaltul final” împotriva partidelor de opoziţie. În primăvara anului 1947 au fost operate primele arestări masive în rândul conducătorilor locali ai P.N.Ţ. Un raport al prefecturii judeţului Caraş către Inspectoratul general administrativ din Timişoara informa că, după arestarea profesorului Ilie Rusmir (secretarul organizaţiei judeţene a P.N.Ţ.), „s-a produs un dezechilibru şi o teamă în rândurile conducătorilor acestei organizaţii, care se aşteaptă şi la alte ridicări.” (80) Iar în iulie 1947, după interzicerea partidului, prefectura judeţului Caraş raporta din nou că poliţia şi jandarmeria au ridicat deja pe membrii P.N.Ţ. consideraţi ca fiind periculoşi. Aceştia urmau să fie trimişi în lagăre. (81)

După desfiinţarea vechilor partide şi proclamarea „republicii populare” după model sovietic, o ultimă încercare de opoziţie a fost cea a grupării liberale a lui Gheorghe Tătărescu, exclusă din guvern în noiembrie 1947 (când conducerea ei a fost preluată de inginerul Petre Bejan). După eliminarea sa din guvern, mulţi dintre aderenţii acestei grupări s-au refugiat în alte partide, cu predilecţie în Partidul Social Democrat şi în Frontul Plugarilor. O notă informativă din martie 1948 a comitetului judeţean P.M.R. Timiş-Torontal preciza: „Foştii membri ai P.N.L.-Tătărescu, după excluderea din guvern, s-au strecurat în P.S.D. şi Frontul Plugarilor, acum fac propagandă nu pentru aceste partide, ci pentru liberali.” (82) Aceasta nu însemna că atacurile P.N.L.-Bejan la adresa guvernului lipseau cu desăvârşire. O altă notă informativă a organizaţiei P.M.R. Banat relata că în preajma alegerilor din martie 1948 se observa „ruperea afişelor noastre, afişarea afişelor liberale, pe care era scris pe unele «Dreptate, libertate, proprietate vă asigură Partidul Naţional Liberal», «Cetăţeni votaţi lista nr. 3 – semnul Linia». Pe altele scriau chiar că nu au libertate deplină, totuşi pentru Partidul Naţional Liberal se poate vedea. La Vinga şi Giulvăz peste afişele noastre au lipit afişe scrise cu mâna: «Trăiască regele, moarte comuniştilor, libertate ţărăniştilor».” (83)

Oricum, viziunea politică a comuniştilor evoluase. Ea este sintetizată în declaraţia unui instructor al comitetului central al P.M.R., care la plenara lărgită a Partidului Muncitoresc Român de la Timişoara făcea referire la teza lui Stalin, conform căreia: „Noi nu vom trece la socialism în mod paşnic, fără luptă de clasă ascuţită.” Cu aceeaşi ocazie, Constanţa Crăciun afirma că „la noi Frontul Plugarilor a fost creat de clasa muncitoare, de muncitorii membri de partid şi de sindicaliştii care mergeau la sate şi spuneau ţăranilor să se organizeze.” (84) Până la democraţia populară nu mai era de străbătut decât un pas!

 

 

Note:

1 Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, f.a., p. 107-108.

2 Ibidem, p. 106-107.

3 Claudiu P. Porumbăcean, Situaţia politico-administrativă şi reinstaurarea administraţiei româneşti în judeţul Satu Mare (25 oct. 1944 – 9 mar. 1945), în Satu Mare. Studii şi comunicări, nr. XI-XII, 1994-1995, passim.

4 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 226.

5 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, p. 154.

6 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 169.

7 Ibidem, p. 169-170.

8 Ibidem, p. 170.

9 Ibidem.

10 Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, 1996, p. 118-119.

11 Ibidem, p. 123.

12 Ibidem.

13 Ibidem, p. 235.

14 Mihai Fătu, op. cit., p. 135.

15 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 132.

16 Ibidem, p. 139.

17 Ibidem, p. 140.

18 Ibidem.

19 Ibidem, p. 141.

20 Mihai Fătu, op. cit., p. 133.

21 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 155.

22 Ibidem, p. 156.

23 Ibidem, p. 159.

24 Vasile Râmneanţu, Activitatea organizaţiilor de stânga ale minorităţilor naţionale din judeţul Timiş-Torontal (1944-1946), în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, passim.

25 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 166.

26 Ibidem, p. 167.

27 Ibidem.

28 Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 22.

29 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, 1993, p. 194-195.

30 Cezar Zugravu, op. cit., p. 24.

31 Ibidem.

32 Ibidem, p. 24-25.

33 Ibidem, p. 25.

34 Ibidem, p. 26.

35 Ibidem.

36 Ibidem, p. 28.

37 Ibidem, p. 26.

38 Ibidem, p. 26-27.

39 Ibidem, p. 27.

40 Ibidem.

41 Ibidem.

42 Ibidem, p. 28.

43 I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 234.

44 Cezar Zugravu, op. cit., p. 28.

45 Ibidem, p. 29.

46 Ibidem.

47 Ibidem, p. 29-30.

48 Ibidem, p. 30-31.

49 Ibidem, p. 281-282.

50 Ibidem, p. 282-286.

51 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 102.

52 Ibidem, p. 103.

53 Ibidem, p. 229.

54 Ibidem, p. 232.

55 Mihai Fătu, op. cit., p. 120.

56 Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, passim.

57 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 15.

58 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 111.

59 Ibidem.

60 Ibidem, p. 111-112.

61 Ibidem, p. 163.

62 Ibidem.

63 Ibidem, p. 163-164.

64 Ibidem, p. 164.

65 Mihai Fătu, op. cit., p. 182-183.

66 Ibidem, p. 133.

67 Ibidem, p. 143.

68 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 243.

69 Ibidem, p. 243-244.

70 Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 408-412.

71 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 245.

72 Mihai Fătu, op. cit., p. 194.

73 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 246.

74 Ibidem.

75 Ibidem, p. 247.

76 Ibidem, p. 250-251.

77 Ibidem, p. 125-126.

78 Ibidem, p. 127.

79 Ibidem, p. 133.

80 Ibidem, p. 105.

81 Ibidem, p. 265.

82 Ibidem, p. 281.

83 Ibidem.

84 Ibidem, p. 285.

Mircea Rusnac – Mişcări protestatare ale studenţilor timişoreni înainte de anul 1956

17 Iunie 2009

Marea mişcare a studenţilor din Timişoara din lunile octombrie-noiembrie 1956, declanşată în contextul desfăşurării revoluţiei anticomuniste maghiare, a reprezentat cea mai înaltă formă de protest faţă de regimul stalinist şi de ocupaţia militară sovietică din România acelui timp. După cum aprecia unul dintre istoricii acestei manifestări: „Mişcarea studenţească de la Timişoara din octombrie-noiembrie 1956 face parte, cu specificul ei distinct, din această dramatică rezistenţă deschisă, de masă, împotriva unui regim oprimator, total străin de tradiţiile democratice româneşti.” (1) În acelaşi timp, puternica acţiune studenţească din capitala Banatului nu izbucnise pe un teren gol, deoarece această regiune suporta cu mai multă greutate decât alte zone ale României duritatea regimului instaurat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Majoritatea studenţilor de la facultăţile din Timişoara proveneau din satele Banatului, a căror populaţie era profund marcată de sentimentul dreptului de proprietate. De asemenea, aici locuiau mai multe minorităţi, cele mai importante fiind cea germană, cea maghiară şi cea sârbă, care menţineau contactul cu ţările de origine şi conectau regiunea la contextul general al Europei central-răsăritene.

În consecinţă, amploarea măsurilor represive luate de regim a determinat în rândul populaţiei Banatului declanşarea unei puternice mişcări de rezistenţă, care s-a manifestat pe multiple planuri. Cea mai avansată a fost rezistenţa armată de lungă durată din Munţii Banatului, dar au mai existat şi alte forme, între care amintim constituirea de organizaţii secrete anticomuniste, răspândirea de manifeste împotriva regimului sau desfăşurarea unor acţiuni de sabotaj. „Mişcarea studenţească de la Timişoara din toamna anului 1956 a fost consecinţa directă a realităţilor dramatice impuse de regimul comunist în România şi o parte organică a formelor de acţiune deschisă împotriva acestui regim oprimator. Ea se aşează totodată în şirul unor mişcări studenţeşti începute încă din noiembrie 1945, care au definit studenţimea timişoreană ca o forţă social-politică democratică, angajată în combaterea noilor structuri, subordonate în totalitate intereselor sovietice, străine de tradiţia românească.” (2)

În continuare, vom încerca să surprindem momentele esenţiale ale rezistenţei anticomuniste a studenţilor din Timişoara în intervalul 1945-1956. Într-adevăr, imediat după instaurarea de către Uniunea Sovietică, puterea ocupantă în România, a guvernului Petru Groza, viitorii intelectuali ai Banatului au luat o atitudine hotărâtă împotriva noului curs pe care ţara începea să alunece. Astfel, deja la 8 noiembrie 1945, concomitent cu marile demonstraţii promonarhice şi anticomuniste de la Bucureşti şi din alte numeroase oraşe ale ţării, desfăşurate în aceeaşi zi, studenţii de la Politehnica şi Institutul de medicină din Timişoara au participat în număr mare la demonstraţia similară din acest oraş. Cu acea ocazie, a şi avut loc o primă confruntare de stradă între studenţi şi grupurile de şoc comuniste susţinute de soldaţii sovietici. (3)

O altă manifestare deschisă a studenţilor împotriva noului regim a avut loc cu ocazia zilei naţionale a României din 10 mai 1946, când ei au hotărât să organizeze o acţiune în favoarea regelui Mihai, separată de programul oficial. Această manifestaţie a început la amiază în faţa clădirii Operei, de unde studenţii încolonaţi au străbătut bulevardul Mihai Viteazul către Politehnică. Deşi manifestaţia s-a desfăşurat în mod paşnic şi disciplinat, ea a fost atacată în mod brutal de Poliţie cu lovituri de baston şi de pumn, fiind împrăştiată prin aceste mijloace, iar mai mulţi studenţi au fost arestaţi. „În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (4)

În iunie 1946, a fost declanşată greva generală a studenţilor din Timişoara, caracterizată astfel de unul dintre principalii ei organizatori: „Greva studenţilor timişoreni din anul 1946 a fost doar o verigă în lanţul de evenimente ce au marcat instaurarea şi consolidarea stăpânirii comuniste în România.” (5) Această grevă s-a încadrat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă pe care opoziţia democratică încerca să o susţină în acea perioadă. (6)

Prima formă a mişcării a avut loc în zilele de 4-6 iunie, când studenţii de la Politehnica şi Institutul de medicină din Timişoara au declanşat greva generală, în semn de solidaritate cu manifestaţia studenţilor români din Cluj şi ca formă de protest împotriva guvernului Petru Groza, dominat de comunişti şi impus de puterea ocupantă. O moţiune adoptată de studenţii de la Politehnică cu această ocazie specifica: „Studenţii adunaţi în şedinţă extraordinară se solidarizează cu studenţimea clujeană, declarând grevă imediat, şi vor menţine greva până la pedepsirea exemplară a vinovaţilor incidentelor de la Cluj.” (7) Această primă manifestare a fost însă repede reprimată, în urma dispoziţiei Ministerului educaţiei naţionale, senatul universitar al Politehnicii exmatriculând un număr de zece studenţi, „care au fost capii greviştilor.” (8)

Potrivit lui Cezar Zugravu, organizatorul citat mai sus, această grevă a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946. (9) Centrul studenţesc din Cluj a solicitat acţiuni de solidarizare ale tuturor studenţilor din ţară cu cei care fuseseră agresaţi şi arestaţi de agenţii guvernului. În timp ce la Iaşi şi la Bucureşti cererea a rămas aproape fără ecou, studenţii din Timişoara au hotărât, în întrunirea din 17 iunie din sala cantinei, să declanşeze greva generală, constând în neparticiparea la cursuri, seminarii, lucrări practice şi la orice alte activităţi până la normalizarea situaţiei de la Cluj. (10)

Curând, guvernul a trimis emisari, atât la Cluj, cât şi la Timişoara, pentru a negocia cu studenţii grevişti. La Cluj s-a deplasat ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, care a recunoscut într-un discurs vinovăţia maghiarilor pentru toate dezordinile petrecute în acel timp în Transilvania. În schimb, la Timişoara, deşi studenţii solicitaseră sosirea primului ministru Petru Groza sau a ministrului educaţiei, Ştefan Voitec, nu au ajuns decât subsecretarul de stat Aurel Potop şi profesorul Miron Niculescu de la Bucureşti. Discuţiile au avut loc la primăria oraşului, studenţii trimiţând o delegaţie de „rang mai mic”, formată din reprezentanţi ai anilor III şi IV, condusă de Alexandru Bitang. Ei au declarat trimişilor guvernului, conform celor hotărâte de comitetul grevist, că nu vor înceta acţiunea până nu vor fi satisfăcute toate doleanţele studenţilor din Cluj. (11) Acestea erau în fapt doleanţele întregii studenţimi române. Discuţiile nu au avut însă niciun rezultat concret.

O delegaţie a studenţilor din Timişoara s-a deplasat la Cluj, pentru a constata în ce măsură lucrurile s-au normalizat după vizita de acolo a ministrului Pătrăşcanu. Ei au înţeles că nu se rezolvase nimic şi, în consecinţă, greva de la Timişoara a continuat. (12) În timpul desfăşurării ei, studenţii ocupau până la refuz amfiteatrele şi sălile de curs, iar la intrarea profesorilor intonau imnul patriotic Deşteaptă-te române sau cântecul studenţesc Gaudeamus igitur. (13) Studenţii au fost susţinuţi şi încurajaţi în acţiunile lor de o serie de profesori ai Politehnicii, între care îi amintim pe: Marin Bănărescu, Plauţiu Andronescu, Alexandru Nicolau, Adrian Stambuleanu, Severineanu, Bakonyi, Vlădea, Câlniceanu, Bonea etc. (14) De altfel, şi corpul profesoral al Politehnicii din Timişoara a fost profund afectat de politica represivă a regimului. Numeroşi profesori, absolvenţi şi studenţi ai acestei instituţii au fost arestaţi în anii 1945-1950, începând cu profesorii Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger etc. (15)

Şi în cazul grevei generale, autorităţile au trecut la obişnuitele măsuri de reprimare. Un număr de 32 de studenţi au fost arestaţi. Alertată, conducerea centrului studenţesc a intervenit la rectorul Cândea, solicitând eliberarea lor. Acesta a consimţit să ceară autorităţilor să-i pună în libertate, ceea ce s-a şi petrecut. (16)

În calitatea pe care o avea, de preşedinte al centrului studenţesc din Timişoara, Cezar Zugravu a fost convocat de către şeful biroului de Siguranţă al chesturii de Poliţie a oraşului, comisarul Aurel Moiş, şi de comandantul corpului de armată Timişoara. În ciuda presiunilor la care a fost supus de către aceştia, el a refuzat să dispună încetarea grevei. (17)

În cursul verii, studenţii au hotărât să nu se prezinte la niciun examen. Prin urmare, au reînceput exmatriculările şi chiar arestările în rândul acestora, unii dintre ei fiind duşi la închisoarea din Piteşti, unde au făcut greva foamei. În toamnă, conducerea studenţilor a cerut încă o dată rectorului Cândea să intervină pentru eliberarea şi reînscrierea colegilor persecutaţi, ceea ce acesta a acceptat din nou să facă. (18)

În octombrie 1946, studenţii au participat în număr mare la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe din Timişoara, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. Prilejul a fost folosit de studenţi, ca şi de numeroşi locuitori ai oraşului, pentru a manifesta din nou în favoarea regelui. Ultima şedinţă a comitetului studenţesc grevist a avut loc după alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946. La Cluj nu fusese satisfăcută nici una dintre doleanţele studenţilor. Ca urmare, conducerea greviştilor a predat colegilor din anul următor arhiva, steagul şi spaţiul unde se desfăşurau discuţiile, fără ca acest comitet să se fi dizolvat în mod formal. (19)

Cezar Zugravu remarca, cu ocazia desfăşurării acestei greve, „spiritul de solidaritate perfectă” între toţi cei 3.000 de studenţi, indiferent de naţionalitate. (20) De asemenea, ei au fost susţinuţi în acţiunile lor de întreaga populaţie a oraşului, în special de elevii claselor superioare de liceu, de elevele şi profesoarele Institutului catolic „Notre-Dame”, de funcţionarele de la Poşta centrală şi de Societatea de Cruce Roşie. Totodată, el concluziona: „Greva şi protestul nostru din anul 1946 au avut răsunet în ţară şi străinătate şi au anticipat în mod natural grevele şi mişcările studenţeşti din toamna anului 1956, în timpul revoluţiei din Ungaria.” (21)

După falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, comuniştii au proclamat „republica populară” la 30 decembrie 1947. Modelul sovietic era aplicat pretutindeni în mod brutal şi direct. În consecinţă, rezistenţa studenţilor din Timişoara a trebuit să îmbrace forme noi, manifestările deschise de opoziţie fiind tot mai riscante şi represiunea regimului crescând permanent în amploare. În acei ani, numeroşi studenţi s-au implicat în activitatea organizaţiilor anticomuniste. Ei au desfăşurat o intensă propagandă în sânul populaţiei prin răspândirea de manifeste, au susţinut moralul familiilor deţinuţilor politici şi ale participanţilor la rezistenţa armată din Munţii Banatului. În loturile judecate în acei ani de Tribunalul militar din Timişoara se aflau şi numeroşi studenţi, care au primit condamnări la ani grei de închisoare. După cum îşi amintea un participant la acele evenimente: „Din 1948, liderii organizaţiilor studenţeşti în clandestinitate au înţeles că atragerea şi pregătirea studenţilor pentru a deveni membri ai acestora trebuie să se realizeze prin crez politic democratic, echilibru psihic, disciplină, onestitate, sobrietate, demnitate în comportament şi putere de sacrificiu.” (22)

În perioada 1949-1951, la Timişoara activau nu mai puţin de şapte organizaţii studenţeşti anticomuniste, dintre care: două la facultatea de chimie industrială şi câte una la facultatea de mecanică, facultatea de construcţii, facultatea de electrotehnică, facultatea de mine şi metalurgie şi la Institutul de medicină. (23) Modul de organizare a activităţii acestora era în sistemul „spic”. Astfel, în 1949 s-a constituit nucleul uneia dintre organizaţiile de la facultatea de chimie industrială, format din studenţii Gheorghe Orădan, Tănase Tăvală, Romulus Palea, Iosif Popovici şi Constantin Pitiş. Aceştia aveau responsabilitatea extinderii activităţii organizaţiei. Ei pregăteau grupurile de studenţi în scopul strângerii de ajutoare băneşti şi vestimentare destinate familiilor deţinuţilor politici şi ale partizanilor din munţi, aflate într-o situaţie disperată. Prin strădaniile lui Gheorghe Orădan, ajutoarele adunate au ajuns la destinaţie. „El a făcut legătura cu grupurile de ţărani revoltaţi din comunele: Sintea Mare, Şepreuş, Sânmartin din judeţul Arad, în 1949. De asemenea, cu grupul de fugari din vestul Munţilor Apuseni şi cu Organizaţia naţional-creştină extinsă în vestul ţării.” (24) Arestaţi în 1951, Gheorghe Orădan şi Tănase Tăvală au fost condamnaţi pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 12, respectiv 6 ani de recluziune. (25) Ceilalţi membri nu au fost arestaţi.

Anterior, la facultatea de chimie industrială mai existase încă un „grup subversiv de studenţi”, care fusese condus de Gheorghe Popescu. Acesta a fost arestat în luna mai 1949. (26) Organizaţia studenţească de la facultatea de mecanică număra printre conducătorii săi pe Grigore Frunză. La facultatea de construcţii lider era studentul Ieronim Ispas, care se afla în legătură cu partizanii din zona Aiud, conduşi de fraţii Spaniol. (27)

Studentul Hary Mild conducea un grup de la facultatea de electrotehnică, susţinut şi de elevi de naţionalitate germană. Ei se ocupau cu răspândirea de manifeste anticomuniste şi au fost surprinşi de autorităţi tocmai în timpul unei asemenea acţiuni. În consecinţă, pedepsele care le-au fost aplicate au fost deosebit de aspre. (28) La facultatea de mine şi metalurgie exista de asemenea o organizaţie de tip „spic”, condusă de studentul Niculae Rusu. Niciun membru al acestui grup nu a fost deconspirat. Iar organizaţia studenţilor medicinişti era condusă de Gheorghe Niculcioiu şi Marius Niculcioiu. Cea mai mare parte a membrilor ei au fost arestaţi şi condamnaţi. (29)

Şi documentele emise de autorităţile comuniste semnalează descoperirea unor asemenea organizaţii studenţeşti. Astfel, în octombrie 1949 au fost judecaţi numeroşi studenţi de la Politehnica din Timişoara, deoarece se organizaseră în vederea adunării unor ajutoare în bani pentru familiile deţinuţilor politici şi pentru desfăşurarea de propagandă anticomunistă. Ei au fost acuzaţi de „crima de uneltire contra ordinii sociale”, fiind condamnaţi la pedepse de la 1 la 12 ani de închisoare. (30) În mai 1950, un grup de studenţi de la Institutul de medicină din Timişoara au fost condamnaţi, la rândul lor, pentru că au răspândit de câteva ori manifeste care aveau următorul conţinut: „Români, loviţi fără cruţare vânzătorii patriei” şi „Moarte comuniştilor, trădători de neam şi terfelitori de ţară.” (31) Iar în martie 1953, un alt grup de 11 studenţi de la medicină au fost judecaţi şi condamnaţi pentru că au răspândit manifeste în diferite instituţii din Timişoara, având caracter anticomunist şi îndemnând populaţia la rezistenţă împotriva regimului instaurat în România de ocupanţii sovietici. (32)

Toate aceste organizaţii existente în acei ani au contribuit la menţinerea spiritului de rezistenţă în rândurile studenţilor din Timişoara şi ale populaţiei din Banat, culminând cu marea mişcare din 1956. Aceasta a folosit contextul internaţional, marcat de desfăşurarea revoluţiei anticomuniste maghiare, însă, după cum se poate limpede observa, ea nu a apărut pe un teren gol. Şi după 1956, până la răsturnarea regimului comunist din decembrie 1989, studenţii din Timişoara au păstrat un climat de rezistenţă şi de demnitate, după cum remarca şi un istoriograf al revoluţiei: „Un focar de nemulţumire permanentă erau cele două institute de învăţământ superior – Universitatea din Timişoara şi Institutul politehnic, cu marile lor cămine găzduind vreo 20.000 de studenţi. Localnicii vorbesc de numeroase tulburări pe parcursul anilor, multe dintre ele legate de problemele locale, dar adesea cu accente politice. De obicei, răbufnirile erau înăbuşite fără tapaj. Conducătorii locali evitau cu grijă publicitatea. Departe de centrul puterii, ei învăţaseră să tolereze unele lucruri, ca să prevină o răbufnire serioasă a nemulţumirii populare.” (33) Aceasta însă a izbucnit până la urmă, conducând la victoria revoluţiei din decembrie 1989.

 

 

Note:

1   Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, 2000, p. 636.

2    Ibidem, p. 638.

3    Ibidem, p. 638-639.

4    Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, f.a., p. 25-26.

5    Ibidem, p. 22 (cap. Greva studenţilor timişoreni din anul 1946).

6    Mircea Rusnac, Aspecte ale vieţii politice din Banat în perioada 1944-1948, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 398.

7    Ioan Munteanu, op. cit., p. 639.

8    Ibidem.

9    Cezar Zugravu, op. cit., p. 26.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 26-27.

12  Ibidem, p. 27.

13  Ibidem.

14  Ibidem, p. 30-31.

15 Ibidem, p. 281-282 (cap. Profesorii, absolvenţii şi studenţii Şcolii politehnice din Timişoara care au fost anchetaţi, condamnaţi sau persecutaţi în perioada 1945-1950).

16  Ibidem, p. 27.

17  Ibidem, p. 27-28.

18  Ibidem, p. 28.

19  Ibidem, p. 28-29.

20  Ibidem, p. 29-30.

21  Ibidem, p. 30.

22  Tănase Pavel Tăvală, Aspecte ale rezistenţei anticomuniste a studenţilor bănăţeni în anii 1949-1951, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 376.

23  Ibidem.

24  Ibidem, p. 377.

25  Ibidem.

26  Ibidem.

27  Ibidem.

28  Ibidem, p. 378.

29  Ibidem.

30  Ioan Munteanu, op. cit., p. 639.

31  Ibidem.

32  Ibidem, p. 639-640.

33  Nestor Rateş, România: revoluţia încâlcită, Bucureşti, 1994, p. 34.

Mircea Rusnac – Ecourile bănăţene ale revoluţiei anticomuniste maghiare din 1956

17 Iunie 2009

Puternica mişcare anticomunistă declanşată în Ungaria la 23 octombrie 1956 a zdruncinat din temelii lagărul sovietic, arătând într-un mod elocvent care era adevărata atitudine a popoarelor est-europene faţă de regimul pe care erau nevoite să îl suporte în perioada postbelică. Evenimente asemănătoare avuseseră loc şi în Polonia, unde populaţia, inclusiv muncitorii, contestau vehement regimul comunist. Intervenţia militară sovietică a pus capăt temporar mişcărilor contestatare, dar nu a rezolvat în niciun fel situaţia explozivă existentă pretutindeni.

România a cunoscut şi ea momente de maximă tensiune între populaţie şi autorităţi. După cum apreciau ulterior unii reputaţi istorici şi politologi, în 1956 România s-a aflat imediat în urma Ungariei şi a Poloniei în ierarhia mişcărilor anticomuniste şi împotriva dominaţiei sovietice. Ghiţă Ionescu aprecia că „România a fost ţara în care solidaritatea cu Ungaria a fost mai deschisă şi mai puternic exprimată decât în orice alt stat satelit, cu excepţia desigur a Poloniei.” (1) El mai adăuga în acelaşi sens: „De fapt, revoluţia maghiară a produs în România o situaţie care ar fi putut erupe dacă revoluţia nu ar fi fost înăbuşită. Pentru regimul comunist din România, primejdioase au fost primele zile ale lui noiembrie 1956.” (2) Iar Stelian Tănase preciza la rândul lui: „Tulburările din România au fost cele mai ample din întreg blocul sovietic, după Ungaria şi Polonia.” (3)

În cadrul mişcării contestatare româneşti, Banatul a avut un rol primordial. Revolta studenţească de la Timişoara a marcat punctul de apogeu al protestelor anticomuniste din întreaga ţară. De ce tocmai Timişoara şi Banatul, este întrebarea la care Ioan Munteanu răspundea în modul următor, caracterizând întregul context existent aici în anul 1956: „Organizarea şi desfăşurarea manifestaţiei anticomuniste studenţeşti în capitala Banatului nu sunt întâmplătoare. Vestul României şi cu deosebire Banatul, de unde proveneau majoritatea studenţilor înscrişi la facultăţile timişorene, au resimţit mai mult şi mai grav decât celelalte regiuni ale ţării duritatea măsurilor represive luate de regimul comunist. Este o apreciere dureroasă, însă demonstrată de realitatea impusă aici de autorităţile comuniste în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial. Structura etnică a populaţiei, cu un număr mare de locuitori de limbă maternă germană, maghiară şi sârbă, apoi modul de viaţă al bănăţenilor, în general, foarte puternic ancorat într-un profund sentiment al dreptului la proprietate, au provocat autorităţilor comuniste o permanentă reacţie de neîncredere şi de ostilitate, care s-a materializat în cele mai brutale măsuri de represiune.” (4) După cum mărturiseau şi principalii organizatori ai acţiunii, într-o remarcabilă reconstituire a evenimentelor, în special mediul studenţesc timişorean se afla în momentul izbucnirii revoluţiei anticomuniste maghiare pe punctul de a erupe: „După izbucnirea revoluţiei în Ungaria, în 23 octombrie 1956, revoluţie declanşată de studenţime, atmosfera de la noi a devenit foarte încărcată. Ca şi în 1989, la Timişoara revolta plutea în aer. Studenţimea, şi în mod implicit subsemnaţii, am considerat necesar să întreprindem ceva pentru a demonstra lumii întregi că situaţia de la noi din ţară este cel puţin tot atât de rea politic, economic şi social ca şi cea din Ungaria, că suntem lipsiţi de libertăţile constituţionale şi că opunem rezistenţă la înrobirea comunistă.” (5)

Confruntate cu aceste tensiuni în creştere şi nevoite să le facă faţă, autorităţile centrale şi cele locale ale regimului au încercat să recurgă la unele măsuri preventive. Aceste măsuri nu făceau însă altceva decât să trădeze teama şi nesiguranţa pe care le cunoşteau comuniştii în asemenea momente de criză. De pildă, au fost contramandate toate întrunirile, manifestaţiile sportive şi culturale, adunările studenţeşti etc., pentru a fi evitate orice aglomerări de oameni capabili de a fi incitaţi la revoltă. Totodată, autorităţile au început să acorde un interes exagerat condiţiilor de viaţă şi de învăţătură ale studenţilor. În acelaşi timp, propaganda de partid încerca să mistifice evenimentele din Ungaria, denaturând complet realitatea în privinţa lor. (6) Încă din 24 octombrie, alertate de ceea ce se petrecea în Ungaria, autorităţile comuniste române au emis circulara nr. 22 a C.C. al P.M.R., cu dispoziţia fermă ca aceasta să fie prelucrată în toate unităţile economice, instituţiile publice, şcoli şi facultăţi. În urma acestor dispoziţii, începând din 25 octombrie, activiştii de partid organizau şedinţe cu muncitorii şi ţăranii, precum şi cu elevii şi studenţii din întreaga regiune Banat. Cu această ocazie însă, ei au fost puşi în situaţia de a face cunoştinţă cu adevăratele opinii ale locuitorilor despre evenimentele aflate în curs de desfăşurare şi despre realitatea apăsătoare care domnea în întreaga ţară. Ca urmare, la 27 octombrie a fost emisă circulara nr. 23 a C.C. al P.M.R., care o completa pe cea anterioară. Ea cerea luarea unor măsuri de îmbunătăţire a aprovizionării populaţiei cu produse alimentare, în speranţa unei detensionări in extremis a situaţiei. (7)

La 26 octombrie, toate cadrele universitare timişorene au fost convocate la un instructaj, cu care ocazie s-a hotărât să fie organizate şedinţe pe grupe mici de studenţi, pentru a putea fi mai uşor identificată starea lor de spirit şi pentru a putea fi depistaţi cei care ar fi putut deveni potenţiali instigatori ai unor manifestaţii ostile regimului. Aflând despre aceste manevre, studenţii din anul V de la facultatea de mecanică a Politehnicii au început să dezbată situaţia încă din seara aceleiaşi zile, hotărând să dejoace planurile propagandei comuniste. Principalii exponenţi ai acestui grup de studenţi erau Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Teodor Stanca. După cum avea să declare mult mai târziu Muţiu, el însuşi a fost iniţiatorul întrunirii, ca şi al întregii mişcări care a urmat, Stanca a fost „ideologul” ei, iar Baghiu – principalul organizator. (8)

A doua zi, 27 octombrie 1956, la ora 11, când urma să aibă loc şedinţa cu studenţii de la secţia de maşini termice, condusă de asistentul Ştefan Rosinger, în sală s-au prezentat toţi cei peste 100 de studenţi din anul V. Rosinger a fost nevoit să participe la şedinţă împreună cu toţi aceşti studenţi. Cu această ocazie, ei au condamnat foarte vehement poziţia oficialităţilor în legătură cu revoluţia maghiară. „Mai mult, în cuvântul lor studenţii au pus semnul egalităţii între situaţia economică şi socială din Ungaria şi cea din România şi au subliniat că idealurile de libertate pentru care luptă tinerii maghiari se identifică cu ale lor. În cadrul acestei şedinţe   s-a lansat pentru prima dată ideea organizării unei adunări studenţeşti, poate chiar pe centru universitar, în care persoane competente să fie invitate pentru a da răspunsuri la marile probleme ale zilei.” (9) În aceeaşi zi, la cantină, studenţii au protestat violent împotriva condiţiilor de alimentaţie. Nici şedinţele celorlalte secţii nu decurseseră mai „paşnic”.

Caracterizând situaţia instaurată încă din această primă zi a revoltei, Ioan Munteanu observa: „Se conturează încă din această fază a mişcării un alt element caracteristic important: accentuarea caracterului politic anticomunist. Axată iniţial cu prioritate pe cerinţele specifice mediului studenţesc (îmbunătăţirea hranei în cantine; ameliorarea condiţiilor de cazare; înlăturarea disciplinelor de marxism; limitarea orelor de limbă rusă), în cursul desfăşurării frământărilor şi acţiunilor studenţeşti, revendicările se diversifică şi se radicalizează, accentul se pune pe cerinţele care implică întregul spectru social-politic din societatea românească. Mişcarea, la început revendicativă, situată în planul obiectivelor proprii studenţimii, se transformă într-o acţiune politică clară, care depăşeşte ca importanţă centrul universitar timişorean şi dobândeşte o semnificaţie naţională incontestabilă.” (10)

În ziua de 28 octombrie, studenţii au început să se organizeze în vederea desfăşurării mişcărilor ulterioare. Cei trei conducători îşi aminteau următoarele: „S-a căzut de comun acord asupra organizării unei adunări în vederea formulării unor revendicări politice, economice, sociale şi studenţeşti, concretizate în parte într-un memoriu redactat anticipat, precum şi asupra organizării unor manifestaţii de stradă şi a unor greve studenţeşti. Această formă de organizare permitea ca în zilele următoare manifestaţiile să fie extinse şi la alte categorii sociale (muncitori, ţărani, intelectuali, militari), precum şi în alte centre universitare, putând astfel grupa toate forţele de opoziţie existente la acea dată.” (11) Adunarea proiectată a fost stabilită a începe la 30 octombrie, ora 14.

Memoriul la care făceau referire organizatorii mişcării a fost redactat de Teodor Stanca. El era întocmit într-o formă moderată, dar punea sub semnul întrebării întregul program al guvernării comuniste. Între revendicările politice conţinute în cuprinsul său se enumerau: lichidarea cultului personalităţii, retragerea imediată a trupelor sovietice staţionate în România, libertatea presei şi a cuvântului, potrivit prevederilor constituţionale. În plan economic se solicitau: desfiinţarea sistemului de norme din industrie, încheierea unor convenţii şi contracte economice cu toate statele în condiţii reciproc avantajoase. Revendicările sociale se refereau la: reducerea cotelor din agricultură şi a impozitelor populaţiei, ridicarea nivelului de salarizare şi în special a salariului minim în concordanţă cu preţurile existente, reconsiderarea mecanismului de acordare a burselor pentru elevi şi studenţi, reducerea preţurilor la cantine şi cămine, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale studenţilor. Pe linie de învăţământ se solicitau: eliminarea limbii ruse ca limbă obligatorie şi introducerea la alegere a uneia dintre cele patru limbi de circulaţie internaţională, sesiune de examene deschisă, reducerea numărului orelor de marxism şi de economie politică etc. (12)

Beneficiind şi de acest program, mişcarea studenţească ajunsese la momentul exprimării deschise. În acest scop, toţi studenţii au fost chemaţi să ia parte la adunare începând de la ora 9 a zilei de 30 octombrie 1956. „La orele 12 a fost anunţat, în mod oficial, şi rectoratul Institutului politehnic, pentru a evita acuzaţia de adunare ilegală şi pentru a face imposibilă anularea ei.” (13) Ea s-a ţinut iniţial, de la ora 14, în amfiteatrul 115 al facultăţii de mecanică. Continuând să sosească şi alte mari grupuri de studenţi de la facultăţile de construcţii şi electrotehnică, spaţiul a devenit în curând neîncăpător şi, de la ora 15, şedinţa s-a desfăşurat în sala cantinei din incinta facultăţii de mecanică. Şi aceasta a devenit imediat arhiplină. La adunare participau acum peste 2.000 de studenţi, din totalul de 4.287, câţi număra întregul centru universitar Timişoara. (14) Dintre autorităţi au fost prezenţi Petre Lupu (Pressman), membru al C.C. al P.M.R., Coriolan Drăgulescu, ministru adjunct al învăţământului, Alexandru Rogojan, rectorul Institutului politehnic, precum şi alţi activişti de partid, între care era şi Ilie Verdeţ. „În luările lor de cuvânt, studenţii şi-au manifestat dezacordul faţă de încercările propagandei comuniste de a denatura evenimentele din Ungaria şi au accentuat asupra similitudinii dintre starea economico-socială existentă în ţara noastră şi aceea care a provocat în Ungaria ridicarea poporului la luptă. Delegatul Bucureştiului, Petre Lupu, la solicitarea studenţilor, a admis discutarea liberă a oricăror probleme, asigurând vorbitorii că nu vor avea de suferit de pe urma poziţiei lor, dar arestările şi condamnările care au urmat au infirmat promisiunile făcute. Au fost discutate deschis revendicările formulate în prealabil în memoriul redactat de organizatori, precum şi o serie de alte cerinţe, fără ca autorităţile prezente să poată răspunde la întrebările şi solicitările noastre”, scriau Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu. (15)

În total, au luat cuvântul aproape 30 de studenţi, care au prezentat „cu demnitate şi cutezanţă revendicările şi convingerile democratice.” (16) Primul care a vorbit, conform înţelegerii anterioare, a fost Teodor Stanca. El i-a îndemnat pe cei prezenţi să-şi exprime cu fermitate convingerile şi nemulţumirile. În continuare, el a făcut un aspru rechizitoriu guvernanţilor comunişti, arătând că: presa internă era total lipsită de obiectivitate şi aservită intereselor sovietice; toată economia naţională, şi în special exploatările de uraniu, se aflau sub controlul Uniunii Sovietice; poporul român trăia aşa de greu şi din cauza prezenţei trupelor sovietice în ţară; regimul comunist a adus întreaga societate românească la o situaţie de mizerie; se menţinea cultul personalităţii; au fost anulate toate libertăţile democratice. A urmat la cuvânt Caius Muţiu, care a adus şi el acuze regimului comunist, îndemnându-şi colegii să revendice plecarea trupelor sovietice din ţară. Aurel Baghiu a continuat în acelaşi spirit: în România nu exista libertatea cuvântului şi a presei; cetăţenii care spuneau adevărul erau arestaţi şi trimişi în lagăre de muncă forţată; România era o ţară bogată, dar locuitorii ei erau flămânzi şi dezbrăcaţi; oamenii erau înşelaţi de propaganda mincinoasă a regimului. Heinrich Drobny a adăugat că sistemul cotelor din agricultură era dezastruos pentru ţărănime; normele din întreprinderile industriale erau greu de realizat şi în disproporţie cu salariile muncitorilor; prezenţa trupelor sovietice în România era nejustificată la 11 ani de la terminarea războiului şi se impunea retragerea lor imediată. (17) Şi Valentin Rusu a ridicat problema staţionării trupelor sovietice în România. Studentul Ghibu a cerut să se ţină un moment de reculegere pentru patrioţii căzuţi în Ungaria. Alexandru Dărăban şi Eugen Gavrea au ridicat problema uraniului de la Băiţa, care era dat Uniunii Sovietice. (18) În numele studenţilor de la zootehnie, Gheorghe Păcuraru s-a declarat de acord cu cererile formulate anterior de colegii săi. Ioan Holländer a cerut să fie publicate în presă revendicările lor şi difuzate în masă. Cornelia Ionescu s-a declarat şi ea împotriva staţionării trupelor sovietice în ţară. Oswald Broch a afirmat că presa şi radioul erau mincinoase, pronunţându-se împotriva „specialiştilor” sovietici care lucrau la zăcămintele de uraniu şi „calomniind” relaţiile României cu Uniunea Sovietică. Remus Sitaru şi  Mircea Popovici au spus că politica partidului era greşită la sate. (19) Au mai luat cuvântul Octavian Vulpe, Aurelian Păuna, Teodor Ciomocoş, Marţian Lazăr şi mulţi alţii. Iulian Stanciu a spus că mâinile oamenilor erau încătuşate, cerând totodată ca trupele sovietice să părăsească teritoriul României. (20) Ceilalţi vorbitori au abordat şi alte chestiuni, specifice învăţământului universitar, precum problema burselor, eliminarea orelor de marxism, dorinţa ca orele de limbă rusă să devină facultative, reducerea preţului mesei la cantină, sesiune deschisă de examene etc. Miile de studenţi participanţi la adunare au ovaţionat îndelung aceste luări de cuvânt, huiduindu-i, totodată, vehement pe reprezentanţii autorităţilor prezenţi în sală. Într-un referat întocmit la 5 noiembrie de regionala P.M.R. Banat „privind acţiunile şi manifestările duşmănoase care au avut loc în oraşul Timişoara în ultima perioadă de timp”, se menţiona: „Se poate aprecia că de la început adunarea s-a desfăşurat într-o atmosferă încărcată de huiduieli la adresa partidului şi guvernului, întreţinută de elemente duşmănoase, antrenând până la urmă majoritatea studenţilor participanţi la adunare.” (21)

Participanţii la adunare scandau şi unele lozinci, precum: „Afară ruşii din ţară!”, „Jos mâinile de pe Ungaria!”, „Ce caută ruşii la uraniul şi petrolul nostru?”, „Unde este grâul nostru?”, „Vrem libertate!”, „Ne-am săturat de robie!”, „Cerem libertatea presei şi cuvântului prevăzute în constituţie!” etc. Cei trei iniţiatori îşi aminteau referitor la acel moment: „S-a discutat despre politica economică falimentară a ţării, despre situaţia ţărănimii şi a muncitorimii, de politica noastră externă subordonată Moscovei, de staţionarea trupelor sovietice în România, de comerţul nostru exterior care se derula în condiţii inechitabile, de nivelul de trai şi studiu ale studenţimii, de autonomia universitară etc.” (22) Pe scurt, se poate spune că studenţii au schiţat cu acel prilej întreg tabloul sumbru al societăţii româneşti din acel moment.

Pentru a evita răspunsurile la problemele concrete ridicate de studenţi, autorităţile prezente au ales tactica tergiversării, părăsind sala cu promisiunea că peste trei zile, la 2 noiembrie, vor reveni la discuţii, având însă nevoie de acest răgaz pentru a informa conducerea de partid şi de stat. După ora 18, când a avut loc această retragere, atmosfera în sala cantinei a devenit incandescentă, studenţii aprobând punct cu punct memoriul redactat de organizatori, pe care l-au completat şi cu alte revendicări. În continuare, a fost ales un comitet studenţesc, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor facultăţilor, care urmau să prezinte memoriul autorităţilor locale. Din acest comitet făceau parte, printre alţii, Aurel Baghiu şi Heinrich Drobny de la facultatea de mecanică, Octavian Vulpe de la facultatea de medicină, Aurelian Păuna şi Teodor Ciomocoş de la facultatea de construcţii şi Gheorghe Păcuraru de la facultatea de zootehnie. Dacă nu se primea niciun răspuns de la autorităţi până la 2 noiembrie, după această dată erau prevăzute a avea loc manifestaţii şi greve de protest. Cu această hotărâre, în jurul orei 20 adunarea a luat sfârşit.

În ciuda promisiunilor făcute de autorităţi în timpul şedinţei, deja începând cu orele 16-17, Securitatea, Miliţia şi armata au început să înconjoare zona cantinei cu tancuri şi maşini cu prelată. La ora 21, autorităţile au trecut la ofensivă. Numeroşi studenţi, în primul rând organizatorii mişcării, au fost arestaţi chiar în incinta cantinei şi duşi în beciurile Securităţii. Alte câteva sute de studenţi au fost transportaţi cu camioanele la nişte baracamente aparţinând armatei din comuna Becicherecu Mic, situată la 20 km de Timişoara. Arestările au continuat şi pe parcursul întregii nopţi care a urmat. A doua zi, printr-o dispoziţie specială a Ministerului învăţământului, cursurile universitare de la Timişoara au fost suspendate pe timp nelimitat, pentru a se preveni declanşarea grevelor şi a manifestaţiilor care erau proiectate.

După cum reiese din documentele autorităţilor, această reacţie de maximă duritate a fost ordonată de la cel mai înalt nivel al conducerii partidului şi a ţării: „Măsura acestei represiuni în masă nu a aparţinut autorităţilor locale, speriate de amploarea luată de mişcarea studenţească, ci chiar biroului politic al C.C. al P.M.R., care în şedinţa sa din 30 octombrie 1956 a hotărât arestarea participanţilor la mitingul de la Politehnică şi transportarea lor într-un loc special.” (23) Tot la 30 octombrie, regiunile Timişoara, Oradea şi Iaşi au fost plasate sub jurisdicţie militară specială şi nici unui străin nu i se mai permitea să intre nici în Moldova şi nici în Transilvania. O paradă militară pentru ziua de 7 noiembrie a fost anulată, după o scurtă ezitare. (24)

Tot în seara de 30 octombrie a fost constituit la regionala Banat a P.M.R. un Comandament politic militar, condus de Emil Bodnăraş şi compus din reprezentanţi ai armatei, Securităţii şi organelor de partid centrale şi locale (inclusiv Alexandru Moghioroş, Ilie Verdeţ, Petre Lupu, generalul Marcu Stan, generalul Dragnea, colonelul Vasile Negrea etc.). În Timişoara au fost aduse de urgenţă întăriri militare. La 1 noiembrie, într-o şedinţă a acestui comandament, generalul Dragnea declara că „toate unităţile militare sunt în alarmă. Cazărmile sunt ticsite cu militari din alte părţi.” Iar, cu acelaşi prilej, Alexandru Moghioroş a informat comandamentul că la nivelul C.C. al P.M.R. şi al guvernului s-a decis ca, dacă acţiunile protestatare ale studenţilor nu puteau fi înăbuşite până la 3 noiembrie, centrul universitar Timişoara să fie desfiinţat! (25)

Însă mişcarea studenţească, odată declanşată, nu putea fi oprită prin recurgerea la asemenea măsuri. În 31 octombrie, la ora 10 dimineaţa, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi cerând eliberarea acestora, a avut loc o mare demonstraţie, la care au luat parte aproape 1.000 de studenţi, conduşi de Gheorghe Păcuraru şi Octavian Vulpe. Demonstranţii au pornit de la Institutul agronomic din vecinătatea Pieţei Maria şi au ajuns în centrul oraşului, în dreptul catedralei. Acolo, în Parcul Stalin, au fost şi ei înconjuraţi de trupele de intervenţie ale Securităţii şi Miliţiei. Studenţii scandau: „Vrem eliberarea colegilor!” Autorităţile acţionau din nou extrem de brutal, lovindu-i cu pumnii, cu bastoanele de cauciuc, cu cizmele şi cu paturile armelor. Au fost trase şi focuri în aer, sau după cei care încercau să fugă. Sub privirile îngrozite ale locuitorilor oraşului, întregul grup al manifestanţilor a fost înconjurat şi silit să urce în camioanele militare. (26)

În aceeaşi zi, studenţii de la facultatea de medicină, conduşi de Victor Diaciuc, au intrat în grevă, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi în scop de a solicita eliberarea acestora. Ei au fost, la rândul lor, înconjuraţi de 70 de ofiţeri şi soldaţi înarmaţi, care i-au somat să iasă din cămin. Din nou au fost trase zeci de gloanţe, atât în aer, cât şi în ferestrele căminului. Numeroase gloanţe au pătruns în interiorul căminului prin geamurile camerelor nr. 56, 62, 84 şi 85. (27) Şi aceşti studenţi au fost arestaţi.

Imediat după derularea tuturor acestor mişcări studenţeşti, elevii de liceu de la şcolile medii nr. 1 şi nr. 5 din Timişoara au manifestat şi ei în centrul oraşului în semn de solidaritate cu solicitările studenţilor şi în favoarea eliberării celor arestaţi. La rândul lor, aproximativ 30 de elevi au fost şi ei arestaţi şi duşi în beciurile Securităţii. Ei au fost însă puşi în libertate după câteva zile de anchete. (28)

De altfel, starea de spirit a populaţiei întregii regiuni Banat era în acel moment extrem de ostilă faţă de exponenţii regimului comunist, după cum reieşea şi din materialul de sinteză elaborat în noiembrie 1956 de regionala P.M.R. Banat. Aici erau menţionate zeci de localităţi rurale şi numeroase întreprinderi industriale din Timişoara, Arad, Lugoj sau Reşiţa în care cetăţenii se pronunţau pe faţă împotriva normelor mari, a salariilor mici, a cotelor împovărătoare din produsele agricole, împotriva prezenţei trupelor sovietice în România şi a înfeudării ţării intereselor U.R.S.S. (29) Notele informative care soseau zilnic de la întreprinderi şi din localităţi menţionau că „manifestările antisovietice sunt tot mai numeroase. Se discută intens că lipsurile mari din aprovizionarea populaţiei se datorează prezenţei trupelor sovietice.” (30) Totodată, pe zidurile instituţiilor publice erau inscripţionate lozinci anticomuniste. La Timişoara se scria: „Vrem pâine. Suntem împotriva U.R.S.S.” La Lugoj au fost răspândite manifeste cu următorul conţinut: „Muncitori, studenţi şi elevi, grăbiţi lupta voastră pentru eliberarea României de sub jugul sovietic. Luaţi exemplul poporului ungar. Jos Gheorghiu-Dej cu clica lui de parveniţi. Luptaţi pentru o viaţă mai bună şi pentru libertate.” Iar la Făget au fost lipite pe pereţi afişe cu următorul text: „Noi, cetăţeni ai României, luptăm pentru următoarele cauze: 1) Înlăturarea regimului comunist, regim de teroare; 2) Plecarea armatei sovietice şi a tuturor paraziţilor sovietici care trăiesc din bunurile poporului român; 3) Vrem o ţară liberă, dorim relaţii cu ţările din apus; 4) Dorim libertate şi pâine. Să luptăm ca fraţii unguri.” (31) În comuna Şandra, locuitorii l-au lovit pe un ofiţer sovietic care încerca să procure alimente. În Timişoara a fost împuşcat un ofiţer de Miliţie. Şi în alte localităţi erau bătuţi şi alungaţi activiştii de partid şi securiştii. Documentele redactate de autorităţi concluzionau: „Nu trebuie neglijat însă faptul că ultimele evenimente au produs o surescitare generală. Se văd mai multe feţe posomorâte şi întunecate decât vesele şi nervozitatea generală domneşte.” (32)

În mediul rural situaţia era, de asemenea, explozivă. Populaţia satelor refuza să mai achite cotele, activiştii şi colectorii erau atacaţi şi bătuţi, se cerea anularea colectivizării. Autorităţile menţionau că „activiştii de partid au întâmpinat greutăţi în lămurirea maselor, în lumina precizărilor făcute de partidul nostru, datorită faptului că prin radio Budapesta au fost comunicate multiple probleme, pe care diferiţi cetăţeni le ridică şi, ca atare, nu pot da răspunsuri cuvenite. La aceasta se adaugă greutăţi în aprovizionarea maselor, asupra căreia (sic!) e necesar să se insiste foarte mult.” (33)

În aceste condiţii, regimul a considerat că represiunea împotriva organizatorilor şi a participanţilor la mişcările studenţeşti din Timişoara trebuia să fie extrem de dură, pentru a descuraja populaţia să încerce să întreprindă acţiuni asemănătoare. În total, au fost arestaţi şi duşi la Becicherecu Mic sau la cazărmile grănicerilor de pe Calea Lipovei circa 2.000 de studenţi şi studente. Timp de câteva zile, acolo a fost efectuată trierea lor, fiind reţinuţi mai departe 868, adică o cincime din totalul studenţilor timişoreni. (34) Ceilalţi au fost eliberaţi în schimbul redactării unor declaraţii de desolidarizare cu acţiunile şi revendicările din perioada revoltei. Totodată, în declaraţii se solicita şi pedepsirea organizatorilor acţiunii. (35)

Dar, cu toate măsurile dure luate de Comandamentul politic militar, studenţii au cedat cu foarte multă greutate. Zile în şir au fost exercitate presiuni asupra lor pentru a semna declaraţiile de desolidarizare cu acţiunile politice întreprinse. Astfel, studenţii de la facultatea de zootehnie au refuzat să semneze declaraţiile până la 2 noiembrie, cursurile fiind reluate abia la 3 noiembrie. (36) Refuzuri directe, amânări sau reţineri de la semnarea declaraţiilor s-au înregistrat la toate facultăţile. De exemplu, mulţi studenţi au respins textul întocmit de autorităţile comuniste şi au redactat declaraţii proprii.

Procesele intentate principalilor organizatori ai mişcărilor studenţeşti s-au desfăşurat la Tibunalul militar Timişoara, pe mai multe loturi. În primul lot au fost condamnaţi opt arestaţi: studenţii Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu la câte 8 ani, Friedrich Barth la 6, profesorul Gheorghe Pop la 5, Ladislau Nagy la 4, Nicolae Balaci şi Aurelian Păuna la câte 3. Procesul acestui lot a avut loc în 15-16 noiembrie, iar sentinţa nr. 462 a fost dată la 22 noiembrie 1956. (37) Cea mai gravă acuzaţie era „crima de uneltire contra ordinei sociale”, prevăzută în art. 1, lit. c din decretul nr. 199/1950, care prevedea pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Cu ocazia pronunţării sentinţei, încadrarea a fost totuşi schimbată în „delictul de agitaţie publică”, conform art. 327 alin. 3 din Codul Penal, care prevedea pedepse de maximum 10 ani. „Modul de derulare a anchetelor, punerea sub acuzare şi procedura de acordare a condamnărilor sunt deosebit de semnificative pentru regimul comunist. Dovedesc brutalitatea anchetelor, punerea sub acuzare cu încadrări la maxim şi fixarea în cele din urmă a condamnărilor nu de către completul de judecată, ci de partid conform intereselor de moment ale acestuia (respectiv de C.C. al P.M.R.). Dovedeşte indubitabil inexistenţa unei justiţii libere.” (38)

Al doilea lot cuprindea 21 de studenţi. Sentinţa nr. 492 a fost dată la 13 decembrie 1956. Ei au fost condamnaţi astfel: Valentin Rusu la 7 ani, Heinrich Drobny la 6, Octavian Vulpe şi Iulian Stanciu la câte 3, Gheorghe Păcuraru şi Victor Diaciuc la câte 2, Ioan Petca, Axente Ţerbea şi Ioan Ilca la câte 1 an, Cornel Cormoş la 6 luni, Alexandru Dărăban, Dezideriu Lazăr, Romulus Taşcă, Mircea Moraru şi Cristian Matei la 1 an, Valentin Radu la 6 luni, Nicolae Boldea şi Gheorghe Tămaş la câte 3 luni, iar Marius Paul, Teodor Ciomocoş şi Ioan Mihalca au fost achitaţi. Judecarea recursurilor a avut loc la Tribunalul militar Cluj la 11 februarie 1957, fiind reduse unele pedepse, dar nu cele ale conducătorilor mişcării. Într-un al treilea proces, în septembrie 1957, profesorul Ilie Haiduc a fost condamnat şi el la 7 ani. (39)

În aceste procese, un număr de 29 de conducători ai mişcărilor studenţeşti au fost condamnaţi la un total de 79 ani închisoare, 81 au fost exmatriculaţi şi 126 au primit diverse alte sancţiuni. (40) Cei condamnaţi   şi-au petrecut următorii şapte ani la închisoarea din Gherla şi în coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării. (41) După ispăşirea anilor de închisoare, mulţi studenţi timişoreni, consideraţi în continuare de autorităţi a fi periculoşi pentru regim, au fost trimişi în domiciliu obligatoriu în Bărăgan pentru câte un an sau doi. A fost cazul lui Aurelian Păuna, Octavian Vulpe, Iulian Stanciu, Gheorghe Păcuraru sau Axente Ţerbea. (42)

Faptul că mişcarea studenţească din Timişoara a fost receptată ca un mare semnal de alarmă de către autorităţile întregului lagăr comunist este demonstrat în cel mai înalt grad de următorul eveniment: însuşi liderul Partidului Comunist Sovietic şi implicit al întregului lagăr, Nikita Hruşciov, o menţiona în cel mai public şi mai oficial mod cu putinţă. La 8 noiembrie 1956, el remarca în chip semnificativ, adresându-se Comsomolului moscovit, că „au existat unele porniri nesănătoase” în rândul studenţilor „în una din instituţiile de educaţie din România.” Prin urmare, el felicita partidul din România pentru că luase măsurile necesare pentru a le face faţă repede şi eficient. (43)

Aparent, mişcarea studenţilor a fost înfrântă. Dar urmările ei în timp au fost deosebit de însemnate. Trebuie amintit faptul că, în aceleaşi zile ale revoluţiei maghiare, mişcări de mai mică amploare s-au petrecut şi în centrele universitare Bucureşti şi Cluj. În consecinţă, la şedinţa biroului politic al C.C. al P.M.R. din 13 noiembrie 1956 a fost înlocuită întreaga conducere a Ministerului învăţământului: ministrul Ilie Murgulescu şi locţiitorii săi Coriolan Drăgulescu (al cărui fiu participase la mişcările studenţeşti de la Timişoara!) şi Teodor Bugnariu au fost schimbaţi cu Miron Constantinescu, noul ministru, fiind secondat de Ladislau Banyai, Constantin Nicuţă şi Gheorghe Ploeşteanu. (44) În continuare, a început să fie pus accentul tot mai mult asupra asociaţiilor studenţeşti, create încă din vara anului 1956, care vor prinde contur până la sfârşitul anului. În decembrie 1956 apărea şi primul număr al revistei Asociaţiilor studenţeşti din R.P.R., Viaţa studenţească, cu un editorial semnat de Ion Iliescu, secretar al C.C. al U.T.M. şi preşedinte al Comitetului de organizare a asociaţiilor studenţeşti din R.P.R. (45)

În anii imediat următori, şi principalele revendicări ale studenţilor vor fi satisfăcute. „În orice caz, protestele şi-au atins scopul”, considera Dennis Deletant. (46) La 19 ianuarie 1957, Ministerul colectărilor a fost desfiinţat, iar la 21 ianuarie, prin decretul nr. 728, erau desfiinţate şi cotele obligatorii de produse agricole, vegetale şi lapte. (47) Investiţiile în industria grea au fost reduse substanţial în anul 1957, deşi în 1958 s-a revenit la o industrializare accelerată. Totodată, în vara anului 1958, trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul României. (48)

Evident, cererile studenţilor, reflectând problemele cu care era confruntată întreaga societate românească din acel moment, fuseseră cu mult mai numeroase şi mai ample, însumarea lor conducând în mod inevitabil la prăbuşirea regimului comunist. Acest fapt nu s-a petrecut însă decât cu 33 de ani mai târziu, printr-o revoluţie declanşată, deloc întâmplător, tot la Timişoara. Până atunci însă, întreaga naţiune a mai avut de îndurat, ca şi celelalte naţiuni captive din răsăritul Europei, nenumărate privaţiuni şi insatisfacţii. În primul rând, sfârşitul anilor ’50 era foarte asemănător cu începutul lor, revenirea la stalinism producându-se cu o deosebită frenezie. Contextul nu făcea decât să îi dea dreptate lui Ghiţă Ionescu, care, parafrazându-l pe Voltaire în alte împrejurări, aprecia cu temei că aşa-zisa „Republică Populară Română” nu era în realitate nici republică, nici populară şi nici română. (49)

 

 

 

Note:

1    Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, 1994, p. 306.

2    Ibidem, p. 307.

3   Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Bucureşti, 1998, p. 126.

4   Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, 2000, p. 636.

5  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Mişcările studenţeşti anticomuniste din octombrie 1956 din Timişoara, văzute şi prezentate de iniţiatorii şi principalii organizatori, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 669.

6    Ibidem, p. 669-670.

7   Teodor Stanca, Acţiunile P.C.R. de reprimare a mişcărilor studenţeşti anticomuniste. Timişoara – octombrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 692.

8   Mihaela Sitariu, Rezistenţa anticomunistă. Timişoara 1956, Bucureşti, 1998, p. 115.

9    Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

10  Ioan Munteanu, op. cit., p. 643-644.

11  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

12  Ibidem, p. 678.

13  Ibidem, p. 672.

14 Ioan Munteanu, op. cit., p. 645; Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Ecourile şi consecinţele revoluţiei maghiare din 1956 în universităţile din România, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 626.

15  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 672-673.

16  Ioan Munteanu, op. cit., p. 645.

17  Ibidem, p. 645-646.

18  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 68.

19  Ibidem, p. 69.

20  Ibidem, p. 70.

21  Ioan Munteanu, op. cit., p. 647.

22  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 674.

23  Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, 2001, p. 139.

24  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 303-304.

25  Ioan Munteanu, op. cit., p. 650.

26  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 675.

27  C. Cristescu, La Timişoara, cu 33 de ani înainte…, în Magazin istoric, nr. 10/1996, p. 12-13.

28  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 677.

29  Ioan Munteanu, op. cit., p. 640.

30  Ibidem.

31  Ibidem, p. 640-641.

32  Ibidem, p. 641.

33  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 151.

34  Ioan Munteanu, op. cit., p. 651.

35  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676.

36  Ioan Munteanu, op. cit., p. 652.

37 Aurel Baghiu, Procesul lotului 1 al studenţilor de la Timişoara – noiembrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 704-709.

38  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676-677.

39  Ibidem, p. 676.

40  Ioan Munteanu, op. cit., p. 655.

41  Maria Someşan, Mircea Iosifescu, op. cit., p. 627.

42  Ioana Boca, op. cit., p. 172.

43  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 307.

44  Ioana Boca, Urmările mişcărilor studenţeşti din toamna anului 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 660.

45  Ibidem, p. 663-664.

46  Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965, Iaşi, 2001, p. 198.

47  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 171.

48  România. Retragerea trupelor sovietice 1958, coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996, passim.

49  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 20.